Acest articol este prezentat puţin dezordonat, pentru a fi folosit în Duminica de Paşti.
1. Introducere
a. Drept un cadou de Paşte, vom vorbi despre unul dintre cei mai mari teologi ai Evului Mediu, Anselm. În mod particular, doctrina sa despre Ispăşire după cum apare în cartea Cur Deus Homo. Aţi fi surprinşi de faptul că, cu excepţia unor ecouri slabe din partea anumitor părinţi ai bisericii, de exemplu Clement, “Barnabas,” “Epistolele către Diognetus,” Cyril din Ierusalim, Athanasius şi Augustine, nu a existat nicio teorie dezvolvată a Ispăşirii până la Anselm (1033-1109). (Lista părinţilor bisericii este luată de la pp. 159-160 din The Cross and Salvation de Bruce Demarest; vezi Bibliografia. Demarest preia viziunea, totuşi, pe care doctrina lui Anselm nu ar trebui să o considere o viziune penală substituţionară.)
b. Înainte de a înregistra marea noastră surpriză – nu este Ispăşirea inima credinţei Creştine? – să ne gândim la ce spune Biblia noilor credincioşi despre acest articol
2. Prezentările Evangheliei în Biblie
a. De exemplu: Acts 2:36-40; 3:12-26; 8:12; 8:37; 16:30-33; 17:30-31; 19:1-5; 26:20; 28:23-24
b. Observaţi cum nu include niciodată vreo declaraţie despre mecanismul Ispăşirii? Excursus: De ce evanghelicii nu includ acest lucru în toate prezentările lor evanghelice, dar o fac inima mesajului? Este cu siguranţă interesant şi poate esenţial pentru un necredincios să ştie cum sunt iertate păcatele sale, însă cartea Actelor nu arată clar acolo unde este necesar.
c. Majoritatea textelor clasice de Ispăşire (de exemplu Romans 5; Herbrews 7ff) nu sunt clare asupra conceptului cum că Hristos s-a jertift pentru păcătoşi. Altele par foarte clare. Retrospectiv, vedem toate acestea clar, însă în biserica timpurie nu erau văzute atât de clar încă. Câteva idei erau formate în minţile lor: toate bazate pe Biblie, asemeni unei victorii, mântuire, plată, sânge, sacrificiu, etc. Însă timp de o mie de ani, clasica teorie nu era o substituire primară. Geniul lui Anselm era de a duce Biserica înapoi spre natura lui Dumnezeu şi de a vedea exact ce era ispăşirea, uitându-se de ce trebuia să se întâmple.
3. Teoria Răscumpărării a Ispăşirii
a. Demarest spune: “Multe autorităţi patristice de pe vremea lui Anselm (d. 1109) şi unii teologi contemporani au interpretat Ispăşirea drept o victorie consmică asupra păcatului, morţii şi a Satanei. Această teorie dramatică şi clasică, ce-l descrie pe Dumnezeu victorios asupra forţelor spirituale înrobite, era viziunea dominantă a bisericii timp de 1,000 de ani… Teorie nu se bazează pe purtarea păcatelor păcătoşilor de către Hristos sau mânia lui Dumnezeu, ci pe eliberarea credincioşilor de puterile înrobitoare.” El continuă să sumarizeze două forme ale teoriei. 1. Moartea lui Hristos era o răscumpărare plătită Diavolului, care avea dominaţie legale asupra sufletelor noastre, din cauza neascultării noastre. (cf. Mk 10:45) 2. Hristos s-a luptat cu Statana, a triumfat odată pentru totdeauna şi i-a salvat pe captivi. (cf. Col 2:15). Însă Anselm a întrebat, când a primit Diavolul vreun drept legal, de vreme ce el era în puterea lui Dumnezeu mereu, şi mai mult el era un hoţ, deoarece el i-a convins pe Adam şi Eva să-l abandoneze pe Dumnezeu? În ceea ce priveşte “lupta cu Diavolul,” acest lucru este absurd deoarece Dumnezeu este atotputernic, iar Diavolul există doar prin voia Sa.
4. Anselm
a. Articolul din Britannica despre Anselm este foarte util ca introducere. Nu este reprodus aici din motive de copyright.
b. Sumarizare pentru clasă: Anselm (1033-1109) era un călugăr Benedictin născut în Lombardia (Nordul Italiei), care a devenit la un moment dat Arhiepiscopul din Canterbury, imediat după Cucerirea Normană a Angliei. Pentru aceasta el a fost la mănăstirea din Bec în Normandia, locul unde i-a cunoscut pe regii Nomazi. El era un gânditor precis, fiind văzut drept fondatorul Şcolaticismului. Printre succesele sale se numără şi Agurmentul Ontologic despre existenţa lui Dumnezeu, despre care nu vom vorbi aici. El a început Cur Deus Homo în Anglia şi a terminat-o în Italia. Chiar dacă a deveneit Arhiepiscopul din Canterbury, el a petrecut mult timp în exil deoarece el nu vroia să se supună regilor Angliei. Însă a petrecut trei ani paşnici în Aglia până la sfârşitul vieţii.
5. Opera de artă a lui Anselm, Cur Deus Homo
a. Cartea lui Anselm este structurată ca un dialog între el şi Boso, alt călugăr, care pune întrebările. Amândoi sunt de părere că deşi motivele nu sunt necesare pentru că deja au acceptat credinţa, că motivele sunt necesare pentru a aduce linişte credincioşilor în raţiunea credinşei lor şi pentru a-i ajuta pe cei ce ar putea fi încurcaţi de argumentele non-Creştinilor. Deci, în marea parte a cărţii, ei sunt de acord să nu apeleze la Scriptură sau la existenţa actuală a lui Hristos, ci să se mulţumească cu ceea ce pot dovedi prin raţiuni simple. Cititorii moderni nu vor fi de acord că argumentele sunt strânse, după cum spune Anselm, ci că argumentele ce sunt făcute au rezistat dese ori testului tempului.
b. Boso întreabă de ce este necesar pentru Dumnezeu să devină om, fapt ce pare nepotrivit pe Dumnezeu, şi mai rău, de ce Fiul lui Dumnezeu a trebuit să sufere, fapt ce pare să arunce îndoială nu doar asupra puterii lui Dumnezeu ci şi a înţelepciunii sale, de vreme ce existau cu siguranţă alte metode mai bune de a-l salva pe om.
c. Anselm respinge explicaţiile ce spun că Diavolul a avut un rol în tranzacţie. Diavolul nu este o parte căreia Dumnezeu îi este dator, decât prin pedeapsă.
d. Anselm explică că păcatul este la rădăcina sa o interdicţie a slăvirii lui Dumnezeu prin refuzul de a interpreta ce ţine de el, mai precis, că “Fiecare înclinaţie a creaturii raţionale trebuie să fie după voia Domnului.” Mai mult, păcatul nu poate fi dat la o parte până când Dumnezeu nu primeşte o recompensă, acest lucru trebuie să includă o plată mai mare decât ceea ce a fost luat.
e. Ar fi nedrept ca Dumnezeu să ierte păcatele fără a fi răsplătit. În esenţă, el nu ar fi drept, şi astfel el nu ar fi Dumnezeu, în acest caz.
f. Dumnezeu a decis că este necesar ca unii oameni să fie salvaţi, deoarece un anumit număr a fost decretat ca fiind perfect, în special din cauza căderii unor îngeri. Această părere pare a fi stranie pentru noi, fiind abandonată de toţi teologii, însă a fost crezută în evul mediu, bazându-se pe o traducere falsă din Deut. 32:8.
g. Însă sanctificarea trebuie să fie conform măsurii păcatului comis, care, de vreme ce a fost comis împotriva lui Dumnezeu, era infinit în vină. Răsplata este deasupra puterii oricărei fiinţe create de a da. Iar plata trebuie să fie făcută de om, şi nu de altă creatură, deoarece omul este cel ce a păcătuit pentru prima dată.
h. Aşadar, doar o persoane este atât Dumnezeu cât şi om, şi poate face această plată. Dumnezeu, pentru a plăti o plată infinită, şi om, astfel fiul lui adam va face asta.
i. Urmează mai mult discuţii, ca de exemplu cum poate fi Hristos fără de păcat, şi ce fel de fiinţă este el, şi ce fel de necesitate are Dumnezeu, etc. Însă putem ignora aceste lucruri acum din cauza lipse de timp. Recomand citirea întregii cărţi. Are mai puţin de 100 de pagini, fiind destul de simplu de citit pentru ceva scris în anii 1000.
j. Justiţia şi mila sunt aşadar potrivite şi exagerate în acest plan al salvării. Cartea II, Capitolul 20, spune în felul următor: “Când luam în considerare justiţia lui Dumnezeu şi păcatul omului, mila lui Dumnezeu părea că dispare. Însă am găsit cât de măreaţă este cu adevărat, şi cât de armonioasă se îmbină cu justiţia lui încât nu poate fi considerat mai bine de atât. Deoarece, întradevăr, ce milă mai mare ar putea fi imaginată, încât Dumnezeu Tatăl să-i spună păcătosului, condamnat la chinuri eterne, şi fără vreo putere de mântuire pentru ele, “Primeşte-l pe singurul Meu Fiu şi dă-l în locul tău,” iar Fiul însuşi să spună: “Ia-mă şi mântuieşte-te”? Deoarece ei spun aceste lucruri atunci când ne cheamă la credinţa Creştină. Şi ce poate fi mai drept, decât ca El căruia preţul mai valors ca orice datorie este preţul plătit pentru toate datoriile (dacă preţul este dat cu dreptul dispunerii)?”
6. Dezvoltările ce au urmat
a. Chiar dacă există diferenţe (evidenţiate de Demarest, de exemplu) între teoria lui Anselm şi teoriile penale substituţionare de mai târziu ale Catolicilor/Protestanţilor, Erickson pe bună dreptate le vede ca o întreagă teorie de bază. El spune: “… teoria comercială sau satisfăcătoare… evidenţiază că Hristos a murit pentru a satisface un principiu în natura lui Dumnezeu Tatăl. Nu doar faptul că ispăşirea nu era îndreptată direct spre om, ci deasemenea aceasta nu implica nici un fel de plată Satanei” (Erickson, p. 796). “Evident, din câteva teorii pe care le-am examinat în capitolul trecut, teoria satisfacerii este cea ce primeşte aspectul esenţial al lucrării de ispăşire a lui Hristos. Hristos a murit pentru a satisface dreptatea naturii lui Dumnezeu. El a interpretat satisfacerea Tatălui astfel încât noi am putea fi cruţaţi de deşerturile păcatelor noastre. Privind la celelalte teme de bază ale teoriei satisfacerii, ce au fost foarte bine pronunţate în acest capitol, este deasemenea numită în mod obişnuit şi drept “teoria penală-substituţională” a ispăşirii” (Erickson, p. 815).
b. Anselm a fost primul ce a vorbit despre această teorie, ce a preluat controlul aproape în totalitate în Vest. Dowley spune: “Această explicaţie era acceptată pe larg în Europa şi a schimbat întreaga viziune asupra reîncarnării şi ispăşirii” (p. 282). Comentariul lui Schaff este următorul: “Este meritul argumentului lui Anselm, cât timp Athanasius şi Augustine atacau articolul care spunea că prin suferinţele lui Hristos se îndeplinea ispăşirea, Anselm a explicat necesitatea acestor suferinţe. El a lăsat deoparte părerea, ce era transmisă din generaţie în generaţie, cum că moartea lui Hristos a fost un preţ de răscumpărare plătit Satanei. Chiar şi Augustine a afirmat drepturile diavolului. Din nou, Anselm a atacat vina păcatului. El era convins că aceasta nu era o greşeală, ci o violare a legii, o derogaţie de la onoarea lui Dumnezeu.” (V, p. 606).
c. Berkhof are unul dintre cele mai bune sumare ale defectelor ce au rămas în teoria lui Anselm în comparaţie cu cea a Reformei. “(a) Reprezintă în mod greşit pedeapsa şi satisfacerea drept alternative din care Dumnezeu poate alege. (b) Nu are loc pentru ideea conform căreia Hristos a îndurat pedeapsa cu moartea, de vreme ce suferinţa lui Hristos este privită drept un tribut voluntar pentru onoarea lui Dumnezeu, un merit ce serveşte drept compensaţie pentru ceilalţi… (c) Este inconsistent deoarece începe cu principiul legii private sau obişnuite, conform căreia gruparea rănită ar putea cere orice satisfacere crede de cuviinţă, iar apoi, pentru a stabili necesitatea absolută de ispăşire, trece la legea publică. (d) Este privit doar dintr-o perspectivă, bazându-se exclusiv pe moartea lui Hristos, negând semnificaţia vieţii Sale. (e) Reprezintă aplicarea meritelor lui Hristos păcătosului drept o simplă tranzacţie externă. Nu există niciun indiciu al legăturii mistice dintre Hristos şi credincioşi.” (The History of Christian Doctrines pp. 173-74)
Însă nu uita că bazele lucrării Cur Deus Homo era de a explora ceea ce putea fi cunoscut prin raţiune, iar Anselm nu încearcă să expună pasajele biblice. Dacă făcea asta, nu era sigur dacă defectele de mai sus rămâneau.
d. Viziunea penală a devenit dezvoltată complet prin Reformatorii Protestanţi (Demarest, p. 160). Luther şi Calvin au localizat necesitatea de ispăşire prin încălcarea legii lui Dumnezeu, pe care nu o poate trece cu vedeare prin dreptate. Pedeapsa trebuie să fie îndeplinită pentru asemenea act. Isus Hristos ia locul şi pedepsa săracilor păcătoşi, pentru salvarea lor. Catechismul Heidelberg declară: “Ce înseamnă că El a suferit? A. Că tot timpul în care El a trăit pe pământ, şi în special la sfârşitul vieţii, El a purtat, în trup şi sufelt, mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului întregii rase umane, astfel prin pasiunea Lui, drept sacrificiu al ispăşirii, El ar putea mântui trupul şi sufletul nostru de la blestem etern şi să obţină bunăvoinţa lui Dumnezeu, dreptate şi viaţă eternă pentru noi” (Q. 37). “De ce era necesar ca Hristos să se umilească până şi în ceasul morţii? A. Deoarece, prin raţiunea dreptăţii şi adevărului lui Dumnezeu, satisfacerea pentru păcatele noastră putea fi făcută doar prin moartea Fiului lui Dumnezeu” (Q. 40). Confesiunea Westminster declară: “Domnul Isus, prin ascultarea sa perfectă şi sacrifiul de sine, pe care i l-a oferit cândva lui Dumnezeu prin Duhul etern, a satisfăcut pe deplin dreptatea Tatălui său, cumpărând nu doar îmbunarea, ci şi o moştenirea eternă în regatul cerurilor, pentru toţi cei pe care Tatăl i i-a dat” (viii.5).
7. Sumar
a. Schaff a spus din nou: “Subiectul ispăşirii nu a fost stins prin argumentul din Cur Deus Homo. Nicio teorie nu poate înţelege înţelesul său deplin. Anumite aspecte biblice au fost proeminente încă din ziua în care Anselm nu releva. Fiecare perioadă creativă are declaraţia sa despre teologie, iar acum un singur aspect şi acum încă unul din adevărul biblic de neschimbat este scos în evidenţă. Diferitele teorii trebuie să fie puse în locurile cuvenite, drept fragmente a întregii declaraţii a adevărului.” (V, p. 606).
b. Fără doar şi poate, putem să-i fim recunoscători lui Anselm. Din punct de vedere uman, lui îi datorăm multe adevăruri pe care le privim drept cele mai obişnuite şi evidente astăzi: vina infinită a ofensei împotriva lui Dumnezeu şi necesitatea corespondentă a ofrandei valoroase; conceptul de justiţie a lui Dumnezeu, aplicată pentru salvarea omului; relaţia a cine este Hristos şi a ceea ce poate face, declaraţia noastră obişnuită conform căreia pedepasa trebuie să se îmtâmple undeva, fie ţie sau lui Hristos. Toate aceste adevăruri sunt bine gândite în Scriptură, însă lui îi datorăm prima lor declaraţie concretă.
