1. Învăţătura Scripturală a primelor biserici
a. În această secţiune, vom trata foarte pe scurt doar unele învăţături ale Scripturii despre bisericile locale. Suntem de părere că dacă o practică sau o formă de organizare este poruncită în Scriptură, atunci măcar unele dintre bisericile timpurii au practicat conform acestor direcţii apostolice. Aşadar, acesta este strict o privire de ansamblu despre cum ar fi trebuit să fie biserica primului secol.
b. Slujitori
Doi slujitori sunt observaţi în Scriptură: episcopii (sau supraveghetori) şi diaconi. Phil. 1:1; I Tim 3:1,8. Episcopii sunt la fel ca bătrânii; vezi I Tim 3:1/Titus 1:5/7; Acts 20:17/28; I Pet 5:1/2 unde termenii sunt folosiţi alternativ. Existau mai mulţi episcopi în fiecare biserică, Phil 1:1; Acts 20:17.
Există unele dovezi ale “oficiului” profetului, profesorului sau evanghelistului ce era mai mult sau mai puţin permanent, Acts 11:27, 13:1, 21:8.
Bineînţeles, Apostolii erau încă în viaţă şi erau priviţi cu mare respect, aceştia având multă autoritate.
c. Sacramente
i. Botezul era administrat noilor credincioşi, Acts
ii. Împărtăşania sau ruperea pâinii era îndeplinită în prima zi a săptămânii, Acts 20:7
d. Forma de venerare
i. Prima zi a săptămânii, Acts 20:7 (încă zilnic în Acts 2:42).
ii. A conţinut învăţături, profeţii, limbi şi interpretări ale limbilor, I Cor 14:3, 19, 26; Acts 2:42.
iii. Ruperea pâinii, Acts 2:42, I Cor 11:17ff.
iv. Rugăciunea, Acts 2:42, I Cor 14:13-17.
v. Darea, I Cor 16:2.
e. Consiliul de la Ierusalim: Acts 15
Acest articol poate fi dezbătut, însă dacă mai contează, observaţi că biserica primului secol a avut o cale efectivă, centralizată de a trata disputele prin întâlniri ce erau deasupra bătrânilor bisericilor locale. Orice am crede despre această practică, a devenit extrem de importantă pe durata secolelor pe vremea bisericii timpurii.
2. Răspândirea geografică a Creştinismului
a. Aici vom folosi hărţile date de librăria bisericii. Mai întâi, trebuie să ne reîmprospătăm cunoştiinţele despre călătoriile lui Pavel, ce ar trebui să fie familiare pentru mulţi dintre noi, de vreme ce este imprimat pe spatele Biblilor noastre. În al doilea rând, ar trebui să studiem harta numită Răspândirea Creştinismului. Această hartă arată comunităţile Creştine ce existau în anul 100 şi în anul 180 (pe vremea lui Irenaus), comparat cu extinderea Imperiului Roman.
b. Puncte de reper:
i. Observaţi că Asia Minoră (Turcia) este centrul la aproape toate referinţele geografice din Noul Testament. Luaţi în considerare următoarele nume: Galatia, Ephesus, Colossae (epistolele lui Pavel), Pontus, Galatia, Cappadocia, Asia şi Bithynia (1 Peter), Ephesus, Smyrna, Pergamum, Thyatira, Sardis, Philadelphia, Laodicea (Revelaţii). Mare parte din această zonă a fost cucerită de Musulmani (Turci) în jurul anului 1000, şi în ciuda Cruciaţilor, nu a mai fost oficial Creştină de atunci.
ii. Philippi, Thessalonica, Corinth şi Roma sunt alte locuri importante pe această hartă.
3. Biserica timpurie vs. societatea păgână
a. Plăcerile vieţii: “Printre noi nu se spune, vede, aude nimic niciodată, ce ar avea legătură cu nebunia circului, imodestitatea teatrului, atrocităţilor arenei, inutilele exerciţii ale wrestling-ului” (Tertullian, Apology, 38). “Creştinii au exitat arena şi i-au condamnat pe alţii pentru că se bucură de sângele vărsat acolo. Pentru Romani, arena era un echivalent moral al unui meci de football televizat. Creştinii au refuzat să se alăture festivalelor patriotice atunci când guvernul local plătea un omagiu unui zeu. Creştinii au condamnat teatrul popular ca fiind pornografic (la fel au făcut şi unii Romani). Mulţi au văzut teatrul ca pe un divertisment.” (Spickard and Cragg, p. 44)
b. Religia publică era pretutindeni: în parade, festivale, cinele private, etc. Creştinii au privit asta ca pe o idolatrie rea şi s-au abţinut de la ele. Pentru aceasta, ei erau văzuţi drept atei.
c. “Pe scurt, Creştinul timpuriu era aproape legat de despărţirea de viaţa socială şi economică din perioada sa – dacă vroia să-i fie devotat Domnului său. Asta însemna că oriunde s-ar fi îndreptat Creştinul, viaţa şi credinţa sa erau observate, din cauză că evanghelia a introdus o atitudine revoluţionară către viaţa umană,” (Shelley, p. 40).
d. Sclavia. “În această societate, unii Creştini aveau deasemenea sclavi, însă ei îi tratau bine şi îi lăsau să aibă aceleaşi drepturi în biserică, ca şi restul. Un fost sclav, Callistus, a devenit episcop al Romei,” Shelley, p. 40. Vezi Ferguson, p. 56, pentru o descriere a sclaviei Romane.
e. Moralitatea. Pentru mai multe informaţii vezi Ferguson, p. 63. Creştinii au descoperit că trebuie să schimbe multe în vieţile lor. Era o societate foarte asemănătoare cu a noastră, după secolul 20, în multe feluri ale imoralităţii, ce sunt acum tolerate.
f. Economia. Ei se ajutau unii pe ceilalţi ca o societate ajutătoare. “Ca unul în minte şi suflet, nu ezităm să împărţim bunurile noastre pământeşti, unul cu celălalt. Toate lucrurile sunt obişnuite între noi înafară de nevestele noastre,” Tertullian, Apology, 39.
g. Căsătoria. “Tema Creştină caracteristică era faptul că episcopii îi rugau pe soţi să fie la fel de fideli faţă de nevestele lor, la fel cum ele trebuiau să fie cu ei. Acest lucru era o noutate,” McManners, p. 39. Vezi Ferguson, p. 65.
h. Copiii. “Atacurile Creştine asupra practicii de a ucide copiii nedoriţie, a provocat dreptul tradiţional al tatălui Romai asupra copiilor săi” (Spickard & Cragg, p. 44). Creştinii salvau copiii ce erau expuşi. Asemenea copii erau deseori adunaţi şi vânduţi în sclavie. Vezi Ferguson, p. 73.
i. Înmormântarea vs. incinerare – Romanii îşi incinerau morţii, până când înmormântarea a devenit obişnuită în primul secol. Creştinii au creat Catacombe specifice pentru înmormântare.
4. Persecuţiile bisericii timpurii. Martirii.
a. Persecutorii timpurii principali: Nero (54-68, fire 64), Domitian (81-96, 95 John sent to Patmos), Trajan (98-117), Marcus Aurelius (161-180). Însă persecuţia nu a fost niciodată ilegală, iar persecuţiile locale puteau izbucni oricând.
b. Petru şi Pavel – domnia lui Nero. Petru a fost crucificat cu capul în jos, deoarece nu se credea demn de a fi crucificat la fel ca Domnul său; Pavel a fost decapitat deoarece era un cetăţean Roman.
Vezi descrierea lui Tacitus despre persecuţia lui Nero în Bettenson, p. 1.
c. Corespondenţa Pliny-Traian, conţinută în Bettenson, pp 3-4.
d. Ignatius – cele şapte epistole ale sale au fost scrise în timp ce mergea să fie ucis la Roma, în jurul anilor 110-115. El era episcopul din Antioch, unde a fost şi arestat. Vezi Lightfoot, p. 97ff.
e. Polycarp, episcopul din Smyrna, anul 155. Vezi Lightfoot, p. 185ff, în special pp 205-209, sau Bettenson, pp 9-12 pentru o traducere mai bună.
“Iar când s-a confesat, Proconsul a încercat să-l convingă, spunând: “Ai respect pentru vârsta ta ,” şi tot aşa, conform obiceiurilor lor; “Jură pe geniul lui Caesar,” “Pocăieşte-te,” “Spune, jos cu ateii!” Apoi Polycarp s-a uitat de câteva ori la păgânii josnici din stadion, a făcut un semn cu mâna către ei, s-a uitat spre cer şi a spus: “Jos cu Ateii.” Însă Proconsul l-a îndemnat şi i-a spus: “Jură şi te voi elibera; blestemă-l pe Hristos.” Iar Polycarp a spus: “Timp de optzeci şi şase de ani l-am slujit, iar el nu mi-a făcut nimic rău, cum pot atunci să-l blestem pe regele ce m-a salvat?” (Bettenson, p. 10)
f. Gaul (Lyons & Viena), anul 177: Euseb. v. 1 , sau Ante-Nicena vol 8, p. 778. O relatare scurtă este în Bettenson, pp 12-13.
“Însă cei ce erau demni, erau luaţi în fiecare zi, crescându-le numărul, astfel toate persoanele pline de zel şi cei prin care au fost stabilite afacerile noastre, erau adunaţi împreună din două biserici. Iar unii dintre fraţii noştrii erau deasemenea luaţi… Aceştia, fiind prinşi de Satană, şi fiindu-le frică de torturile pe care sfinţii le-au îndurat. Si fiind deasemenea îndemnaţi de soldaţi, ne-au acuzat pe nedrept de banchete Thestiene şi relaţii Oedipodene, şi de fapte de care nu doar că nu vorbim şi nu gândim, ci şi în care nu credem că au fost făcute vreodată de oameni. Când aceste acuzaţii au fost raportate, oamenii s-au răzvrătit ca fiarele împotriva noastră… Însă Sanctus a îndurat cu tărie toate nedreptăţile strigătoare la cer pe care le-a suferit… ei au pus într-un final plăci încinse pe cele mai sensibile părţi ale corpului. Acestea au fost întradevăr arse, însă el a continuat să reziste cu tărie, ferm în confesarea sa, fiind întărit şi împrospătat de fântâna cu apa vieţii din rai, ce curgea din măruntaiele lui Hristos… corpul său a renăscut şi a stat ales în mulţimea tormentelor… Maturus, aşadar, Sanctus, Blandina şi Attalus au fost duşi la amfiteatru pentru a fi expuşi fiarelor sălbatice, dând publicului păgân un spectacol de cruzime… Dar chiar şi aşa, nu au auzit nimic de la Sanctus, decât confesarea pe care a spus-o la început. Aceştia, apoi, după ce viaţa lor a continuat o vreme îndelungată prin conflicte mari, au fost sacrificaţi în sfârşit, fiind făcuţi un spectacol pentru lume, într-un loc al diferitelor lupte. Însă Blandina a fost suspendată de un stâlp, şi expusă pentru a fi devorată de fiarele sălbatice ce o atacau… De vreme ce nici o bestie nu a atins-o, ea a fost dată jos şi aruncată din nou în închisoare… După toate astea, în ultima zi, Blandina a fost din nou adusă… Însă sfânta Blandina, ultima dintre toţi, ca mamă nobilă, şi-a încurajat copiii şi i-a trimis victorioşi la Rege, a îndurat toate conflictele lor şi s-a grăbit după ei, bucuroasă în depărtarea sa ca şi cum ar fi fost chemată la o cină, decât aruncată la bestii sălbatice. Iar după biciuiri, după bestii sălbatice, după scaunul încins, a fost într-un final închisă într-o plasă şi aruncată înaintea unui taur. Şi fiind aruncată de către animal, însă nesimţiind niciun lucru ce i se întâmpla, ţinând strâns de speranţa ei şi de ceea ce i-a fost încredinţat, de comuniunea sa cu Hristos, ea a fost deasemenea sacrificată. Păgânii însuşi au recunoscut că niciodată printre ei nu a mai fost o femeie ce a îndurat atât de multe torturi teribile.” Nicene and Post-Nicene Fathers, vol 1, p. 212ff.
g. De ce persecuţiile? Chiar dacă Creştinismul era în general ilegal în acea perioadă, persecuţiile erau sporadice. Când se aprindeau, era în general din cauza unei disturbări publice sau catastrofe. “… ei cred că Creştinii sunt cauza fiecărui dezastru public, fiecărei probleme apărute. Dacă Tibru se ridică peste zidurile oraşului, dacă Nilul nu trimite apa peste câmpuri, dacă nu plouă din ceruri, dacă este un cutremur, dacă este foamete şi molimă, strigătul este acelaşi: “Jos cu Creştinii. La lei cu ei!” Tertullian, Apology, 40.
h. Observăm fugar aici, însă este peste scopul acestei săptămâni de a spune, că martirii au început să fie văzuţi într-o lumină specială, de către ceilalţi Creştini. În multe cazuri, Creştinii întemniţaţi au început să-şi dorească martiriul mai mult ca orice altceva (ca Ignatius), iar ceilalţi credincioşi i-au onorat mai presus de orice. Ei erau vizitaţi de cei ce au respins credinţa din cauza fricii, pentru a primi readmiterea în biserică şi recomandarea lor. Bisericile au început să sărbătorească aniversarea morţii lor. Astfel a început lungul şi încetul drum spre o întreagă doctrină a “sfinţilor” şi “zilelor sfinţilor” ca o practică în bisericile Catolice, Ortodoxe şi Anglicane.
