de Dr. C. Matthew McMahon
CUPRINS:
Perioada Patristică (c. 100-450)
Teologi remarcabili în timpul perioadei Patristice
Eretici din timpul perioadei Patristice
Felurite dezvoltări teologice în timpul perioadei Patristice
Scurt studiu – Biblia şi tradiția
Scurte studii: controverse Cristologice:
Arianismul
Apolinarianismul
Nestorianismul
Scurt studiu: Trinitatea
Scurt studiu: controversa Donatistă
Scurt studiu – controversa Pelagiană
Scurt studiu: credinţa şi filozofia
Perioada Patristică
Perioada Patristică este un punct vital în istoria creştinismului deoarece aceasta contexturalizează informaţiile creştine timpurii de la timpul morții ultimului Apostol (Ioan) (care durează cam din anul 100 d.Cr. până în evul mediu (451 d.Cr. şi Consiliul de la Calcedon)). Ea descrie coeziunea între iudaism şi creştinătate şi felurite puncte teologice sunt aranjate. Majoritatea denominaţiilor găsesc această perioadă din istoria bisericii ca fiind vitală în importanță pe o scală similară. De la Romano Catolicism la Bisericile Reformate care l-au urmat pe Zwingli şi Calvin, multe concepte creştine de bază se nasc în timpul acestei perioade, care, pentru motive bine întemeiate, biserica va continua să creadă pentru tot timpul ca fiind ortodoxe față de şi împotriva tuturor sectelor eretice.
În timpul primelor două sute de ani din această eră, biserica a fost sub persecuţia feluritor împărați Romani. Aceasta a crescut şi a ajuns cea mai rea cu Dioclețian (303 d.Cr.) care chiar şi-a persecutat soția şi fiica lui pentru că au fost creştine. Creştinismul a fost legalizat ca religie în era lui Constantin (321 d.Cr.), care a fost partea opusă a spectrului în relaţie cu persecuţia anterioară.
Felurite orașe şi zone geografice au devenit de o importanță principală. Orașul din Alexandria a apărut ca centru al educației teologice creştine. Orașul Antioh a devenit de asemenea un centru conducător al gândirii creştine. Vestul Africii de Nord a dat naştere unor oameni precum Tertulian, Criprian din Cartagina, şi Augustin de Hippo.
Perioada Patristică este umplută cu importanță teologică în dezvoltarea doctrinei creştine. Multe dintre dezbaterile din acest timp sunt găzduite în chestiuni teologice şi filozofice deopotrivă. Fără o înțelegere ajutătoare a amândouă dintre aceste discipline, studentul teologiei istorice va găsi perioada patristică dificil de înțeles în mod coeziv. Această perioadă este caracterizată printr-o imensitate de diversitate doctrinală şi este era de ”flux.„ Mulți cărturari se referă la această eră când sunt notați părinții bisericii primare, totuşi, ar fi mai potrivit să îi considerăm ”copiii bisericii primare„ care au început să elaboreze teologia creştină. De asemenea, a existat o despărțire majoră în biserică în termeni de limbă. Biserica vorbitoare de greacă în est şi cea vorbitoare de latină în vest, au avut de biruit bariere politice şi lingvistice deopotrivă.
Rezumat al teologilor principali din timpul perioadei Patristice
Iustin Martirul (c. 100-165) este unul dintre cei mai mari Apologeți creştini care au scris împotriva păgânismului. El a oferit istoriei un exemplu timpuriu al unui teolog care a încercat să asocieze Evanghelia cu concepția filozofiei grecești. Irineu din Lyons (c. 130-200) probabil un nativ al Asiei Mici, a fost ales episcop în sudul orașului francez Lyons în jurul anului 178. El este notat în principal pentru scrierea sa principală adversus haereses (Împotriva Ereziilor) care a apărat credinţa creştină împotriva Gnosticismului. Clement din Alexandria (c. 150-215) a fost un scriitor Alexandrin principal, cu o preocupare de a explora relaţia dintre gândul creştin şi filozofia greacă. Tertulian (c. 160-255) a fost o figură majoră în teologia latină timpurie, care a produs o serie de scrieri apologetice şi controversate semnificative. El este notat pentru abilitatea sa de a fabrica noi termeni latini pentru a traduce vocabularul teologic al bisericii estice vorbitoare de greacă. Origen (c. 185-254) a fost un reprezentant conducător al școlii Alexandrine de teologie, în deosebi notat pentru expoziția sa alegorică a Scripturii, şi folosirea sa a ideilor Platonice în teologie, în particular în Cristologie. Originalele multora dintre lucrările sale, care au fost scrise în greacă, s-au pierdut, cu rezultatul că unele sunt cunoscute doar în traduceri latine de o temeinicie îndoielnică. Ciprian din Cartagina (mort în 258) a fost un Orator Roman de o abilitate remarcabilă, care a fost convertit la creştinism în jurul anului 246, şi ales episcop al orașului Nord African, Cartagina, în 248. El a fost martirizat în acel oraș în 258. Scrierile sale se concentrează în principal pe unitatea Bisericii, şi rolul episcopilor săi în menținerea ortodoxiei şi ordinii. Atanasie (c. 296-373) a fost unul dintre cei mai semnificativi apărători ai Cristologiei ortodoxe în timpul controversei Ariene. Ales ca episcop de Alexandria în 328, el a fost demis datorită opoziției sale față de Arianism. Deşi el a fost în mare parte susținut în vest, viziunile sale au fost doar în final recunoscute la Consiliul din Constantinopole (381) după moartea lui. Grigore de Nazianzus (c. 329-389), de asemenea cunoscut ca Grigore Nazianzen, este amintit pentru cele Cinci Discursuri Teologice ale sale scrise în jurul anului 380, şi o alcătuire de extrase din scrierile lui Origen numită Philokalia. El de asemenea a scris în apărarea doctrinei Trinităţii. Vasile din Cezarea (c. 330-379) de asemenea cunoscut ca ”Vasile cel Mare„ a locuit în Capadocia, în Turcia modernă. El este amintit pentru scrierile sale despre Trinitate, mai ales pentru rolul distinct al Duhului Sfânt. El a fost ales episcop în Cezarea în 370. Grigore de Nyssa (c. 330-395), unul dintre părinții Capadocieni, este în special notat pentru apărarea sa viguroasă a doctrinei Trinităţii şi a întrupării în timpul secolului patru. Augustin din Hippo (c. 354-430) este considerat în mare măsură a fi cel mai influent scriitor patristic Latin. El a fost convertit la creştinism în orașul nordic Italian din Milan în vara lui 386. El s-a întors în Africa de Nord, şi a fost făcut episcop de Hippo în 395. El a fost implicat în două mari controverse – controversa Donatistă, concentrându-se pe biserică şi sacramente, şi controversa Pelagiană, concentrându-se pe har şi păcat. De asemenea, el a făcut contribuții substanțiale pentru dezvoltarea doctrinei Trinităţii, şi pentru înțelegerea creştină a istoriei. Chiril din Alexandria (a murit în jurul anului 444) a fost un scriitor semnificativ care a fost numit patriarh al Alexandriei în 412. El a fost implicat în controversa cu privire la viziunile Cristologice ale lui Nestorius, şi a produs majore combateri şi apărări ale poziției ortodoxe ale celor două naturi ale lui Cristos. Vincent din Lerins (a murit înainte de 450) a fost un teolog Francez care s-a stabilit pe inslula lui Lerins. El este notat în special pentru accentul său pe rolul tradiţiei în păzirea împotriva inovațiilor în doctrina bisericii, şi este creditat cu ”canonul Vincentian.„
Rezumat al ereticilor principali din timpul perioadei Patristice
Origen poate fi considerat un eretic după felurite poziții teologice. Exegeza sa era deseori dubioasă şi cădea în interpretare alegorică în locul literalului care expune multele sale erori teologice. Totuşi, deocamdată, o notă trebuie să fie făcută, că mulţi cărturari îl pun pe Origen în ambele tabere: ca un teolog principal şi ca un eretic, depinde de chestiunile discutate. Arius (c. 250-336) a fost inițiatorul Arianismului, o învăţătură Cristologică eretică, ce a refuzat să recunoască deplina divinitate a lui Cristos. Se știe puţin despre viața sa, şi puţine din scrierile sale au supraviețuit. Viziunile sale în principal găsite în scrierile adversarilor săi în timpul controversei (cu excepția unei scrisori către Eusebius din Nicomedia care a supraviețuit). Apolinarie din Laodicea (c. 310-390) a fost un viguros apărător al ortodoxiei împotriva Arianismului, dar din nefericire, viziunea lui a căzut în cealaltă extremă. Erezia lui Cristologică a fost o reacție exagerată la Arianism care a contopit natura Logosului ca sufletul persoanei lui Cristos. Viziunile lui au fost criticate şi condamnate ca erezie la Consiliul de la Constantinopole în 381 d.Cr.. Teodor de Mopsuestia (c. 350-428) a fost un reprezentant conducător al școlii Antiohiene, notat mai ales pentru lucrarea sa exegetică. Urmând după Apolinarie, Teodor a învățat că Logosul a asumat natura umană dar a făcut aceasta un amestec astfel că umanitatea a împărtășit divinitatea. El a fost condamnat ca eretic la Consiliul din Efes în 431 d.Cr. şi în Constantinopole în 533 d.Cr.. Nestorie (mort c. 451) a fost un reprezentant major al școlii de teologie Antiohiene, care a devenit patriarh de Constantinopole în 428. Accentul său viguros pe umanitatea lui Cristos l-a făcut să sfârșească în negarea divinității lui. El este unul dintre cei mai mari eretici din biserică prin negarea divinității lui Cristos şi a-l face pe Isus un simplu mare învățător uns de Dumnezeu. El a negat viguros folosirea termenului theotokos sau purtătoare de Dumnezeu ca denumire dată lui Maria (un termen teologic acceptat). Pelagius (c. 354) a fost un teolog Britanic, care a fost activ la Roma în ultimul deceniu al secolului patru, şi în primul deceniu al secolului cinci. Nu există nici o informaţie de încredere referitoare la nașterea sau moartea sa. Pelagius a fost un reformator moral care a negat totala depravare şi a îmbrățișat liberul arbitru în măsura în care el a negat că oamenii sunt afectați de căderea lui Adam. Aceasta l-a adus în conflict cu teologul ortodox Augustin. Augustin a scris viguros împotriva lui în scrierile sale Anti-Pelagiene, şi Pelagius a fost cunoscut în istorie ca fiind unul dintre cei mai mari eretici ai bisericii, pentru faptul că a negat faptul că, căderea a fost imputată tuturor descendenților lui Adam.
Dezvoltări teologice esenţiale în timpul perioadei Patristice
Teologia creştină, de la întemeierea ei, a apelat la Scriptură şi a fost întemeiată în Scriptură. Cum, totuşi, definește cineva ”Scriptura?„ Termenul ”canonic„ a fost folosit pentru a descrie ce va fi inclus în Scripturi. Acestea sunt scrieri Scripturale care definesc un număr limitat care sunt acceptate de biserică ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu. Pentru scriitorii Noului Testament termenul ”Scripturi„ s-a referit în principal la Scripturile Vechiului Testament. Tertulian a declarat că alături de Vechiul Testament erau evangelicae et apostolicae litterae – scrierile evanghelice şi apostolice. Acordul a fost realizat în final la o dată mai târzie cu privire la ce cărți să fie incluse. Atanasie, în 367 d.Cr., a circulat a 39-a lui Scrisoare de Sărbătoare, care a inclus dele 27 de cărți ale Noului Testament pe care creştini le au în Biblia lor de azi. Cum au ajuns împreună aceste cărți ca autoritare? Principiul folosit este de recunoaștere, nu de impunere. Biserica nu creează canonul, mai degrabă, ea îl recunoaște, păstrează şi primește.
Cum coincide tradiția cu Scriptura? În timpul anilor timpurii, multe doctrine au fost expuse care păreau că se bazează pe Scripturi, dar ele au fost de fapt o deviere de la adevărul creştin. Într-un context în care grupurile cultice distorsionau adevărul, şi apelul la tradiție a devenit important. Cuvântul ”tradiţie„ înseamnă ”transmis.„ Irineu l-a numit regula fide, sau domnia credinţei. Această domnie a credinţei a fost păstrată cu credincioșie de biserica apostolică, şi este găsită în Scripturi. Tradiția a ajuns să însemne, atunci, ”o interpretare tradițională a Scripturii.„ În acest fel, domnia credinţei a fost cea care a fost în mod obişnuit acceptată de biserică, fiind acel adevăr primit al Scripturilor şi formulat ca o afirmaţie, crez sau mărturisire despre acele adevăruri (cum ar fi Crezul Apostolului). Cuvântul Englez ”crez„ fine de la Latinul credo care înseamnă ”eu cred.„ Afirmațiile mai târzii de credinţă au fost cunoscute ca mărturisiri, cum ar fi Mărturisirea de Credinţă de la Westminster. Acestea sunt bazele credinţei creştine pe care fiecare creştin ar trebui să fie în stare să le accepte şi să fie obligat de acestea. Un crez diferă de o mărturisire prin faptul că este o afirmaţie universală a celor mai simple adevăruri din credinţa creştină.
Crezul Apostolului este cel mai familiar crez din biserica creştină. El este împărțin în trei secțiuni tratând despre Dumnezeu, Isus Cristos şi Duhul Sfânt. Crezul Niceean este o versiune mai lungă, care scoate în evidență materialul în relaţia dintre Isus Cristos şi Duhul Sfânt.
Cele două naturi ale lui Cristos a fost de asemenea un subiect mult controversat în timpul perioadei Patristice. Concluzia a fost că Isus Cristos este de aceeaşi substanță a lui Dumnezeu, descrisă în termenul homoousios (de o substanță). Două școli au avut două opinii despre aceasta: Școala Alexandrină a pus accentul pe divinitatea lui Cristos, şi școala Antiohiană a pus un accent pe umanitatea lui Cristos. Dezbaterea a înconjurat controversa Ariană de determinare dacă Isus a fost Dumnezeu, sau o ființă creată. Arius a învățat că Cristos a fost o ființă creată. Consiliul de la Niceea (c. 325) a fost convocat de Constantin şi a rezolvat controversa Ariană prin afirmarea că Isus a fost homoousios cu Tatăl (adică de aceeaşi substanță).
După ce controversa cu privire la divinitatea lui Cristos a fost rezolvată, doctrina Trinităţii a trecut în mod natural de vreme ce acestea au fost toate interconectate. Ideea de bază din spatele Trinităţii este că există trei persoane în Divinitate – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi că acești trei trebuie să fie considerați ca egal divini şi de un statut egal. Atanasie şi Vasile din Cezarea au scris viguros despre acest subiect apărând ortodoxia. Părinții Capadocieni estici (Grigore Nazianzen, Vasile şi Grigore de Nyssa) de asemenea au scris în apărarea acestei doctrine.
Doctrina bisericii (eclesiologia) de asemenea a apărut ca un subiect important, mai ales referitor la sfinţenia ei. Donatiștii au argumentat că biserica este un trup de sfinţi unde păcătoșii nu au nici un loc. Acest lucru a devenit în special important când a apărut persecuţia, prin faptul că Donatiștii nu au vrut să le permită dezertorilor să revină în biserică, cei care s-au dezis şi apoi au dezis dezicerea lor din cauza acelei persecuţii. Donatiștii au argumentat pentru excluderea lor din biserică. Augustin, altfel, a afirmat că biserica trebuie să rămână un corp amestecat de indivizi – sfinţi şi păcătoși. Validitatea sfinţeniei bisericilor nu a depins de sfinţenia membrilor ei, ci de persoana lui Isus Cristos.
Doctrinele harului au ajuns de asemenea în prim planul scrierilor lui Augustin contra ereziei propagate de Pelagius, un călugăr Britanic care credea că păcatul lui Adam nu a afectat pe nici unul dintre urmașii săi. Atât de puternic a fost condeiul lui Augustin împotriva lui Pelagius, încât el a devenit cunoscut ca ”doctorul harului.„ Pelagius a învățat că resursele mântuirii erau în cadrul umanităţii, unde Augustin a învățat că ele erau doar în Cristos Isus. Etosul Pelagianismului ar putea fi rezumat ca ”mântuirea prin merit,„ în timp ce Augustin a învățat ”mântuirea prin har,„ urmând Efeseni 2:8-10. Consiliul de la Cartagina (c. 418) a hotărât să susțină doctrinele harului şi a condamnat Pelagianismul în termeni intransigenți.
Studiu scurt – Biblia şi tradiția
Cine decide ce este o interpretare ortodoxă a Scripturii, şi cine decide ce nu este? De la cele mai timpurii vremuri ale sale, creştinismul a fost răspândit prin transmiterea orală a învățăturii. Această ”tradiție„ indică elementele de bază ale adevărului creştin. Unii spun că Matei, Marcu şi Luca sunt bazate pe colecții de materiale care au fost transmise oral înainte ca să fie pune în final în scris. Unii cărturari spun că Evanghelia lui Marcu pare să fie sursa folosită pentru Matei şi Luca, reținând cam 90% în fiecare dintre acele evanghelii. Există de asemenea material comun deopotrivă în Matei şi în Luca, ce alcătuiesc aproape 200 de versete în lungime şi este referit ca fiind sursa ”Q„. Nu există nici o dovadă că ”Q„ a fost o evanghelie în sine, sau că ea a existat ca o sursă scrisă separată. Există material găsit doar în Matei numit ”M„, şi material găsit doar în Luca numit ”L„.
Unii scriitori Gnostici au crezut că s-a transmis o tradiție orală secretă prin apostoli şi că aceasta s-a găsit în formă ”învăluită„ în Biblie. Doar anumiți oameni care au știut cum să citească Biblia în ”acest fel„ au putut să o vadă şi să o înțeleagă. Biserica a apărat Biblia împotriva acestei poziții prin interpretarea tradițională a Scripturii în cadrul comunităţii credinţei. Aceasta a ajuns să însemne tradiţia. Tradiţia, în acest sens, nu este o adăugare a unei alte surse alături de Biblie, ci mai degrabă este învăţătura de bază din Scriptură numită ”teoria unei singure surse.„ Irineu a argumentat, în a lui Împotriva Ereziilor, că, comunitatea creştină vie avea o tradiție de interpretare a Scripturilor care a fost negată de eretici. Prin succesiunea lor istorică de la apostoli, episcopii, păstorii şi învățătorii s-au asigurat că adunările lor rămân credincioase față de învățăturile şi interpretările lor. Tertulian subliniază acelaşi punct unde spune că ortodoxia depinde de rămânerea istorică continuă cu apostolii şi dependența teologică de apostoli. Ereticii, în contrast, nu pot demonstra nici o astfel de continuitate. Tertulian spune, ”dacă Domnul Isus Cristos a trimis apostolii să predice, nici un alt predicator altul decât cei care sunt numiți de Cristos sunt de primit.„ El mustră ereticii spunând, ”să îşi desfășoare ordinul episcopilor lor, arătând că există o succesiune de la început, astfel că primul episcop a avut precursorul său şi predecesor un apostol sau un fel de om apostolic ce a fost asociat cu apostolii.„ Vincent din Lerins găsește ”regula„ în ceea ce a ajuns să fie cunoscut ca fiind consensus fidelium – ”consensul celor credincioși.„ Pe la sfârşitul perioadei Patristice, ideea de interpretare a Bibliei în cadrul tradiției vii a bisericii creştine a fost văzută ca un antidot esenţial la erezie, şi a devenit o parte din felul acceptat de a face teologie.
Scurte studii: controversele Cristologice – Arianismul, Apollinarismul, şi Nestorianismul
Dezbaterea despre divinitatea lui Cristos a fost în principal purtată în biserica estică. Augustin, de exemplu, niciodată nu a scris ceva extins despre Cristologie. A fost rolul Bisericii estice să rivalizeze cu această erezie. Două puncte de vedere timpurii ale unei erezii Cristologice a Ebonitismul, care considera că Isus era o ființă umană obişnuită, şi Docetismul (venind de la cuvântul grec dokeo care înseamnă a părea sau a gândi) învățând că Isus doar a părut a fi uman dar el nu a fost uman. Subordinaționismul de asemenea a venit în joc, şi a fost apărat de Origen care a învățat că Logosul trebuie să fie privit ca subordonat față de Tatăl. Dar dintre toate pozițiile eretice adoptate, Arianismul a fost cel mai cuprinzător şi cel mai rău.
Arius a învățat că Tatăl a existat înainte de Fiul. Aceasta așează Tatăl şi Fiul pe un nivel diferit şi de ce Arius a crezut că Fiul a fost o ființă creată. Fiul întrece alte ființe create, dar cu toate acestea, este creat. Arius accentuează necunoașterea lui Dumnezeu de către creaturi, astfel că pentru el, este imposibil că Cristos l-a cunoscut în vre-un sens real. Arius a spus de asemenea că Scripturile care ”par„ să indice spre divinitatea lui Cristos realmente sunt doar ”onorifice„. Ele sunt acolo simplu să-l ridice pe Isus puţin mai mult decât pe majoritatea oamenilor. Termenul ”Fiu„ atunci, este o metaforă, un termen de onoare, pentru a sublinia rangul de Fiu față de alte creaturi.
În contrast cu Arius, Atanasie a scris viguros pentru adevăr. Atanasie a spus că dacă Cristos este o creatură, atunci El este o creatură la fel ca oricare altă creatură indiferent cât de multă haină de zahăr vrea Arius să o pună pe el. De asemenea, nici o creatură nu ar putea să salveze o altă creatură, ceea ce ar răsturna mântuirea cu totul. Dar creştinii se închină şi se roagă lui Cristos, care ar răsturna poruncile dacă este negat. Astfel, Atanasie a atacat deopotrivă ideile teologice şi practice pe care Arius încerca să le răstoarne. Silogismul care a fost folosit de biserica atât de mult timp împotriva lui Arius (în afară de autoritatea Scripturală) a fost următorul: 1) Nici o creatură nu poate răscumpăra o altă creatură. 2) Potrivit lui Arius, Isus Cristos este o creatură. 3) De aceea, potrivit lui Arius, Isus Cristos nu poate răscumpăra umanitatea. Alții au simplificat silogismul în acest fel: 1) Doar Dumnezeu poate mântui. 2) Isus Cristos mântuiește. 3) De aceea Isus Cristos este Dumnezeu. Dezbaterea, atunci, a ajuns la un final la Consiliul de la Constantinopole în c. 381 declarând că Cristos ”a fost de aceeaşi substanță„ ca şi Tatăl.
Mai târziu, Apolinarie a învățat că Logos şi-a asumat natura umană a lui Cristos ca sufletul său. Aceasta a însemnat că Logosul a locuit în persoana lui Isus dar că nu a fost persoana lui Isus. Logos, în acest fel, a fost contaminat de slăbiciunea cărnii umane. Logos, totuşi, animă sufletul şi mintea umană, dar natura umană este incompletă fără acesta. Ca un rezultat, Cristos nu se poate spune că a fost total uman. Natura divină a asumat omul totuşi s-a amestecat cu el. Grigorie de Nazianzus s-a luptat cu această erezie în afirmarea că Isus este deopotrivă Dumnezeu perfect şi ființă umană perfectă. Dacă Isus este doar în parte uman, atunci mântuirea ar fi imposibilă.
În școala Cristologică Antiohiană a apărut o problemă cu un om numit Nestorius. În această școală problemele nu erau în mod necesar teologice, ci morale. Ei au crezut că ființele umane erau căzute şi aveau nevoie de răscumpărare. Singura persoană capabilă să răscumpere umanitatea a fost Dumnezeu care s-a întrupat în Isus Cristos. Dar s-a ivit o dispută cu privire la termenul theotokos, sau purtătoare de Dumnezeu pentru Maria. Isus Cristos este Dumnezeu. Maria a dat naștere lui Isus Cristos. De aceea, Maria este mama lui Dumnezeu. Nestorie nu a putut înțelege aceasta într-o manieră acceptabilă din punct de vedere teologic. El a gândit, de exemplu, că Isus Cristos a suferit pe cruce. Isus Cristos este Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a suferit pe cruce. Aceasta ar pune atunci o mare problemă teologică cu privire la imuabilitatea lui Dumnezeu, şi alte chestiuni. Cam la vremea când Nestorie a venit pe scenă, termenul thotokos era deja acceptat într-un context teologic corespunzător. Totuşi, Nestorie a separat complet umanitatea şi divinitatea lui Cristos ca o persoană umană şi un Fiu divin. Astfel, Cristos a devenit schizofrenic. Chiril din Alexandria a susținut adevărul unirii în esenţialță şi a scris în mod extins împotriva lui Nestorie. Nestorie a fost condamnat în mod oficial ca eretic al bisericii de Consiliul de la Calcedon.
Scurt studiu: Trinitatea
Prin dezbaterile împrejurul Cristologiei, doctrina Trinităţii a fost următoarea mare chestiune doctrinală de explorat. Isus Cristos a fost văzut ca fiind de aceeaşi substanță cu a Tatălui (homoousios). Dacă Isus Cristos a fost Dumnezeu, totuşi, ar însemna aceasta că au fost doi Dumnezei – unul vizibil şi unui invizibil? Irineu a folosit termenul ”economia Divinității„ pentru a distinge rolurile proprii între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Există roluri distincte, dar înrudite, ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Doctrina în sine este întemeiată direct în experiența umană complexă a răscumpărării în Cristos, şi este preocupată cu explicarea acestei experienţe.
Biserica estică a accentuat individualitatea distinctă a celor trei persoane, sau ipostaze ale lui Dumnezeu capul, şi a accentuat că deopotrivă Fiul şi Duhul au provenit din Tatăl. Termenul între relaţia cu Tatăl şi Fiul este ”născut.„ Biserica vestică a început cu unitatea lui Dumnezeu şi a interpretat relaţia dintre cei trei în termenii funcției lor. Astfel, ideea Bisericii estice poate fi luată ca şi când ar exista trei factori diferiți care fac trei lucruri diferite. Biserica vestică ar fi văzut lucrarea Divinității ca un întreg unificat. Ei au susținut ideea că Divinitatea este o ”comunitate de ființe„ în care fiecare persoană, în timp ce îşi menține identitatea lor distinctă, pătrunde celelalte şi este pătrunsă de ele. Aceasta este numit, mai tehnic, perichoresis. Augustin a formulat multe dintre ideile Bisericilor vestice de aici şi a argumentat, biblic, pentru Divinitate aşa cum este văzută în Geneza 1:3 – Dumnezeu, Cuvântul, şi Duhul – active în creație.
Modalismul a intrat în joc (un termen folosit de Adolph von Harnack) pentru a descrie erezia Trinitariană asociată cu Noetus şi Praxeas în al doilea secol, şi Sabellius în al treilea secol. Acești scriitori au crezut că Dumnezeu s-a descoperit pe Sine în trei feluri diferite – ca trei măști folosite la vremuri diferite.
Capadocienii au jucat un rol central în stabilirea divinității Duhului Sfânt împotriva ereziilor Trinitariene care au apărut. Consiliul de la Constantinopole a acceptat oficial această decizie în 381 d.Cr.. Formula exprimată de ei şi crezul era, ”o substanță (ousia) în trei persoane (hypostaeis).„ Tatăl este distins de paternitate, Fiul de filialitate şi Duhul Sfânt prin abilitatea de a sfinţi biserica. Tatăl este negenerat (nu este născut), Fiul este născut (provine din Tatăl), şi Duhul este trimis sau purcede de la (însuflețit). Augustin a mers mai departe decât acești oameni spunând că Duhul Sfânt este un fel de lipici, lipind Tatăl şi Fiul împreună şi este o parte centrală a teologiei lui Augustin. Lucrarea lui Despre Trinitate este una dintre cele mai ajutătoare lucrri din această eră cu privire la natura care distinge a Divinității.
Crezul Niceean a adus o mare măsură de stabilitate la doctrina Trinităţii după cum a fost în final formulată aceasta. Una dintre cele mai important chestiuni a fost nota făcută despre Duhul Sfânt care purcede de la Tatăl şi Fiul – ceva comun acceptat şi în mod obişnuit vorbit de bine în secolul nouă. Biserica vestică a folosit termenul filioque care a însemnat că Duhul Sfânt a avut o dublă procesiune, de la Tatăl şi Fiul. Aceasta nu a fost acceptat de Biserica estică, care a încercat să îl lege pe Duhul Sfânt doar purcedând de la Tatăl. Această dezbatere a fost o mare cauză de despărțire între Biserica estică şi Biserica vestică, ceea ce a avut loc în 1054.
Biserica estică a folosit imaginea Tatălui vorbind Cuvântul, şi suflarea purtând Cuvântul, amândouă care îşi au originea în Tatăl. Ei au încercat să îl țină pe Tatăl ca singura autoritate pentru ființa Divinității. Augustin, pe de altă parte, a văzut Duhul purcedând de la Fiul de asemenea – cum este spus în Ioan 20:22 unde Cristos le spune ucenicilor să ”primească Duhul Sfânt.„ Consiliul de la Lyons a încercat să împace aceasta prin a afirma că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, totuşi nu ca din două origini ci din unul şi același împreună.
Scurt studiu: controversa Donatistă
Sub persecuţia lui Dioclețian (284-313), indivizii din biserica creştină a trebuit să ia o decizie, dacă vor da un decret adresat în 303 d.Cr., afirmând că toate cărțile creştine ar trebui arse. Cei care şi-au predat cărțile au fost numiți trădători. Aceasta a fost o formă timpurie a celei mai rele forme de schismă. Donatiștii, atunci, au afirmat că biserica trebuie să fie păstrată curată de păcătoșii care neagă credinţa, şi au afirmat o formă timpurie a ideologiei Baptiste, care spune că biserica ar trebui să fie alcătuită doar din aleșii regenerați. Donatiștii au mers mai departe, totuşi, şi au spus că păcătoșii nu au nici un loc în biserică. Ciprian a început să scrie pe această temă şi a spus că schisma este nejustificată indiferent de orice motiv. Acei slujitori care decretează orice fel de schismă îşi pierd toate drepturile de a predica şi de a administra sacramentele în slujba de slujitor. Prin trecerea în afara sferei bisericii, ei şi-au pierdut toată autoritatea lor. Oricine care a fost ordinat trebuie să fie văzut ca ordinat ilegal, şi oricine a fost botezat trebuie să fie văzut ca nebotezat. El argumentează că există o singură biserică, şi toţi creştinii trebuie să fie membri ai unei singure biserici cu originea din apostoli. Ciprian a spus că orice păstor care cade în apostazie şi este schismatic, după pocăință, ar trebui să fie adus înapoi în harul lui Cristos de frații săi prieteni. Donatiștii, totuşi, nu ar face un astfel de lucru. Ca un rezultat, Donatiștii au crezut că întregul sistem al Bisericii a fost corupt pentru că biserica îngăduia schismaticii înapoi în biserică după ce au fost apostaziați. Augustin i-a respins demonstrând că biserica este alcătuită din păcătoși şi sfinţi, şi că sfinţenia nu este ceva intrinsec în sfinţi, dar vine de la Cristos. Cristos, atunci, influenţează sfinţenia bisericii, nu sfinţii din biserică. Atunci, Donatiștii, devin schismatici – chiar lucrul pe care ei au gândit că încearcă să îl respingă. Augustin a demonstrat Donatiștilor că fiecare slujitor trebuie să îşi aibă autoritatea prin Cristos, prin apostoli, şi succesorii lor. Atlfel cineva este părtaș la schismă.
Scurt studiu – controversa Pelagiană
La începutul secolului cinci a apărut unul din cei mai mari eretici ai bisericii – Pelagius. Pelagius este cunoscut pe scena istorică, ca un călugăr Britanic cu ochii albaștri, cu numele de familia Morgan, a cărui faimă a ieșit la iveală din Roma la începutul secolului cinci. El a studiat teologia greacă, în special cea din școala Antiohiană, şi timpuriu a arătat un mare zel pentru îmbunătățirea lui şi a lumii. Totuşi, el a învățat puncte doctrinale deviate cu privire la libertatea voinței, înțelegerea păcatului, despre har, şi despre motivele pentru justificare.
Augustin a învățat că voința era activă sub umbrela suveranității lui Dumnezeu. Ea este activă în propriile sale dorințe, care, înainte de cădere a fost predispusă fie spre sfinţenie fie spre rău, deşi ea nu a fost încă coruptă, şi după cădere ca deplin coruptă şi rea în fiecare dorință. Pelagius a învățat că oamenii nu au fost afectați de căderea lui Adam, ci devin păcătoși doar după ce păcătuiesc. Pelagius de asemenea a învățat că nu era nici o nevoie de harul divin (în felul cum a învățat Augustin) pentru fiecare poruncă dată în Biblie era ceva ce Dumnezeu a vrut ca eu să ascult, şi aceasta demonstra că ei puteau asculta aceasta despărțit de orice ajutor divin. Este totdeauna posibil pentru ființele umane să îşi descarce obligațiile deopotrivă înaintea omului şi a lui Dumnezeu. Umanitatea, atunci, este născută fără păcat, şi devine coruptă doar prin alegerea de a păcătui în loc să facă binele – două alegeri în mod egal posibile.
Harul, pentru Augustin, a fost mila suverană a lui Dumnezeu dată oamenilor răi prin mijlocirea lui Isus Cristos şi puterea sfinţitoare a Duhului Sfânt. Pentru Pelagius aceasta era simplu abilitatea umană de rațiune. Pelagius de asemenea a spus că harul poate fi văzut în poruncile morale ale lui Dumnezeu şi exemplul moral al lui Isus Cristos. Harul simplu ne informează despre ceea ce trebuie făcut. Umanitatea, atunci, este justificată pe baza meritului. Augustin a învățat că justificarea era bazată pe harul divin care trebuie să fie pus în noi de puterea lui Dumnezeu. Pelagius a respins aceasta şi a văzut că oamenii trebuie să facă binele înaintea lui Dumnezeu pentru că poruncile lui Dumnezeu argumentează că oamenii au abilitatea să facă ceea ce Dumnezeu poruncește. Augustin, totuşi, aşa cum indică rugăciunea lui, nu a crezut aceasta deloc: ”Dumnezeule, poruncește voia Ta, dar acordă-ne ceea ce Tu poruncești.„ Consiliul din Efes l-a condamnat pe Pelagius ca eretic în 431 d.Cr. pentru viziuni ne-creştine despre păcat, har, justificare şi libertatea voinței.
Scurt studiu: credinţa şi filozofia
Una din cele mai importante întrebări pe care biserica primară le-a lucrat a fost relaţia creştinismului față de filozofie. Nu există nici o îndoială că Pavel s-a întâlnit, a dezbătut, şi a predicat înaintea filozofilor (Fapte 17:18). Când el a vorbit pe Dealul Marte către filozofii Epicurieni şi Stoici, el şi-a clădit predica sa improvizată în jurul credințelor de bază ale filozofiei Stoice. Ceea ce a făcut el a fost să apeleze la dumnezeul pe care ei îl urmau fără să cunoască cine era El, şi că Pavel urma să îl descopere pe acest Dumnezeu către ei ca fiind Dumnezeul Măreț şi Atotputernic al Universului. Filozofia clasică se poate vedea, apoi, într-un fel şi într-un anumit grad, ca pregătind calea pentru venirea revelaţiei creştine.
Ca un rezultat al impactului sistemelor filozofice deja existente, care au avut ceva adevăr în ele dar erau încurcate cu eroare, oameni ca Iustin Martirul şi Clement din Alexandria au adoptat metode de a încorpora idei filozofice în prezentări împotriva feluritelor viziuni ne-creştine despre realitatea fundamentală. Isus Cristos este Logosul divin din care vine toată înţelepciunea adevărată. Orice care este bun şi adevărat în filozofie poate fi folosit de creştin pentru că aceasta reprezintă ceea ce este adevărat şi bun ca adevăr. Tertulian, pe de altă parte, a dorit să creeze un zid despărțitor între filozofie şi creştinătate de vreme ce în filozofie este adoptată erezia. Gnosticismul este unul dintre exemplele pe care Tertulian l-a folosit ca exemplu de felul în care filozofia merge strâmb. (Totuşi, unii cărturari cred că Gnosticismul este cu adevărat anti-intelectual şi ne-filozofic.) Augustin, fiind un as al folosirii filozofiei, spune că nu există nici un motiv de ce un creştin nu ar vrea să folosească ceea ce este bun despre filozofie de vreme ce tot adevărul este adevărul lui Dumnezeu. Teologia creştină ar trebui să folosească ceea ce este adevărat în orice formă de vreme ce este adevărat. Această metodologie a fost văzută la cea mai mare înălțime a sa în scolastica creştinismului medieval, şi mai departe reformată de mulți teologi reformați din era Reformei şi în era Post-Reformă.
