Trebuie să privim la două dintre răspunsurile majore ale omului medieval legate de Creştinismul pe care l-au moştenit. Barbarii au fost convertiţi; Europa era Creştină. Cum trebuia omul să facă legătura cu Dumnezeu în Europa Creştină? Deşi existau şi alte mişcări importante, cele două pe care le vom examina sunt Şcolasticismul şi Misticismul.
1. Şcolasticism
a. Ce a fost şcolaticismul?
1. Britannica: “sisteme filozofice şi tendinţele speculative ale diferiţilor gânditori Creştini medievali, care lucrând pe un font fixat de dogme religioase, au vrut să rezolve problemele psihologice nou apărute (despre credinţă şi raţiune, înţelepciune şi intelect, realism şi nominalism, şi promovabilitatea existenţei lui Dumnezeu), iniţial sub influenţa tradiţiei mistice şi intuitive a filozofiei patristice şi în special Augustianismul, iar mai târziu cel al lui Aristotel.”
2. Noul Dicţionar Internaţional al Bisericii Creştine: “Teologia şi filozofia predate în şcolile medievale din secolul unsprezece până în secolul paisprezece, şi renăscute mai târziu în secolele şaisprezece, şaptesprezece, nouăsprezece şi douăzece. Reprezintă aplicarea categoriilor Aristoteliene pentru revelaţia Creştină, şi încearcă să potrivească raţiunea şi credinţa, filozofia şi revelaţia. Ca o metodă teologică, este asociată cu cărţile teologice organizate şi metoda tezei.”
3. Şcolasticismul era deductiv. Ştia în ce direcţie se îndreaptă fiecare întrebare, iar primul accent era de a dovedi adevărul, nu de a-l descoperi.
4. Şcolaticismul a reprezentat următoarea încredere majoră a gânditorilor la începutul teologiei. Nu mai erau episcopii sau mănăstirile – călugării fiind cei mai buni gânditori şi şcolari. Şcolasticii, deşi în mare parte călugări, se aflau deseori în universităţile noi ce atunci răsăreau, cum ar fi Paris, Oxford (înainte de 1200) şi Cambridge (1209).
5. În unele feluri, Aristotel era tatăl şcolaticismului. Chiar dacă şcolaticismul pare că l-a precedat pe Aristotel în Europa, filozofia lui a furnizat cu siguranţă baza pentru şcolaticismul viitor cum ar fi Thomas Aquinas. În secolul 12, lucrările sale erau traduse din Arabă în Latină, schimbând drastic teologia. Thomas Aquinas l-a numit pe Aristotel “filozoful”.
b. Anselm 1033 – 1109
1. Am vorbit despre Anselm în lecţia despre cartea sa Cur Deus Homo (De ce Dumnezeu a devenit Om). În unele feluri, el a fost primul şcolastic. El a folosit raţiunea pentru a demonstra adevărul despre doctrina lui Hristos, chiar dacă el a arătat cu grijă că raţiunea nu era necesară atunci când credinţa era prezentă. După cum am menţionat înainte, el era teologul ce a formulat pentru prima dată cu succes teoria ispăşirii, strămoşul doctrinei substituţionară.
c. Peter Abelard (1079 – 1142)
1. Un învăţător şcolastic arogant, instabil, dar popular
2. Sic et Non, o lucrare ce a arătat contradicţile din lucrarea timpurie a părinţilor bisericii, şi nu le-a rezolvat.
3. Este cunoascut pentru relaţia de dragoste jenantă cu unul dintre studenţii săi, Heloise. A devenit călugăr după ce a fost castrat de oamenii angajaţi de tatăl revoltat al fetei.
d. Peter Lombard (1100 – 1160)
1. Four Books of Sentences a devenit lucrarea standard bazată pe teologia medievală. El este “tatăl teologiei sistematice din Biserica Catolică” (Schaff). Cartea sa era mai populară şi utilă decât lucrarea lui Aquinas Summa, însă ca un sistem era sub cea a lui Aquinas.
e. Albert cel Mare (Albertus Magnus) – (1200 – 1280), Dominican
1. profesorul lui Thomas Aquinas
2. a predat la paris în timpul grele cauzate de sosirea filozofiei Arabe şi Aristoteliene acolo. Albert era semnificativ în aducerea acceptării lui Aristotel ca un interpretator legitim al filozofiei. Acest lucru nu s-a împlinit fără o dispută în timpul căreia studiul lui Aristotel şi alte doctrine au fost condamnate drept erezii de mult ori.
f. Thomas Aquinas (1224 – 1274), Dominican
1. Era asemeni unei mări cu multe râuri ce curg în ea, însă Aquinas nu a dat nici un gând despre teologie, până şi comparat cu alţi Şcolastici. Însă, geniul său era despre sistematizare, iar el a sistematizat gândirea Catolică ca nimeni altul înainte sau de atunci. Alta decât Concepţia Imaculată, teologia sa este teologia Romano Catolică.
2. Lucrarea lui de artă este Summa Theologiae. În ea el prezintă doctrina în viziunea şcolastică, ca o serie de întrebări şi răspunsuri pro şi contra.
3. Raţiunea primeşte mare greutate, însă probabil nu pentru totdeauna. Este considerată o unealtă validă, însă nu poate descoperi toate misterele credinţei. Cu siguranţă, multe lucruri, ca de exemplu existenţa lui Dumnezeu, pot fi dovedite prin raţiune umană. Altele, ca Treimea, vin doar prin revelaţie.
4. Sacramentele sunt şapte la număr (nu original cu Aquimas, însă a fost doar în această vreme când numărul a fost fixat.)
Transubstinenţa este stabilită. Închinarea în faţa Papei de la Roma este necesară pentru salvare.
g. Bonaventure (1217 – 1274)
h. John Duns Scotus (1266 – 1308)
1. Luther l-a privit pe Scotus drept un exemplu despre tot ce era rău în legătură cu teologia şcolastică.
i. Sumar
1. Şcolasticii păreau deseori motivaţi de către dragostea pură pentru Dumnezeu. În multe cazuri, egalitatea dintre puterea raţiunii şi necesitatea credinţei părea potrivită, chiar dacă aplicarea unei asemeni egalităţi nu ar fi fost a noastră.
2. Este criticsmul Francis Schaeffer corect? El preda (în special în filmul/cartea sa How Should We Then Live, că şcolastici credeau că voinţa omului a decăzut, însă nu şi puterea sa raţională. “Aquinas a spus că acel om s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu şi astfel a decăzut, însă Aquinas avea o părere incompletă despre Decădere. El credea că Decăderea nu îl afecta pe om ca un întreg, ci doar în parte. În viziunea sa, voinţa decădea şi era coruptă, însă nu şi intelectul. Aşadar oamenii s-ar fi putut baza pe propria viziune umană, iar asta însemna că oamenii erau liberi de a amesteca învăţăturile din Biblie cu învăţăturile filozofilor non-Creştini” (Schaeffer, 51-52). Discutaţi.
3. Şcolasticii erau copiii credincioşi ai bisericii medievale. Deşi câţiva dintre ei (Abelard, Bacon) ar fi pus bazele gândirii libere pentru viitor, principala încredere era de a construi şi apăra învăţătura Bisericii. Doctrina falsă era construită şi susţinută cu aceleaşi unelte ce erau folosite pentru a susţine adevărata doctrină. (Acest lucru este adevărat chiar dacă eşti Roman Catolic: de exemplu, Aquinas şi adepţii săi erau împotriva doctrinei Concepţiei Imaculate.) Nu trebuia să mai existe nici un dubiu până la Renaştere şi Reformă.
4. Cum rămâne cu efectele de mai târziu ale învăţăturilor lor? La fel cum oricare perioadă măreaţă este urmată de o perioadă de fosilizare printre “cei credincioşi”, Catolicii din secolele următoare au ajuns să urmeze orbi teologia tradiţională şi o condamnare strictă a noii gândiri Tyndale a spus: “Nu îţi minteşti cum în decursul acestor treizeci de ani şi mult mai puţin, discipolii lui Dunce, şi cei la fel ca ei, numiţi Şcolişti, copiii întunericului, au predicat cu ură în fiecare amvon, împotriva Grecilor, Latinilor şi Evreilor?” (Schaff V p. 685)
2. Misticismul
a. Ce este misticismul?
1. Misticismul în general din Noul Dicţionar Internaţional: “Este legat de viaţa interioară a spiritului, pelerinajul către divnititate, ce începe afară din raza sa şi continuă către cele mai înalte stagii dezvoltare personală posibile… Misticismul este doar o viaţă dedicată rugăciunii, până şi din afară când confesarea personală este supremă din pricina realizării că o persoană stă înaintea lui Dumnezeu şi că trebuie să ceară iertare înainte de toate. După aceasta, viaţa unuia se schimbă radical prin Dumnezeu, scara perfecţiunii sau paşii ce-i duc mintea spre Dumnezeu, au început deja” (pp. 691-92)
2. Misticismul creştin a înflorit de multe ori de-a lungul istoriei, însă cu siguranţă, Evul Mediu a fost una dintre perioadele sale de bază. Înţelegerea sa a influenţat Creştinismul evanghelic în feluri pe care mulţi dintre noi nu le recunoaştem, însă popularitatea neîntreruptă a cărţilor ca The Imitaţion of Christ şi influenţa Moraviană asupra lui John Wesley sunt doar două din multe legături istorice dintre formele misticismului şi evanghelismul modern
3. Deşi St. Francis era un tip de mistic, nu vom vorbi despre el aici. El este o istorie medievală foarte importantă, însă nu mai avem timp necesar.
b. Misticismul medival timpuriu
1. Bernard din Clairvaux, cel mai înalt dintre clericii bisericii (el a predicat o cruciadă, a persecutat eretici şi a administrat reforme monastice, etc.) era desemenea un mistic. El este autorul a multo imnuri şi deasemenea cărţi de credinţă. “Rugăciune şi sanctitate personală, conform lui Bernard, sunt căile către cunoaşterea lui Dumnezeu, şi nu dispută. Sfântul, nu disputantul, îl înţelege pe Dumnezeu” (Schaff V 640).
2. Hugh of St. Victor, şi călugării de mai târziu de la St. Victor ce au fost influenţaţi de el, ar putea fi deasemenea printre şcolasticii teologi, însă erau deasemenea şi mistici. Multe dintre scrierile lor sunt mistice, dedicate.
3. Meister (Maestru) Eckhart (1260 – 1327) a fost un Dominican German. Învăţătura sa ea fost condamnată de papă după moartea sa. El a accentuat patru sagii ale vieţii sufletului înaintea lui Dumnezeu: nepotrivire, potrivire, identitate şi descoperire.
4. Johann Tauler (1300 – 1361), Dominican, a fost influenţat de Eckhart. El a predicat ceremonii ce au fost apreciate mai târziu de Luther.
5. Heinrich Suso (1295 – 1366), un alt Dominican, a studiat sub Eckhart. El a scris Little Book of Eternal Wisdom, o carte devotată, posibil cea mai populară carte până la Imitation of Christ. El a suferit multe persecutări, inclusiv pierderea poziţiei şi exilul, din cauză că l-a apărat pe Eckhart.
6. Theologia Germanica a fost o carte scrisă în jurul anului 1350, fără un autor anume, ce a circulat în Germania timp de multe secole. Pare că a originat din mişcarea “prietenii lui Dumnezeu” asociată cu Eckhart, Tauler şi Suso. Această carte a cîzut în mâinile lui Luther, iar el a spus că înafară de Biblie şi Augustine, el nu a citit ceva mai util.
7. Catherine of Siena (1347 – 1380) a fost un jucător important în reîntoarcerea papalităţii de la Avignon la Roma, îndemnându-l pe papă să facă acest pas. Ea a fost un sfetnic al următorului papă, Urban VI. Ea a lăsat câteva scrieri, inclusiv Dialogue.
c. Devotio Moderna
1. Termenul înseamnă “devotare modernă”. Britannica spune că gruparea a accentuat “meditarea şi viaţa internă, dând puţină importanţă ritualui şi lucrărilor externe, scăzând cu mult spiritualitatea speculativă a secolelor 13 şi 14.”
2. Geert Groote (1340 – 1384), fondatorul mişcării, a fost un om indulgent ce s-a căit de viaţa sa anterioară în anul 1374. El a devenit un predicator itinerant şi un călugăr, însă niciodată preot. El a adunat o comunitate în jurul său fără a folosi jurăminte. Conform lui Dowley, el a crezut că religia este de a-l iubi pe Dumnezeu şi de a-l venera, nu de a depunde jurăminte speciale.
3. Mai târziu, unii dintre adepţii săi împreună cu alţii, s-au aduna în Deventer, Norvegia, şi au devenit cunoscuţi drept Frăţia Vieţii Obişnuite. Din nou, grupul nu a fost legat prin jurăminte, însă au trăit într-o simplicitate monastică. După anul 1387, mişcarea a devenit o parte din Augustinieni, iar constituţiile lor au fost aprobate de papă în 1395. Ei au devenit mari producători de cărţi şi educatori, iar mulţi dintre pre-Reformatori au fost educaţi de ei, inclusiv Desiderius Erasmus (1467 – 1536).
4. Thomas a Kempis (1380 – 1471), un reprezentant al acelei comunităţi, a scris sau editat o carte ce însumează misticismul medieval, devenind una dintre cele mai iubite cărţi din istorie, The Immitation of Christ.
d. Sumar
1. Prin mistici avem o introducere utilă către o parte a reformei ce era necesară în biserică – o atenţie reînnoită despre viaţa interioară cu Dumnezeu. Însă acest lucru nu a durat mult fără o reînnoire corespondentă a adevărului obiectiv al salvării, ce până acum a fost îngropat sub straturi de idolatrie păgână, superstiţie şi sofisticaţie. Biserica la acea vreme încă avea loc pentru misticii săi, însă nu avea loc pentru reformatorii adevărului. Aceştia erau Wycliff şi Hus, despre care vom vorbi săptămâna viitoare.
