Povestea Bisericii – Partea a 4-a, Articolul 4

Reforma protestantă

Anabaptiștii și alți reformatori radicali

Această lecție este structurată oarecum diferit de celelalte. Am intitulat fiecare secțiune sub forma unei întrebări. Acolo unde Luther și Zwingli au fost rezumați, disecați și celebrați, anabaptiștii, cred eu, își asumă poziția de a judeca istoria. În loc să fie ei rezumați și studiați, anabaptiștii se ridică și mă judecă pe mine și dragostea mea față de reformatori și adepții acestora. Pot să ajung la capătul acestei lecții și să-i iubesc încă pe reformatori? Va fi o provocare.

Ar trebui să mai spun că cu greu există vreo aserțiune între cele de mai jos care să nu poată fi chestionată și contrazisă. Anabaptiștilor, celor mai persecutați oameni ai Reformei, nu li se permitea luxul scrierilor extensive. Ei au fost cunoscuți în istorie, vreme de secole, în mare parte, din scrierile inamicilor lor, iar calviniștii s-au numărat printre cei mai răi ofensatori în această privință.

1 – Cine au fost anabaptiștii?

Anabaptiștii sunt greu de definit pentru că depinde cum te uiți la ei. Dacă adopți viziunea (vezi mai jos) conform căreia ei sunt pur și simplu continuarea a secole întregi de creștinism subteran, atunci nu vei fi de acord cu următoarea definiție, care este o aproximare a gândirii curente:

Anabaptiștii au fost una dintre multele ramuri ale reformatorilor „radicali“ (reformatori care au mers mai departe decât reformatorii clasici) care a transcens Renașterea și Reforma. Alte două ramuri au fost spiritualii sau inspiraționiștii, care credeau că ei primiseră direct revelație de la Duhul Sfânt, și raționaliștii sau anti-trinitarienii, între ei și Michael Servetus, care se răzvrăteau împotriva doctrinei creștine tradiționale.

Anabaptiștii, de cealaltă parte, erau caracterizați în general de botezul credincioșilor, refuzul botezului copiilor, un accent pe pietate și fapte bune, o aversiune față de bisericile conduse de stat, fie ele catolice sau protestante, o politică a non-violenței și a non-rezistenței, credința că nu e corect să faci jurăminte și altele. În mare, ei au îmbrățișat o soteriologie asemănătoare protestantismului, cu un accent deosebit pe realitatea liberei voințe și pe nevoia ca faptele bune să însoțească credința.

Anabaptiștii evanghelici care ne preocupă pe noi își au originea în Zurich în anii 1520, fiind rezultatul învățăturilor lui Zwingli. Zwingli nu a mers destul de departe, credeau ei, astfel că George Blaurock, Conrad Grebel și Felix Manz au început să facă propagandă pentru o reformă cu adevărat biblică, care să includă botezul credincioșilor și o biserică „adunată“, adică o biserică ai cărei membri erau prezenți pentru că ei înșiși crezuseră și se botezaseră, nu din cauza intervenției statului sau a obligativității frecventării bisericii.

Anabaptiștii, la fel ca celelalte grupări amintite mai sus, au fost persecutați fără milă atât de către catolici, cât și de protestanți. Literatura istorică despre protestanți, cu care sunt puțin familiar, îi tratează ca pe niște grupări scandaloase care întotdeauna predicau doctrini false și duceau oamenii pe căi greșite. În afara cercurilor anabaptiste, abia în secolul XX, restul lumii a început să dea mișcării anabaptiștilor locul cuvenit în istoria Bisericii.

Au existat ei dintotdeauna?

După Estep, această discuție nu a ajuns la o concluzie definitivă. „Aproape tot ce se putea spune, la un moment sau altul, s-a spus – și încă de către învățați competenți“ (The Anabaptist Story [Povestea anabaptiștilot], ed. a II-a, p. 16). Veți găsi tot felul de afirmații. Să enumerăm posibilitățile:

• Baptiștii sau verii lor apropiați au existat dintotdeauna. Ei au rămas Biserica subternă când creștinismul a devenit Biserica oficială a Imperiului Roman și au păstrat o genealogie neîntreruptă a adevăratei Bisericii. Acest lucru înseamnă că porțile Iadului n-au fost niciodată mai puternice decât Biserica. Biserica publică, romană, a fost una falsă, una în care nu a salășluit mântuirea.
• Sau: Creștinismul este, pur și simplu, un adevăr prea mare pentru a încape în întregime într-o singură oală, cea a Bisericii romane. După cum au trecut secole până la afirmarea cu claritate a doctrinei Trinității și un mileniu până s-a ajuns la o teorie decentă a Ispășirii, n-ar trebui să fim surprinși că au existat partide rivale și diverse grupări „eretice“ care au înțeles adevăruri nevalidate de către Biserica romană (nu uitați că Biserica romană nu a fost niciodată singura Biserică, nici chiar înainte de schisma dintre Răsărit și Apus). Nici chiar la Reformă nu se cunoștea tot adevărul. Abia în anii 1800, voluntariatul a devenit o parte standard a credințelor protestante obișnuite. Acest lucru nu înseamnă că adevărata Biserică era absentă dintr-o grupare sau din alta. Dacă persecutarea altor credincioși ar fi semnul păcatului de neiertat și al lipsei mântuirii, atunci, cu tot regretul – majoritatea dintre noi ne îndreptăm spre Iad. Isus a spus că starea inimii noastre contează, iar în inimile noastre încă nutrim, mult prea adesea, ură și intoleranță.

Există nenumărate dovezi ale mai multor răbufniri de „erezii“ evanghelice în perioada medievală. Vezi cartea, devenită clasică, The Reformers and Their Stepchildren [Reformatorii și fiii lor vitregi], de Leonard Verduin. Aceasta nu înseamnă că trebuie să acceptăm pretențiile nefondate ale lui Verduin despre o genealogie continuă de credincioși în subteran, deși cartea ne deschide ochii și la această posibilitate.

Apărătorii concepției că baptiștii au existat dintotdeauna trebuie să se împace cu faptul că Biserica dinainte de Constantin nu semăna în niciun fel cu vreo Biserică baptistă sau evanghelică. De fapt, Biserica ante-constantiniană seamănă foarte multe cu Biserica post-constantiniană, fiind lipsită doar de puterea politică.

Ce nume li s-au dat?

Numele de anabaptiști nu și l-au dat singuri. Este o denumire abuzivă care înseamnă „cei ce botează din nou“. Bineînțeles că un anabapstist nu gândea botezul unui credincios ca o „rebotezare“, ci doar ca pe un botez administrat pentru prima oară cum se cuvenea. Au mai existat multe alte denumiri abuzive. Unele dintre acestea au fost:

• Entuziaști – cu referire la presupusa lor lipsă de inteligență
• Cathari – o referire la o erezie medievală mai veche; critica, de asemenea, presupusa lor atitudine condescendentă (atitudine de genul „suntem mai sfinți decât voi“) față de Biserica oficială
• Eretici – însă aceasta nu era decât continuarea ideii Bisericii medievale că oricine este în afara uniunii cu ea este eretic. Anabaptiștii în general nu erau de acord cu câteva doctrine protestante statornicite.
• Revoluționari – vom vorbi mai multe despre aceasta mai târziu. În general, anabaptiștii se opuneau folosirii săbiei.
• Donatiști – o altă referire la o erezie antică, sau mai degrabă la schismă (vezi studiile noastre despre Biserica primară). Donatiștii susțineau că episcopii lipsiți de evlavie nu erau vrednici să fie conducători în Biserică. Ei au fost crud persecutați de către Imperiu și de către Augustin, care a fost nașul, dacă nu părintele, întregii teologii a religiei impuse prin coerciție guvernamentală.

Anabaptiștii își aveau propriile autodenumiri: frați, credincioși și creștini.

Care era teologia lor?

Nu s-a întâmplat prea des ca anabaptiștii să se bucure de pace destulă în mediul lor încât să se apuce de scris teologie. Nu trebuie să negăm că au existat câțiva oameni foarte ciudați care au fost, din când în când, asociați cu gândirea anabaptistă, însă aceștia nu reprezentau majoritatea. Teologia anabaptistă este în mod fundamental protestantă și este mai ușor să o definim enumerând diferențele dintre ei și reformatorii obișnuiți. Într-adevăr, anabaptiștii înșiși păreau că se mulțumesc cu atât; acolo unde au publicat articole de credință, acestea constau adesea din înșirarea diferențelor dintre ei și ceilalți vecini. Două exemple vor fi de ajuns aici.

În 1529, Michael Sattler și alții au redactat Confesiunea de la Schleitheim. Principalele sale puncte erau:

Botezul se administrează doar credincioșilor. Botezul pruncilor, „cea mai mare și cea dintâi urâciune a papei“, nu trebuie practicat.
„Excluderea“ trebuie practicată de bisericile locale împotriva celor ce cad în păcat, după o primă și a doua avertizare în privat.
Pâinea și vinul ar trebui împărțite doar credincioșilor botezați, nu și altora.
Adevărații creștini ar trebui separați de sistemul lumii, inclusiv de sistemul acesteia de „frecventare a bisericii“, jurăminte, sabia etc.
Păstorii ar trebui să fie în mijlocul turmei, predicând etc., fiind sprijiniți de Biserică. Dacă un păstor e luat de la turma lui, altul ar trebui ordinat în locul lui.
„Sabia“, adică stăpânirea sau conducerea, este în afara desăvârșirii lui Hristos și trebuie lăsată să fie exersată de lume. Creștinii nu ar trebui să pratice autoapărarea și nici să devină magistrați, nici să folosească sabia seculară împotriva unor ofense spirituale.
Creștinii n-ar trebui să facă jurăminte, ci da-ul lor să fie da, iar nu-ul lor să fie nu.

În 1524, când disputele de la Zurich erau încă foarte recente, Baltasar Hubmaier (care trăia în teritoriu catolic) a publicat mai multe articole reprezentative pentru teologia sa. Cele de mai jos sunt preluate din Estep:

Doar credința ne face sfinți înaintea lui Dumnezeu.
Această credință este recunoașterea îndurării lui Dumnezeu pe care ne-a arătat-o în faptul că Și-a oferit singurul Fiu preaiubit. Ea îi exclude pe toți creștinii impostori care nu au nimic altceva decât o credință istorică în Dumnezeu.
O astfel de credință nu rămâne pasivă, ci trebuie să izbucnească înaintea lui Dumnezeu în mulțumiri, iar înaintea oamenilor prin tot felul de fapte de dragoste frățească. Prin urmare, toate actele religioase zadarnice, precum candele, ramuri de palmieri și apă sfințită vor fi respinse.
Doar faptele pe care Dumnezeu ne-a poruncit să le facem sunt bune și doar cele pe care El le interzice sunt rele. Prin urmare, cad peștii, carnea, sutanele și tonsurele.
Mesa nu este un sacrificiu, ci o amintire a morții lui Hristos. De aceea, ea nu este o ofrandă pentru cei morți, nici pentru cei vii…
Ori de câte ori este ținută comemorarea, moartea Domnului ar trebui predicată în limba poporului…
…
După cum fiecare creștin crede în dreptul său și este botezat, la fel orice persoană ar trebui să vadă și să judece după Scripturi dacă i se oferă hrana și băutura cuvenite de către pastorul său.

Și așa mai departe. Hubmaier, dacă i s-ar fi dat voie să continue în spiritul acesta în Waldshut (nu în teritoriul Zurich-ului, ci în Austria), ar fi creat, pur și simplu, o biserică evanghelică demnă de numele ei. Și asta își doreau majoritatea anabaptiștilor. Nu trebuie să confundăm anabaptiștii biblici evanghelici cu celelalte grupări anti-reformatoare, așa cum făceau întotdeauna reformatorii oficiali.

Ce li s-a făcut anabaptiștilor și de către cine?

Este important să observăm că anabaptiștii au fost pentru prima oară persecutați de către protestanți în timpul lui Zwingli. Ei se ridicaseră sub supravegherea lui, în orașul său și erau foștii săi discipoli. Poate că îi era teamă că existența mai multor versiuni rivale de protestanți ar dăuna în mod iremediabil șanselor sale de înfăptuire a unei reformei. Poate… însă nimic nu-i poate justifica faptele. El se bucura de trecerea înaintea magistratului; el se ocupa de reformă. Consiliul a declarat că rebotezarea era o infracțiune capitală. Ei bine, atunci să clarificăm acest lucru.

Felix Manz a devenit primul martir anabaptist în 1527, la doar zece ani de când Luther își făcuse publice tezele în Wittenberg. A fost înecat în râu chiar în mijlocul Zurich-ului. Alți anabaptiști au fost bătuți sau surghiuniți. Acestea au ajuns să fie practici la ordinea zilei în teritoriile protestante.

Pe 10 mai 1527, Michael Sattler, autorul documentului anabaptist, Confesiunea de la Schietheim, a fost executat de către autoritățile catolice. Chiar dacă regele catolic Ferdinand declarase înecul („al treilea botez“) drept cel mai bun antidot pentru anabaptism, Sattler a fost condamnat să-i fie tăiată limba, carnea să-i fie tăiată cu fiare înroșite în foc și apoi să fie ars pe rug. Alții au fost înecați sau arși de către autoritățile catolice. Arderea pare a fi fost preferată de catolici, mai puțin de protestanți.

Pe lângă toate acestea, națiuni protestante și catolice deopotrivă au recurs la tortură și la alte forme de abuz. Estep estimează că mii de martiri au murit în Europa în secolul al XVI-lea, însă nu vor fi niciodată disponibile cifre exacte.

Au întrecut măsura, atrăgându-și ura de care au avut parte?

Anabaptiștii au fost adesea departe de stereotipul unui popor liniștit care dorea doar să-l venereze pe Dumnezeu în mod corect și privat. În primele zile, atunci când și-au consolidat reputația, adesea îi provocau pe reformatori în mod public. Foloseau pentru oponenții lor apelativele obișnuite în secolul al XVI-lea. Îi denunțau în mod public pe reformatorii ce predicau oamenilor, încercând să-i îndepărteze de închinarea publică ce tocmai se statornicea și era în plin proces de reformă. Estep consemnează un incident: „Asemenea primilor Quakeri englezi, zelul lui Blaurock îi întrecea uneori judecata. Mergea până acolo încât tulbura serviciile de închinare ale bisericilor reformate. Un eveniment care a avut loc în prima duminică din februarie la o biserică din Zollikon este tipic pentru metodele lui Blaurock. În timp ce slujitorul își croia drum spre amvon, George l-a întrebat ce avea de gând să facă. «Să predic cuvântul Domnului», veni răspunsul. «Tu n-ai fost trimis să predici, ci eu», declară Blaurock. După care s-a îndreptat spre amvon și a predicat.“ (The Anabaptist Story [Povestea anabaptiștilor], ed. a II-a, p. 34)

Un alt lucru care va fi întotdeauna pomenit în legătură cu această întâmplare sunt evenimentele de la Munster. În acest oraș, unde slujitorul luteran repudia botezul pruncilor, au sosit mai mulți alți radicali, în mod cert nu toți cu convingeri anabaptiste. Congregația a hotărât să-i izgonească pe cei neevlavioși din oraș și să creeze o zonă curată. În 1534, cam în aceeași vreme când a sosit acolo un profet pe nume Ian din Leyden, a fost instituit comunismul. Oamenii credeau că A Doua Venire era aproape și au proclamat Munster-ul Noul Ierusalim. Au trimis misionari în zonele din împrejurimi. Jan din Leyden și-a luat numele de Regele David pe 31 august 1534. Orașul a fost luat cu asalt și zdrobit de trupele aliate ale conducătorilor protestanți și catolici din împrejurimi. Din acea zi, pe nedrept, teologia anabaptistă a fost asociată cu manifestații revoluționare.

Însă cei mai mulți anabaptiști nu erau așa. Când comparăm faptele propriu-zise ale lui Felix Manz cu pedeapsa care i-a fost acordată, sau cazul lui Michael Sattler, sau pe cele ale majorității anabaptiștilor, trebuie să spunem cu cea mai profundă convingere că reformatorii au greșit, iar anabaptiștii au avut dreptate. (Romano-catolicii au fost încă și mai severi cu anabaptiștii, dar nici nu m-am așteptat la altceva de la ei. Ei se îndeletniceau de zor cu arderea oricărui tip de reformator pe care își puteau pune mâinile.)

2 – Cine suntem noi în raport cu anabaptiștii?

Suntem noi anabaptiștii de azi?

Istoric vorbind, au operat sub câteva denumiri „denominaționale“:

• menoniți
• huteriți
• frați
• amiși.

Care este moștenirea anabaptiștilor?

Le suntem îndatorați anabaptiștilor pentru multe lucruri. Ei au fost primul corpus extins de credincioși care au proclamat că Biserica și statul ar trebui să fie două entități separate. Prin faptul că au rămas lângă arme, au fost dispuși să moară pentru credința lor și au continuat să o facă decenii și chiar secole de-a rândul, ei au provocat în permanență Biserica protestantă și chiar pe cea catolică să se miște spre tolerarea tuturor tipurilor de protestanți. Pe măsură ce protestanții oficiali au început ei înșiși să se fragmenteze sub influența puritanismului, pietismului și celor două Mari Treziri, lăsând la o parte migrarea în grup în alte țări, provocarea anabaptiștilor a început să fie acceptată. Mult prea lent, cei de credință reformată au început să-și dea seama ce „târg cu diavolul“ făcuseră de fapt cu statul. Toleranța a ajuns ceva obișnuit, chiar și numai pentru că atât de multe feluri de protestanți o cereau acum. Așa-numitul „voluntarism“ – potrivit căruia singurul motiv pentru care o persoană s-ar afilia cu creștinismul este dorința acesteia liberă și nesilită de a o face – s-a dovedit a fi cheia care deschidea orice ușă, inclusiv spre misiuni mondiale (începute de un calvinist baptist, William Carey).

De asemenea, n-ar trebui să trecem cu vederea accentul pe exclusivitatea Bibliei lăsat de anabaptiști posterității. Ei n-au fost impresionați de insistența reformatorilor că reformau Biserica așa cum trebuia. Ei respingeau orice lucru care părea să contrazică Biblia, în timp ce reformatorii păreau în căutare de scuze ca să mențină în Biserică unele aspecte care nu se găseau în Biblie, de exemplu botezul copiilor mici. Accentul pe exclusivitatea Bibliei a devenit semnul bisericilor libere de pretutindeni, chiar și al celor ce practicau botezul pruncilor.

Am ajuns la aceste concluzii direct de la anabaptiști? Nu întotdeauna, însă ei au lansat provocarea, iar reformatorii știau acest lucru. Atunci când spunem că reformatorii au persecutat ereticii pentru că „așa se făceau lucrurile pe atunci și nu știau altceva“, adevărul este că știau altceva. Doar că nu agreau consecințele alegerii noului drum (sau a Noului Testament).

Sunt baptiștii anabaptiști?

Nu tocmai. Cei pe care îi știm noi drept baptiști – și aici sunt incluși cei mai mulți baptiști din lume, de vreme ce ei sunt, în marea lor majoritate, rezultatul misiunilor engleze și americane – sunt o grupare diferită care a început în țările vorbitoare de limbă engleză ca un vlăstar al puritanismului și congregaționalismului. Din multele grupări care au militat pentru aprofundarea reformei în Anglia în secolul al XVII-lea, aproape toate au fost de acord cu doctrinele reformate (calviniste), unii au crezut în rămânerea în Biserica Anglicană, alții au crezut în bisericile independente botezătoare de copii, iar alții au ajuns să creadă în botezul în urma credinței.

De fapt, baptiștii generali (necalviniști) s-au format ceva mai târziu (în jurul anului 1608), ridicându-se în urma separatismului (asemenea pelerinilor care au ajuns în America), iar unul dintre conducătorii congregației lor, John Smyth, a cerut să fie membru în biserica menonită locală din Olanda, unde au fost exilați. Acești separatiști, la întoarcere, au format prima congregație baptistă din Anglia pe care o cunoaștem. (În paranteză fie spus, îl repudiaseră pe John Smyth pentru teologia sa anabaptistă.) Însă curentul principal al vieții baptiștilor englezi, și acela din care s-au ridicat majoritatea baptiștilor de astăzi, a fost numit “baptiști particulari”. Aceștia au fost baptiști calviniști care au apărut pentru prima oară în anii 1630. Din rândurile lor provine John Bunyan și impresionanta sa scriitură, inclusiv Călătoria pelerinului.

Chiar și fondatorii baptiștilor americani s-au convertit, în mare parte, la teologia baptistă după ce au venit pe aceste meleaguri, astfel că nu provin cu adevărat nici din baptiștii englezi, nici din anabaptiști. Aceasta nu vrea să însemne că nu au existat influențe în diverse direcții prin intermediul răspândirii scrierilor. Însă scrierile anabaptiștilor, în general, nu s-au răspândit prea mult, întrucât aceștia erau încă persecutați în majoritatea țărilor în timpul perioadei colonizării Americii.

De asemenea, toți baptiștii se scufundă la botez (dar doar din 1633 în Anglia1), pe când, istoric vorbind, menoniții practică stropirea cu apă.

Toți evanghelicii de acum sunt anabaptiști?

Aceasta este, pentru mine, o întrebare foarte interesantă, pentru că îi iubesc pe vechii reformatori și mai ales pe puritani. Însă în studiile mele, am ajuns la concluzia că gândirea reformatoare așa cum este ea prezentată în Institutele lui Calvin, puritanii și Confesiunea de la Westminster, sănătoasă cum era, era inadecvată pentru lume până când, în cele din urmă, a fost suplimentată de revelațiile din Marea Trezire din timpul lui George Whitefield și John Wesley. Ei au fost cei care au spus membrilor reci ca piatra din bisericile din zilele lor că „trebuie să vă nașteți din nou“. Teologiile lor au fost calvinistă, respectiv arminiană, însă aveau în comun o convingere și o lucrare care se rezuma la „botezul copiilor mici practicat de voi și o viață morală nu sunt destul. Trebuie să vă încredeți personal în Hristos.“ Această încredere în Hristos era nici mai mult, nici mai puțin decât justificarea prin credință propovăduită de Luther și Calvin, însă acum fiii Reformei protestante aveau nevoie să o audă din nou! Era nevoie să o audă din nou, pentru că timp de două sute de ani, botezul copiilor mici amorțise Biserica, iar protestantismul degenerase în credința că un botez propriu-zis și o viață morală pe dinafară erau suficiente pentru a nădăjdui în îndurarea lui Dumnezeu. Aceasta era o deformare a protestantismului originar care le cerea credincioșilor să caute semnele alegerii lor de către Dumnezeu (cf. 2 Petru 1. 10).

Biserica anglofonă nu a rămas aceeași după Marea Trezire. Până și în cercurile în care se practica botezul copiilor, se predica nevoia nașterii din nou. Bineînțeles, arminianismul și-a croit cărările sale spre interior, iar Charles Finney a corupt în mod definitiv teologia trezirii cu un nou semi-pelagianism, care este acum doctrina evanghelică prevalentă, însă esența adevărului era și este clară – TREBUIE SĂ TE NAȘTI DIN NOU. Asta este ceea ce credeau propunătorii Bisericii de stat, însă nu puteau predica acest lucru efectiv din cauza relației lor ilicite cu stăpânirea. Doctrina anabaptiștilor, chiar dacă nu și bisericile sau practicile anabaptiștilor, potrivit căreia un om trebuie să fie în mod personal, voluntar și conștient într-o relație cu Dumnezeu și să construiască biserici din astfel de oameni, a devenit doctrina protestantismului evanghelic.

Puritanismul, despuiat în stil anabaptist de nuanțele sale anglicane și de biserică statală și predicat populației „creștine“, a fost ceea ce a făcut din protestantism mai mult decât o religie parohială, locală și etnică. Baptiștii, chiar dacă n-au fost conducătorii Marii Treziri, au fost, de departe, cei mai mari beneficiari ai acesteia, cel puțin în America. Explozia de misiuni moderne a avut loc la scurt timp după aceea și n-ar fi exagerat să spunem că, având în vedere că marea majoritate a misionarilor proveneau din lumea anglofonă, aproape orice creștin necatolic din lume își datorează existența (istoric vorbind) împletirii protestantismului tradițional cu accentul anabaptist pe Biserica „reunită“ a credincioșilor.

Nu, nu suntem toți anabaptiști, nu încă. Însă suntem recunoscători pentru mărturia lor în aceste adevăruri.

Îi putem iubi și pe reformatori și pe anabaptiști?

Eu cred că da. Am recomandat și am fost eu însumi provocat de cartea Reformatorii și fiii lor vitregi; cu toate acestea, cred că Verduin întrece măsura în unele aspecte ale analizei sale. Ca academician reformat care s-a convertit la vederile anabaptiste, el seamănă puțin cu un fost fumător, tunând și fulgerând împotriva relelor reformatorilor, evidente în persecuțiile la care i-au supus pe anabaptiști. Mai specific, mă îngrijorează afirmațiile sale de genul:

• Disciplina bisericească este imposibilă în reforma magisterială, pentru că a excomunica pe cineva din biserică înseamnă, în fond, a vrea să îndepărtezi acea persoană din societate. El nu tratează cinstit Geneva lui Calvin. Sigur gloria și tragedia Genevei este faptul că a combinat o concepție constantiniană cu una mai înaltă despre disciplinarea bisericească?
• Reformatorii nu erau adevărata Biserică, ci mai degrabă o continuare a bisericii „căzute“. Dar sigur această afirmație nu merge prea departe? Și alte grupări individuale de credincioși reformați au fost la fel de persecutați ca oricare grupare anabaptistă în toate țările în care stăpânirea nu îmbrațișase concepția reformată. Verduin ar presupune că atunci când partidul reformat a cucerit un teritoriu, majoritatea drept credincioșilor erau în altă parte.
• Biserica pre-constantiniană era Biserica pură, care se întrunea în secret și din care adevărații credincioși s-au retras la finalizarea compromisului constantinian. În realitate, bisericile creștine erau foarte publice și în unele locuri dispuneau de clădiri spațioase, până la marile persecuții finale care au început în 303.
• Părinții Bisericii au acționat calitativ diferit în ceea ce privește erezia înainte de Constantin. Nicidecum. Înainte de Constantin, au fost la fel de intoleranți în ceea ce privește devierile de la singurul adevărat catolicism. Diferența a fost că după Constantin au avut mai multă putere.

Din aceleași motive pentru care mi-e greu să cred tot ce spune Verduin, mi-e greu să cred afirmația reformatorilor și a anabaptiștilor că cealaltă parte se îndrepta spre damnarea veșnică. În realitate, situația era tragică și poate de evitat, oarecum asemănătoare cu includerea sclaviei în Constituția Americană de către fondatorii Americii pentru că nu-și puteau imagina o altă cale prin care Uniunea ar fi putut funcționa. Celor două tabere, una mai corectă în doctrină și alta mai corectă în practică, nu le-a rămas decât să se anatemizeze reciproc până când cearta lor a fost înghițită de evenimentele din locuri precum Anglia, unde, s-ar putea spune, aproape că au fost inventate toleranța și denominaționalismul.

Eu îi iubesc pe reformatori și îi iubesc pe anabaptiști. Ambele tabere sunt strămoșii mei. Lăsând la o parte stilul de viață mai atractiv al anabaptiștilor, aceștia erau deficienți în zona mântuirii prin har prin faptul că insistau pe libera voință. Nu aveau prea multă considerație pentru poruncile date de Dumnezeu omenirii la creație, în Geneza, care implicau stăpânirea și antedatau atât legea mozaică, cât și Crucea. Acest lucru i-a condus la respingerea ideii că un creștin ar putea să dețină vreodată o slujbă în guvernare. Iar deficiențele reformatorilor au fost documentate mai sus. Însă moștenitorii lor pot aprecia că a fost nevoie atât de teologia reformatorilor, cât și de cea a anabaptiștilor pentru a crea doctrina evanghelică modernă în formele sale mai tari.