Augustin şi Controversa Pelagiană
1. Viaţa lui Augustine
a. Copilăria
i. Tatăl lui Augustin nu a fost un Creştin, însă mama sa, Monica, era. Ea a avut un rol important în viaţa sa, rugându-se constant pentru el şi implorându-l să fie devotat Bisericii. Totuşi, el nu a dat dovadă de o viaţă spirituală. El arăta un intelect promiţător, totuşi, el fiind trimis la şcoală cu viziunea de a deveni un academic ce ar putea fi în slujba guvernului.
b. Tinereţe
i. El era un umanist adevărat – un om ce iubea viaţa, cunoaşterea şi curând femeile. El a stat în cele mai intelectuale cercuri. O religie ce era a modă, a trecut prin Europa – Manicheanismul. Această religie era bazată pe învăţăturile unui om din Est, pe nume Mani, fiind bazată pe interpretarea duală a lui Dumnezeu.
ii. Augustine a devenit un învăţător de succes, el mutându-se la Roma şi într-un final la Milano, care era la fel de mult capitală Westică cum era Roma în acea perioadă a Imperiului. Până în acest timp, el a rămas dezamăgit de Manicheanism, deoarece ei nu îşi puteau susţine în mod inteligent argumentele, iar ei greşeau în privinţa anumitor ştiinţe, ca astronomia.
iii. El a intrat sub predica şi influenţa unui puternic episcop al Milanului, Ambrose. La început el s-a dus să-l asculte pentru elocvenţa predicii sale. Prin studiul Neoplatoniştilor, el a fost în sfârşi eliberat de doctrinele Manicheane, începând călătoria sa finală spre Hristos. Însă el nu putea să lupte cu păcatul poftei, ce l-a urmat mereu.
c. Convertirea
i. În anul 386, după învăţarea despre sacrificiile ce au fost făcute de călugării Creştini, el a trecut prin condamnarea de sine finală, iar cât timp mergea pe afară, el a auzit o voce ce spunea: “pune mâna şi citeşte, pune mâna şi citeşte.” El a luat asta ca pe un semn cum că trebuia să citească Biblia, deschizând-o la orice pagină s-ar deschide. El a citi Romans 13:14: “Acceptă-l pe Domnul Isus Hristos şi nu-ţi fă provizii pentru pofte.” În acea zi el a fost în sfârşit eliberat de poftele sale prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, renunţând la viaţa de profesor şi pregătindu-se pentru cea monastică.
d. Episcop
i. În Africa de Nord, Augustine a vrut să ducă o viaţă simplă de contemplaţie divină, însă pacea a fost scurtă. În 391, el a fost făcut preot; în 396 a preluat titlul de episcop în Hippo, o poziţie pe care a păstrat-o până la moarte.
e. Teolog
i. Nici nu avem timp să vorbim despre alte aspecte ale carierei lui Augustine, înafară de controversa cu Pelagius. El este cunoscut, bineînţeles, pentru Confessions, ce a fost numită prima biografie din istoria Europeană. Acestea sunt opere clasice pentru orice Creştin, însă dintr-un punct de vedere evanghelistic, ele nu sunt fără implicaţii istorice substanţiale. Augustine, asemeni multor persoane importante din istoria bisericii, era un susţinător înfocat al monasticismului, el datând întradevăr convertirea sa, nu din momentul în care a crezut pentru prima dată în Dumnezeu, ci din momentul în care a putut să îmbrăţişeze celibataritatea fără să ezite.
ii. Alt aspect proeminent al muncii lui Augustine a fost controversa sa cu Donatiştii. Grupul Donatist datează încă din vremea ultimei persecuţii din Nordul Africii. Ei au negat validitatea oricărui sacrament îndeplinit de slujitori nedemni, şi astfel s-au separat de ceea ce numeau drept biserică coruptă. Augustine a muncit din greu împotriva lor prin scrieri şi dispute publice, însă într-un final a decis că autorităţile aveau datoria de a elimina această problemă din biserică. Într-un argument faimos, el a folosit Luca 14:23 (“Roagă-i să intre”) pentru a justifica statutul supresiv al grupului minoritar. Acest lucru a închis aprobarea Bisericească a represiunii religioase pentru restul evului mediu şi în perioada Reformatoare.
iii. Augustin era proeminent în explicaţiile sale despre doctrina Treimii, şi în multe alte probleme din perioada sa. El este în general recunoscut ca fiind cel mai mare gânditor al Creştinismului antic (Britannica). Lucrarea sa City of God, o explicare masivă a interpretării adevărate a istoriei din perspectiva căderii Romei, este la fel de clasică ca lucrarea sa Confessions.
2. Introducere în controversa Pelagiană
a. În primul rând este necesar de a nota că aceste articole nu au fost aduse în atenţia bisericii cu nicio consistenţă sau acurateţe până în vremea lui Augustine. Acest lucru s-a întâmplat din diferite motive. Doctrina lui Dumnezeu şi a lui Hristos a preluat, după cum am observat, atenţia bisericii timp de mulţi ani. Mai important, antagoniştii principali ai Creştinismului în anii de început erau religiile şi filozofiile ce puneau accent asupra sorţii impersonale sau determinismului destinelor omului guvernat. Atât religia Greacă cât şi cea Romană au avut această tendinţă, la fel ca multe alte filozofii raţionaliste. În plus, noua religie a Manicheanismului era foarte fatală. Augustine, în primii ani, a trebuit să apere doctrina libertăţii umane împotriva Manicheanismului, şi a făcut-o în aşa fel încât a contrazis parţial doctrinele sale de mai târziu, ce erau răspunsuri la Pelagius. Aşadar, până şi în Augustine, putem vedea creşterea cu care biserica trebuia să continue pentru a răspunde în amândouă părţile, legat de problema libertăţii/conducerii.
b. Pentru a vedea această controversă în context în biserica de astăzi, să observăm că în ciuda Treimii, aceste doctrine încă sunt o problemă de controversă în aproape orice biserică evanghelică. Numele au fost schimbate, însă problemele sunt la fel. “Calviniştii” şi “Arminienii” sunt numele de astăzi, cel puţin în bisericile cu care suntem familiari. Nimeni nu poate accepta să fie numit Pelagian (şi vei vedea de ce, mai jos), însă linia ce desparte conducerea lui Dummnezeu de cea a omului, rămâne.
c. Evanghelicii, în particular, au pretins că există un teren de mijloc între liberul arbirtru şi domnia lui Dumnezeu. Eu am auzit spunându-se: “Dumnezeu este atât de suprem încât a trebuit să se limiteze astfel încât omul ar putea avea un liber arbitru adevărat.” Însă eu cred că asemenea poziţie de mijloc nu există. Dumnezeu spune: “Eu sunt Dumnezeu, şi ca mine nu mai e nimeni, Eu sunt Dumnezeu, ca mine nu mai e un altul, Ce declară sfârşitul de început, Iar din timpuri străvechi, lucrurile ce nu au fost făcute, Spunând: Scopul meu a fost stabilit, Iar eu voi îndeplini ce voi vrea Eu” (Isa 46:9,10). Ori acest verset (şi o sută ca el) este adevărat, ori nu. Nu e din cauză că atât supremaţia lui Dumnezeu cât şi responsabilitatea omului nu ar fi adevărate – ele sunt. Însă nu poate fi adevărat că atât Dumnezeu cât şi omul au liber arbitru.
d. Studiul lui Augustine, ce a avut de a face atât de Pelagienii cât şi cu semi-Pelagienii, ar trebui să ne ajute să înţelegem problema. Faptul că ei au fost distruşi acum 1500 de ani, şi încă mai cauzează dezbatere, arată că problema nu va dispărea curând. Fără doar şi poate, cred că argumentele de bază ale lui Augustine se menţin ferme şi nu pot fi contracarte. Augustinienii (Calviniştii) sunt cei ce sunt mereu acuzaţi că îl definesc pe Dumnezeu, şi că ajung în zone prea adânci pentru om, însă cred că este exact opusul. Augustinienii, mai degrabă, doar afirmă ceea ce învaţă Scriptura, iar semi-Pelagienii şi Pelagienii sunt cei ce încearcă să-l definească pe Dumnezeu, şi după ce au făcut asta, ei sunt nefericiţi cu învăţătura simplă Augustiniană, ei începând să învârtă teorii ce îl explică pe Dumnezeu şi încearcă să-l scoată din capcana supremităţii.
3. Pelagius şi doctrinele sale
a. Pelagius (354 – după 418) a fost un călugăr din Britania (încă o parte din Roma), însă nu un om al clerului. El era un învăţător al Bibliei în Roma între anii 380-410 – am putea să-l numim liderul studiului Bibliei. El a slujit în diferite cercuri aristocratice şi a scris comentarii despre Biblie. El era respectat pentru caracterul său moral, până şi de oponenţi.
b. El a făcut excepţie la unele tendinţe pe care le-a văzut în scrierile lui Augustine, în special în Confessions: “Dă ce porunceşti şi porunceşte ce vrei.” Asta suna ca o învăţătură fantastică pentru el. El a respins idea că Dumnezeu ar porunci ceva ce omul nu putea face. El a dat vina pe climatul moral superficial al Creştinilor Romani asupra învăţăturilor bunăvoinţei, asemeni acesteia.
c. Atunci când Goţii au atacat Roma în 410, Pelagiu, la fel ca mulţi alţii, au părăsit oraşul. El a ajuns în Africa, într-o ramură a bisericii ce era influenţată de conducerea lui Augustine.
d. El avea deja câţiva discipoli în diferite zone. Învăţăturile sale erau identificate drept:
i. Negarea păcatului original (depravarea corupţiei) moştenit de la Adam. Fiecare persoană era născută nouă, liberă cu aceleaşi puteri de alegere şi responsabilităţi ca Adam.
ii. Respingerea vinei originale primite din păcatul lui Adam. Printre alte lucruri, asta a ridicat întrebarea legată de necesitatea botezului infantil, de vreme ce nu exista niciun motiv pentru care un copil trebuia botezat. Totuşi, Pelagius însuşi a susţinut că botezul infantil era bun şi trebuia să continue, deşi nu pentru spălarea păcatelor infantile.
iii. Afirmarea abilităţilor oamenilor de a fi liberi de păcat. Consecvent, negarea necesităţii lucrării lui Dumnezeu pentru a îndeplini libertatea de păcat. Puterea este în noi, chiar dacă Dumnezeu ne ajută.
e. Episcopii din Nordul Africii au început să-l condamne pe Pelagius şi viziunile sale. În jurul anului 412, el s-a dus în Palestina, unde clerul Estic simpatiza mai mult libera voinţă, însă deasemenea acolo unde şcolarul biblic Jerom a trăit, cel care a pornit probleme lui Pelagius în acea regiune.
f. După o confuzie cu Papii şi consilile, Pelagius a plecat din Palestina. El a dispărut din istorie şi probabil a murit în Egipt. Pelagius a fost condamnat la consiliul ecumenic din Ephesus, în 431, împreună cu Nestorianismul, însă nu a existat prea multă examinare a Pelagianismului la acel consiliu. Mai degrabă, Nestorius i-a primit pe unii Pelagieni la Constantinopol şi astfel cele două erezii erau asociate în minţile episcopilor.
4. Răspunsurile lui Augustine
a. Augustin a petrecut aproape 20 de ani compunând diverse scrieri ce combat greşelile Pelagienilor. El a avut voie la sfârşitul vieţii să vadă şi dezvoltarea doctrinei Semi-Pelagiană, şi astfel a putut să scrie şi împotriva acesteia.
b. Nu avem timp (nici eu abilitatea) de a sumariza şi critica fiecare din scrierile lui Augustine individual, aşadar vom face mult mai tradiţionalul sumar al temelor sale majore. Luaţi aminte că nu avem timp să apărăm doctrinele Augustine din Biblie, care a fost sursa majoră de inspiraţie. Vrem doar să le enumerăm corect aici.
c. [Păcatul original] Augustin s-a concentrat asupra adevărului Căderii lui Adam şi consecinţelor sale, şi transmiterea păcatului descendenţilor săi. El a văzut că fiecare om moşteneşte vina păcatului de la părinţii săi, toate venind de la Adam. Adam nu doar a acţionat drept reprezentant al nostru, însă el a crezut deasemenea că noi am păcătuit la fel ca el. (O parte din asta se bazează pe traducerea greşită a Romans 5:12. Biblia sa latină avea cuvintele: “prin care toţi au păcătuit”) La fel cum Adam i-a dus pe toţi spre păcat şi moarte, aşa şi Hristos a murit pentru poporul său şi a le-a dat dreptate.
Augustine a speculat deasemenea asupra metodei transmiterii păcatelor, iar speculaţiile sale nu au fost de ajutor. Participând la dorinţele ascetice ale tuturor călugărilor, şi fiind condiţionat de viaţa sa timpurie, el a susţinut că actul conceperii copiilor era păcătos, găsind dovezi despre cum a rămas Domnul fără de păcate, de vreme ce nu a fost conceput prin actul sexual. (Psalm 51)
d. [Corupţie totală] El a trăit Natura Coruptă a omului şi consecventa lipsă de libertate a voinţei pentru a-l alege pe Dumnezeu, a exercita credinţa sau a efectua în general orice act ce duce spre Dumnezeu. Pentru a fi sigur, libertatea voinţei de a acţiona nu există, iar omul încă face totul după bunul plac. Totuşi, alegerile sale sunt toate determinate acum de natura sa coruptă, iar în sine nu ar nicio abilitate de a-l alege pe Dumnezeu.
Augustine a făcut unele comparaţii utile aici. El a arătat că Adam era într-un stat în care Putea să păcătuiască şi Putea să nu păcătuiască, însă prin păcatul său s-a pus pe sine şi pe urmaşii săi în categoria Nu poate să nu păcătuiască. După moarte, sfinţii sunt în sfârşit confirmaţi într-un statut de care Adam nu s-a bucurat, şi anume Nu poate păcătui.
e. [Alegere Necondiţionată şi Bunăvoinţă Irezistibilă] Ca rezultat al celor de mai sus, necesitatea doctrinei bunăvoinţei libere a lui Dumnezeu devine aparentă (nu doar din logica de mai sus, ci şi din Scriptură). Dumnezeu trebuie să fie liber şi suprem, de vreme ce noi nu putem să-l alegem. Bunăvoinţa lui Dumnezeu dă totul, astfel alegerea nu poate fi bazată pe merita viitoare neprevăzute. Până şi credinţa însăşi este darul lui Dumnezeu către alegătorii săi. Bunăvoinţa şi predestinarea nu pot fi separate. “Libera alegere a unui om, întradevăr, ajută la nimic altceva decât la păcat, dacă el nu ştie calea adevărului; şi chiar şi după ce află scopul şi ţelul său, dacă nu le iubeşte, el nu îşi face datoria şi nici nu trăieşte cum trebuie. Acum, pentru ca asemenea curs să ne atragă afecţiunea, dragostea lui Dumnezeu este adusă în inimile noastre, nu prin liberul arbitru ce provine din noi, ci prin Duhul Sfânt, ce ne este dat nouă. (Rom 5:5)”
Bunăvoinţa şi predestinarea au această diferenţă, predestinarea fiind pregătirea, iar bunăvoinţa, aplicarea propriu-zisă a favoarei nemeritate a lui Dumnezeu.
f. [Perseverenţa Sfinţilor] Augustine a susţinut că nimeni dintre cei aleşi nu poate cădea, iar Dumnezeu îi va aduce pe toţi oamenii săi împreună. Totuşi, implicare sa în problema căderii era diferită faţă de ceea ce ne-am aştepta noi. El a predicat că existau unii care în această viaţă arătau exact ca Creştinii, şi întradevăr erau în toare interesele şi scopurile Creştini, care au decăzut, şi astfel au dovedit că nu sunt cei aleşi. Asta este diferit de majoritatea formulărilor Calvinistice de astăzi, ce susţin că atunci când o persoană a devenit Creştină, ea ar păstra asigurarea că ea personal nu va decădea niciodată. În sistemul lui Augustine, această asigurarea nu era aparentă, el spunând că astfel de asigurare nu poate fi obţinută. (Vezi On the Perseverance of the Saints.) Totuşi, el a declarat deasemenea că perseverenţa oamenilor lui Dumnezeu era un cadou de-al lui Dumnezeu, iar oamenii săi au primit mereu acel cadou, astfel perseverând.
g. Doctrinele lui Augustin era plin de învăţături Catolice timpurii, pe care el nu a încetat niciodată să le creadă:
i. Necesitatea botezului pentru salvare. Consecvent, botezul infantil nu era interzis.
ii. Confundarea justificării cu sanctificarea. Augustine nu a avut o viziune atentă asupra justificării, la fel ca Martin Luther sau alţi Reformatori de mai târziu. El încă vedea justificarea ca o infuzie a dreptăţii, decât declaraţia legală a statutului drept al unui păcătos în faţa lui Dumnezeu.
iii. O viziune asupra Bisericii instituţionale ce nu este validată de Scriptură sau istorie. (Deşi ar putea fi spus că istoria părea a fi de partea sa la acea vreme.)
5. Semi-Pelagianism
a. Până la sfârşitul vieţii lui Augustine, învăţători ca John Cassian dezvoltau o viziune de mijloc ce a devenit mai târziu cunoscută sub numele de Semi-Pelagianism. Nu este corect să spunem că oricare ar fi poziţia oficială a diferitelor biserici, Semi-Pelagianismul este doctrina susţinută de majoritatea Creştinilor, inclusiv majoritatea Protestanţilor şi mulţi care vor să pretindă Calvinismul drept moştenire. Originalul Semi-Pelagianism a fost foarte popular în Galia.
i. Trăsăturile Semi-Pelagianismului
1. Cunningham spune că Augustinienii şi Semi-Pelagianienii au căzut de acord asupra următoarelor două puncte majore: “Primul, că înainte ca oamenii să fie admişi în rai, ei trebuie să se căiască şi să creadă în Domnului Isus Hristos, şi să ducă după aceea o viaţă de ascultare; şi, a doua, că oamenii au o natură morală stricată de corupţie, că acest proces indispensabil nu poate fi purtat mai departe fără o lucrarea binevoitoare din partea Spiritului lui Dumnezeu asupra lor. (Cunningham, I, p. 348)
2. Însă, continuăm cu neînţelegerile. Cassian şi Semi-Pelagienii au crezut că natura şi voinţa omului era de a fi bolnavi, nu morţi, prin păcat. Voinţa omului putea să-l aleagă pe Dumnezeu, deşi probabil că putea face doar aia şi nimic altceva; după ce îl alegea pe Dumnezeu, acesta dă bunăvoinţă pentru a ajuta acea persoană să termine procesul de a deveni un Creştin. Aşadar credinţa nu este cu adevărat un dar de la Dumnezeu.
Cunningham comentează despre credinţă: “Multe dureri au trebuit pentru a explica cât de naturală şi uşoară este credinţa, pentru a o reduce la simplicitate, de a o aduce jos la nivelul celei mai inferioare capacităţi – uneori cu motive mai bune sau mai rele, însă câteodată deasemenea, ne temem, pentru a diminua, dacă nu a exclude, necesitatea supernaturalului ce previne lucrarea Duhului lui Dumnezeu.” (Cunningham, I, p. 350)
3. În schimb, în contradicţie cu Augustine, semi-Pelagienii au susţinut că un om are libertatea de a rezista bunăvoinţei lui Dumnezeu. Asta fiind, bunăvoinţa lui Dumnezeu nu este o bunăvoinţă irezistibilă.
4. Este evident din cele două puncte de vedere de mai sus că Semi-Pelagienii nu aveau o doctrină a alegerii necondiţionate sau a unui număr fix de aleşi. Mai degrabă, Dumnezeu “vrea” ca toţi oamenii să fie salvaţi (I Tim 2:4). Semi-Pelagienii îi reprezintă pe aleşii lui Dumnezeu ca fiind bazaţi asupra cunoaşterii acţiunilor viitoare a fiecărei fiinţe umane. El alege cine cunoaşte dinainte.
ii. Răspunsul lui Augustin la semi-Pelagianism
1. Augustine a scris cel puţin două cărţi împotriva semi-Pelagienilor, după ce i-a descoperit din scrisorile unor călugări din Galia. Ei erau numiţi De Praedestinatione Sanctorum (Predestinarea Sfinţilor) şi De Dono Perseverantiae (Darul Perseverenţei)
2. În prima el dovedeşte că începutul credinţei, primii paşi mărunţi ai acesteia, până şi gândirea şi voinţa de a crede, sunt darurile lui Dumnezeu, şi nu trebuie să fie separate de restul darurilor lui Dumnezeu ca şi cum ar fi contribuţia unui om pentru planul de salvare.
3. În a doua carte el tratează doctrina perseverenţei sfinţilor. Aici el dovedeşte că perseverenţa, la fel ca începutul credinţei, este la darul lui Dumnezeu şi este dat celor aleşi. (Acesta este deasemenea unul dintre locurile în care el discută că doctrina stranie unde Dumnezeu îi amestecă pe cei decăzuţi cu cei aleşi.)
4. Augustine a recunoscut că semi-Pelagianismul, ataşând o mică, până şi infim de mică, liberă voinţă omului, a ajuns la acelaşi nivel cu Pelagianismul. A luat deoparte bunăvoinţa Domnului.
6. Acţiunile Bisericii împotriva Pelagianismului şi semi-Pelagianismului.
a. Episcopii din Africa de Nord îl susţineau mereu pe Augustine, care a fost unul dintre ei. Ei au condamnat Pelagianismul în câteva consilii.
b. Pelagius a fost condamnat de Consiliul de la Ephesus în 431, deşi se pare că s-a discutat foarte puţin pe tema aceasta.
c. Consiliul Protocaliu, un consiliul bisericesc din Vest, a dat condamnarea definitivă a semi-Pelagianismului şi astfel a devenit o declaraţie definitivă că biserica de Vest va fi de doctrină Augustiniană în mod oficial.
7. Rezultate mixte
a. Totuşi, biserica mereu a avut tendinţa spre Semi-Pelagianism în teologia sa şi în special în evlavia populară. În perioada Reformei, Romano Catolicilor le-a fost clar că doctrinele lui Augustin erau susţinute de Reformatori, şi astfel o formă de semi-Pelagianism a fost adoptată oficial de Consiliul de la Trent. (Vezi cele Şase Sesiuni ale acelui consiliu. Vezi şi replica excelentă a lui Clvin, care este un studiu aproape complet despre credinţă şi justificare, în lucrarea sa Tracts and Treatises vol 3.)
b. Luther a reînviat doctrinele lui Augustine în accentuarea sa a legăturii voinţei şi i s-a alăturat cu o distincţie fixă între justificare, sanctificare şi o viziune mai puţin magică asupra sacramentelor. Totuşi. Adepţii săi, începând cu asistentul său Philipp Melancthon, au reintrodus sinergia,iar Lutheranismul a devenit mai mult sau mai puţin Semi-Pelagian.
c. Toţi Reformatorii originali erau Augustinieni stricţi sau Calvinişti în opinia lor despre depravitatea omului şi bunăvoinţa supremă a lui Dumnezeu. Calvin a fost cel ce a sistematizat doctrinele şi a apărat cu tărie supremaţia bunăvoinţei, iar ramura Protestanţilor ce l-a urmat (ce include şi aproape toţi Protestanţii vorbitori de Engleză) a ţinut cel mai strâns de doctrinele Augustiniene.
d. Arminianismul a răsărit printre Calviniştii danezi în anii 1600. Acesta era reînvierea învăţăturilor Semi-Pelagiene.
e. Prin influenţă, în special cea a lui John Weasley, Arminianismul a devenit o formă acceptabilă a Protestantismului şi a rivalizat cu Calvinismul până la sfârşitul secolului 19. Până în secolul 20, victoria Arminianismului era aproape completă. Deşi teologii proeminenţi ai majorităţilor seminarelor conservatoare susţin deseori o formă de Calvinism, marea majoritatea a Creştinismului popular continuă să plătească serviciu “Bunăvoinţei lui Dumnezeu” în timp ce ridică voinţa şi alegerea omului desupra planului lui Dumnezeu. Evanghelismul popular afirmă cele două doctrine fundamentale ale Semi-Pelagianismului – că pasul iniţial, “pasul mic” al credinţei, este acţiunea omului fără o bunăvoinţă specială din partea lui Dumnezeu, şi că Dumnezeu îşi alege oamenii pe baza viitoarei lor credinţe.
1. Papa Innocent I l-a excomunicat pe Pelagius în 417, însă Papa Zosimus a ridicat pedeapsa. El a fost reinstaurat în 418. Papii Boniface şi Sixtus III au respins apelurile Pelagienilor. Pelagius a fost închis printr-un sinod de la Ierusalim, şi a fost achitat din nou la Diospolis (415), în Est. Totuşi, două consilii din Africa l-au condamnat în 416 pe baza cărţii sale Free Will, iar un sinod din Antioch i-a interzis intrarea în Palestina în anul 424. NIDCC, p. 761.
