1. Ispăşire şi Purgatoriu
a. Ispăşirea s-a dezvoltat din experienţa iniţială a bisericilor cu persecuţia. Persecuţiile nu erau constante, ci veneau în valuri. În vreme de pace, când cei “îvechiţi”, ce respingeau credinţa sau au căzut sub persecuţie, vroiau înapoi în biserici, episcopii au conceput căi de a le testa credinţa şi sinceritatea. Prin urmare, ei puteau da anumite slujbe sau penalităţi pentru ei, ca să sufere.
b. Astfel, episcopul şi clerul au devenit cei ce ori au impus ori au transmis penalităţile pământeşti ale bisericii. Penalitatea divină a lui Dumnezeu era peste puterile bisericii prin influenţă, însă se credea că biserica era jucătorul principal în impunerea penalităţilor.
c. Două concepte biblice au fost gândite pentru a da crezare viziunilor dezvoltate: contrastul evident dintre păcatele mortale (sau păcate “muritoare”) şi alte păcate (găsite doar în John 5:16, 17), iar pasajele găsite în Evanghelie (“orice ai lega de pământ va fi legat în rai, şi orice vei pierde pe pământ, vei pierde şi în rai”, Matei 16:19, şi “Dacă ierţi păcatele oricui, păcatele lor îi vor ierta; dacă reţi păcatele oricui, ei au fost reţinuţi”, John 20:23)
d. În plus, traducerea latină a Biblie foloseşte termenul “dă ispăşire” pentru a traduce “pocăieşte.” Asta a încurajat credinţa că exista un sacrament al ispăşirii.
e. Ispăşirea era precedată de confesarea la preot, care ar fi pronunţat atunci ispăşirea ce trebuia îndeplinită. Preotul va absolvi deasemenea păcatele.
f. Doctrina purgatoriului este legată îndeaproape de ispăşire. Strict vorbind, cerinţele incluse în ispăşirea sunt penalităţi temporale pentru păcat, nu penalităţi eterne. (Ispăşirea şi purgatoriul sunt aplicate strict păcătoşilor ce era în statutul de graţie. Păcătoţii ce nu s-au ispăşit ar fi fost încă sub pedeapsa eternă a iadului.) Dacă un Creştin doare fără a satisface în totalitate penalităţile temporale ale păcatului, el merge (conform teologiei Catolice) în Purgatoriu pentru a plăti în totalitate penalităţile. Purgatoriul este una dintre doctrinele medievale ce nu a fost niciodată acceptată de Biserica Estică.
g. Chiar dacă penalităţile sunt “temporale”, distincţia dintre penalităţile divine şi umane nu îmi este clară. Preotul dă iertare, iertarea păcatelor confesate. Ca un Protestant, sunt de acord că există varietăţi de iertare ce sunt înaintea convertirii, însă doctrina Romano Catolică pare că se joacă prea mult cu salvarea prin lucrări, aceasta fiind o doctrină blestemată de Pavel în scrisoarea sa către Galatieni. În Evul Mediu, această doctrină a atins o limită absurdă, în care şederea sufletelor în purgatoriu era calculată, iar indulgenţele (iertare fără ispăşire) erau cumpărate şi vândute în Germania, pe vremea lui Luther. Această cauză a fost o cauză majoră pentru revolta lui Luther împotriva Papei.
2. Monasticism
a. La fel ca multe doctrine medievale, monasticismul îşi are rădăcinile în biserica primitivă. Din timpuri primitive au existat cei ce au luat societatea pământească în general, iar mariajul în particular, ca fiind căi substandardizate ce duceau la viaţa Creştină. Există unele dovezi cum în învăţăturile lui Isus şi ale lui Pavel, că exista o graţie specială pentru cei ce rămâneau necăsătoriţi. Însă, ca multe lucruri, această învăţătură mică, nerespectată a Noului Testament, a devenit una dintre fundaţiile vieţii medievale.
b. Călugării timpurii erau pustnici ce au părăsit societatea degradantă Romană şi au plecat în sălbăticie. Ei erau distinşi în biserica pământească în zilele lor şi au căutat o cale mai aproape de Dumnezeu prin solidaritate, ignorând comfortul fizic. Termenul obişnuit pentru această practică este asceticism.
c. Lucrarea lui Athanasius, Life of Anthony, era un argument puternic pentru asceticism şi viaţa monastică în vremea sa. Vă veţi aminti că Athanasius era un exponent puternic al zeităţii lui Hristos. Camarazii săi în arme, Părinţii Capaddocieni (cei doi, Gregorie şi Basil), ce erau deasemenea puternici în apărarea Creştinităţii ortodoxe, erau deasemenea mari susţinători ai monasticismului. Basiel este văzut ca părintele monacismului Estic.
d. Pachomus a fost primul, în jurul anului 320, ce a adunat călugării în comunităţi sub o regulă obişnuită a disciplinei (Shelly p. 119). Însă Basil (329 – 379) primeşte cel mai mult din credit pentru organizarea şi sistematizarea practicii. În Vest, Benedict (480 – 550) este văzut ca părintele monasticismului tradiţional.
e. Conducearea lui Benedict
f. Organizarea călugărilor în mănăstiri şi fondarea mănăstirilor în Europa, a avut o influenţă profundă asupra dezvoltării şi prezervării civilizaţiei, în area asemenea transmisiei manuscriptului, crearea şcolilor şi contribuţii specifice asemeni teologiei.
g. Nu toţi călugării erau preoţi, însă a existat mereu o dorinţă în unele minţi de a-i face pe toţi parte din cler. Celibaritatea clerului era în esenţă necunoscută în biserica timpurie, însă în anul 1123, primul Consiliu Lateran a impus celibaritatea asupra clerului.
h. Timpul nu ne permite să judecăm contribuţiile medievale ale conceptului de frate. St. Francis (1182 – 1226) a fost pionierul ideii de călugăr călător, avănd doar călătoritul, predicare şi supravieţuirea doar din contribuţii, făcând fapte bune şi construind biserici. Nu a trecut mult până când au existat şi fraţi ce erau graşi şi leneşi, iar acest stereotip este vizibil în Chaucer şi alte locuri. Reformatorii Protestanţi au respins monasticismul în toate formele sale, însă au rezervat o părere specială pentru fraţi. Cu toate acestea, asemenea altor stereotipuri ale monasticismului, cel mai bine în această tradiţie a dat mult civilizaţiei Vestice.
i. Critică.
1. este greu de ştiut de unde să începi. Fără a pune la socoteală vreo contribuţie făcută de călugări şi măicuţe în ultimii 1700 de ani, te poţi întreba cum ar fi reuşit biserica să facă asemenea gafă colosală. Mult rău a fost făcut. Prin slăvirea unei învăţături ale Biblie în prima linie a virtuţii Creştine, Catolicismul a scăzut inevitabil virtuţiile predicate (fiind un soţ şi tată, nevastă şi mamă). În viziunea medievală, cei mai proeminenţi Creştini erau cei ce se concentrau cel mai mult pe aceste probleme.
2. Mama Domnului nostru a suferit. Mai întâi s-a crezut că ea a trebuit să rămână mereu o fecioară cât timp l-a purtat pe Isus, iar apoi s-a ajuns la concluzia că trebuie să fi rămas astfel toată viaţa. (Dacă o femeie Creştină ar fi făcut asta, ar fi contrazis clar învăţătura Noului Testament.) Toate acestea au fost pentru a-i da o virtute care nu era necesară de a o avea.
3. În multe moduri, călugării erau “Creştinii serioşi” ai generaţiilor lor. Acest lucru a desfigurat permanent noţiunea despre cum ar trebui să fie un Creştin serios. Până şi un Protestant ar fi spus că un creştin cât de cât serios ar trebui să se dedice în totalitate slujbei.
4. Casele Monastice s-au îmbogăţit chiar şi atunci când membrii lor au depus un jurământ de sărăcie. Nu s-a văzut nicio contradicţie în asta. Din nou, viaţa lor bogată era datorită muncii lor şi serviciului pentru Dumnezeu, însp aceastea erau virtuţiile pe care ar fi trebuit să le împartă cu oamenii, nu să le păstreze pentru câţiva din ei.
5. Discutaţi în clasă alte probleme şi avantaje ale vieţii monastice.
