Din păcate, acest raport despre biserica medievală este îndreptat mai mult spre Creştinismul Vestic, în special după anul 600. Nu sunt calificat pentru a vorbi de biserica Estică, aşadar acesta trebuie să fie în mare parte ignorată.
1. Vedere de ansamblu asupra Evului Mediu
a. Introducere – din Istoria Creştină 49, p. 6:
“Noi, Creştinii din ultimii ani avem multe lucruri de care să ne plângem.”
“Ne plângem de faptul că Creştinismul modern este atât de fracturat încât am făcut un scandal din rugăciunea lui Hristos ca toţi oamenii să fie ca unul. Şi totuşi a existat o vreme când Creştinismul era ca unul.”
“Tânjim pentru lideri politici ce se identifică drept Creştini şi încearcă să trăiască după credinţele lor. Şi totuşi exista o vreme când aşa se întâmpla.”
“Ne plângem că societatea noastră a devenit seculară, şi ne rugăm ca valorile Creştine (mai degrabă decât hedonismul, pofta şi consumerismul) să fie reprezentate în televiziune, filme şi reviste populare. Şi totuşi exista o vreme când cultura populară era Creştinismul.”
“Se numea Evul Mediu înalt, încă din anii 1000 sau 1500…” (Mark Galli, Christian History 49, 6).
b. Imperiul Roman Creştin
1. În ultimele serii am vorbit despre convertirea lui Constantin şi paşii progresivi ai succesorilor săi de a legaliza Creştinismul şi de a-l face în sfârşi o religie legală. Consiliul de la Niceea, controversele despre Nestorianism, etc, toate au avut loc în contextul unei Creştinităţi ce devenea din ce în ce mai mult religia favorită.
2. Nu ar trebui să interpretăm asta cum că toată lumea să se prefacă dintr-o dată că sunt Creştini. Aduceţi-vă aminte că Augustineţs City of God, scris cu 100 de ani după convertirea lui Constantin, era direcţionat parţial spre păgânii Romei ce au pretins că Creştinismul era responsabil pentru declinul Imperiului. Augustine însuşi era un păgân până la jumătatea vieţii. În acelaşi timp, Imperiul Roman era din ce în ce mai plin de barbari – servind în armată, ca sclavi şi într-un final preluând conducerea – cărora trebuia să li se spună despre Creştinism.
3. Şi totuşi, Imperiul Creştin şi lucrările marilor oameni – Ambrose, Augustine, Gregory, Justinian, etc. – au pus fundaţiile pentru Creştinismul ideal, domeniul lui Hristos, care în Evul Mediu a devenit idealul tuturor societăţilor de a fi o fuziune a Bisericii Creştine şi Statul Creştin.
c. Monasticism
1. Am trat pe scurt monasticismul în ultimele serii, însă pe parcursul Evului Mediu, acesta atinge cu adevărat punctul culminant.
2. Călugării au început drept o reacţie împotriva lumii vii pe care Creştinii o practicau, în special după legalizarea Creştinismului. La început ei erau pustini ce locuiau în locuri pustii, însă după aceea ei se organizau des în comunităţi.
3. După ce standardizarea vieţii monastice adoptate de Benedict a devenit normală, călugării au devenit una dintre cele mai importante influenţe civilizate din societatea Europeană. (Basil ce Maire, unul dintre părinţii Cappadocieni, a avut o influenţă similară în Est cu cea a lui Benedic în Vest.) Rareori au existat papi din rândurile monasticilor, însă mulţi din oficiile mari ce erau pline de călugări. Deoarece în prima parte a evului mediu, călugării erau responsabili pentru transmiterea învăţăturii.
4. Ei au servit deasemenea drept misionari în Europa timpurie. Deseori primul lucru făcut într-o naţiune păgână este fondarea mănăstirilor, de la care se răspândesc învăţăturile în toată societatea.
d. Diviziunea Imperiului Roman
1. Retrospectiv, diviziunea Imperiului Roman a avut un impact major asupra dezvoltării următoare a Bisericii. Acesta este motivul principal de ce biserica de Vest (Romano Catolică) şi cea de Est (Ortodoxă) încă sunt divizate.
2. Acest lucru s-a întâmplat prima dată pe vremea lui Diocletian, înaintea lui Constantin, însă Constantin a fost cel ce a creat o nouă capitală frumoasă în est, într-un oraş numit Byzantinum, pe care l-a redenumit Constantinopol.
3. Episcopul Constantinopolului a asumat rapid o importanţă în Biserica din oraşul său. La consiliul de la Constantinopol din 281 (care, dacă vă amintiţi, ne-a dat aşa numitul Crez Nicenian), s-a declarat că episcopul Constantinopolul trebuia să primească prioritate onorifică printre ceilalţi episcopi, înafară de Roma, deoarece Constantinopolul era noua Romă.
e. Căderea Imperiului de Vest
1. Între timp, imperiul de Vest şi vechea Romă erau în declin. Barbarii, care erau uneori armate invadatoare şi alteori doar un număr mare de imigranţi, creşteau pe zi ce trece. Ei au început să se înroleze în armatele Romane. Însă alţi barbari, şi mai violenţi, îi urmau. În 410, s-a întâmplat un lucru de neimaginat: oraşul Romei a fost cucerit şi jefuit de Vizigoţi în anul 410 şi din nou în 455 de către Vandali. În 476, ultimul împărat de Vest a fost detronat de generalul barbar Odoacer, astfel ne mai fiind niciunul.
2. Acest lucru a avut un impact major asupra rolului bisericii şi al episcopului Romei. Majoritatea barbarilor resptectau biserica şi au lăsat-o intactă. Papa de la Roma a primit şi mai multă putere în absenţa unui împărat.
f. Triburile Barbare – Cine erau ei. Convertirea lor
1. Goţii, Vandalii, Burgundienii, Lombarzii şi alţii erau triburile Germanice ce au reuşit într-un final să distrugă Imperiul de Vest. Nu erau total necivilizaţi, chiar şi după standardele Romane. Mulţi dintre ei, urmând conducerea Vizigoţilor, erau deja adoptaţi în Creştinism. Totuşi, din cauza inflenţei călugărului Ulfias, un episcop Arian, ce a tradus Biblia în Gotică, ei erau deobicei Arieni în loc de Creştini Ortodocşi. Prin urmare, pentru Creştinii Romani, ei nu erau doar barbari, ci şi eretici.
2. Un alt val de barbari, Francezi, Burgundieni, Saxoni, etc, presau asupra Galiei şi Britaniei (cf. Dowley 190). Atilla the Hun a invadat Italia în această perioadă.
3. Clovis, regele Francezilor, a devenit primul rege barbar ce a acceptat botezul Catolic în anul 496. Francezii au fost loiali Bisericii Catolice timp de multe secole, culminând în rolul lor de apărători ai paplităţii pe vremea lui Charlemagne.
4. Înainte ca Saxonii să-i împingă pe Creştinii Celtici Britanici la marginea estică a insulei lor în anul 500, misionarul Patrick s-a dus din Britania Creştină în Irlanda păgână în jurul anului 432. El a fondat mănăstiri şi în mare parte toată biserica Irlandeză. În unele moduri, el a fost primul misionar adevărat pe pământurile păgâne încă din vremea Apostolică. În următoarele secole, călugării Irlandezi au devenit misionari în toată Europa în timpul epocii de piatră a bisericii (How the Irish Saved Civilization de Thomas Cahill, o carte interesantă, dacă nu în totalitate simpatetică pentru Creştinismul biblic).
5. Alte părţi din această istorie vor fi dezbătute într-o lecţie următoare.
6. Charlemagne şi succesorii săi au completat misiunea Creştinizării barbarilor vestici. Până în anul 1000, idealul de “Europă Creştină” era realitate. Însă calitatea Creştinismului era suspectă.
g. Creşterea şi Declinul Papalităţii. Charlemagne
1. În absenţa Împăratului, papa a devenit simbolul vizibil atât al Bisericii cât şi a ceea ce a rămas din Roma. Papii erau buni şi răi, însă amândouă felurile de pai nu au pierdut din ochi niciodată posibilităţile acesteui oficiu.
2. Uneori papii erau la mila protectorilor seculari, orice rege avea încredere în ei. Ei au învrăjbit regatele unul împotriva celuilalt pentru a asigura supravieţuirea misiunii bisericii.
3. Crearea unui Imperiu Sfânt Roman era o modalitate de a instituţionaliza statul Creştin vizionat de Augustine cu mult timp înainte. Charlemagne a fost încoronat drept Împărat în ziua de Crăciun, anul 800. Sfântului Imperiu Roman a durat până în vremea lui Napoleon, însă era cel mult regatul Franco-German.
4. Papii au regretat uneori rolul lor în crearea unui stat mai stabil, din cauză că împăraţii vroiau să aibă un rol mai mare în biserică. Practica investiţiei laice a însemnat că liderii locali îşi alegeeau proprii oficiali ai bisericii, iar uneori aveau controlul asupra lor. Aşadar, atunci când biserica a reacţionat împotriva acestor abuzuri în “Controversa Investurală”, papii ce doreau putere era în mod ironic reformatorii acestui conflict. Întreaga situaţie s-a înrăutăţit.
5. Creşterea naţiunilor-state în Evul Mediu după anul 1100, a însemnat un mare pericol pentru dominaţia universală a papalităţii. În ciuda edictului papal scandalos Unam Sanctam din anul 1302, a rămas faptul că puterea temporală le rezista mereu papilor, un fapt ce a devenit util pentru Luther în timpul anilor 1500.
h. Imperiul de Est şi Biserica Estică
1. Între timp, imperiul de Est nu a căzut decât în 1453, iar un Creştinism separat s-a dezvoltat diferit de Roma.
2. Biserica estică a crezut mereu că împăratul era un partener în conducerea bisericii. Alegerile episcopilor erau mereu sub degetul său. Nu a existat niciodată vreun conflict la fel ca cel prin care trecea Vestul în astfel de situaţii. Visul lui Constantin a fost realizat mai precis şi complet în Est.
3. Controversa iconoclastă era un episod informativ important în istoria Estului. Icoanele au rămas o parte fundamentală a veneraţiei Ortodoxe de astăzi.
4. Până la sfârţitul mileniumului, relaţiile erau destul de şubrede între liderii celor două tabere ale bisericii. În 1054, liderii bisericilor s-au excomunicat unii pe alţii, iar schisma a rămas până astăzi.
i. Structura societăţii. Feudalismul; începutul Naţiunii-Stat.
1. În feudalism, ce s-a dezvoltat în perioada lui Charlemagne, societatea a fost organizată în ierarhia în care fiecare lider depunea un jurământ unui lider mai mare. Jurămintele erau deobicei centrate în jurul posesiei pământurilor.
2. Acest sistem a început să fie depăşit de creşterea negoţului şi clasei de mijloc. Până în Evul Mediu, rolul banilor a crescut până într-un punct în care structurile feudale au început să se strice, iar lumea modernă începea să o înlocuiască pe cea medievală.
3. În acelaşi timp, sentimentul naţional a început. Regii au încetat a mai fi lorzi feudali şi au început să fie conducători ai oamenilor. Persoana obişnuită începea să se considere Englez sau Francez.
j. Islam şi Cruciade
1. Mohammed a auzit chemarea lui “Dumnezeu” în 610. Până în anul 750, armatele Islame au cuverit Spania, tot Nordul Africii, Arabia, Palestina şi Mesopotamia, răspândindu-se spre est deasemenea.
2. Deşi erau curtenitoare cu Evreii şi Creştinii drept “oameni de carte,” Europenii îi vedeau pe Musulmani într-un singur mod. Musulmanii erau eretici şi Anticrist, aşadar au rămas un pericol militar.
3. În anul 1095, Papa Urban II, drept răspuns pentru cererile împăratului din Est, a predicat o Cruciadă ce va elibera Palestina de păgâni şi va ridica presiunea Turcilor din Est. Prima Cruciadă a fost cea mai reuşită dintre toate, stabilind mici regate pe coasta Mediteraneană a Ţării Sfinte şi capturând Ierusalimul. Însă invadatorii Creştini erau fără milă şi inumani cu duşmanii lor. Toate cruciadele după prima au fost şi mai rele.
4. A patra Cruciadă a fost cea mai rea dintre toate. În loc să lupte cu Musulmanii, ei au cucerit în schimb Constantinopolul. Au jefuit oraşul şi au stabilit un rege şi o biserică Latină. Grecii au luat înapoi oraşul câţiva ani mai târziu, însă orice respect pentru Creştinismul European Vestic s-a stins atunci.
5. Cruciaţii au avut acelaşi efect asupra Musulmanilor, stabilind ura pentru Creştinii Vestici ce încă are repercusiuni în relaţile moderne din Estul Mijlociu.
k. Şcolaticism
1. În jurul anului 1000, a început o nouă învăţătură. Un nou stil de studiu a început să înlocuiască vechea cale de a-i cita pe maeştrii anteriori.
2. Şcolaticismul era numele acestui nou stil. Exista o nouă rigoare pentru argumentare, o nouă dorinţă de întoarcere la sursele învăţării. Exista deasemenea şi un nou mestru ecleziastic, ce era folosit pentru nevoile Bisericii: Aristotel.
3. Cea mai mare dezvoltare a acestei noi învăţături era teologul Thomas Aquinas şi cartea sa măreaţă, Summa Theologica.
4. Erau răspunse multe întrebări teologice, mai clar în unele cazuri decât până atunci. Un interes particular pentru mine îl constituie lucrarea lui Anselm despre doctrina Ispăşirii, Cur Deus Homo.
5. Noi disputanţi au dus deasemenea la noi dogme. Deşi doctrina transubstinenţei nu era nouă, nu era formal declarată până în 1215. Acest lucru a fost rezultatul luptei dintre diferiţi teologi, în special Ratramnus ce a dat o doctrină ce se asemăna cu cea a Potestanţilor.
6. Alţi Şcolastici asemeni lui Gottschalk au explorat doctrina predestinării. Majoritatea teologilor ce au ajuns la teorii ce au sunat ca Protestantismul târziu, au fost condamnate.
l. Reforma Medievală
1. Aceste dezvoltări, ultima întărire a Bisericii într-o stare anti-bunăvoitoare şi dezvoltarea a diferite tipuri de alte abuzuri, asemeni indulgenţelor (un produs al Cruciadelor), au dus la chemări timpurii pentru reformă de oameni ca Wyclif şi Hus. Aceşti oameni erau clar pionierii Protestantismului.
m. Sumar
1. Evul Mediu ne-a învăţat multe. Nu este o perioadă irelevantă pentru Protestanţi. Defapt, ar putea fi că evul mediu a avut mai mult în comun cu Reforma Creştină decât Reforma Creştină avea cu noi. Problema recentă a Credenda Agenda, în care tema problemei este “Protestantism Medieval.” Trebuie să învăţăm din aceste lucruri pre-moderne că există şi alte căi de a privi credinţa decât ca pe un furnir asupra vieţii moderne, sau ca pe un set de patru legi dintr-o broşură.
2. Dacă avem timp, vom explora deasemenea devotamentul Evului Mediu. Aceşti bărbaţi şi femei, în special în mănăstiri, au petrecut mult timp gândind şi scriind despre Dumnezeu. Mulţi dintre ei erau adevăraţi credincioşi; mulţi nu. Vom găsi fraţi acolo dacă căutăm cu adevărat.
