1. Practicile bisericii timpurii
a. Botezul
i. “Catecumenii” erau bărbaţi şi femei care şi-au declarat interesul pentru Hristos, şi au ajuns sub instruirea bisericii, însă care nu au fost încă botezaţi. Din diferite motive, deobicei din cauza doctrinei slabe (de exemplu credinţa că iertarea după botez era mult mai grea decât iertarea dată prin botez), oamenii ar putea rămâne catecumeni multă vreme. Chiar dacă erau nerăbdători, ei ar putea fi încetiniţi de practica amânării botezului până după Paşti sau alt sezon important, sau din cauza suspiciunii bisericii (în timpurile persecuţiei) asupra noi veniţilor.
ii. Descrierea lui Justin (150): “Voi relata deasemenea maniera în care ne dedicăm pentru Dumnezeu atunci când am fost reînnoiţi prin Hristos… Toţi cei care sunt convinşi şi cred că ceea ce predăm şi spunem este adevărat, şi iau parte la modul nostru de viaţă, sunt instruiţi de a se ruga lui Dumnezeu prin post, pentru a scăpă de păcatele lor din trecut, iar noi ne rugăm împreună cu ei. Apoi ei sunt aduşi de noi acolo unde este apă, şi sunt regeneraţi în aceeaşi manieră în care am fost şi noi. Deoarece, în numele lui Dumnezeu, Tatăl şi Domnul universului, al Mântuitorului nostru Isus Hristos, şi al Sfântului Duh, ei primesc spălarea cu apă. Deoarece Hristos a spus: “Dacă nu renaşti, nu vei intra în regatul cerului.” … Iar în numele lui Isus Hristos, cel ce a fost crucificat sub Ponţiu Pilat, şi în numele Sfântului Duh, cel ce prin profeţi a prezis toate lucrurile despre Isus, cel ce este iluminat este spălat.” (Prima Apologie 61)
iii. Descrierea lui Hipplytus (200) – vezi Hall, Doctrine and Practice, pp 18-22.
b. Liturghia/ Întâlnirea
i. apărute din
1. Liturghiile par să fi fost deja plănuite în unele localităţi până la moartea Apostolilor, dacă judeci după scrierile din Didache (95-100)
ii. exemple din
1. Mărturia lui Pliny
2. Didache
3. Justin Martyr: “… pentru a oferi rugăciuni sincere pentru noi şi pentru persoana botezată, şi pentru toţi cei de pretutindeni, pentru a fi văzuţi demni, acum că am descoperit adevărul, prin faptele noastre să fim văzuţi deasemenea ca cetăţeni buni şi apărători ai poruincilor, astfel să putem fi salvaţi prin salvare eternă. Încetând rugăciunile, ne salutăm printr-un sărut.” [apoi Eucaristul, vezi mai jos]. (Prima Apologetică 65)
Justin din nou: “Iar în ziua numită Duminică, toţi cei ce trăiesc în oraşe sau la ţară, să se adune împreună, iar memoriile apostolilor sau scrierile profeţilor să fie citite, atâta vreme cât timpul permite; apoi, atunci când cititorul încetează, liderul instruieşte verbal, şi îndeamnă imitarea acestor lucruri bune. Apoi ne ridicăm cu toţii şi ne rugăm, şi, după cum am spus înainte, atunci când rugăciunea noastră se încheie, sunt aduse pâinea şi vinul. Iar cei ce o duc bine şi vor, să dea fiecare cât vrea; iar ceea ce este colectat să fie pus lângă lider, ce ajută orfanii şi văduvele, şi toţi cei care prin boală sau altă cauză, au nevoie, iar cei ce sunt legaţi, şi străinii dintre noi, printr-un cuvânt, având grijă de toţi cei ce au nevoie. Însă Dumninica este ziua în care toţi păstrăm adunarea noastră obişnuită, deoarece este prima zi în care Dumnezeu, aducând schimbări în întuneric şi materie, a făcut lumea; iar Isus Hristos, Mântuitorul nostru, s-a ridicat din morţi în aceeaşi zi.” (Prima Apologetică 67)
4. Tradiţiile Apostolice – nu am acces –
5. Descrierea lui Tertullian a întâlnirilor Creştine: “Suntem un trup legat împreună printr-o profesie religioasă obişnuită, unitate a disciplinei şi printr-o legătură de speranţă. Ne întâlnim într-o adunare sau congregaţie, astfel, prin rugăciunea către Dumnezeu printr-o forţă unită, să îi intrăm în graţii. Ne rugăm deasemenea pentru împăraţi, pentru slujitorii săi şi pentru toată autoritatea, pentru binele lumii, pentru pace, pentru întârzierea zilei de apoi. Ne adunăm pentru a citi scrierile noastre sacre. Totuşi este o formă de respect, prin cuvintele sacre să ne înflorim credinţa, să ne animăm speranţa, să ne facem încrederea mai trainică, iar cu ajutorul lui Dumnezeu să dovedim o purtare bună. În acelaşi loc se dau sfaturi, fiind administrate cenzuri sacre. Deoarece lucrarea judecăţii are o mare greutate asupra noastră, ajutându-i pe cei ce sunt siguri că se află în ochii lui Dumnezeu… Oamenii încercaţi dintre bătrânii noştrii conduc asupra noastră, obţinând acea onoare nu prin plată, ci prin caracter. Nu există cumpărare, nici vânzare printre lucrurile lui Dumnezeu. Deşi avem cufărul nostru cu comori, acesta nu este format din bani, ca o religie ce are un preţ. O dată pe lună, dacă vrea, fiecare pune o mică donaţie; însă doar dacă îi face plăcere, şi doar dacă poate: deoarece nu există nicio constrângere; totul este voluntar. [Ei sunt luaţi] pentru a-i ajuta pe oamenii săraci, pentru a da lucrurile necesare la copiii orfani, şi persoanelor bătrâne ce stau acum doar în casă; la fel şi pentru cei ce au naufragiat; şi dacă există careva în mine, sau izgonit în insule, sau închis în închisoare, doar din pricina fidelităţii sale pentru Biserica lui Dumnezeu, ei sunt protejaţi de confesarea lor… Ca unul în minte şi suflet, nu ezităm de a împărţi bunurile noastre pământeşti unul cu celălalt. Toate lucrurile sunt obişnuite printre noi, înafară de nevestele noastre.” (Tertullian, Apology, 39)
6. Liturghii timpurii
a. Tradiţia Apostolică – nu am acces – însă o lucrare derivată este Cartea 8, secţiunile 3-22 din Constituţiile Apostolice în vol. 7 al Ante Nicene Fathers. Aceste capitole sunt luate din lucrarea timpurie Apostolic Tradition.
b. Majoritatea exemplelor sunt relativ târzii şi dinafara perioadei noastre pentru Partea 1 a clasei. Liturghiile erau standardizate în Est în secolul 6; puţin mai devreme în Vest.
c. Acesta este un articol fascinant, şi unul foarte interesant ăentru Creştini în unele tradiţii Protestante, însă nu pot spune prea multe.
c. Eucaristul
i. catecumenii sunt scuzaţi
ii. exemple
1. Justin Martyr: “Sunt aduse atunci la preşedintele frăţiei, pâine şi un pocal cu vin amestecate cu apă; iar el luându-le, îl ridică în slăvi pe Tatăl Universului, prin numele Fiului şi al Sfântului Duh, oferind mulţumiri consistente pentru faptul că suntem găsiţi demni de a primi aceste lucruri din mâinile sale. Iar după ce a terminat cu rugăciunile şi mulţumirile, toţi oamenii prezenţi îşi exprimă acceptarea prin cuvântul Amin. Acest cuvânt Amin răspunde în limba evreiască drept “aşa să fie.” Iar când preşedintele a terminat cu mulâumirile, şi toţi oamenii şi-au exprimat acceptarea, cei ce sunt numiţi de noi drept Diaconi îi împărtăşesc pe toţi cei prezenţi cu pâinea şi vinul amestecate cu apă, pentru care au fost spuse mulţumirile, iar pentru cei absenţi păstrează o porţie. [Cap 66] Iar această mâncare este numită printre noi Eucaristia, din care nimeni nu are voie să se împărtăşească, ci omul ce crede că lucrurile pe care le predicăm sunt adevărate, şi care a fost spălat prin spălarea ce este pentru îndepărtarea păcatelor, şi spre regenerare, şi care trăieşte după voia lui Hristos. Deoarece nu primim acestea drept pâine şi băutură obişnuită, ci prin felul în care Isus Hristos, Mântuitorul nostru, a fost făcut om prin Cuvântul lui Dumnezeu, având atât truă şi sânge pentru salvarea noastră, deasemenea noi fiind învăţaţi că mâncarea ce este sfinţită prin rugăciunea cuvântului Său, şi din care trupul şi sângele nostru sunt împrospătate prin transmutaţie, fiind sângele şi trupul lui Isus ce a făcut trup. [El citează apoi din pasajele Împărtăşaniei]” (Prima Apologetică 65-66)
2. amestecul descriei din Sală
iii. Schimbări în credinţă
1. Creştere sacramentală
a. Ignatius: “medicamentul nemuririi”
d. Grija faţă de văduve, orfani, săraci, etc.
i. Deşi diaconii par să fie manipulatori logici ai banilor, această datorie era dată deobicei episcopului. El “semna cecuri.” Diaconii asistau, desigur, însă într-un final episcopii bisericilor mari aveau slujitori ce se ocupau de astfel de treburi (vezi mai jos)
e. Ascetism
i. Celibataritate
ii. Alte aspecte
2. Organizarea bisericilor (Adoar articole selectate)
a. Vezi Boer p 27ff pentru o dicuţie de ansamblu
b. Creşterea episcopilor, vezi McManners, pp 33-35: “Ieşirea la suprafaţă a episcopilor monarhali pare să fi fost mult mai rapidă în unele regiuni şi oraşe, decât în altele… Un episcop şi-a reprezentat oamenii la decretul episcopilor din bisericile învecinate. El a ţinut de asemenea legătura cu alte biserici. El era un slujitor normal al botezului, preşedintele adunării eucariste, oferind daruri fără vină după cum spunea prima epistolă a lui Clement (înainte de sfârşitul primului secol). Darurile ofereau, fără îndoială, ofranda credincioşilor şi pâinea şi vinul.”
Observaţi că Ignatius nu sfâtuieşte biserica Romană în legătură cu episcopii, deşi alte şase epistole sunt pline de asemenea sfaturi. Acest lucru este uneori interpretat cum că biserica Romană, fiind departe în Vest faţă de Asia şi Antioch (în Syria), nu a ajuns încă să creadă în niciun episcop monarhic.
Până în vremea lui Ireaneus, totuşi, episcopii diocesani par să fie norma stabilită în Biserică. Chia şi aşa, episcopii au continuat să se adreseze presbiterilor ca “fraţi presbiteri” timp de sute de ani.
Ridicarea episcopului, vezi Ap. Const. II: xxvi. Această descriere este din al patrulea secol: “Episcopul este slujitorul cuvântului, păstrătorul cunoaşterii, mediatorul dintre Dumnzeu şi tine în unele părţi ale venerării tale divine. El este învăţătorul evlaviei, şi, lângă Dumnezeu, el este tatăl nostru, care te-a născut din nou spre adopţia fiilor prin apă şi Duh. El este conducătorul şi guvernatorul tău; el este regele şi potenţa; el este, după Dumnezeu, Dumnezeul tău de pe pământ, ce are dreptul de a fi onorat de tine.”
c. Rolul sacramental al “clerului”
i. O distincţie între clerul şi laitatea provine încă din Biblie, în sensul în care slujitorii erau pentru a păstorii (I Pet 5:2) şi a conduce turma (I Tim 5:17). Conceptul de laitate, însemnând oamenii ce se opun conducerii, este găsit clar în I Clement 40:5 (disputabil cel mai timpuriu Părinte Apostolic), unde el derivă conceptul din Vechiul Testament. Însă ceea ce începe ca o diviziune sănătoasă a lucrării, creşte într-un canion între cele două grupuri.
ii. Această creştere în episcopi, creşterea distincţiilor dintre cler şi laitate (prima dată găsită în Ignatius), şi rolul sacramental/preoţesc al clerului, toate par să facă parte din aceeaşi creştere în “tradiţie.” Este evident (dacă eşti Protestant) că creşterea este graduală şi urmărită, iar cu cât se depărtează cineva de Apostoli, novelitatea din doctrină devine tot mai pronunţată. Şi totuşi, prin istoria bisericii, fiecare scriitor a declarat în mod unanim că orice era practicat în acea vreme era o transmitere corectă către învăţătura Apostolică. Este important de a observa că ei aveau dreptate în privinţa acestei afirmaţii atunci când a apărut pentru erezii şi Regula Credinţei. Însă, cât timp ei susţineau neobosit credinţa ce era cândva pentru sfinţi în câteva părţi ale doctrinei, ei permiteau practicii bisericii şi liturghiei bisericii de a naşte obstacole între ei şi toate lucrurile pentru care Apostolul Pavel a muncit.
Niciun alt articol nu face asta mai clar decât creşterea graduală a noţiunii conform căreia liderii bisericii au servit în funcţii preoţeşti, analog pentru preoţiile Evreieşti şi păgâne.
iii. Tertullian a fost primul care a folosit cu adevărat cuvântul “sacerdotium” ca un termen aplicabil oficiului Creştin, deşi (ca un bun Montanist), el a afirmat cu tărie preoţia tuturor credincioşilor. (Schaff v2 p. 126)
iv. Cyprian (d. 258) a aplicat funcţiile Aaronice oficiului. În secolul trei, începe să fie obişnuit de a-i numit pe slujitori preoţi (Schaff v2 p. 126).
d. Slujitori noi (Schaff v2 p. 131): sub-diaconi, cititori, acoliţi, exorcişti, precentori (lideri muzicali şi veneraţi), portari. În Roma, înaintea anului 252, sunt date următoarele numere: 46 presbiteri (probabil reprezentând numărul ce a fost păstrat în multe locaţii, bazat din Acts 6), şapte sub-diaconi, 42 acoliţi şi 52 exorcişti, cititori şi portari.
e. Diaconiţe: Acestea par să fi existat. Dovada în Rom 16:1; probabil Tim 3:11. Scrisoarea lui Pliny către Traian spune: “Am crezut că este mai necesar, aşadar, pentru a descoperi ce adevăr era în asta prin aplicarea torturii asupra a două slujnice, ce erau numite diaconiţe.” (Bettenson, p. 4) Bettenson continuă să spună într-o inscripţie, “magistrae probabil că îi reprezintă pe diakonoi Greci. Dacă este aşa, aceasta este ultima referinţă despre “diaconiţe” până în secolul patru, atunci când ele primesc o oarecare importanţă în Est. Ele par să fi fost necunoscute în Vest până la recenta stabilire a Bisericii Anglicane.” (p. 4)
Noul Dicţionar Internaţional al Bisericii Creştine, sub “diaconiţe”, spune: “Doar la sfârşitul secolului patru începe să fie cunoscut oficiul diaconiţelor (Gr. diakonissa). Didascalia şi Constituţiile Apostolice descriu funcţiile lor drept asistente a clerului în botezarea femeilor, ajutarea săracilor şi bolnavilor dintre femei, instructori ale femeilor catecumene, şi în general intermediari între cler şi femeile din congregaţie. Frica de uzurparea funcţiilor preoţeşti şi alte consideraţii a dus la distrugerea oficiului din biserică în mare parte în secolul unsprezece.”
