Reforma protestantă
Martin Luther
A se înțelege că aceste repere ne pot da doar un minimum de detalii despre viața lui Luther. Pentru o lectură aprofundată, recomand cartea lui Roland Bainton, Here I Stand [O biografie a lui Martin Luther] sau una din marile cărți despre Reformă, precum volumele 7 și 8 din History of the Christian Church [Istoria Bisericii creștine], de Philip Schaff.
Primii ani ai lui Luther
Luther s-a născut în 1483, în Eisleben, acum parte a fostei Germaniei de Est. Tatăl său a fost suficient de înstărit încât să-l trimită la școală și să-l orienteze spre studiul Dreptului. A absovit studiile de licență și de masterat la Universitatea din Erfurt. Dar chiar când era pe punctul să se înscrie la drept, Luther a fost prins într-o furtună și a făcut un legământ înaintea Sfintei Ana că va intra într-o mânăstire dacă i se va cruța viața. A intrat, deci, în ordinul augustinienilor și în mânăstirea acestora din Erfurt, în 1505.
Călugării cerșetori și ermiți augustinieni erau un ordin de predicatori al căror nume se baza pe faptul că țineau regula monastică a Sf. Augustine, nu pe vreo altă legătură specifică cu Augustin. Însă numele era probabil ironic, căci Luther avea să tragă multe foloase din studiul lui Augustin ca antidot la teologia curentă a zilelor sale.
Luther a avansat în cunoaștere potrivit ordinii predominante în care se petreceau lucrurile pe atunci și în, 1508, a fost numit lector la Universitatea din Wittenberg, care tocmai se înființase. În 1512, a fost făcut doctor în teologie și s-a alăturat facultății de teologie din Wittenberg.
O înțelegere mai profundă
Două experiențe par să fi fost importante în dezvoltarea tânărului Luther. În 1507, a devenit preot și a rostit prima sa mesă, devenind astfel, potrivit concepției Bisericii, capabil să creeze trupul și sângele lui Hristos. Aceasta a fost una din multele experiențe care l-au terorizat în lumina majestății și dreptății unui Dumnezeu sfânt.
În al doilea rând, a călătorit la Roma în 1510 cu treburi pentru mânăstire. A fost șocat să găsească în Italia un teren al corupției în floare și un cler secularizat. Era pe vremea papilor Renașterii, iar papa Iulius, care ocupa pe atunci scaunul papal, era unul dintre cei mai răi dintre toți. (Erasmus a scris mai târziu un tratat satiric intitulat Iulius Exclusus, care relata povestea excluderii lui Iulius din cer, după moarte.) Era pe vremea reconstruirii Catedralei Sf. Petru și a pictării tavanului Capelei Sixtine – minunate lucrări de arte, însă comandate de un papă golit de creștinism.
Cea mai semnificativă influență asupra lui Luther a constituit-o, însă, frământarea sa permanentă cu propria mântuire. El nu putea înțelege cum de un Dumnezeu sfânt putea accepta în Rai un om păcătos, și cu atât mai puțin pe el însuși. I se spusese să-și găsească mângâierea în sacramente, îndeosebi în penitență (confesiune și absolvire), însă nici chiar Biserica romană nu era atât de coruptă doctrinar încât să elimine cu totul pocăința personală din taina penitenței, iar Luther se îndoia că avea pocăința interioară, dragostea și evlavia necesare pentru a se împărtăși din harul ce i se oferea prin sacrament.
De asemenea, nu putea înțelege cum se spunea în Romani 1:17 că „neprihănirea“ lui Dumnezeu era descoperită în Evanghelie. Dacă neprihănirea lui Dumnezeu era descoperită, cum putea ea să fie o veste bună, de vreme ce neprihănirea lui Dumnezeu nu putea decât să condamne nelegiuirea omului? În sfârșit, printr-o revelație străfulgerătoare (sau har, sau credință), a înțeles că neprihănirea despre care se vorbea în verset nu era cea pe care Dumnezeu o arăta la judecată, ci neprihănirea pe care o conferea unui om doar prin har, pe baza neprihănirii lui Isus Hristos. „Este scris că cel neprihănit va trăi prin CREDINȚĂ.“
Acum a înțeles că credința era cheia. Credința nu era o faptă. Dimpotrivă, era mâna goală ce primea darul lui Dumnezeu oferit fără condiții. Credința era esențialmente opusă faptelor. Nicio faptă, nici chiar acele acte sacramentale poruncite de Biserică, nu se putea adăuga la darul fără plată a lui Dumnezeu. Din acest motiv, Luther a adăugat cuvântul DOAR în traducerea germană de mai târziu a versetului Romani 3:28.
Luther nu reacționa împotriva unei erezii întru totul pelagiană (sau iudaizatoare) a justificării prin fapte mai curând decât prin credință. Dimpotrivă, el reacționa la o învățătură catolică aparent rezonabilă potrivit căreia credința noastră, care este necesară, lucrează împreună cu folosirea sacramentelor divine și cu faptele noastre bune, care și ele sunt necesare. Numai harul lui Dumnezeu oferea astfel de căi spre mântuire, dar niciun om nu putea fi 100% sigur pentru că o asemenea viață trebuie păstrată ca atare înaintea lui Dumnezeu până la capăt.
Unele din aceste revelații Luther le-a primit abia după următorul eveniment din turul vieții sale, cele 95 de teze.
Indulgențele și cele 95 de teze
În 1517, Johann Tetzel s-a înființat în Germania vânzând o indulgență specială emisă de către papă. Conducătorul lui Luther, Elector Frederick, l-a ținut pe Tetzel în afara domeniilor sale, dar, chiar și așa, enoriașii lui Luther treceau granița și cumpărau indulgențe. După Tetzel, indulgența aceasta mergea chiar mai departe decât indulgențele de până atunci, procurând nu doar eliberarea de penitența pământească și de pedeapsa Purgatoriului, ci și iertarea deplină de toate păcatele.
Chiar și după standardele medievale, lucrul acesta întrecuse măsura. Tehnic vorbind, o indulgență nu oferea decât absolvirea de unele „pedepse temporale“ asociate cu un păcat, sau ispășirea lor. Ea nu influența cu nimic judecata eternă a lui Dumnezeu, care, cel puțin în teorie, era lăsată cu totul în seama Acestuia. În schimb, pentru că se credea că suferințele din Purgatoriu compensau pentru păcatele nemărturisite și neiertate și pentru ispășirile de pe pământ, impuse de către Biserică, indulgența, care remitea penalitățile Bisericii, nu putea avea efect dincolo de Purgatoriu.
Ce nu știa Luther pe atunci era că întreaga vânzare de indulgențe a lui Tetzler era un soi de uneltire în vederea strângerii de fonduri pentru Biserica Sf. Petru (care era publică) și a rambursării uriașei datorii pe care Albert de Brandenberg, arhiepiscopul din Mainz, o avea față de papă pentru că îl instalase într-o a treia episcopie și, pe deasupra, înainte de a împlini vârsta cerută.
Ceea ce complica poziția lui Luther era faptul că Frederick cel Înțelept era un mare colector de relicve în Biserica-Castel din Wittenberg. Dacă un pelerin „venera“ toate relicvele din colecția lui Elector, acesta îi reducea timpul petrecut în Purgatoriu cu 127.799 de ani (Grimm, p. 91). Cel mai important festival care atrăgea pelerinii către colecția lui Frederick din Wittenberg era sărbătoarea Zilei Tuturor Sfinților din noiembrie. 1.
Bineînțeles că toată doctrina era absurdă și jignitoare, însă Luther, în primii ani, aborda chestiunea cu prudență. El se întreba: de ce n-ar vrea papa să elibereze toate sufletele din Purgatoriu doar din bunătatea inimii sale, dacă un astfel de lucru este posibil? De ce ar cere mai întâi o plată? Luther a reexaminat toată structura sacramentului penitenței și a alcătuit 95 de puncte de discuție pentru a le dezbate împreună cu colegii săi erudiți. Cu această metodă se obișnuia să se înceapă o dezbatere, nu o reformare a Bisericii. Le-a lipit, ne spune tradiția, pe porțile Bisericii-Castel cu o zi înainte de Ziua Tuturor Sfinților, 31 octombrie 1517.
Chiar dacă au fost scrise în latină și erau menite pentru o dezbatere pur academică, tezele arătau a dinamită pentru alții, care au început să tipărească copii după ele, atât în latină, cât și în germană. Ca peste noapte, tezele au ajuns pretutindeni. În locul unei dezbateri scolastice, au ajuns să implice tot poporul german. Tezele nu erau nici pe departe expresia unei doctrine reformate complete, însă provocarea lansată acțiunilor papei era destul de însuflețită cât să stârnească interesul întregii Germanii.
Textul celor 95 de teze
Reacțiile Bisericii și ale statului
Inițial, papa a etichetat toată chestiunea ca pe o ceartă între călugări. Însă oficialii bisericilor locale nu erau la fel de siguri. Ei cereau acțiune. La trei luni după apariția tezelor, papa Leo a poruncit Ordinului Augustinian să-i închidă gura lui Luther. În aprilie 1518, acestuia i s-a dat ocazia să-și apere pricina în cadrul unei întruniri a augustinienilor. Unul dintre ascultătorii (și convertiții) săi a fost călugărul dominican Martin Bucer, care a ajuns el însuși mai târziu un mare Reformator.
Pe 7 august 1518, Luther a primit un răgaz de 60 de zile ca să se prezinte la Roma pentru a se dezice de ereziile sale. De această dată, Frederick a intervenit de partea profesorului său universitar. A aranjat o întâlnire cu legatul papal, Caietan, în Germania. După trei zile, lucrurile erau mai rele ca oricând. Caietan l-a amenințat cu tot felul de pedepse papale și nu era dispus să-și schimbe părerea în nicio privință. Între timp, Luther își elaborase și clarificase gândurile, însă continua să creadă că papa îi va lua apărarea odată ce va înțelege cum stau lucrurile. Pe 28 noiembrie, își pierduse această siguranță și a apelat în mod public la un consiliu general al Bisericii pentru a-l corecta pe papă și erorile Bisericii.
În 1519, s-a făcut aranjamentul ca marele Dr. Eck să dezbată cu Dr. Carlstadt, colegul lui Luther la Wittenberg. Luther nu a fost invitat inițial (nu i s-a acordat bilet de liberă trecere) și a participat doar în calitate de spectator, însă, când Carlstadt s-a arătat șovăielnic în dezbatere, s-a ridicat în apărarea noilor doctrine evanghelice. Această dezbatere, care a ținut trei săptămâni, a fost foarte importantă pentru evoluția uterioară a Reformei. Căci acesta a fost prilejul cu care Eck l-a acuzat pe Luther de erorile cunoscutului eretic John Hus. Astfel provocat, Luther a considerat chestiunea și în final a declarat că unele din doctrinele lui Hus erau adevărate, că acesta fusese pe nedrept condamnat de către Consiliul (reformist) din Constance și că atât papa, cât și un consiliu general sunt supuși greșelii.
Următorii doi ani au fost foarte intenși. După respingerea de la Roma, Luther și-a început la modul serios apelurile reformatoare. Încă nu încerca să creeze o nouă Biserică, ci doar să o reformeze pe cea veche. Însă pe atunci nu era vreme în Europa pentru compromis și discuții, spre marea suferință a conducătorilor pacifiști din ambele tabere. Luther a scris trei mari lucrări care au consolidat atât direcția reformei, cât și teologia sa: Address to the German Nobility [Către nobilimea creștină de națiune germană despre îmbunătățirea stării creștine], The Babylonian Captivity of the Church [Robia babiloniană a Bisericii] și The Freedom of a Christian [Despre libertatea unui creștin]. Robia babiloniană, în mod deosebit, a fost textul în care Luther a vorbit public împotriva transubstanțierii, deși niciodată nu a încetat să învețe despre Prezența Reală.
Între timp, în iunie 1520, a fost emisă mult-așteptata bulă de excomunicare, faimoasa Exsurge Domine, „Scoală-Te, Doamne, apără-Ți pricina…“ Luther era acum în mod oficial exclus din străvechea Biserică catolică. Însă el a fost începutul unei noi ramuri a Bisericii catolice, nu un eretic sectar, ci un adevărat reformator ce chema Biserica să se întoarcă la principiile dintâi. Mersese mult mai departe de îndreptățirea prin credință, care era doar sămânța; el și colegii săi reexaminau întreaga structură a creștinismului, cântărind fiecare doctrină și practică și aflând astfel că mare parte din ceea ce se întâmplase în ultimii 1.000 de ani era anti-biblic și în dezacord cu Biserica primară.
În decembrie, Luther a ars în public bula papală.
Repercusiuni în toată Europa
În 1521, Luther s-a prezentat înaintea Dietei de la Worms, convocată de noul Sfânt Împărat Roman, Carol al V-lea. Carol avea nevoie de sprijinul fiecărei părți a imperiului său fărâmițat și voia să vindece Biserica doar de dragul unității politice, dacă nu din alte motive. El era un fiu loial Bisericii romane și se vedea clar unde îi erau simpatiile. Cu toate acestea, Luther, asemenea lui John Hus înaintea lui, s-a încrezut în Dumnezeu și în libera trecere garantată de Împărat și a venit la Dietă.
La Dietă i s-a poruncit încă o dată să-și retracteze învățăturile. Luther se așteptase la o ocazie de a-și apăra învățăturile înaintea împăratului și tuturor prinților Germaniei, dar în schimb i s-a cerut, pur și simplu, să retracteze. A cerut o amânare de o zi pentru a-și gândi răspunsul, iar a doua zi a replicat, sfidând întregul imperiu: „În afara cazului în care sunt refutat și convins de mărturiile Scripturilor sau de argumente clare (întrucât eu nu cred doar în papă și în consilii, fiind evident că aceștia au greșit adesea și s-au contrazis pe ei înșiși), sunt victorios prin Sfintele Scripturi pe care le-am citat și conștiința mea e înrădăcinată în cuvântul lui Dumnezeu: Nu pot și nu vreau să retractez nimic, întrucât este nesigur și periculos să fac ceva împotriva conștiinței mele“ (Schaff, vol. 7, p. 304). Unele relatări spun că el și-a sfârșit discursul spunând: „Iată ce cred eu. Nu pot crede altceva. Dumnezeu să mă ajute. Amin.“
Luther a putut părăsi orașul sub libera trecere primită de la împărat, înainte ca acesta să se răzgândească și să-l aresteze. Frederick își făcea griji pentru siguranța lui Luther, întrucât acum era declarat în afara legii și de către împărat, nu doar de către papă, așa că a aranjat în secret să-l „răpească“ și să-l țină în siguranță în Castelul de la Wartburg. Aici, Luther a lucrat aproape un an și a tradus Noul Testament din greacă în germană – prima traducere modernă din limba greacă într-o limbă vernaculară. De asemenea, tot la Wartburg, a scris împotriva legămintelor monastice. Când s-a întors la Wittenberg, mânăstirea de acolo fusese dizolvată în întregime.
Luther și radicalii
Reformatorii „radicali“ din orașul său natal (sub conducerea lui Carlstadt, fostul său prieten), care l-au determinat să se întoarcă în Wittenberg pentru a liniști apele, au fost prevestitorii multor astfel de dezbinări în sânul protestanților. Chiar dacă diferențele din Wittenberg țineau în mare parte de (1) faptul că se mergea prea repede în direcția cea bună, și (2) dezacordul privind folosirea de mijloace violente pentru răsturnarea vechilor tradiții, în scurt timp au ajuns să fie mai multe în întreaga Germanie, iar Luther a început să-și facă griji că predicțiile inamicilor săi, potrivit cărora el era cauza disoluției societății, se vor adeveri.
Luther a liniștit elementele radicale din orașul său de baștină, făcând unele aranjamente ca unii oameni să părăsească orașul, însă, pe măsură ce au trecut anii, a ajuns să fie tot mai înverșunat și violent față de alte elemente ale Reformei care păreau că întrec măsura. A fost de acord cu înăbușirea răscoalei țăranilor în Războiul țăranilor, iar dușmănia sa față de anabaptiști, „entuziaști“, și alți radicali n-a făcut decât să crească. L-a pus pe Zwingli în aceeași oală cu Carlstadt (care a devenit din ce în ce mai radical) și a fost extrem de suspicios față de orice altă reformă decât versiunea conservatoare din Germania.
Vom trata acest subiect mai în amănunt în secțiunea dedicată lui Zwingli și, din nou, într-o lecție specială despre anabaptiști.
Căsătoria lui Luther
Faimoasa căsătorie a lui Luther cu o fostă călugăriță, Katherine von Bora, a avut loc în 1525. Luther a avut șase copii, iar concepția sa despre căsătorie, ca și cele despre orice altceva, a fost devorată cu înflăcărare de studenții săi și a devenit fundamentul interesului protestanților pentru căsnicii și familii bune. Nu uitați că, până la acea vreme, toată literatura evlavioasă era scrisă de oameni necăsătoriți aflați sub jurăminte de castitate. Astfel, un întreg corpus de tradiții a pătruns în gândirea și literatura creștină, iar casa lui Luther, după cum se afirmă adesea, a devenit modelul de „gospodărie“. Însă Luther nu a vorbit despre căsătorie, ci și-a trăit crezul. Era cunoscut pentru dedicarea sa față de soție și familie. Concepția sa era întru totul tradițională, însă în tradiția patriarhatului biblic Luther intervenea cu umor și bunăvoință. Adesea vorbea despre Katie cu expresia „Domnul meu“.
Luther și libera voință
Erasmus adoptase o poziție de mediator pentru mare parte din Reforma timpurie. Niciodată nu s-a identificat cu protestantismul chiar dacă era prieten cu mulți dintre reformatori, dintre care unii fuseseră umaniști înainte. Când, în cele din urmă, a fost convins să scrie împotriva lui Luther, a ales un subiect teologic, libera voința, ca temă a controversei sale. Luther a răspuns cu ceea ce el a considerat a fi cartea sa cea mai reușită, The Bondage of the Will [Sclavia voinței]. Cartea aceasta reprezintă o teologie mai degrabă calvinistă (după standardele de azi) decât luterană. Este o lectură cu adevărat plăcută. Contemporanii lui Luther, precum Melanchthon, niciodată n-au subscris întregii teologii a predestinării pe care Luther, după toate aparențele, o susținea, iar aceasta a dispărut din luteranism odată cu moartea lui Luther. Calviniștii, însă, fac adesea referire la cartea aceasta, care a fost publicată în 1957 într-o traducere modernă și continuă să fie tipărită. Este una din cărțile de seamă ale Reformei.
Luther și Reforma germană
După o vreme, prinții germani care adoptaseră luteranismul au început să facă pași înspre sistematizarea și regularizarea reformelor găsite în cadrul diverselor lor stăpâniri. Un astfel de efort a fost reformarea închinării publice după principii non-romane, via „vizitele“ comandate de către diverșii conducători germani începând din 1527. Aceștia au fost puternic influențati de către locuitorii Wittenbergului și au început procesul de construire a unui sistem bisericesc cu adevărat protestant.
Un alt demers major al lui Luther a fost introducerea cântărilor congregaționale și scrierea de imnuri protestante noi. Asemenea multor alte inovații din perioada Reformei, toți creștinii consideră cântările congregaționale de la sine înțelese astăzi (chiar și romano-catolicii), însă aceasta a fost încă una din binecuvântările refuzate oamenilor înainte de Reformă.
Colocviul de la Marburg
În 1529, reprezentanții reformatorilor germani și elvețieni s-au întrunit, la instigarea lui Filip de Hesse, care dorea un front protestant comun, politic și confesional. Au fost prezenți Luther și Melanchton, la fel și Zwingli, Oecolampadius și Bucer. Dacă a exitat vreodată prilejul ca protestanții să se unească, acesta a fost acela. Firește, anabaptiștii n-au fost invitați.
Luther a scris cu creta pe tablă: „Acesta este trupul Meu.“ Imediat, esența chestiunii s-a limpezit. Puteau reformatorii să cadă de acord asupra Euharistiei (Cina Domnului)? Partidul lui Luther credea că „Prezența Reală“ era esențială, carevasăzică, chiar dacă pâinea și vinul erau în continuare prezente fizic (contrar Bisericii Romane), totuși prezența fizică a trupului și sângelui lui Hristos era și ea adevărată. Reformatorii au căzut de acord că exista o prezență „spirituală“ a lui Hristos (ceea ce, de fapt, a fost un compromis din partea lui Zwingli, care învățase despre o cină exclusiv memorială), însă nu au putut ajunge la acceași părere asupra prezenței fizice a lui Hristos.
Here I Stand a lui Bainton prezintă argumentul astfel:
Oekolampadius a insistat că aceste cuvinte trebuie interpretate metaforic, întrucât carnea nu este de niciun folos, iar trupul lui Hristos a fost înălțat la cer. Luther a întrebat de ce n-am înțelege metaforic și ascensiunea la cer. Zwingli a atins miezul problemei afirmând că carnea și duhul sunt incompatibile. Prin urmare, prezența lui Hristos nu poate fi decât spirituală. Luther a replicat că carnea și duhul pot fi îmbinate, iar spiritul, pe care nimeni nu-l neagă, nu exclude realitatea fizică. Se părea că au ajuns într-un impas, însă de fapt făcuseră un progres substanțial pentru că Zwingli avansas de la concepția că Cina Domnului este doar una memorială la poziția că Hristos este prezent în chip spiritual. Iar Luther a conces că oricare ar fi natura prezenței fizice, nu este de niciun folos fără credință. Așadar, orice viziune magică este exclusă.
Nu s-a putut ajunge la un acord final. Chiar dacă reformatorii au căzut de acord asupra altor 14 articole legate de credință, asupra acestuia n-au putut. Protestanții au rămas divizați atât confesional, cât și politic. Nu avea să existe vreun martor reformat consecvent pentru o singură credință.
Confesiunea de la Augsburg
O importantă piatră de hotar în relațiile lor cu Sfântul Împărat roman a fost Dieta de la Augsburg, în 1530. La această întrunire, faimoasa Confesiune de la Augsburg a fost supusă spre examinare de către luterani împăratului Carol. Autorul ei a fost Melanchton, care a fost acuzat că ar fi cedat prea multe în dorința sa de a rămâne alipit de Biserica romană. Însă a rămas un document reformat, devenind una dintre primele declarații confesionale ale tuturor luteranilor.
Concluzie
Luther este mult mai complicat decât l-am putea noi prezenta aici. Sfatul cel mai înțelept este să vă aprofundați cunoștințele cu o carte precum cea a lui Bainton, Here I Stand, și să continuați să comparați doctrina sa și a altor reformatori cu Scriptura. Veți găsi că studiul Reformei vă va pune la dispoziție o sursă inepuizabilă de provocări pentru gândirea și viața dumneavoastră.
Luther a dat Reformei un început, nu un sfârșit. La moartea sa, în 1546, Reforma era consolidată, însă roadele ei cele mai mărețe nu se copseseră încă.
Primii martiri protestanți au fost Hendrik Vos și Jan van des Eschen, pe 1 iulie 1523,
în Țările de Jos, care se aflau tot în stăpânirea lui Carol al V-lea. Nu aveau să fie, însă, și cei din urmă.
