Studiind aceste corupţii medievale ale credinţei, trebuie făcută distingerea dintre justificarea medievală şi (deobicei identică) modernă a fiecărei doctrine faţă de actuala origine istorică a practicii. În aproape fiecare caz, înregistrarea istorică va arăta că practica a originat din practica şi mintea populară religioasă, şi a evoluat până când a fost justificată şi sistematizată de către teologi.
Există anumite exemple şi ale altor practici – o politică conştientă ce face Creştinismul mai palpabil prin creerea concesiilor despre practica religioasă curentă. Scrisoarea Papei Gregory către Augustine (arhiepiscopul din Canterbury, nu teologul).
1. Motive de respingere. Baker are o secţie interesantă numită “Reasons for Extensive Corruption of Christianity”. El vede patru motive majore ale corupţiei Creştinismului:
a. Creşterea Rapidă. Mai întâi, multe erau aduse în biserică din cauza prestigiului şi influenţei episcopului local. Aceste elite au adus episcopului mai multă putere şi influenţă, şi tot felul de pericole pământeşti. În al doilea rând, sacramentalismul a fost crescut printr-un număr mare de foşti păgâni ce au venit cu o minte deschisă. În al treilea rând, creşterea rapidă a ajutat înlăturarea nevoii unei noi inimi şi a ajutat la înlocuirea ei cu o instrucţie amplă şi alte măsuri instituţionale.
b. Persecuţia Păgână. Aceasta a adus clase speciale de Creştini, ca de exemplu martirii şi confesorii, la fel şi clase de păcătoşi, ca de exemplu apostaţii, falsificatorii şi necredincioşii. Primul grup a ajutat la creşterea veneraţiei sfinţilor, iar al doilea grup a avut nevoie de un tratament extensiv al articolelor, ca de exemplu ispăşirea.
c. Conflicte Interne. Lupta cu doctrina falsă nu a fost un succes total. Biserica a asimilat mai degrabă, decât să respingă unele doctrine false. De exemplu, Numărul mare al mediatorilor gnostici dintre Dumnezeu şi om era un ecou pentru dezvoltarea doctrinelor despre sfinţi şi Maria.
d. Rivalitate Ecleziastică. Lupta dintre episcopi i-a inspirat în mod natural de a-şi creşte puterea asupra teritoriilor şi să facă alianţe cu alţi episcopi. (Am putea adăuga, a face alianţe cu conducătorii pământeni!)
2. Curpinsul Respingerii
a. Sistemul Episcopial
1. Regula unui singur episcop. Regula unui singur episcop pare a fi prima predicată de Ignatius la începutul secolului 2. Scriind pe vremea când alte scrieri bisericeşti păreau că respectă în continuare definiţia Bibliei despre un bătrând şi un episcop ca fiind aceeaşi persoană, Ignatius a ales o viziune ce îl punea pe episcop într-un loc proeminent în biserica locală.
2. Episcopii metropolitani erau următoarea dezvoltare. Acest subiect a fost acoperit în clasele anterioare. Episcopii au început să-şi exercite puterea asupra unor biserici dintr-un oraş sau vecinătatea acestuia. Chiar şi înainte de sfârşitul persecuţiei, ei deveneau deseori cetăţeni de seamă în comunităţile lor. Cu sfârşitul persecuţiilor şi stabilierea credinţei Creştine ca religie principală, episcopii au devenit deseori cetăţenii comunităţilor lor. Odată cu căderea imperiului de Vest, până şi cel de Est deasemenea, episcopul a devenit cel mai puternic om din zonă.
3. Pompa şi prestigiul bisericii au crescut, nu întotdeauna într-un sens rău, însă fără îndoială departe de Isus, ce nu avea un loc de frunte.
4. Papalitatea era ultima dezvoltare a acestui proces. Originar au fost patru episcopi majori, Roma, Alexandria, Antioch, Ierusalim şi Constantinopol, însă cu patru dintre aceste oraşe localizate în Imperiul de Est, episcopul Romei a devenit liderul proeminent al bisericii de Vest. La început, cuvântul papa (tată) ar fi putu fi dat oricărui episcop major, însă aici a devenit strict pentru episcopul Romei. Câţiva papi, inclusiv Leo şi Gregory, au sporit prestigiul oficiului, ce a atins zenitul în anii 1100-1200. Boniface VIII (1294-1303) a declarat în lucrarea sa Unam Sanctam (1302) că era necesar pentru salvare ca fiecare fiinţă umană să se încline în faţa Papei de la Roma. Însă această putere nu a durat. Regii europeni au prins putere la sfârşitul Evului Mediu şi au încput să lupte împotriva acestei puteri.
5. O notă finală: supremaţia papei în timpul vorbirii despre ex cathedra era oficial declarată de către Primul Consiliu de la Vatican în 1870. Această supremaţie a fost exercitată.
b. Eucaristul – Masa
1. Deşi această secţiune ar fi putu fi intitulată Teologia Sacramentală, pentru a acoperi expansiunea sacramentelor de la doi la şapte, sau natura superstiţioasă a păgânilor despre sacramente în timp ce se dezvoltau în scopuri populare şi teologice, am ales să mă bazez asupra unui singur sacrament: Împărtăşania şi Comuniunea Sfântă.
2. Acest sacrament este recunoscut atât de Catolici, cât şi de Protestanţi, ca fiind cheia sacramentului instituit pentru folosirea Bisericii. Până şi botezul este îndeplinit doar o dată; Împărătşania este repetată iar şi iar pentru convertirea credinciosului. Cu toţii putem fi de acord cu asta.
3. Biserica timpurie pare că a început (sau mai degrabă a ajuns la) o înţelegere a Împărtăşaniei ce avea un element mistic. Trupul şi sângele Domnului erau importante, însă nu era sigur în ce sens. Era foarte important, totuşi, ca toată lumea să fie de acord. Uneori, o credinţă despre ceea ce este acum cunoscut drept Prezentă Reală pare să fie implicată, însă câteodată nu. Cu siguranţă, un Calvinist adevărat care, urmând Reformatorii Protestanţi (nu Zwingli sau Anabaptiştii), crede că facem parte din trupul şi sângele lui Hristos prin credinţă, nu ar motiv să se simtă stingher faţă de învăţăturile bisericii timpurii.
4. Totuşi, celălalt element era acolo şi continua să crească. O credinţă în Prezenţa Reală implica o credinţă în eficacitatea sacramentului de a face lucrui credinciosului. Ignatius a numit sacramentul drept “medicamentul imortalităţii.”
5. În timpul Evului Mediu, acest element mistic era des folosit. Fără doar şi poate că exista un ton puternic, urmându-l pe Augustin, cum că împărtăşania era încă una spirituală, de exemplu dacă un necredincios ar fi mâncat sacramentul, el ar fi mâncat pâine şi ar fi băut vin, şi nimic altceva (cu excepţia, poate, a judecăţii asupra lui!).
6. Această înţelegere a început să se schimbe în Evul Mediu, şi nu înainte. Discuţia lui Pelikan despre acest articol este nepreţuită. Paschasius Radbertus (785 – 860) a fost cel ce a evidenţiat prima dată adevărata doctrină a transubstanţei – ideea cum că pâinea şi cupa erau întradevăr transformate, literar şi psihic, în trupul şi sângele Domnului. În acest caz, autoritatea lui Augustine a fost subminată de o nouă doctrină.
7. Lui Radbertus i se opunea în scrieri, un călugăr de la propria mănăstire, Ratramnus (a murit în 868), ce a susţinut cu tărie o doctrină a unei transformări simbolice a elementelor. Transformarea, despre care Ratramnus a aprobat că este îndeplinită de către cler în consacrarea elementelor, era primită doar prin credinţă şi de cei credincioşi. Nu era o transubzistenţă psihologică, literară.
8. Ştim cine a câştigat argumentul. La un moment dat, în jurul anului 1000, cartea lui Ratramnus a fost condamnată. Era cunosctă de către Reformatorii Protestanţi şi folosită în avantajul lor. Britannica notează că Catolicii au pus-o în Index of Forbbiden Books din anul 1559 până în 1900.
9. În anul 1215, la cel de-al Patrulea Consiliu Lateran, doctrina transubzistenţei a fost inclusă oficial în dogma Catolică.
10. Thomas Aquinas a finisat pentru ultima dată doctrina, folosind învăţăturile lui Aristotle pentru a distinge între trup şi sânge, şi accidentele elementelor, ce păstrau aparenţa prin pâine şi vin.
11. Pentru noi, acest lucru este un lucru sofisticat, la fel era şi pentru Reformatorii Protestanţi.
12. Fără această interpretare magică a Împărtăşaniei, doctrina corespondentă a Masei nu s-ar fi putu dezvolta niciodată. De vreme ce trupul şi sângele Domnului erau întradevăr în altarul bisericii, idea s-a dezvoltat prin faptul că biserica îi oferea lui Dumnezeu adevăratul trup şi sânge al lui Dumnezeu – DIN NOU. Defapt, sacrificiul crucii era făcut din nou de fiecare dată când preoţii sărbătoreau Masa. Acesta era un act însemnat în faţa lui Dumnezeu, cu o semnificaţie importantă pentru cei ce participau, sau pentru cei pentru care era efectuată Masa (de exemplu, oamenii bogaţi ce au plătit pentru a avea mase pentru suflete lor). Aceasta rămâne doctrina Romano Catolică oficială.
13. Pentru noi Protestanţii, această doctrină cu două tăişuri, la fel ca oricare alta, constituie principala ofensivă a sistemului Roman. Se depărtează atât de radical şi complet faţă de biserica timpurie, încât parcă cerşeşte pentru o nouă doctrină a bisericii, una în care biserica ar proclama noi dogme în orice moment în istoria sa, în ciuda oricărui eveniment scriptural sau istoric precedent. Defapt, Biserica Romană are întradevăr asemenea doctrină a bisericii, şi şi-a folosit cu nesăbuinţă puterea de a face dogme prin multe căi, ca de exemplu elevarea crescută şi constantă a Mariei, ce continuă până în ziua de azi.
