În acest segment vom încerca să dăm o imagine de ansamblu asupra multor schimbări ce au acompaniat legalizarea Creştinismului. Motivele istorice pentru legalizare, caracterele majore ce au participat, şi rezultatele legalizătii până la perioada lui Justinian, sunt notate pe scurt. Un video al artei Creştine şi arhitectura perioadei va fi prezentat. Scopul nostru este de a avea destul context pentru a ne adresa controverselor teologice majore în următoarele segmente. Vom urmări controversele teologice cu mai multe informaţii istorice, ca de exemplu tratarea monasticismului.
Istoria convertirii lui Constantin (Scaff 3-10 prin 3-37)(Bainton 1-90ff)
Tatăl lui Constantin a fost Cezarul vestic sub tetrahia stabilită de Diocletian. Când Diocletian şi Maximian, cei doi Augusti, s-au retras, Constantinus a devenit Augustus din vest. Când tatăl lui Constantin a murit, el a preluat comanda trupelor (el era în Britania în vremea aceea), ce –au proclamat Împărat. Printr-o serie de cuceriri şi lupte, el a ajuns la porţile Romei în anul 312, luptându-se cu Maxentius, fiul lui Maximian.
Conform poveştilor spuse de el, el a avut un vis în care a văzut un semn al crucii (defapt un chi-rho) pe cer, împreună cu cuvintele “In hoc signo vinces,” “cucereşte prin acest semn.” Următoarea zi el a adăugat semnul la stindardele armatei sale şi a câştigat bătălia. El a intrat în Roma şi a devenit Împăratul estic. Din acea zi el a favorizat Creştinismul, însă nu s-a convertit complet dintr-o dată. Legislaţia sa favoriza Creştinismul din ce în ce mai mult. La un moment dat, mama sa, Elena, a devenit Creştină, şi împreună cu ea şi fiul ei a început să cheltuie mari sume de bani construind biserici şi vizitând Ţara Sfântă. Constantin a devenit rapid implicat în controversele teologice, el chemând Consiliul de la Niceea în anul 325 pentru a stabili întrebarea despre divinitatea lui Hristos. S-ar putea ca el să fi sugerat anumite cuvinte pentru crez.
El a fost botezat la sfârşitul vieţii (însă mulţi oameni au făcut asta atunci) şi a murit pe data de 22 Mai 337.
1. Dezvoltarea legalizării/stabilirii Creştinismului (Schaff 3-10 până la 3-71)
a. 313: “Edictul din Milan,” declarat împreună cu co-împăratul Lucinius, dădea libertatea venerării tuturor Romanilor şi restaura proprietăţile confiscate ale bisericii Creştine, de pe vremea persecuţiilor lui Diocletian şi Galerius.
b. 313: Clerul Creştin exclus din datoria guvernării
c. 321: Moştenirea bisericii legalizată
d. 325: Împăratul Constantin convoacă consiliul de la Niceea
e. 361-363: Julia Apostatul încearcă să reinstaureze păgânismul, însă în mare parte permite libertatea religioasă Creştinilor
f. 375-383: Împăratul Gratian confiscă templele, respinge privilegiile preoţilor păgâni, etc.
g. 379-395: Împăratul Theodosius I interzice religia păgână
h. 435: Theodosius II porunceşte ca templele să fie distruse sau transformate în biserici
i. 527-567: Împăratul Justinian interzice păgânismul prin pedeapsa cu moartea
j. 529: Justinian închide şcoala din Athena, ce avea 900 de ani.
2. Rezultatele legalizării/stabilirii
a. Să revedem ce s-a întâmplat aici. Biserica a intrat acum într-o pozişie în care se va menţine în Vest până în anii 1500-1900, depinzând de ce ţară este vorba. În Est, şi-a menţinut poziţia până la apariţia comunismului în Rusia şi invaziile Turceşti în Turcia şi Grecia. Din punct de vedere istoric, este poziţia majoritară conform căreia biserica ar trebui într-un fel stabilită de stat. În Anglia, Germania şi altundeva, acest lucru este încă adevărat în ţările Protestante. Chiar dacă Reforma Protestantă nu a “reformat” acest stat de afaceri, decât doar partea Anabaptistă persecutată.
b. Depinzând asupra punctului tău de vedere, acest lucru este fie ruinarea bisericii, un pas înapoi pentru biserică, sau un lucru pozitiv pentru aceasta. În mod cert, Constantin merită creditul pentru întoarcerea Imperiului de la persecuţia credinţei la apărarea ei. Însă în regimul unui împărat, biserica a crescut de la legalitate aproape de stat religios stabilit.
c. Trebuie să ne amintim că aceasta era singura poziţie pe care o religie majoritară a avut-o vreodată cu vreun guvern, în timpurile antice. Conceptul unei religii libere, însă nestabilite, era cunoscut (poziţia Evreilor), însă un împărat vroia o religie care nu era doar adevărată, ci era şi o unealtă utilă pentru o societate organizată.
d. Limitat aproape exclusiv Bisericii “Catolice” (Schaff, 3-96)
i. Împăraţii nu au fost de acord cu toate schismele şi ereziile. Nimic înafară de o biserică universală, unită nu-i putea mulţumi. Acest lucru era, bineînţeles, mai util pentru un Imperiu unit. Au existat unele excepţii pentru Novatinieni, şi cu siguranţă pentru Arieni atunci când Împăraţii simpatizau Arianismul.
e. Scutirea clerului de la taxare şi serviciu publi (Schaff, 3-96)
i. Aceste scutiri existau deja pentru alţi lideri religioşi păgâni şi Evrei organizaţi.
ii. Constantin a extins primele scutiri către clerul African în 313 şi pentru Europa în 319.
iii. Au urmat abuzurile (nu că aceştia ar fi fost necunoscute în timpurile dinaintea legalizării), iar diferite legi au fost înaintate de Împăraţie pentru a-i preveni pe cei bogaţi să preseze oficiul ecleziastic pentru a se îmbogăţi.
f. Dotările bisericii (Schaff, 3-97)
i. Până în anul 321, Constantin a legalizat dreptul bisericii de a primi legate (pământuri lăsate bisericii)
ii. El a devenit deasemenea un mare contributor, construind multe biserici din banii proprii.
iii. Bisericile au devenit curând bogate, în unele cazuri extravagante. Administrarea banilor era condusă de episcopi, devenind o mare tentaţie şi deseori un abuz.
g. Susţinerea clerului de către guvern (Schaff 3-100)
i. Clerul nu doar că avea voie la sipetele guvernului, ci deasemenea scutirile de mai sus, împreună cu îmbogăţirea bisericii, au adus clerul la o independenţă financiară.
ii. Acest lucru era deseori folosit pentru a-i ajuta pe alţii şi pentru a da exemple despre cum să trăieşti cu multe resurse, însă deseori devenea o sursă de reproş din cauză că conducerea devenea acum cunoscută pentru stilul lor ridicat de viaţă.
h. Juristicţia episcopială şi mijlocierea (Schaff 3-102)
i. Curţile bisericeşti, ce existau deja, erau acum în mod oficial recunoscute de imperiu. Anumite probleme spirituale şi episcopiale erau rezervate exclusiv pentru cei din curţi.
ii. Episcopii au primit puterea deţinută înainte de preoţii păgâni şi vasalii fecioarelor. Acest lucru rezulta deseori într-un tratament mai puţin dur pentru prizonieri, văduve, orfani, etc.
iii. Azilul în biserici, un alt obicei luat de la păgânism, a devenit o parte a bisericilor Creştine. Acesta a fost făcut lege de Theodosius II în anul 431.
i. Duminica drept sărbătoare legală (Schaff 3-105)
i. Deşi existau multe excepţii, punerea la o parte a Duminicii a început încă din anul 321, odată cu Constantin. Până în anul 400, tot felul de activităţi, în mare parte civile sau de divertisment, au fost interzise Duminica.
j. Coduri legale (Schaff 3-107)
i. Din vremea lui Constantin, principiile Creştine au început să influenţeze legile în diferite moduri.
ii. Constantin a respins crucificarea şi a început interzicerea spectacolelor cu gladiatori; el a descurajat pruncuciderea şi a încurajat emanciparea sclavilor.
iii. Codul lui Justinian (527-534), ce conţinea cele mai bune legi păgâne Romane şi Creştine Romane, a devenit inspiraţia legilor scrise timp de o mie de ani.
k. Statutul femeilor (Schaff 3-111)
i. Schaff leagă de Creştinism statutul legal al femeilor şi familiei, însă nu dă multe detalii pentru a arată la ce se gândeau împăraţii.
ii. Constantin le-a permis femeilor acelaşi control asupra proprietăţilor ca şi bărbaţilor, în anul 321 (înafară de a-şi vinde proprietatea)
iii. Tutela, ce era restricţionată bărbaţilor, le-a fost dată mamelor în 390 de către Theodosius I.
iv. Viziunile Vechiului Testament despre mariaj, în special interzicerea căsătoriei între rude, au devenit acum lege.
v. Divorţul a devenit mult mai strict ca înainte, deşi acest proces mergea înainte şi înapoi.
vi. Puterea nelimitată a tatălui asupra copiilor, ce era o tradiţie antică Romană, a început să fie limitată deasemenea, parţia din cauza influenţei guvernului despotic şi a influenţei Creştine.
l. Sclavismul (Schaff 3-115)
i. Sclavismul a fost lăsat intact, deşi era subiectul aceloraşi precauţii Creştine ce sunt găsite în Noul Testament. Emanciparea sclavilor a fost încurajată în unele cercuri, însă nu multe.
m. Spectacolele cu gladiatori (Schaff 3-122)
i. Constantin a început să interzică această practică, însă doar într-un mod limitat.
ii. Până în 404, ele au fost în mare parte oprite, cel puţin cele dintre oameni.
n. Uniunea Bisericii & Statului şi Secularizarea Bisericii (Schaff 3-125)
i. “Aceste rezultate rele ar putea fi sumarizate sub desemnarea generală a secularizării bisericii… Creştinismul a devenit un fel de modă. Numărul ipocriţilor şi profesorilor formale a crescut rapid; disciplina strictă, zelul, sacrificiu de sine şi dragostea frăţească au dispărut treptat; multe obiceiuri păgâne, sub nume diferite, au apărut în venerarea lui Dumnezeu şi viaţa oamenilor Creştini.” “Şi totuşi spiritul pur al Creştinismului nu a putut fi poluat de acestea. Din contră, a reţinut până şi în cele mai negre zile credinţa sa şi stabilitatea confesorilor, cucerind noi provincii din când în când, reacţionând constant… împotriva influenţelor seculare şi păgâne…” (Schaff 3-125, 3-126)
ii. Creştinismul contrasta acum negativismul prin simplicitatea şi sărăcia Creştinilor timpurii. Acele abuzuri care erau atât de evidente în vremea Reformei, au apărut în anii 300. Ele au fost protestate imediat de către învăţătorii mai buni din biserică, însă bineînţeles că au rămas. Un exemplu contrar, monasticismul (pe care îl vom amâna până săptămâna viitoare), este excepţia ce dovedeşte regula. Călugării erau ridicaţi în slăvi, însă calea ascetismului s-a dovedit curând că nu era modul în care majoritatea Creştinilor trăiau… care este întradevăr adevărat, însă nu în felul în care o credeau ei!
iii. Favoarea excesivă a început să fie arătată de împăraţii Creştini. Acest lucru a început aproape imediat odată cu biografia favorită a lui Eusebius despre Constantin. Constantin este văzut drept al treisprezecelea apostol în bisericile Estice Ortodoxe. Politicienii au început să se implice în problemele Bisericii, cu Constantin drept exemplu din nou. El, personal, a cauzat adunarea consiliului de la Niceea, ce a stabilit doctrina Treimii.
iv. Persecutarea ereticilor a început imediat. Acest lucru nu a fost o surpriză, deoarece timp de mai mult de un secol, liderii s-au referit în moduri extreme la adresa ereticilor, condemnând pe oricine se opunea. Acest lucru a devenit un obicei. Aşadar, atunci când puterea guvernului a fost valabilă, episcopii o foloseau rapid pentru a distruge erezia.
• Este uşor să-l critici pe Constantin pentru că era implicat în izgonirea ereticilor, însă ar trebui să-l lăsăm în pace. Atunci când a recunoscut Creştinismul, el a presupus că Creştinismul era o religie identificatoare şi un grup de oameni. Neînţelegerile radicale dintre Creştini îl ameninţau mai puternic decât păgânismul. El credea că unirea Creştinilor era un beneficiu adus societăţii. El a urmat diferite meto de a îndeplini uniunea Creştinilor, în mare parte pozitive – ca de exemplu Consiliile, şi parţial nagtive, ca de exemplu penalităţile pentru erezie.
• Theodosius, 380, a decretat următorul lucru (Bettenson 22):
“Este dorinţa noastră ca toate naţiunile diferite ce sunt sub Clemenţa şi Moderaţia noastră, ar trebui să continue în profesia religiei pe care Romanii au primit-o de la Apostolul Pavel, la fel cum a fost păstrată prin tradiţie credincioasă; şi care acum este profesată de Pontiful Damasus şi de Petru, Episcopul din Alexandria, un om de o sfinţie apostolică. Conform învăţăturii apostolice şi doctrinei Evangheliei, trebuie să credem într-o divinitate a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, într-o egală majestitate şi Treime sfântă. Îi lăsăm pe adepţii acestei legi să-şi ia titlul de Creştini Catolici; cât despre ceilalţi, de vreme ce, după judecata noastră, ei sunt oameni nebuni, decretăm ca ei să fie numiţi eretici, astfel nu le vom da numele de biserici. Ei vor suferi în primul rând castitatea condamnării divine, şi în al doilea rând pedeapsa pe care autoritatea noastră, împreună cu voinţa Raiului, o vom decide să o aplicăm.”
v. Dezvoltarea doctrinală, ce nu a luat pauză niciodată, avea acum resursele să înflorească. Acest lucru a fost, desigur, foarte strâns legat de existenţa ereticilor. Însă doar adăugând puterea statului în ecuaţie, nu a însemnat automat că ereticii vor fi înlăturaţi imediat. Mai degrabă, în această perioadă îi vedem pe cei mai măreţi dintre părinţii bisericii lucrând din greu pentru a-i convinge pe alţii de ceea ce au văzut drept adevăr biblic şi tradiţie Bisericească.
vi. Reacţia monastică, ce a început înaintea lui Constantin, a ajuns la sfârşit: “Totuşi, în ciuda precursorilor, marele exod monastic din societate a coincis cu era lui Constantin: când mulţimile au intrat în Biserică, călugării s-au dus în deşert” (Bainton, I, p. 104). Vom amâna discuţia despre monasticism pentru o lecţie viitoare.
vii. Obiceiurile păgâne şi credinţele religioase au apărut în Creştinism împreună cu masele de “convertiţi” ce au venit (Dowley 141). Data Saturnaliei a fost luată pentru Crăciun; lumânările, tămâia şi ghirlandele au fost luate cu multe ezitări; iar venerarea Mariei a fost sporită de foştii păgâni ce le-au venerat pe Artemis şi Isis. Sfinţii şi martirii au preluat devotamentul dedicat zeilor minori păgâni, uneori mutându-se chiar în templele lor. Poveştile superstiţioase sunt spuse acum despre martirii (sau relicvele lor) ce vindecă bolile sau fac miracole după moarte.
viii. Presupun că a venit timpul să vorbesc despre teoria, avansată în unele cercuri Protestante, conform căreia legalizarea Creştinismului şi stabilirea sa a fost începutul sau acţiunea completă a Satanei de a prelua biserica. Aceste tipuri de poveşti vor data deseori începutul “Catolicismului” sau “Romanismului” corupt până la vremea lui Constantin, când vor spune din nou că adevărata biserică a fost îngropată, doar pentru a reapărea odată cu Reforma (sau pe vremea oricărei grupări ce era favorizată de cei ce avansau teoria). Acest fel de “istorie” este la fel de superstiţios ca Catolicismul medieval pe care îl deplâng ei. Ignoră toate faptele despre doctrinele şi practicile bisericii timpurii, punând o distincţie artificială între pre şi post-Creştini Constantinieni, fapt ce pare plauzibil la o distanţă de 1600 de ani, însă care nu va rezista sub nici un scrutin. Dezvoltarea bisericii după Constantin a fost bazată pe tot ceea ce s-a întâmplat înainte. Era surprinzător faptul că a fost legală şi favorizată, însă biserica a continuat cu tradiţiile ce se dezvoltau deja. Acest lucru nu este pentru a spune că mulţi dintre acele tradiţii erau corupţii din adevărul biblic; eu doar mă bucur că erau dezvoltări organice ale tradiţiilor timpurii.
