de James McKinnon
Antagonismul pe care Părinții Bisericii primare l-au arătat față de instrumente are două caracteristici remarcabile: vehemența şi uniformitatea.
Această vehemență este cu adevărat izbitoare. ”Unde sunt cântăreții cu fluierul, acolo nu este Cristos„ (PG 62:389), a spus Sf. Ioan Gură de Aur (a murit în 407), şi cu o altă ocazie el s-a referit la țambal şi fluier alături de dans, cântece obscene, şi beție ca fiind ”grămada de gunoi a diavolului„ (PG 61:103). Izbucnirile retorice ale Părinții Bisericii precum Ioan Gură de Aur au fost însoțite de legi ecleziastice stricte. A existat o largă tradiție legală care a negat botezul celor care cântau din fluier şi kithara, decât dacă renunțau la ocupația lor,1 şi o lege Alexandrină din secolul patru a stabilit excomunicarea ca pedeapsă pentru un cantor care a învățat să cânte la kithara:
Dacă un anagnost [cantor] învață să cânte la kithara, el va mărturisi aceasta. Dacă el nu o dă înapoi, pedeapsa lui va fi de o durată de șapte săptămâni. Dacă el persistă, el va fi concediat şi exclus din biserică (Canones Bailii 74).
Vehemența polemicii împotriva instrumentelor este în primul rând se justifică prin asocierea instrumentelor muzicale cu imoralitatea sexuală,2 o chestiune cu privire la care Părinții Bisericii din secolul trei şi patru au fost extrem de sensibili. Acest lucru a fost în special adevărat despre Părinții din secolul patru precum Ioan Gură de Aur şi Ieronim care au scris după întemeierea politică a creștinătății şi au fost astfel confruntați cu problemele morale puse de convertirile în masă. Instrumentele erau de asemenea asociate cu ritualurile păgâne, ceea ce ajută la explicarea antagonismului față de ele exprimat de Părinții din secolul trei în special. Scrierile polemice ale lui Tertulian, Arnobius, şi Novatian au reflectat amărăciunea acelui secol de persecuţii cumplite. Totuşi, chiar atunci a fost asocierea instrumentelor cu prostituția, banchetele luxoase, şi obscenitățile de la teatru care au oferit un impuls emoțional major pentru condamnarea patristică.3 Arnobius, de exemplu, a scris:
A trimis Dumnezeu suflete [pe pământ] pentru ca acești membri ai unei rase sfinte şi nobile să practice aici muzica şi artele fluierarului… şi ca ei să cânte cântece obscene…? I-a trimis el pentru ca bărbații să devină homosexuali şi femeile să devină prostituate, harpiști, şi kithariști, dându-și trupurile lor pentru împrumut? (Adversus nationes II:42).
Dacă cititorul întâmplător al denunțărilor patristice a instrumentelor muzicale este frapat de vehemența lor, investigatorul sistematic este surprins de o altă caracteristică: uniformitatea lor. Atitudinea de opoziție față de instrumente a fost realmente monolitică chiar dacă ea a fost împărtășită de oameni cu temperamente diverse şi provenind din medii regionale diferite, şi chiar dacă aceasta s-a extins peste o perioadă de cel puţin două secole de schimbare a destinelor pentru Biserică. Faptul că nu erau excepții larg răspândite față de poziția generală sfidează credibilitatea. De aceea, mulți muzicologi, în timp ce recunoșteau că muzica bisericii primare a fost predominant vocală, au încercat să găsească dovezi că instrumentele au fost folosite în felurite timpuri şi locuri. Rezultatul unor astfel de încercări a fost o istorie de interpretări greșite şi traduceri greșite.4
Presupunerea că trebuie să fie excepții față de regula generală a concertului vocal pare să fie întemeiată pe concepția de bază greșită că a fost o controversă cu privire la folosirea instrumentelor în Biserica primară. Acest raționament implică, dacă nu exprimă, următoarea linie familiară de argumentare.5 Se afirmă frecvent, şi cu bună logică, faptul că critica ecleziastică a legislației împotriva unui abuz special implică existența acelui abuz. Astfel, dacă un Consiliu din secolul 13 le-a interzis goliarzilor (clericii) să cânte fragmente din Sanctus şi Agnus Dei (Mansi 33:33), este probabil că exact aceasta făceau unii goliarzi. În mod similar, dacă Ioan Gură de Aur a considerat că este necesar în numeroase ocazii interzică muzica instrumentală emoționantă şi cântarea cântecelor obscene la nunți, putem judeca că anumiți creştini perpetuau aceste practici păgâne. Acum, o citire atentă a tuturor criticilor patristice cu privire la instrumente nu va arăta nici un pasaj care condamnă folosirea instrumentelor în biserică. Contextul unei astfel de condamnări poate fi banchetul, teatrul, sau festivitățile care însoțeau o căsătorie, dar niciodată liturghia.
De exemplu, Clement din Alexandria (mort înainte de 215), sub titlul capitolului ”Cum să se comporte cineva la banchete„ a scris:
Dacă oamenii îşi petrec timpul lor cu fluiere, psaltirea, dansând şi sărind, bătând din palme ca Egiptenii, şi în alte activități similare destrăbălate, ei devin cu totul nerușinați şi nestăpâniți, bătând prostește din talgere şi tobe, şi făcând gălăgie din toate instrumentele de amăgire. În mod evident, mi se pare mie, un astfel de banchet a devenit un teatru de beție (PG 8:440).6
Tertulian (mort după 220) a spus creştinilor că ei trebuie să urască instrumentele teatrului:
Acea indecența de mișcare şi îmbrăcăminte care caracterizează mai ales teatrul este consacrată lui Venus şi Bacchus, amândoi care sunt nestăviliți, unul de sexul ei, celălalt de hainele lui. Ce are loc în voce şi cântec, şi prin instrumente şi lire, este în slujba lui Apolo şi muzelor şi lui Minerva şi lui Mercur. Voi trebuie să urâți, o creştini, acele obiecte a căror autori voi îi detestați. (PL 1:717).7
Ioan Gură de Aur în special a accentuat instrumentele în criticile sale dure ale sărbătorilor căsătoriei:
Fluiere, naiuri şi cimbale, şi bețivii sărind, şi alte rușini contemporane erau cu totul lipsite atunci [la nunta lui Iacov şi Rebeca]. Dar acum printre noi ei dansează şi cântă acest imn lui Afrodita … şi imnuri pline de obscenități chiar în ziua nunții (PG 51:210).8
Cineva ar putea fi ispitit să facă simpla distincție logică, şi anume, că Părinții Bisericii nu condamnau instrumentele în sine ci mai degrabă abuzul lor. Cu toate acestea, ar trebui să fie evident din pasajele tocmai citite că Părinții nu au făcut nici o astfel de distincție. Clement a învinuit instrumentele pentru pervertirea de la banchet, nu vice versa; Tertulian a spus că instrumentele erau de urât, nici că ele erau simple simboluri neutre ale zeităților păgâne; şi Ioan Gură de Aur a spus că fluierele şi naiurile erau rușini contemporane, nu că ele au apărut adesea în conjuncție cu anumite rușini contemporane. Acelaşi fel de gândire poate fi observat în majoritatea referințelor patristice cu privire la instrumente. De aceea, a argumenta că instrumentele ar putea fi tolerate dacă sunt dezasociate de circumstanţele rele şi să fie botezate, ca să spunem aşa, pentru folosirea în liturghie poate fi logică în abstract dar este incompatibilă cu atitudinea reală a Părinților Bisericii. Pentru ei, instrumentele erau rele în sine.
Ce ar trebui să îl intereseze pe istoricul muzicant despre trei pasaje este faptul că instrumentele apar în situații din afara bisericii, nu din interior. Polemica patristică împotriva instrumentelor a fost o chestiune de moralitate, nu de liturghie, ceea ce explică de ce ea a fost atât de uniformă. Unul se așteaptă la o diversitate de folosiri în practicile liturgice externe, dar uniformitatea de atitudine a fost o chestiune de problemă morală de bază. Astfel, deopotrivă uniformitatea şi vehemența din atitudinea patristică sunt datorate faptului că opoziția Părinților Bisericii față de instrumente a fost o problemă morală, o chestiune specific legată strâns de viziunile lor cu privire la imoralitatea sexuală.
Implicația pentru cântarea muzicii creştine timpurii este evidentă. Nu doar că aceasta a fost predominant vocală, dar a fost atât de exclusiv vocală, încât ocazia de a critica folosirea instrumentelor în biserică nu s-a ivit niciodată. Adevărul despre aceasta va fi mai deplin apreciat după o cercetare în originea cântării creştine.
Absența instrumentelor în liturghia creştină a fost interpretată de unii istorici liturgici ca o respingere conștientă a cultului muzicii instrumentale din Israel, dar o privire atentă la tranziția de la închinarea evreiască la cea creştină timpurie descoperă o situaţie cu totul diferită. Psalmodierea neacompaniată şi cantilația Scripturilor citite care a constituit cântecul liturgic creştin timpuriu, a fost o continuare a practicilor din Sinagogă. Spre deosebire de Templu, Sinagoga nu a folosit instrumentele în slujba sa unică a citirii Scripturale, în discursuri, rugăciuni, şi psalmodie. Creştinii primari în timp ce continuau ritualul Sinagogii nu au avut nici un gând să se opună instrumentelor din Templu, dar pur şi simplu au continuat o formă de închinare care s-a întâmplat să nu aibă nici o nevoie de instrumente de cult. În mod similar, Sinagoga nu a scăpat de instrumente dintr-o opoziție față de instrumentele din Templu, şi nici, precum susține Eric Werner, din opoziție față de instrumentele din cultele elenistice (1959:334-35).9 Mai degrabă, funcțiile tipic cultice ale instrumentelor în antichitate – însoțind dansul jertfei sau orgiei – erau irelevante pentru ritul revoluționar al Sinagogii. Slujba din Sinagogă era revoluționară şi unică pentru că ea consta din citirea şi meditarea asupra unei cărți mai degrabă decât în ritualurile primitive cu jertfe de sânge, dans orgiastic, incantație, şi ghicire, care toate foloseau instrumente. Opoziția conștientă față de instrumente a ajuns mai târziu deopotrivă în iudaism cât şi în creştinism. Aceasta a rezultat dintr-o comparație inevitabilă între un ritual care nu a folosit instrumentele şi ritualurile păgâne sau ale neamurilor care le-au folosit. Şi în cazul creştinismului, chestiune imoralității sexuale a contribuit şi chiar a eclipsat motivațiile cu originea într-o comparație a cultelor.
Creştinismul a moștenit psalmodia din Sinagogă şi a nutrit-o cu un entuziasm remarcabil. Pavel a spus ”când vă adunați laolaltă fiecare din voi are un psalm„ (1 Corinteni 14:26), şi Ambrozie după trei sute de ani a numit un psalm ”binecuvântările oamenilor … aplauzele tuturor, limbajul adunării, vocea Bisericii, mărturisirile melodioase ale credinţei, devoțiunea deplină față de autoritate, bucuria libertăţii, strigătul răpirii, ecoul fericirii„ (PL 14:968). Observaţi că în timpul primelor două secole din această dezvoltare a fost doar laudă pentru psalmodie şi nici o mențiune a instrumentelor societății sau cultului păgân.10 Atitudinea creştină s-a dezvoltat independent; ea nu a fost o reacție la cultele păgâne sau la orice altceva.
O doctrină a opoziției față de instrumente nu s-a dezvoltat până în secolele trei şi patru. Până atunci creştinii comparau închinarea lor spirituală cu cultele păgâne. Dar mai important a fost creșterea ascetismului deopotrivă în est şi în vest. Ascetismul patristic a fost deosebit de aspru cu privire la chestiuni sexuale care, după cum am văzut, explică vehemența opoziției față de instrumente. Acum nu este deloc surprinzător faptul că în cele din urmă anumiți Părinți ai Bisericii au pus psalmodia creştină în retorică juxtapunere față de muzica instrumentală imorală din societatea păgână. Printre mai multe exemple din secolul patru de acest fel, este pasajul de Efrem de Nisibis, faimosul compozitor sirian de imnuri creştine:
Azi, după toate aparențele, ei cântă psalmi după cum a rânduit Dumnezeu, şi mâine ei vor dansa cu nerăbdare aşa cum sunt învățați de Satan… Să se depărteze aceasta de tine, ca azi să asculți cu atenție la citirea divinei Scripturi ca unul care îl iubeşte pe Cristos, şi ca mâine să asculți la câtăreții de liră ca un criminal şi un urâtor al lui Cristos (Citat de Quasten 1930:140).
Este evident că Efrem nu vorbea împotriva instrumentelor în biserică, ci mai degrabă contrasta citirile Scripturale şi psalmodia liturghiei creştine cu cântatul lirei şi dansul care are loc în ocazii de amuzament interzis. O distincție între cele două locații separate, implicită în remarcile lui Efrem, este clarificată într-un pasaj din Ioan Gură de Aur, care contrastează tabelul bogaților destrăbălați cu cel al călugărilor săraci:
Sunt într-adevăr fluiere şi kithari şi naiuri, dar nu este muzică stridentă: dar ce este aici? Imnuri şi psalmi. Acolo demonii sunt în imnuri, aici Domnul Dumnezeul tuturor (PG 62:306).
În mod similar, Ambrozie îi critica pe cei care merg să mănânce şi în localuri ca să bea, în loc să se adune în biserică pentru a-l lăuda pe Dumnezeu, când a scris: ”imnurile sunt proclamate acum, şi voi luați kithara? Psalmii sunt cântați, şi voi înfășcați psalteriul sau timpanul?„ Deja dimineaţa, Ambrozie a continuat, ei rătăcesc căutând vinul în taverne în loc să se adune împreună să îl salute pe Soarele Dreptății (PL 14:751-52).11 Această serie de pasaje nu conține nici un indiciu al unei controverse cu privire la instrumente în biserică, dar confirmă impresia că psalmodia este esenţial diferită de muzica contemporană care foloseşte instrumente.
Pasajul patristic ce poate fi interpretat mai uşor decât oricare altul, ca o condamnare a instrumentelor în cadrul bisericii, este găsit în Quaestiones et Responsiones ad Orthodoxos a lui Teodoret din Cipru (mort în jurul anului 466). Textul pune întrebarea dacă cântarea în biserică este o continuare sau nu a îngăduinței oferite de Dumnezeu pentru imaturitatea evreilor sub Vechea Lege. Răspunsul începe astfel:
Nu cântatul în sine este caracterizat de imaturitate, dar cântarea către instrumente fără viață şi dansatul şi zornăitul. De aceea, folosirea instrumentelor este exclusă din cântecele bisericii, împreună cu alte lucruri care caracterizează imaturitatea, şi este pur şi simplu cântatul în sine (PG 6:1353).12
O citire superficială a pasajului ar putea acționa concluzia că Teodoret a avut în vedere o controversă cu privire la folosirea instrumentelor în unele biserici creştine contemporane. Totuşi, instrumentele despre care el menționează sunt instrumentele din Vechiul Testament, ceea ce este clar nu doar din referința explicită la Legea Veche în textul chestiunii în sine, dar de asemenea din alte pasaje patristice referindu-se cum Dumnezeu a tolerat folosirea instrumentelor de către evrei datorită imaturității lor spirituale.13 Părinții Bisericii au comentat în mod constant cu privire la Vechiul Testament care era pentru ei cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, şi astfel eu fost forțați să reconcilieze antagonismul lor față de instrumente cu faptul stânjenitor că Dumnezeu a permis instrumentele în închinarea din Templu. Majoritatea Părinților Bisericii au evitat chestiunea prin interpretarea instrumentelor din Vechiul Testament potrivit cu metoda exegezei alegorice. Dar exegeții din Școala din Antioh, din care Teodoret era membru, au fost forțați să confrunte chestiunea în mod direct pentru că ei au aderat la un tip de exegeză mai literal şi istoric. Explicația lor a luat forma unui fel de teorie a evoluției religioase prin care evreii imaturi (nepios) li s-a permis anumite ajutoare materiale pentru evlavia lor, cum ar fi practica jertfelor sângeroase şi folosirea instrumentelor, amândouă care sunt incompatibile cu închinarea spirituală din Noul Testament. După cum Isidor din Pelesium (mort în jurul anului 435), un alt membru al Școlii Antiohiene, a exprimat aceasta: ”Dacă Dumnezeu a acceptat chiar jertfa şi sângele din cauza imaturității oamenilor din acea vreme, de ce sunteți surprinși de muzica kithării şi psalteria?„ (PG 78:628).
Scriin cam în aceeaşi perioadă în vest, Niceta din Remesiana (mort după anul 414), în predica lui remarcabilă De psalmodiae bono, a dat o explicație similară cu cea a exegeților Antiohieni:
Doar ce este material [din Vechiul Testament] a fost respins, cum ar fi circumcizia, sabatul, jertfele, deosebirea în mâncăruri; şi de asemenea trompetele, kitările, talgerele, şi timpanele, care acum înțelese ca membrele unui om răsună cu o muzică mai perfectă. Spălările ritualice zilnice, sărbătorirea lunilor noi, inspecția meticuloasă a leprei, împreună cu orice altceva care a fost necesar temporal pentru imaturi sunt trecute şi încheiate. Dar orice este spiritual [din Vechiul Testament], cum ar fi credinţa, consacrarea, rugăciunea, postul, răbdarea, castitatea, şi cântarea psalmilor a fost crescute mai degrabă decât micșorate.14
În mod evident, Niceta, ca Teodoret, nu se referea la o profanare a liturghiei creştine prin instrumente; mai degrabă el compara absența lor sub Noua Lege cu folosirea lor sub Vechea Lege.
Există încă o unealtă retorică pe care anumiți Părinți ai Bisericii au folosit-o când s-au referit la instrumente. Ei au vorbit despre o instituție lăudabilă care a fost transformată prin prezența instrumentelor în teatrul urât. De exemplu, Isidor din Pelesium a interpretat cuvântul petrecere (komos), care apare în epistola lui Pavel către Galateni (v. 21), în următorul fel:
Că o petrecere, dragul meu prieten, unde fluiere îmbătătoare şi băutul prelungit stârnea pasiunea şi schimba banchetul în teatrul obscen, în timp ce talgerele şi alte instrumente lucrau o înșelăciune magică asupra oaspeților (PG 78:433).15
Potrivit lui Isidor, banchetul nobil din Grecia clasică a fost transformat de instrumente într-o petrecere care nu este mai bună decât teatrul. Ioan Gură de Aur a avertizat împotriva ceremoniei de căsătorie care a fost schimbată într-o executare teatrală (PG 62:387), şi Gaudentius din Brescia (a murit după anul 405) a prezis aceeaşi soartă pentru casa care a admis instrumente: ”Unde lira şi tibia sună, unde fiecare tip de muzician face zgomot alături de talgerele dansatorilor, a căror case sunt nebinecuvântate şi în nici un fel diferite față de teatre„ (PL 20:890).
Este important pentru argumentul meu că nici unul din Părinții Bisericii nu s-a plâns vre-odată că biserica este transformată într-un teatru. Dacă s-ar fi întâmplat comunităţilor creştine din secolele trei şi patru să adauge instrumente la cântarea lor, indignarea cu privire la aceasta ar fi răsunat prin literatura patristică şi legislația ecleziastică. Cineva îşi poate imagina izbucnirea pe care ar fi stârnit-o situația, spune, Ieronim sau Ioan Gură de Aur. Există un contrast izbitor între situația din era patristică şi la începutul secolului 16 când au fost excepții față de caracterul vocal predominant din muzica liturgică. Erasmus, de exemplu, a însemnat muzica instrumentală foarte mult în tradiția Părinților Bisericii doar cu o adăugare semnificativă. Potrivit lui, urechile cuiva erau atacate cu muzică instrumentală ”chiar în sfântul templu ca în teatru!„ (1705:731).16 Faptul că nu se pot găsi plângeri similare printre numeroasele referințe patristice cu privire la instrumente, aceasta este cea mai puternică posibilă dovadă că ele pur şi simplu nu au fost folosite în biserica primară.
Acele controverse implicând muzica liturgică, ce au avut loc sunt raportate în literatura patristică pentru că liturghia era chiar în centrul vieții creştine timpurii. Au fost, de exemplu, unii creştini din secolul patru, posibil influenţați de Neoplatonism, care au crezut că psalmii ar trebui recitați mai degrabă decât cântați, sau cel puţin cântați într-o manieră care evita melodia plăcută, deşi majoritatea au susținut atitudinea tradițional pozitivă față de psalmodie.17 A existat o controversă importantă în secolul patru cu privire la folosirea imnurilor ne-Biblice şi de asemenea un dezacord însemnat cu privire la ideea dacă femeile din adunare ar trebui sau nu să cânte cu glas tare. Dar chestiunea instrumentelor în biserică nu a fost ridicată niciodată. Muzicologii au făcut greșeala fundamentală să gândească, că polemica patristică împotriva instrumentelor era o parte a luptei de a ține liturghia fără acestea. Această luptă a venit mai târziu, probabil mult mai târziu decât este presupus în general.
Istoricii muzicii ar trebui să se gândească la psalmodia din Biserica creştină timpurie nu ca la o metodă de performanță care exclude instrumentele, ci ca la un tip special de muzică, pentru care instrumentele erau din punct de vedere stilistic irelevante. Cântecul din Sinagogă şi din Biserica primară a fost, după cum observă Walter Wiora, singura muzică cultă din antichitate care nu a folosit dansul, instrumentele, şi instrumentul de măsură obişnuit (1961:75), trei elemente care au fost mereu în strânsă legătură deopotrivă în muzica din antichitate cât şi în muzica vestică de mai târziu.18 Fiind liberă de aceste elemente, psalmodia a fost unică din punct de vedere muzical, după cum ritualurile din Sinagogă şi din Biserica primară au fost unice liturgic față de tipurile cultice primitive şi străvechi normale, cum ar fi jertfa animalelor şi dansul orgiastic. Aceasta nu înseamnă că spunem că psalmodia nu a fost influenţată melodic de muzica contemporană Romană şi Elenistică; de fapt se pare rezonabil să presupunem că ea a împărtășit un fel de dominator tonal comun cu toată muzica din zona Mediteraneană. Dar ritmul ei ca proza şi separarea ei de dans şi instrumente au fost suficiente pentru a o izola din punct de vedere stilistic. De asemenea există şi mărturia de la Părinți care în mod nechibzuit s-au referit la psalmodie din nou şi din nou ca la un fel distinct de muzică. Aceasta descoperă faptul că termenul ”musica„ a fost rar folosit cu referire la cântecul creştin; ”psalmi„ şi ”imnuri„ au fost termenii normali.19
Pentru toate scopurile practice, moartea lui Augustin în 431 semnalizează încheierea perioadei creative din gândirea muzicală creştină timpurie. După el nu a fost un declin gradat de originalitate ci o cădere aspră. Pentru evul mediu autorităţile remarcabile în privința muzicii liturgice au fost Părinții Bisericii din secolul patru precum Ambrozie, Ieronim, Augustin, Vasile şi Ioan Gură de Aur, cu Benedict şi Grigore jucând un rol cumva intermediar.20 Cărturarul ecleziastic influent Rhabanus Maurus (mort în anul 856), de exemplu, simplu i-a citat pe Părinți cuvânt cu cuvânt când a discutat despre muzica liturgică (PL 112: 117, 454; 107:362). Aceasta reflectă influenţa copleșitoare a gândirii patristice la începutul evului mediu. În cele din urmă, scolastica evului mediu a umbrit influenţa patristică. Totuşi tradiția patristică a rămas un curent secundar important de gândire în tot evul mediu; înflorind mai ales printre grupurile mistice şi având o trezire importantă printre creştinii reformați în conștiință din secolele 15 şi 16.
Marea influenţă a Părinților Bisericii asupra evului mediu sugerează că condițiile la încheierea erei patristice sunt de o importanță crucială pentru secolele ulterioare. Cu referire la instrumentele muzicale, situaţia a fost caracterizată de două trăsături înrudite dar distincte. Prima, o antipatie morală intensă pentru instrumentele muzicale a fost suficient de comună în literatura patristică şi în legislația ecleziastică pentru a justifica numirea noastră a acesteia – doctrină. A doua, instrumentele erau în practică absente din muzica liturgică. Pentru a urmări doctrina şi practica în evul mediu şi în renaștere, şi pentru a urmări relația schimbătoare între cele două ar fi subiectul potrivit pentru o carte, nu pentru remarcile de final ale unui articol.
Totuşi, cu privire la doctrină este sigur să spunem că ea a fost remarcabil persistentă fără a încerca să specificăm cât de persistentă a fost. Refuzul creştinilor primari de a boteza instrumentaliștii a reapărut în doctrina medievală că jonglerii sunt slujitorii lui Satan fără nici o speranţă a mântuirii (Honorius, PL 172:1148). Avertizările comune împotriva distracțiile nerușinate în care instrumentele erau proeminente au fost auzite din nou şi din nou.21 Totuşi, următorul regulament de la Consiliul din Sens din 1528 descoperă o schimbare semnificativă: ”Noi interzicem actorilor sau mimilor să intre în biserică pentru a cânta cu timpanul, lira, sau orice alt instrument muzical; nu-i lăsați să cânte din instrumentele lor nici în şi ”nici aproape de biserică„ (Mansi 32:1190). Chiar dacă ei nu au pătruns paravanul corului şi să între în sanctuar unde avea loc cântecul liturgic propriu-zis, jonglerii, evident făceau niște piese în biserică în acea vreme. Încă mai este de arătat dacă există critici similare ale instrumentaliștilor în biserică anterior de această vreme.22
Mai importantă decât doctrina opoziției față de instrumente este absența practicii instrumentelor în liturghia timpurie. Este o axiomă a istoriei religiei că ritualurile sunt extraordinar de conservatoare; ele păstrează cu grijă lucrurile exterioare ale cultului cu mult timp după ce ideile original asociate cu ele sunt uitate. În societatea dinamică din evul mediu vestic, dezvoltările liturgice sunt inevitabile, dar ele nu au loc fără a fi observate. Plângerile celor care au considerat orice modificare a formelor străvechi a fi profanatoare şi entuziasmul inovatorilor au asigurat că evenimentul a fost documentat. De aceea, nu se poate presupune în mod gratuit că instrumentele au fost folosite în mod liber în liturghia medievală. Este mai bine să presupunem că practica creştină timpurie a continuat şi să cerem o dovadă pozitivă pentru orice excepții sau noi dezvoltări. Inovațiile muzicale precum polifonia, secvențele, şi orga sunt documentate destul de bine pentru a arăta că ele au avut loc. Dar cineva încă așteaptă dovada documentară pozitivă susținând presupunerea larg susținută că o mare varietate de instrumente au fost folosite în mod liber fără o funcții clar definite în liturghia medievală.23
________________________________________
REFERINȚE
BESSELER, HEINRICH
1954 Singstil and Instrumentalstil in der europäischen Musik. In Bericht fiber den Internationalen Musikwissenschaftlichen Kongress. (Barnberg, 19531. Kassel, pp. 223-40.
BOWLES, EDMUND A.
1957 Were Musical Instruments Used in the Liturgical Service during the Middle Ages? The Galpin Society Journal 10:40-56.
ERASMUS, DESIDERIUS
1705 Desiderii Erasmi Opera Omnia. Leiden. Vol. 6.
1926 Opus Epistolarum Des. Erasmi Roterodami. P.S. Allen and H.M.
Allen (Eds). Oxford. Vol. 6.
FARAL, EDMUND
1910 Les Jongleurs en France au Moyen Age. Paris.
FUNK, FRANCIS X.
1945 Didascalia et Constitutiones Apostolorum. Paderborn. Vol. 1.
GELINEAU, JOSEPH
1964 Voices and Instruments in Christian Worship. Clifford Howell (Trans). Collegeville, Minn.
GERBERT, MARTIN
1774 De cantu et musica sacra a prima ecclesiae aetate usque ad praesens tempus. St. Blaise. 2 vols.
GIBBONS, RICHARD
1677 Divi Aelredi Rhievallensis. . .Opera Omnia in Maxima Bibliotheca Patrum. Lyons. Vol. 32, pp. 1-165.
MCKINNON, JAMES
1965 The Church Fathers and Musical Instruments. Unpublished Ph.D. dissertation, Columbia University.
MANSI, GIOVANNI DOMENICO
1759-1927 Sacrorum conciliorum nova collectio, 59 vols. Mansi published 31 volumes at Venice before his death in 1769. Various editors publishing in several cities completed the work and extended it so as to include the first Vatican Council (1870).
MIGNE, JACQUES PAUL
PG Patrologiae Cursus Completus: Series Graeca. Paris. 161 vols., 1857- 66.
PL Patrologiae Cursus Completus: Series Latina. Paris. 217 vols., 1879- 89.
PRYNNE, WILLIAM
1633 Histrio-Mastrix: The Players Scourge or Actors Tragaedie. London.
QUASTEN, JOHANNES
1930 Musik und Gesang in den Kulten der heidnischen Antike und der christlichen Fruhzeit. Munster.
1950-60 Patrology. Utrecht. 3 vols.
STABLEIN, BRUNO
1955 Fruhchristliche Musik. In Friedrich Blume (Ed). Musik in Geschichte und Gegenwart. Kassel, Vol. 4, cols. 1036-64.
TURNER, C.H.
1923 Niceta of Remesiana II: Introduction and Text of De Psalmodiae Bono. The Journal of Theological Studies 24:225-52.
WERNER, ERIC
1959 The Sacred Bridge. New York.
WIORA, WALTER
1961 Die Vier Weltalter der Musik. Stuttgart.
Note de final
1. Constitutiones Apostolorum VIII:31; Epiphanius PG 42:829-32; Canones Hippolyti 12.
2. Tema deja a apărut în literatura clasică; vezi Sallust Bellum Catalinae 25:1-3; Lucian De saltatione; Livy 39:vi.7. Dar Părinții Bisericii au mers mult prea departe de autorii clasici în intensitatea preocupării lor față de moralitatea sexuală şi claritatea cu care ei au discriminat instrumentele muzicale pentru condamnare.
3. Johannes Quasten în studiul lui excelent (1930: 108, 174) a susținut că Părinții au condamnat instrumentele în primul rând datorită asocierii lor cu ritualurile păgâne decât cu imoralitatea lor. Afirmaţia este incompatibilă cu înțelesul evident din pasajele patristice. În plus față de pasajele citate vezi Gregory of Nyssa PG 37:1438; Pseudo-Basil PG 30:381; Chrysostom PG 60:300.
4. O înțelegere greșită a exegezei alegorice a Părinților Bisericii a instrumentelor din Psalmi este motivul pentru majoritatea interpretărilor greșite; vezi McKinnon 1965: Capitolul 6. Cu referire la traducerile greșite, vezi Quasten (1930: 105-106) unde el tratează anumite traduceri greșite care au apărut în numeroase istorii germane ale muzicii din secolele nouăsprezece şi începutul celui de-al douăzecilea. O traducere greșită recentă este cea a lui Bruno Stäblein, care consideră cum palmis a încemna cu psalmi mai degrabă decât cu ramuri de palmier (1955:1047).
Singura excepție autentică față de poziția patristică universală este tolerarea aparentă a lui Clement din Alexandria față de liră şi kithară (PG 8:444). În timp ce pasajul poate fi alegoric, el poate fi în egală măsură luat în mod literal. Dacă acesta a avut rolul de a fi o tolerare reală a acestor instrumente, aceasta a fost intenționată pentru devoțiunea extra-liturgică mai degrabă decât pentru cântarea liturgică şi probabil pentru a însoți mai degrabă un imn metric non-Biblic decât un psalm. Vezi McKinnon 1965:Capitolul 3, şi de asemenea discuția lui Synesius din Cirena în Capitolul 4.
5. Vezi, de exemplu, Stäblein (1955:1047), şi de asemenea Joseph Gelineau (1964:150). Cel din urmă arată în general un mare grad de sofisticare când tratează sursele patristice.
6. Pentru alte pasaje care implică instrumentele la un banchet vezi Pseudo-Basil, PG 30:372-81; Chrysostom, PG 62:306; Isidor of Pelusium, PG 78:433; Ambrose, PL 14:751; Jerome, PL 22:874. Pentru fundalul Vechiul Testament despre această temă patristică vezi Isaia 5:11-12. Pentru un pasaj rabinic similar cu pasajele patristice, vezi Sotah 48a.
7. Pentru referințe adiționale la instrumente şi teatru vezi Novation (Pseudo-Cyprian), De spectaculis; Gregory of Nazianzus, PG 35:708; Augustine, PL 36:279; PL 34:49.
8. Vezi de asemenea Chrysostom PG 54:486; PG 60:300; Gregory of Nazianzus PG 37:376.
9. Este nefericit faptul că impresionantele contribuții ale lui Werner la sarcina importantă de a demonstra influența iudaică asupra liturghiei şi cântecelor creştine timpurii sunt distruse de insistența pe acest punct, care pentru mintea mea de fapt ascunde reușita pozitivă din Sinagogă. Dovada lui principală este că iudaismul a fost antagonistic față de instrumente “cu mult timp înainte de căderea Templului” (70 d.Cr.) este un citat din Cartea 8 din Oracolele Sybilline, o lucrare universal acceptată a fi creştină, şi că datează din a doua jumătate a secolului doi d.Cr.. Vezi McKinnon 1965:Capitolul 2 pentru o discuție deplină.
10. Pentru atitudinea positivă față de psalmodie în primele două secole vezi Efeseni 5:18-20; Coloseni 3:15-17; Iustin, PG 6:345-48; Oracula Sybillina VIII, 497-500. Elogiile psamodiei din secolele trei şi patru sunt prea numeroase şi prea bine cunoscute pentru a fi citate, dar unul în special izbitor este Cyprian, PL 4:222-23.
11. Pentru alte pasaje care prezintă un contrast retoric între psalmodie şi instrumentele păgâne vezi Chrysostom, PG 62:576; Gregory of Nazianzus, PG 35:708; PG 37:376.
12. Acest tratat a fost atribuit anterior lui Sf. Iustin; vezi Johannes Quasten (1960:549).
13. Vezi Chrysostom, PG 55:494; PG 55:495; Theodoret of Cyrus, PG 80:1996. Vezi de asemenea referința la Isidore din Pelusium mai jos.
14. Tradus din textul lui C.H. Turner (1923:237). Predica apare într-o versiune scandalos de cenzurată în Gerbert, Scriptores 1:9-14, unde ea este atribuită lui Nicetius din Treves, un episcop din secolul şase. După părerea mea, scurta predică oferă un rezumat echilibrat al întregii atitudini a creştinismului timpuriu față de muzica sa.
15. Vezi de asemenea pasajul din Clement citat mai sus.
16. Vezi de asemenea Erasmus (1926:420). Orice re-evaluare a Renașterii chestiunii acapela, care a stat rudimentară în ultimele decenii, ar trebui să ia în considerare trezirea Părinții Bisericii de umaniștii creştini din secolele 15 şi 16.
17. Noi ştim despre această controversă în primul rând de la respingerile scrise de cei care susțineau poziția pozitivă, de exemplu, Nicetas, De psalmodiae bono şi Augustin, Retractiones, 2, 11, Contra Hilarem. Amândoi tratează opozițieiția față de psalmodie ca erezie. Poziția mai puţin extremă a lui Atanasie potrivit căreia psalmodia ar trebui să fie atât de clară ca vorbirea este simpatizată de Augustin dar în la sfârşit respinsă (Mărturisiri 10:33).
18. Vezi articolul excelent de Heinrich Besseler (1954:223-40).
19. Termenii erau cu greu interschimbabili şi nu corespund cu distincția noastră între psalmii Biblici şi imnurile ne-Biblice. În majoritatea cazurilor ambii termeni desemnează ceea ce noi am referi ca psalmi. Vezi, de exemplu, Chrysostom, citat în Gerbert (1774 1:64).
20. Aceasta se referă la tradiția muzicii liturgice nu la tradiția de ars musica, al patrulea membru al cuadrivium-ului. Distincția, care este de o mare importanță pentru o înțelegere a gândirii muzicale medievale, nu a fost mereu observată de muzicologii care, de înțeles, tind să se concentreze pe tratatele aşa numite teoretice în care cele două tradiții tind să se unească.
21. Pentru mai multe exemple, vezi redactarea în Edmund Faral 1910:272- 327.
22. Presupusa denunțare a instrumentelor de Cistercian Ethelred din secolul doisprezece este frecvent citată într-o traducere greșită engleză care apare la William Prynne (1633:280-81). O citire a pasajului original, Speculum caritatis, II, 23, Max. Bibl. Pat. 23:118, descoperă cu siguranţă doar că Ethelred a dezaprobat orga şi polifonia. Ceea ce a vrut el să spună prin fraza tot cymbals în nici un fel nu este ușor de determinat.
23. Eu nu argumentez că instrumentele nu au fost niciodată folosite în liturghia medievală, ci doar că o înțelegere a scrierilor patristice cere o abordare mai precaută decât predomină acum. Pentru o critică foarte calificată a dovezii normal prezentată la document cu privire la folosirea instrumentelor, vezi Edmund Bowles (1957:40-56).
Cel mai comun tip de dovezi este iconografic. Cele mai multe lucruri din acest material, ilustrațiile din Psaltirea lui Utrecht, de exemplu, este o perpetuare de exegeză alegorică patristică, un subiect pe care sper să îl tratez într-un articol viitor.
