1. Persecuţiile târzii 250-260 şi 302-313
a. Împăratul Decius, în anul 250, a poruncit Romanilor să sacrifice pentru zei înaintea magistraţilor şi să obţină certificate care să dovedească asta.
i. Mulţi Creştini s-au grăbit să facă rost de aceste certificate, unii sacrificând, iar alţii dând mită oficialilor sau obţinând documente contrafăcute. Episcopii Romei (Fabian), Antioch (Babylas) şi Alexandria (Alexander) şi-au pierdut vieţile în această persecuţie. Cyprian, episcopul Cartaginei, s-a ascuns, insă a ţinut legătura strâns cu ce se petrecea.
ii. Marele număr al celor “învechiţi” (cei ce au respins credinţa prin sacrificiu) au cauzat mari probleme în biserică. Confesorii din Cartagina au început să-i readmită pe cei învechiţi în 251 atunci când persecuţiile au încetat, fapt ce l-a supărat pe Cyprian, care a adunat episcopii de partea sa într-un consiliu, care a stabilit măsuri mai stricte.
iii. Această persecuţie a încetat cu moartea lui Decius în anul 251.
b. Sub Valerian, persecuţiile s-au intensificat în 257-260. El i-a izgonit pe oficialii de seamă, confiscându-le proprietăţile şi iterzicând adunările. Era folosită pedeapsa cu moartea (Schaff vol 2, p. 62).
i. Cyprina din Cartagina şi Sixtus II al Romei au fost martirizaţi în această persecuţie.
ii. S-a terminat în anul 260 când Velarian a devenit prizonier Persian, iar fiul său Gallenius a anulat persecuţia. Sub Gallenius, Creştinismul a devenit religie legală pentru prima dată.
c. În timpul dintre persecuţii, Creştinismul a crescut în număr şi prosperitate. Bisericile au fost construite public; o basilică mare de la Nicomedia era vizibilă din palatul Diocletian.
d. Ultima mare persecuţie (303-311)
i. Diocleţian a inaugurat persecuţia la sfatul lui Galerius, care a devenit mai târziu Augustus din est. Nevasta şi fiica sa erau cunoscute ca Creştine. “Deodată, bătrânul împărat a ordonat armatei să anihileze toţi Creştinii. Au urmat edictele imperiale, ordonând oficialilor să distrugă clădirile bisericilor, iterzicând venerarea Creştină, şi să ardă toate Scripturile. Episcopii erau adunaţi, încarceraţi, torturaţi, iar mulţu ucişi, în vreme ce puterea tronului imperial a izbucnit pentru a distruge orice urmă de comunitate Creştină” (Shelly, p. 57).
ii. Diocletian a abdicat în anul 305. Persecuţia din Vest s-a oprit odată cu acest eveniment. Însă noul împărat din Est, Galerius, a continuat.
iii. Pe patul de moarte, în anul 311, Galerius a dat un edict de tolerare. Efortul său de a distruge Creştinismul a eşuat.
iv. În 313, noul împărat din Vest, Constantin, l-a convins pe Împăratul din Est, Licinius, să accepte libertatea religioasă deplină a Creştinilor. Această înţelegere este cunoscută sub aşa numitul Edict de la Milano. Persecuţia Creştinismului de către Roma, a încetat definitiv. (Vom spune povestea lui Constantin în a doua parte a acestui curs.)
2. Sumarul Părţii 1: Dezvoltarea Bisericii până în 313.
a. Când discutăm despre schimbările sau în multe cazuri, despre corupţiile, bisericii din 30 până în 313, nu trebuie să uităm cât de mult adevăr a fost introdus dintr-o dată în lume prin Cuvântul viu al lui Dumnezeu, Evanghelia sa şi textele Noului Testament. Totalitatea adevărurilor ce au fost dezvoltate corect de către biserica timpurie, ar trebui să ne înmoaie inimile.
b. Erezii. Multe erezii ce au fost menţionate înainte erau încă active în 313. Deseori, o biserică Catolică pe care am menţionat-o, are una sau mai multe biserici eretice cei i se opun, care sunt active în vecinătate. Aceasta nu a fost situaţia ce favoriza re-evaluarea gândirii Catolice. Argumentul autorităţii apostolice şi succesiunea au continuat pentru a-i orbi pe gânditorii Catolici de a dezvolta propria lor gândire timp de 300 de ani.
c. Doctrinele importante ale credinţei sunt menţinute şi extinse. Catolicii nu s-au dat niciodată bătuţi sau compromis monoteismul după cum e predicat din Vechiul Testament. Ei au lucrat prin doctrina Treimii şi au încercat să explice cum monoteismul ar putea fi adevărat în timp ce un om ar putea deasemenea să fie venerat ca un Dumnezeu adevărat.
d. Iertarea Păcatelor. Principiul cum că păcatele erau iertate prin lucrarea lui Hristos, a fost abandonat (şi încă este afirmat până în ziua de azi în Biserica Romano Catolică), însă doctrina cum că această iertare era obţinută prin acte de ascultare, a fost stabilită pe lângă ea. Botezul era necesar pentru a spăla toate păcatele precedente, iar actele de dreptate (ispăşirea pentru păcatele comise) erau necesare pentru a sta pe drumul bun după Botez.
i. Acesta este probabil un loc sigur de a lupta cu întrebarea ce este probabil în multe dintre minţile Protestanţilor în acest moment: cum poate cineva să fie salvat, dacă nu crede în salvarea prin credinţă? Cu alte cuvinte, dacă salvarea implică (după cum credem), renunţarea la proprile noastre dreptăţi, pentru a ne lega de dreptatea lui Hristos în schimb (Philippians 3:2-9), atunci cum pot oamenii, care leagă salvarea de lucrările omeneşti, fi salvaţi?
ii. Adevărul (cred) zace în două principii complementare, una negativă şi una pozitivă. Defapt sunt două sensuri ale aceluiaşi adevăr de bază. Principiul negativ este acesta: este mereu periculos să legi salvarea de o credinţă reală şi înţelegerea doctrinelor cheie. Salvare nu este niciodată prezentată în această cale în exemplele Biblice ale evanghelismului, cu excepţia căi de bază (cf. Acts 8:37, Iar Philip a spus: “Dacă crezi din toată inima, vei putea.” Iar el a răspuns şi a zis: “Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.”). Principiul pozitiv este acesta: Salvarea este prin adevărul în Domnul Isus Hristos, nu prin adevărul în doctrinele despre Domnul Isus Hristos. Cu alte cuvinte, mulţi Creştini ce cred ce le spun liderii lor, şi fac multe acte religioase inutile, fără doar şi poate cred în Dumnezeu cu toată inima lor, şi astfel sunt salvaţi.
iii. Cred că atunci când Creştinismul încetează a mai fi o problemă a inimii, începând astfel să fie o religie organizată, atunci va exista mereu pericolul ca noi să punem profesia formală în locul realităţii inimii. Din cauza asta vom găsi un procentaj mai mare de “Creştini” nesalvaţi în Biserica Romano Catolică, ce sunt bine instruiţi, sunt sinceri pentru biserica Protestantă. Însă trebuie să ne amintim că fie Creştin, până şi cei din organizaţiile Protestante radicale, încă aparţine de un corp religios organizat, astfel pericolul este mereu acolo. Pericolul este mai mare, totuşi, atunci când forma Creştinismului este plină de simboluri externe, care ele însuşi au aparenţa unei puteri şi autorităţi, care pot atrage adepţi (temporar sau permanent) departe de Hristos şi calea spre salvare.
e. Sacramentele. Botezul şi Eucaristul erau văzute ca acţiuni dătătoare de binecuvântare, ce operau efectiv din cauza lui Dumnezeu ce stătea în spatele lor, nu la fel de mult din cauza credinţei credinciosului, şi mai puţin din cauza slujitorului. (Donatiştii, urmând învăţătura lui Cyprian, au predicat că slujitorul trebuie să fie deasemenea pur şi în drepturile bisericii, însă aceasta nu era învăţătura normală a bisericii.) Pâinea şi vinul erau văzute ca trupul şi sângele lui Hristos, însă nicio doctrină a transubztinenţei nu era încă dezvoltată. Începea la sfârşitul acestei perioade, de a diverge în ceva cu care toţi Protestanţii se simţeau confortabil. Şi totuşi, era o doctrină a Prezenţei Reale şi nu doar o doctrină Romano Catolică a eucaristului.
f. Oficiul
i. Miracolele şi Evangheliştii sunt cunoscuţi pentru încetare, vezi Euseb. v. 10
ii. Episcopii îi înlocuiesc pe bătrâni în secolul 2. Ei încep să exercite funcţii neprevăzute în Noul Testament, legate în mare parte cu puterea preoţiei.
iii. Rugăciuni scrise în timpul serviciului, ce tind la început a fi scrise drept exemple, într-un final devin liturgii ce sunt urmate.
iv. Tradiţiile bisericii se extind în multe direcţii ce sunt probabil deducţii valide ale principiului Scriptural, la fel ca consilile bisericeşti. Consilii minor sunt ţinute de câteva ori de-alungul secolului 3. Consilile major trebuie să aştepte până când Împăratul este convertit.
g. Supremaţia Romană începe să fie menţionată în partea de sfârşit a acestei perioade. Însă până şi autorii ce predau întietatea Romană, tind să aibă controverse cu Roma câteodată în vieţile lor.
h. Martirii. Onorarea excesivă a martirilor, atât când sunt în viaţă cât şi după moarte, începe să ducă la ideea de “sfinţi”.
i. Monasticism. Legată îndeaproape de idea martirilor a fost ideea monasticismului. În zilele non-persecuţiei, în special în anii 260-303. Creştinii spirituali, urmând ideile curente ale moralităţii Creştine decât învăţăturile Noului Testament, au început să se îndrepte spre deşert, ducând vieţi pline de rugăciune şi contemplaţie. Majoritatea Creştinilor sunt extrem de respectoşi, iar monasticismul devin un fel de martiriu fără persecuţie. De la unii scriitori, ca de exemplu Origen, nu este clar dacă există două tipuri de Creştini sau doar unul. Unele învăţături tind să coboare virtutea şi credinţa Creştinilor simplii, în favoarea idealului monastic.
3. Un video al ultimului Creştinism Ante-Nicenian
