1. Recapitulare și prefață la lecția următoare
a. Recapitulare
În ultimele patru săptămâni, am văzut mai multe trăsături ale Bisericii primare, iar acum a venit timpul pentru o scurtă recapitulare. Câteva idei recapitulative succinte:
i. Partea I a cursului, dacă vă aduceți aminte, tratează epoca Bisericii primare, strict până în anul 313. Vorbim despre o perioadă în care, până în anul 260, Biserica era într-un anumit sens ilegală, după care, în următorii 40 de ani, s-a bucurat de o legalitate de bază. A urmat apoi o perioadă de 3-10 ani a celor mai cumplite persecuții văzute vreodată. La sfârșitul acesteia, în 313, împăratul Constantin, care pretindea că se convertise la Hristos, a emis Edictul de la Milano, care legaliza creștinismul în mod definitiv.
ii. Am văzut cum creștinismul s-a răspânit în lungul și-n latul imperiului, cu ajutorul unei pregătiri providențiale istorice: o limbă comună, o mare comună, drumurile romane etc.
iii. Am văzut cum Hristos le-a adus un nou stil de viață primilor creștini, conducându-i la abstinență de la activitățile neevlavioase ale societății lor și făcându-i să pară foarte diferiți de vecinii lor.
iv. Am văzut cum se întruneau duminicile pentru închinare, chiar dacă dovezile de care dispunem asupra practicilor lor sunt relativ fragmentare. Am văzut cum, chiar dacă au fost transmise multe doctrine și practici adevărate, au început să se strecoare în mijlocul lor și unele elemente ale neprihănirii prin fapte și de sacramentalism. În plus, am asistat la începuturile unor noi tipuri de „virtute“ pe care Noul Testament nu le accentua, cu precădere celibatul și martirajul. Odată cu martirii și primii asceți, vedem începutul venerării credincioșilor super-spirituali, care mai târziu au ajuns „sfinți“.
v. A văzut cum bisericile locale erau inițial conduse de un grup de bătrâni-prezbiteri și de unul de diaconi, dar, la scurt timp (110-150), episcopul, acum cel dintâi dintre bătrâni, s-a ridicat peste ceilalți conducători în congregația locală, iar nu mult timp după aceea (cca. 180), a ajuns să fie responsabil de toate bisericile dintr-un oraș sau o regiune.
vi. Am văzut cum Dumnezeu a ridicat conducători, dintre care unii și-au scris învățăturile, transmițând mai departe informații valoroase despre primele biserici. Aceștia au fost așa-numiții părinți apostolici. Vom amâna pe săptămâna viitoare discuția despre celelalte scrieri ale părinților (150-313).
b. Prefață la lecția următoare
i. Acum, revenind la subiectul acestei săptămâni, de la imaginea poate prea întunecată a unei lente deteriorări (pentru care îmi cer iertare dacă am descris-o în culori prea sumbre), la zonele în care, în ciuda deteriorării, Biserica a rămas fermă împotriva tututor tipurilor de erori și a dobândit o înțelegere mai bună asupra adevărului. Aceasta este zona doctrinelor și teologiei fundamentale.
ii. Biserica primară a fost curând împresurată de mai multe feluri de erori. N-ar trebui să ne surprindă erorile pe care le-am văzut deja strecurându-se în Biserica primară, pentru că apostolii au scris mare parte a Noul Testament pentru a combate o eroare sau alta. Ar trebui probabil, dimpotrivă, să ne surprindă numărul și mărimea erorilor care nu au pătruns în Biserică, dintre care multe le vom discuta mai jos.
iii. După un scurt rezumat al principalelor erezii de la începuturile Bisericii, vom vorbi despre trei răspunsuri majore ale Bisericii ortodoxe.
2. Primele erezii și schisme
Cuvântul „erezie“ provine dintr-un cuvânt grecesc care în esență înseamnă „partid“ sau „facțiune“. Putem vedea acest cuvânt în Biblie în 1 Corinteni 11: 19, de exemplu, „căci trebuie să fie şi partide între voi, ca să iasă la lumină cei găsiţi buni.“ Sau 2 Petru 2:1, „În norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năprasnică.“ Nu desemna întotdeauna o erezie falsă, ci uneori pur și simplu o sectă, ca în Fapte 26:5, „Dacă vor să mărturisească, ei ştiu de la început că am trăit ca fariseu, după cea mai îngustă partidă a religiei noastre.“
Pe măsură ce Biserica creștea, și se pare că exista unitate în imperiu asupra punctelor doctrinare majore, ortodocșii și-au făcut obiceiul de a se numi pe ei înșiși Biserica Catolică, iar orice deviere, „partid“ sau erezie.
(Uneori apărea câte o diviziune care nu avea legătură cu doctrina, ci cu vreun aspect practic. Acestea erau numite „schisme“ sau diviziuni, nu erezii.)
a. Erezia gnostică
Nu este ușor să redăm doctrinele de bază ale gnosticilor, pentru că ei n-au fost o singură grupare, ci mai multe filosofii oarecum similare. Această doctrină a fost, cu siguranță, una dintre cele mai ciudate pe care le-au crezut oamenii raționali. Iată câteva dintre principalele lor idei:
i. Dualismul. Acesta a fost principiul fundamental al gnosticismului. Răul era identificat cu materia, iar binele cu spiritul. Totul depindea de această distincție. Pentru că materia era rea, Dumnezeul care a creat pământul trebuia să fie și El rău. Însă Isus era văzut ca ființa spirituală care adusese mântuirea. De aceea, sigur El nu a fost Fiul Dumnezeului Vechiului Testament, ci mai degrabă a fost locuit de o putere superioară.
ii. Docetismul a fost rezultatul firesc al acestui fel de gândire. Isus nu putea să fi fost cu adevărat om. Chiar dacă a luat chip de om, acesta trebuie să fi fost doar o aparență, nu o realitate, din moment ce binele suprem nu se poate uni într-adevăr cu materia păcătoasă. De aceea, El nici nu a murit, nici nu a fost îngropat. Spiritul lui Hristos trebuie să-l fi părăsit pe omul Isus înainte de moarte, sau poate că moartea Sa n-a fost decât o impostură.
iii. Dumnezeul Vechiul Testament a fost explicat prin teoria potrivit căreia Ființa Supremă putea „emana“ alte ființe spirituale, care puteau, la rândul lor, emana alte ființe. Fiecare nivel spiritual era inferior și mai lipsit de putere decât cel anterior. Shelley (p. 51) îl citează pe Charles Bigg spunând că a existat “‘un lanț lung de creaturi divine, fiecare mai slabă decât părintele ei’, iar noi am ajuns, în sfârșit, ‘la una care, deși era destul de puternică să creeze, este destul de lipsită de minte încât să nu vadă că creația este rea.’ Acesta era Dumnezeul acestei lumi, Dumnezeul evreilor.“ Aceasta nu a fost singura teorie care a fost avansată, însă ne ajută să ilustrăm ideea.
iv. „Hristos“ a fost trimis de către Dumnezeul bun, suprem, nu de către Creatorul acestei lumi. Creștinismul/gnoza („cunoașterea“) a fost încercarea Dumnezeului suprem de a elibera spiritele oamenilor de robia materiei și a altor practici nebunești ale acestei lumi, dintre care multe au fost poruncite de către Creatorul acestei lumi. După unele versiuni ale teoriei, până și șarpele din Eden a fost un reprezentant al Dumnezeului suprem, încercând să-i salveze pe Adam și Eva de nebunia Creatorului.
v. Din moment ce materia este rea, ea nu a contribuit cu nimic la mântuirea noastră. În unele versiuni ale gnosticismului, acest lucru a dus la un extrem ascetism, în care carnea era negată cât mai mult posibil. În câteva versiuni, se credea că întrucât trupul era nerelevant pentru mântuire, omul putea acționa cât de imoral dorea; comportamentul nu avea nicio legătură cu gnoza.
b. Erezia marcionită
Nu este clar dacă Marcion (cca. 140) a fost la origine gnostic, însă el a elaborat un sistem unic și mortal pentru doctrina creștină. Principalele sale idei au fost (preluate din Hall, p. 37ff și Pelikan, p. 68ff):
i. Dumnezeul Creator este cel care a inspirat scrierile Vechiului Testament. El este o ființă inferioară, un Dumnezeu al judecății și dreptății, care a intenționat să-L trimită pe Messia ca să-i distrugă pe cei răi și să-și întemeieze împărăția pe pământ. Astfel, profețiile și istoriile din VT trebuie interpretate literal. Însă acest Dumnezeu nu este îndurător și iubitor, ci oarecum inferior adevăratului Dumnezeu. Dumnezeul Creator crede că este singurul Dumnezeu, când în realitate nu este.
ii. Dumnezeul necunoscut, adevăratul Dumnezeu al dragostei și milei, l-a trimis pe Hristos. Dumnezeul Creator, de fapt, la început n-a înțeles că Hristos nu era Mesia cel trimis de el, însă mai târziu a consimțit să elibereze suflete de condamnarea Legii sale ca răspuns la moartea lui Hristos. În sistemul lui Marcion, Hristos rămânea cu trupul lui Isus până la capăt, trecând prin moarte. Însă Hristos a triumfat până și asupra morții impuse de către Creator și a înviat dintre cei morți.
iii. Creatorul a încercat (și reușit) să înșele apostolii în privința adevăratului mesaj, amestecându-l cu diverse elemente evreiești și legându-l de scrierile sale din Vechiul Testament. Aceste coruperi trebuie respinse. Prin urmare, Marcion, cel care a creat primul canon cunoscut al scrierilor Noului Testament, a acceptat doar epistolele „editate“ ale lui Pavel și o versiune prescurtată a Evangheliei după Luca. El a eliminat toate afirmațiile care susțineau că evanghelia creștină era împlinirea profețiilor Vechiului Testament, din moment ce nu împlinea nimic din făgăduințele făcute de Creatorul cel rău.
iv. Marcion credea, ca și gnosticii, că materia este rea, inclusiv funcțiile trupului, astfel că tendința ascetă a fost consolidată definitiv în bisericile marcionite.
v. Biserica marcionită a fost înființată ca o rivală a Bisericii catolice și a supraviețuit timp de câteva secole.
c. Erezia „unitariană“ sau „monarhul dinamic“
i. Această erezie, care nu a fost atât de răspândită, dar în mod cert a înviat în anumite perioade de atunci încoace, susținea că Dumnezeu era Dumnezeu și că Isus a fost un om locuit de Dumnezeu (sau de Duhul lui Dumnezeu) în momentul botezului. (Se mai numește și „adopționism“.) Astfel, era greșit să afirmi că Isus a fost Dumnezeu. Mai mulți exponenți ai versiunilor acestei concepții au fost condamnați mai târziu în secolul al II-lea și al III-lea. Unii dintre adepții lor au fost dispuși să folosească limbajul trinitarian, dar reinterpretat. Dumnezeu era unul și rămânea unul. Termenul „monarhismsm“ se referea la faptul că exista un singur Împărat divin și numai unul. De fapt, abia următoarea grupare a fost numită monarhistă de către scriitorii contemporani (Kelly, p. 115).
d. Erezia monarhistă modalistă/sabeliană
i. Această erezie, care se apropie mai mult de ortodoxie decât cea anterioară, a fost susținută conștient sau inconștient de către mulți creștini sinceri până în zilele noastre, incluzând câțiva pe care eu i-am întâlnit în Dallas. Ea păstrează unitatea lui Dumnezeu și deplina dumnezeire a lui Hristos. Ea susține că singurul Dumnezeu este cunoscut drept Trinitate datorită celor trei moduri de acțiune ale Sale. Uneori El se manifestă drept Tatăl, alteori ca Fiul etc. Tatăl = Fiul = Duhul Sfânt.
ii. Ea a fost propusă pentru prima dată, din câte cunoaștem noi, de către Noetus din Smirna, spre sfârșitul secolului al II-lea. Deși el a fost condamnat, învățătura lui s-a răspândit și a fost sistematizată de către Sabelius, la începutul secolului al III-lea. Acesta a fost excomunicat în Roma.
e. Schisma/erezia montanistă
i. Montanus, în a doua jumătate a sec. al IV-lea, a crescut în Frigia, o regiune din Asia Mică. El propovăduia standarde mai înalte și o disciplină mai riguroasă în Biserică (mulți eretici și schismatici făceau asta), însă proclama și că începuse noua epocă a Duhului. Două profetese, Priscilla și Maximilla, s-au alăturat mișcării sale, care a devenit mișcarea penticostală a vremii, punând accentul pe noi revelații și condamnând Biserica tradițională ca fiind moale și rece.
ii. Ascetismul și celibatul erau promovate în rândul montaniștilor. Aceștia accentuau din nou A Doua Venire într-o vreme în care iminența acesteia ajunsese să fie ceva ordinar pentru creștini. Poate că ei au fost aceia care au stârnit o reacție în bisericile ortodoxe îndemnându-le la speculații escatologice, pentru că acesta este momentul în care doctrina mileniului a început să-și piardă din popularitate. (Vezi Grant, p. 139.) De asemenea, este posibil ca acest lucru să fi contribuit la elaborarea canonului Scripturii, din moment ce un canon strict este o armă împotriva rostirii profetice (vezi mai jos pentru mai multe detalii despre canon).
iii. O altă reacție care se poate să fi dus Biserica ortodoxă prea departe a fost un accent pe ordine și disciplină în sânul catolicilor, în contrast cu „noua profeție“ a montaniștilor. Totuși, o parte a reacției ortodocșilor era corectă și mare parte din ea suna relativ modern, de exemplu „Un profet își vopsește părul?“ (Grant, p. 138, citând din Eusebiu).
iv. Tertulian, primul mare teolog latin, a devenit montanist și a fost foarte aspru cu bisericile ortodoxe, pe care le considera corupte la vremea aceea.
v. Montaniștii au avut foarte mulți martiri, la fel ca și catolicii.
f. Schisma novatistă
i. Novațian, în 251, se autonumise episcop al Romei, în opoziție cu celălalt episcop, Cornelius. Era o vreme a persecuțiilor, iar rolul-cheie jucat de Novațian a fost să nege reprimirea celor „căzuți“ – adică a celor care își renegaseră credința în timpul persecuțiilor. El a rupt în două biserica Romei, cu sprijinul multor „confesori“ – creștini care rămăseseră tari în timpul persecuțiilor, dar care nu fuseseră martirizați. Deși altădată era prieten cu Cyprian, în cele din urmă s-a despărțit de el, iar faptele lui l-au determinat pe Cyprian să scrie o carte celebră, On the Unity of the Catholic Church [Despre unitatea Bisericii catolice – n.tr.], din care provin multe din ideile catolice tradiționale, precum „Cine nu are Biserica de mamă, nu-L poate avea pe Dumnezeu de Tată“ etc., care mai târziu l-au făcut pe Augustin să învețe că nu există mântuire în afara bisericii.
ii. Schisma novatistă nu s-a rezolvat decât mult mai târziu. Conciliul de la Niceea a stabilit principiile pentru reconcilierea și reprimirea preoților novatiști.
3. Răspunsurile
Evident, mulți învățători ai Bisericii s-au străduit să scrie cele mai lungi, cele mai convingătoare cărți împotriva ereziilor, însă decât să le enumerăm aici sau, mai rău, să încercăm să le analizăm pe fiecare, aș vrea să mă concentrez pe trei evenimente majore care, cel puțin parțial, au fost un răspuns la erezii. Fiecare dintre ele are consecințe majore pentru viitorul Bisericii.
a. Succesiunea apostolică
i. Scriitorii ortodocși îi combăteau pe mulți, în special pe gnostici, care pretindeau că le-a fost transmisă o tradiție secretă de către conducătorii lor direct de la Hristos și de la apostoli – tradiție care nu era scrisă în Scripturi. Drept răspuns, părinții ortodocși au atras atenția asupra principalelor orașe în care fiecare biserică era condusă de episcopi cunoscuți public, care fuseseră ordinați de cei dinaintea lor – biserici ale căror conduceri puteau fi urmărite până la vizitele apostolilor și la întemeierea lor. Fiecare dintre aceste biserici păstrase cu credincioșie tradițiile pe care le învățase de la apostoli. Aceste tradiții se potriveau cu Scripturile întrucât sursa doctrinelor, în ambele cazuri, erau apostolii. În plus, tradițiile fuseseră învățate în mod public din primele zile și nu erau secrete, cum pretindeau gnosticii. Cui altcuiva aveau să-și încredințeze apostolii tradițiile, dacă nu chiar episcopilor pe care ei înșiși îi numiseră peste fiecare biserică? De aceea, Biserica catolică avea doctrina apostolică validă, iar aceasta era validată de istoria fiecărei biserici.
b. Regula credinței
(O discuție excelentă în Boer, p. 75ff, Shelley, p. 46ff sau Pelikan, p. 108ff)
Mai mult, a devenit un obicei în majoritatea bisericilor să se pună întrebări candidaților la botez folosind un scurt rezumat al doctrinei creștine, pe baza formulei de botez din Matei 28:19. Probabil că a început simplu cu „Crezi în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt?“, însă curând au fost adăugate mai multe afirmații pentru a se asigura că candidații afirmau lucruri corecte despre Dumnezeu. Aceste afirmații, cel puțin în Roma, se întâlneau aproape și în zilele apostolilor. Mulți scriitori creștini au făcut referire la această afirmație, chiar dacă cuvintele nu erau aceleași peste tot în imperiu. Afirmația se numea regula credinței.
Din cauză că Regula credinței era atât de universală și de constantă, scriitorii o foloseau împotriva ereziilor. De fapt, multe dintre aserțiunile care și-au făcut loc în ea au fost probabil inserate în mod specific pentru a contrazice diverse erezii. Însă scriitorii puteau pretinde că era credința universală a Bisericii catolice, transmisă direct de apostoli, și, într-o anumită măsură, aveau dreptate. [Protestanții sunt, pe bună dreptate, îngrijorați că crezul apostolilor aproape că neglija doctrinele necesare ale harului și răscumpărării, însă acestea nu erau înțelese corect în acea perioadă, oricum. Iar majoritatea teologilor protestanți, inclusiv Calvin, se grăbeau să acorde crezului cea mai mare onoare pentru a-și demonstra acordul fundamental cu străbunii.]
Citatele din declarațiile de credință găsite la diverși scriitori arată că, în general, nu exista o formulă consacrată în perioada specifică pe care o studiem noi (0 – 313 d. Hr.), însă conceptele de bază erau aceleași. „Două elemente rămân constante în toate citatele, iar despre unul dintre ele sau chiar despre ambele putem afirma, fără a greși, că au alcătuit fondul majorității crezurilor: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt; viața, moartea și învierea lui Isus Hristos. Aceste cuvinte, potrivit lui Origen, erau ‘ideile particulare transmise în mod clar prin învățătura apostolilor’; continuitatea apostolică, susținea el, nu exclude discutarea altor chestiuni, însă acest conținut central nu era negociabil“ (Pelikan, v1, p. 117)
Irineus vorbește astfel: „Biserica, deși dispersată prin toată lumea, chiar până la marginile pământului, a primit de la apostoli și ucenicii lor această credință: [Ea crede] în unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Creatorul cerului și al pământului, al mării și al tuturor lucrurilor care sunt în ele; și în unul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care S-a întrupat pentru mântuirea noastră; și în Duhul Sfânt, care a proclamat prin profeți voile lui Dumnezeu și sosirea Lui, și nașterea dintr-o fecioară, și patimile și învierea dintre cei morți și înălțarea la cer în trup de carne a preaiubitului Isus Hristos și [viitoarea] Sa arătare din cer în gloria Tatălui ‘ca să unească toate lucrurile’ și să ridice din nou toată carnea întregii rase omenești…“
Aceste cuvinte au devenit din ce în ce mai tradiționale până când au căpătat forma Crezului apostolic de astăzi (spre sfârșitul secolului al VI-lea sau începutul sec. al VII-lea, după Encyclopedia Britannica.)
Hall, p. 20, citând din Hippolite, Apostolic Tradition [Tradiția apostolică – n.tr.], c. 200, ne redă următoarele:
“1. Crezi în Dumnezeu, Tatăl Atotputernic? 2. Crezi în Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care S-a născut de la Duhul Sfânt fecioarei Maria și a fost crucificat în zilele lui Ponțiu Pilat, a fost mort și îngropat, a înviat a treia zi dintre cei morți, S-a ridicat la ceruri și a stat la dreapta Tatălui, și va veni să judece viii și morții? 3. Crezi în Duhul Sfânt, în sfânta Biserică și în învierea cărnii?“
VECHIUL CREZ ROMAN, redat de Shelley, p. 54 (vezi și Bettenson, p. 23, care îl datează în anul 340):
Cred în Dumnezeul Atotputernic,
Și în Isus Hristos, singurul Lui Fiu, Domnul nostru,
Care s-a născut din Duhul Sfânt și fecioara Maria,
A fost răstignit în zilele lui Ponțiu Pilat și a fost îngropat,
Iar a treia zi a înviat dintre cei morți,
S-a înălțat la Ceruri
Și șade la dreapta Tatălui,
De unde va veni să judece viii și morții.
Și în Sfântul Duh,
În sfânta Biserică,
În iertarea păcatelor,
în învierea cărnii,
în viața veșnică.
Utima formulare a CREZULUI APOSTOLIC, în latină:
Credo in Deum Patrem omnipotentem; Creatorem caeli et terrae. Et in Jesum Christum, Filium ejus unicum, Dominum nostrum; qui conceptus est de Spiritu Sancto, natus ex Maria virgine; passus sub Pontio Pilato, crucifixus, mortuus, et sepultus; descendit ad inferna; tertia die resurrexit a mortuis; ascendit ad caelos; sedet ad dexteram Dei Patris omnipotentis; inde venturus (est) judicare vivos et mortuos. Credo in Spiritum Sanctum; sanctam ecclesiam catholicam; sanctorum communionem; remissionem peccatorum; carnis resurrectionem; vitam aeternam. Amen. (“Apostles’ Creed.“ [Crezul apostolilor – n. tr.] Britannica CD. Versiunea 97. Encyclopedia Britannica, Inc., 1997.)
Utima formulare a CREZULUI APOSTOLIC, în engleza tradițională:
Cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernic, Făcătorul Cerului și al pământului:
Și în Isus Hristos, singurul Lui Fiu, Domnul nostru,
Care a fost zămislit prin Duhul Sfânt,
Născut din fecioara Maria:
A suferit în zilele lui Ponțiu Pilat,
A fost răstignit, mort și îngropat:
A coborât în iad;
Iar a treia zi a înviat dintre cei morți,
S-a înălțat la Ceruri
Și șade la dreapta lui Dumnezeu Tatăl Atotputernic:
De unde va veni să judece viii și morții.
Cred în Sfântul Duh:
În sfânta Biserică catolică;
În părtășia sfinților:
În iertarea păcatelor:
În învierea trupului de carne:
Și în viața veșnică. Amin.“
(1945 ed. Book of Common Prayer [Cartea rugăciunilor în comun – n.tr.], Biserica episcopală)
c. Alcătuirea canonului Scripturii
i. Îmboldiți de erezii, mai cu seamă de a lui Marcion, creștinii au început să fie nevoiți să definească adevăratele limite ale Bibliei. Cuvântul „canon“ în greacă înseamnă doar „regulă“ – același cuvânt folosit pentru „regula credinței“. Această „regulă“ a fost cea după care aveau să fie cunoscute cărțile autentice ale apostolilor.
ii. Istoria elaborării canonului:
1. Ca oameni care credem în Scriptură, vedem o mare diferență între scrierile canonice și cele necanonice. Doar citiți-i pe părinții apostolici sau câteva din evangheliile apocrife și veți vedea comparația. Așadar, prima distincție trebuie să fi venit chiar din cărțile însele. Creștinii cunoșteau scriptura când cuvintele le pârjoleau inima. Dar, firește, ca distincție administrativă, aceasta nu era suficientă. Atunci când ereticii sau noii credincioși veneau în mijlocul lor, era necesar să-i îndrume spre scrierile propriu-zise.
2. Dovezile în sprijinul canonului ne parvin nu doar din primele liste de cărți, ci și din scrierile din care citau părinții de mai târziu. Citatele lor vor clarifica ce fel de autoritate atribuiau ei scrierilor. Acest izvod ne arată că esența a ceea ce noi numim Noul Testament a ajuns să fie „citat“ foarte târziu. Unele cărți, însă, au continuat să fie disputate câteva sute de ani.
3. Mai mult, unii scriitori au scris chiar numele cărților care erau considerate canonice. Shelley reunește aceste liste într-un tabel (p. 67). N-am de gând să repet aici toate listele, însă voi enumera cărțile care au stârnit controverse în diferite părți ale imperiului: 2 & 3 Ioan, 2 Petru, Iuda, Evrei, Iacov, câteva chestiuni despre Apocalipsa și, în plus, câteva cărți apocrife, inclusiv Păstorul din Hermas, Epistola lui Barnaba, Didache și alte câteva. Observați că nu există vreo indicație că cele patru evanghelii, Faptele și scrisorile lui Pavel ar fi fost vreodată controversate.
4. Prima listă scrisă care se potrivește exact cu Noul Testament actual se găsește într-o scrisoare a lui Atanasie, din 367. Conciliile din Hippo (393) și Cartagina (397) au ratificat aceeași listă (Shelley, p. 66).
iii. O altă lumină interesantă asupra subiectului este elaborarea codex-ului, nume care face referire la cărți în forma în care sunt astăzi. Forma de codex a cărților a înlocuit manuscrisele în timpul acestei prime ere creștine. Era, în mod admirabil, potrivită pentru o carte precum Scripturile, care aveau nevoie să conțină trimiteri și să fie întotdeauna citate, nu doar citite pur și simplu de la cap la coadă. „Oricare ar fi fost motivele inițiale pentru adoptarea codexului, această formă s-a dovedit a fi providențială pentru ‘o bibliotecă de cărți sacre’, un canon, iar creștinii par să fi fost principalii responsabili pentru faptul că acesta a devenit standardul în industria cărților“ (Ferguson, p. 119).
Boer rezumă: „Pe la mijlocul secolului al III-lea, așadar, a avut loc o mare schimbare în forma exterioară a Bisericii. Pe vremea apostolilor, nu exista alt test al credinței în afara credinței în Isus Hristos ca Domn și Mântuitor. Biserica fusese neorganizată dincolo de congregația locală, însă apostolii, prin cunoașterea și autoritatea lor, ținuseră Biserica în unitate. Pe la anul 250, exista o organizare fermă a Bisericii în fiecare zonă principală a imperiului, cu un episcop în fruntea bisericilor din orașe și districte. Un canon al Noului Testament enumera Scripturile autoritare. Un crez universal recunoscut învăța în ce fel trebuia înțeleasă Scriptura. Iar toate acestea se bazau pe autoritatea apostolică: episcopii conduceau în succesiune apostolică; canonul era scrierea apostolilor, iar crezul prezenta învățătura apostolilor.“ (Boer, p. 77)
