1. “Părinţii Apostolici”
Termenul de “părinţi apostolici” este aplicat scrierilor de la sfârşitul secolului 1 şi începutul secolului 2, aceastea putând implica că aşa numiţii “părinţi” erau oameni ce i-au cunoscut personal pe apostoli, şi astfel reprezentau prima generaţie a conducerii post-apostolice a bisericii. De fapt, cu unele excepţii, nu există multe dovezi despre asemenea cunoaştere personală cu apostolii. Până şi cel mai timpuriu scriitor al nostru, Clement din Roma, a trăit probabil prea târziu pentru a-i fi cunoscut pe Petru şi Pavel înainte de martiriul lor în anii 60. Doar apostolul Ioan a trăit destul de mult pentru a se cunoaşte cu unii din liderii Asiatici din secolul 2.
Nu trebuie să ne gândim la Părinţii Apostolici ca la un grup organizat care a continuat în mod conştient cu scrierile şi învăţatul tradiţiilor apostolilor, lăsându-ne nouă moştenirea scrierilor lor. Mai degrabă, colecţia de literatură a susţinut că “părinţii apostolici” reprezintă fragmente ale unuei biserici mici, împrăştiată în Imperiu, însă încă bucurându-se de roadele oficiului recent al apostolilor şi de lucrarea Duhului Sfânt printre ei. Spre deosebire de Scriptură, noi nu avem niciun mandat pentru a aştepta doar literatura corectă ce a fost păstrată pentru ca noi să o citim. Însă lucrările ce au supravieţuit sunt de calitate bună, neconţinând erezii, şi astfel fiind privite de către “părinţi” încă din vremurile timpurii. (Numele de “părinţi apostolici” a fost folosit pentru prima dată în secolul 6.)
Vom enumera rapid contribuţiile de seamă ale scriitorilor şi scrierilor ce sunt conţinute în mod tradiţional în această categorie.
a. Clement din Roma
i. Presbiter (bătrân) în Roma
ii. A scris o epistolă către Corinthinieni, anii 96-97, în mod tradiţional numită I Clement, chiar dacă II Clement este cunoscută acum ca nefiind scrisă de el.
iii. A respins anumiţi membrii ai Corinthinienilor pentru rebeliunea lor împotriva bătrânilor bisericii Corinthiniene, obligându-i să-şi refacă oficiul şi să se supună lor.
iv. În multe moduri aceasta este cel mai bun lucru pe care părinţii apostolici îl pot oferi, iar această epistolă se ridică la aşteptările ideii pe care mulţi dintre noi ar avea-o despre cineva care a fost apropiat de apostoli. Doctrina sa este scripturală, mai mult bazată pe Vechiul Testament, însă clar bazată pe cuvintele lui Isus şi doctrinele lui Pavel. El proclamă sângere lui Hristos şi justificarea prin credinţă. Însă nu este ca şi cum această carte ar trebui să fie un canon al Scripturii. Simplul număr a citatelor din Scriptură ar trebui să răspundă la acea întrebare: lucrarea lui Clement este clar derivată.
v. Apelează la amândouă Testamentele drept autorităţi.
vi. Evidenţiază ordinea numirii slujitorilor (vezi capitolele 42, 44 în special.) Îi pune împreună pe episcopi şi presbiteri într-un singur oficiu (capitolul 44).
vii. Face declaraţii clare despre zeitatea lui Hristos.
b. Ignatius
i. A scris şapte epistole în timp ce călătorea în Roma pentru a suferi martiriul după o persecuţie în Antioch. În jurul anului 110.
ii. “Episcop” în Antioch sau Syria. El este prima persoane despre care ştim că a adoptat doctrina cum că există un singur episcop în fiecare biserică, ce conduce biserica. Cu alte cuvinte, episcopul nu este egalul bătrânului. El este doar un părinte apostolic ce adoptă această doctrină, care a devenit obişnuită în a doua jumătate a secolului 2. De exemplu, până şi Polycarp, ce a primit una din cele şapte scrisori, şi pe care Ignatius îl vedea drept episcop al Smyrnei, nu a predicat această doctrină în epistolele sale, pe care a trimis-o imediat după cea a lui Ignatius.
iii. Epistola către Samariteni, capitolul 8: “Ascultaţi de un singur episcop, la fel cum Isus Hristos îl ascultă pe Tată, iar presbiterul pe apostoli; respectaţii pe diaconi, ca făcând parte din instituţia lui Dumnezeu. Nu lăsaţi niciun om să se lege de Biserică fără episcop. Îndepliniţi cum se cuvine un Eucarist, ce este administrat ori de episcop ori de cineva de încredere. Oriunde ar apărea episcopul, lăsaţi şi mulţimea; la fel cum, oriunde ar fi Isus Hristos, va fi şi Biserica Catolică. Nu este legal să botezi sau să sărbătoreşti vreun ospăţ fără episcop, însă orice va aproba el, şi îl mulţumeşte deasemenea şi pe Dumnezeu, astfel orice va fi făcut este sigur şi valid.”
iv. Ignatius, înafară de acest defect, este un scriitor foarte bun şi un Creştin puternic. El este deasemenea pregătit să lupte cu anumite erezii ce au apărut în zilele sale, asemenea ideii cum că Hristos nu era cu adevărat om.
v. A vrut martiriul pe care aproape că l-a primit. A îndemnat biserica Romei, într-una din epistolele sale, ca atunci când ajunge, să nu împiedice suferinţa sa glorioasă.
c. Polycarp
i. A scris o epistolă către biserica Philippină, în jurul anului 110.
ii. Ocazia epistolei nu este clară, însp a fost aparent scrisă după scrisorile lui Ignatius, însă înainte de a primi veste despre moartea acestuia. El îl menţionează pe Ignatius în scrisorile sale, şi cere mai multe informaţii despre ce a păţit acesta.
iii. Este mai mult o îndemnare către dreptate şi perseverenţă. Există deasemenea unul dintre bătrânii din biserica Philippină, ce pare a fi corupt şi imoral.
iv. Capitolul 6: “Lăsaţii pe presbiteri să fie pasionaţi şi miloşi cu toţi, aducând înapoi pe cei ce s-au rătăcit, vizitându-I pe bolnavi, ajutând văduvele, orfanii, săracii, însă mereu dând din ceea ce devine în ochii lui Dumnezeu şi al omului; abţinerea de la orice mânie, respectarea persoanelor şi judecată greşită, ţinându-se departe de orice înşălătorii, neîntorcându-se împotriva nimănui, să nu fie sever în judecată, ştiind că toţi suntem sub datoria păcatului.”
d. Martiriul lui Polycarp
i. Scris de biserica din Smyrna pentru a le instrui pe celelalte biserici după ce Polycarp a fost martirizat.(Am spus această poveste săptămâna trecută.)
ii. În jurul anului 155
e. Epistolele lui Barnabas
i. Nu ale lui Barnabas care a lucrat cu Pavel. Probabil ale unui Evrei Creştin din Alexandria.
ii. Probabil scrise în 130.
iii. Accentuează înlocuirea Iudaismului de Creştinism, şi necesitatea de a evita greşelile Evreieşti.
iv. Foloseşte multe tipologii şi alegprii pentru a găsi picturile lui Hristos şi Biserica în Vechiul Testament.
v. Încheie cu o expunere a două cări, calea luminii şi calea întunericului, ce sunt folosite deasemenea şi în Didache.
f. Papias
i. Lăudat de Irenaeus (sfârşitul secolului 2) că îl cunoştea personal pe apostolul Ioan.
ii. Au rămas doar fragmente din scrierile sale.
iii. A fost unul din părinţii bisericii cunoscut pentru premileanism.
iv. Conţine mărturii interesante legate de originea anumitor cărţi Scripturale: “Marcu a devenit un interpret pentru Petru, scriind cu exactitate orice şi-a amintit. Vrobele sau faptele lui Hristos nu au fost în exact aceeaşi ordine relatată de el… Matei a pus împreună oracolele lui Dumnezeu în limba Evreiască, fiecare dintre ele interpretată cât de bine posibil.”
g. Didache (Teaching of the Twelve Apostles)
i. Autor necunoscut. Probabil scrisă în Egipt sau Syria în jurul secolului 2.
ii. Conţine o expoziţie a celor Două Căi, similară cu cea a lui Barnabas.
iii. După aceasta, urmează o ordine bisericească primitivă, prima în istorie. Instrucţiile asupra botezului, Împărtăşaniei, cum să lucrezi cu profeţii, ziua Domnului, episcopi şi diaconi.
iv. Botez: capitolul 7. “… botează în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh în apă vie. Însă dacă nu ai apă vie, atunci botează în altă apă, iar dacă nu poţi în cea rece, atunci în caldă. Însă dacă nu ai nici una, nici alta, atunci toarnă apă în cap, de trei ori în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Însă înaintea botezului, lasă-l pe cel ce botează şi pe cel ce este botezat rapid, şi pe oricine este capabil; şi îi vei porunci celui ce este botezat, să ţină post o zi sau două înainte.”
v. Postul: capitolul 8. Acest conţine un pasaj amuzant: “Să nu posteşti alături de ipocriţi, în ziua a doua şi a cincea a săptămânii, însă respectă postul în ziua a patra şi în ziua de pregătire (a şasea).”
vi. Împărtăşania: cap 9-10. Dă o formă de rugăciune. Deasemenea spune că trebuie să fi botezat pentru a participa.
vii. Profeţii: cap 11-13. “dacă rămâne trei zile, este un profet fals… dacă cere bani, este un profet fals.” Profeţii ce predică adevărul şi vor să trăiască printre voi, ar trebui, totuşi, să primească lucrurile necesare supravieţuirii.
viii. Ziua Domnului: cap 14. “Adunaţi-vă împreună şi rupeţi pâinea şi mulţumiţi, prima dată confesându-vă pentru transgresiunile voastre, astfel sacrificiul vostru va fi pur. Nu lăsaţi niciun om, având o dispută cu aproapele său, să se alăture adunării voastre, până când nu are pace, pentru ca sacrificiul vostru să nu fie întinat…”
ix. Episcopii şi diaconii: cap 15. “Alegeţi pentru voi, aşadar, episcopi şi diaconi demni de Dumnezeu, oameni ce nu sunt meschini şi nu iubesc banii, care sunt adevăraţi şi aprobaţi; deoarece asupra voastră ei deasemenea slujesc drept profeţi şi învăţători. Aşadar nu îi urâţi, deoarece ei sunt oameni onorabili, împreună cu profeţii şi învăţătorii.”
x. A doua venire va fi curând, cap 16.
h. Scrisoare către Diognetus
i. Autor necunoscut. Posibil scrisă în anul 130.
ii. Ia forma unei Apologetici, o descriere scrisă a, şi în apărarea, Creştinismului. Ar putea fi cea mai veche dintre Apologetici.
iii. Un scriitor foarte congenital.
iv. Cap 5: “Deoarece Creştinii nu se disting de alţi oameni prin ţară, limbă sau obiceiurile pe care le au. Deoarce ei nici nu moştenesc oraşe pentru ei înşişi, nici nu aplică o formă deosebită de a vorbi, nici nu duc o viaţă ce este marcată de ceva anume… urmând obiceiurile nativilor cu respect faţă de îmbrăcăminte, mâncare şi restul vieţii lor obişnuite, ei ne arată metoda lor frumoasă şi confesivă a vieţii. Ei trăiesc în proprile lor ţări, însă ca simplii străini. Ca cetăţeni, ei împărtăşesc toate lucrurile cu cei din jur, şi totodată îndură toate lucrurile ca nişte străini. Fiecare ţară străină este pentru ei o ţară nativă, iar fiecare ţară în care s-au născut, ca o ţară străină. Ei se căsătoresc, la fel ca restul; ei fac copii; însă ei nu îşi distrug progeniturile. Ei au o masă obişnuită, însă nu şi un pat obişnuit. Ei sunt din carne şi oase, însă ei nu mai trăiesc după asta. Ei îşi petrec zilele pe pământ, însă sunt cetăţeni ai Raiului. Ei ascultă de legile scrise, şi în acelaşi timp întreg legile prin vieţile lor. Ei îi iubesc pe toţi oamenii şi sunt persecutaţi de toţi…”
v. Cap 8: “El însuşi a luat asupra Sa povara păcatelor noastre. El i-a dat propriului Său Fiu o răscumpărare pentru noi, Cea sfântă pentru păcătoşi, Cea fără vină pentru cei răi, Cea dreaptă pentru cei nedrepţi, Cea incoruptibilă pentru cei corupţi, Cea nemuritoare pentru cei ce sunt muritori. Pentru ce alte lucru era capabil să ne acopere păcatele decât dreptatea sa? Prin ce altceva era posibil ca noi, cei răi şi păcătoşi, putea fi justificaţi, decât prin singurul Fiu al lui Dumnezeu? O, dulce schimb! O, operaţie necăutată! O, beneficii ce întrec orice aşteptări! Ca răutatea multora ar trebui ascunsă într-o singură Dreptate, iar dreptatea Sa să poate justifica atât de mulţi păcătoşi!”
i. “A doua Epistolă a lui Clement”
i. O ceremonie antică, nefiind scrisă de Clement.
ii. Scrisă între anii 120-140.
iii. În mod evident îl vede pe Isus Hristos drept Dumnezeu.
iv. Accentuează datoria vieţii şi perseverenţei divine. La fel ca epistola către Evrei.
v. Confesarea lui Hristos înseamnă confesarea sa prin fapte, nu doar cuvinte (cap 4).
vi. Supra-accentuarea lucrărilor şi învăţătorilor buni prin natura lor merituoasă, în special rugăciune, post şi pomană (cap 16).
j. Hermas
i. O scriere, numită The Shepherd of Hermas.
ii. 140-160, posibil.
iii. Un fel de Progres Pelerin timpuriu.
iv. Constă în 5 viziuni, 12 porunci şi 10 similitudini sau parabole. Fiecare este compusă din mai multe capitole.
v. Predică valabilitatea pocăinţei. Aceasta este însă, împotriva Montaniştilor, un grup schismatic ce a denunţat nepăsarea bisericii şi a proclamat lipsa valabilităţii pocăinţei.
vi. Leagă pocăinţa Creştină de îndeplinirea “ispăşirii,” sau măcar o versiune foarte timpurie a ispăşirii. Similitudine 7, “… crezi, totuşi, că păcatele celor ce s-au căit, au dispărut? Nu în totalitate, însă cel ce se căieşte, trebuie să-şi tortureze sufeltul, fiind excesiv de umil în această faptă, fiind afectat de multe tipuri de nenorociri; iar dacă le îndură pe cele ce se abat asupra sa, El ce a creat toate lucrurile, şi le-a dat putere, va avea cu siguranţă compasiune, şi îl va vindeca, iar asta El o va face atunci când vede Inima fiecărui ispăşit, purificată de lucruri rele…”
2. SUMAR: La sfârşitul acestei perioade, vedem câteva dezvoltări în predică: conceptul episcopului separat de bătrâni (încă găsit doar la Ignatius); conceptul bisericii Catolice sau universale ca distinse de cea eretică; conceptul nevoii de iertare specială pentru păcatele dinaintea botezului.
3. Video despre arta Creştină timpurie.
