Pe scurt, Părinții Bisericii Primare (adică, Părinții Bisericii) au fost acei Mari scriitori creştini, care au transmis şi au clarificat doctrina Catolică aproximativ din secolele 2-8.
Definiţie: În încercarea de a determina cine poate fi numit pe drept un ”Părinte al Bisericii„ (sau ”Părinte al Bisericii Primare„), trebuie să ne amintim că ”Părinte al Bisericii„ nu este o distincție oficial atribuită pentru care Catolicii au o listă definitorie după cum este titlul ”Doctor al Bisericii.„ ”Părinte al Bisericii Primare„ este mai degrabă un titlu care treptat a ajuns să fie aplicat la anumiți lideri creştini distinși prin patru caracteristici: vechime, sfinţenie, ortodoxie, şi aprobarea Bisericii. Totuşi, această calificare împătrită este vagă şi uneori amăgitoare. La prima privire, s-ar părea că ea se potrivește apostolilor, dar ei, alături de toţi ceilalţi creştini din era Noului Testament (de exemplu, Timotei), nu sunt niciodată referiți ca fiind Părinții Bisericii Primare. Pe de altă parte, unii sunt considerați indisputabil ca ”Părinți ai Bisericii„, şi anume, cei a căror învățătură general ortodoxă a fost stricată de unele erori doctrinale şi ale căror vieți au fost departe de a fi exemplare (de exemplu, Sf. Ipolit).
Un indiciu mai bun pentru a înțelege ce înseamnă ”Părinte al Bisericii„, este oferit de Sf. Clement din Alexandria: ”Cuvintele sunt progenitura sufletului. De aici noi îi numim părinți pe cei care ne-au instruit„ (Stromateis 1.1.2-2.1; cf. Irineu, Împotriva Ereziilor 4.41.2). De vreme ce învăţătorul principal al oricărei comunități creştine este episcopul ei, titlul ”Părinte„ a fost prima dată aplicat lui. De fapt, episcopii care se adună în consilii ale bisericii au fost din vremurii timpurii referiți ca ”părinți consiliari.„ Dar pentru că mulți dintre majoritatea învăţătorilor creştini timpurii erau laici (de exemplu, Sf. Iustin), diaconi (de exemplu, Sf. Efrem), şi preocupareți (de exemplu, Sf. Ieronim), a devenit un obicei din al patrulea secol să îi recunoască şi pe aceștia printre ”Părinți.„ În disputele doctrinale care au făcut consiliile Ecumenice necesare, toate părțile au recunoscut Scripturile inspirate ca fiind prima curte de apel (vezi Vincent din Lerins, Commonitory, 2.4-5; 29.76).
Dar când a existat un conflict cu privire la interpretarea Catolică adevărată a Scripturilor, toţi au căutat să îşi susțină poziția lor în scrierile ”Părinților.„ Prin aceștia, ei au înțeles învători dintr-o eră mai timpurie care au demonstrat cum se înțelegeau şi se aplicau scripturile apostolice de către apostoli şi de cei care i-au urmat. În timp ce toţi păstorii şi catiheții creştini timpurii au fost ”părinții„ porțiunii lor specifice din turmă în timpul vieții lor, doar cei care au pus învăţătura lor în scris au putut continua să slujească drept ghid al întregii Biserici în fiecare eră.
Astfel, termenul ”Părinte al Bisericii„ a ajuns în final să se refere la scriitori creştini importanți de după era Noului Testament, care, datorită apropierii de acea eră, mărturisesc despre felul autentic apostolic de interpretare a Scripturilor încredințate lor prin Tradiția Catolică. Acești scriitori au jucat un rol de neînlocuit şi de nerepetat în transmiterea doctrinei creştine şi în aducerea ei la expresie matură, cel puţin în trăsăturile sale cele mai fundamentale. În timp ce înțelegerea Bisericii despre revelaţie va continua să se adâncească până se întoarce Domnul, dogmele Trinităţii şi Întrupării, care stau în centrul ”Ierarhiei Adevărurilor„ (UR 11), au fost definite o dată şi pentru totdeauna, în timpul perioadei Părinților (adică, era patristică). Este semnificativ faptul că era Părinților Bisericii Primare, în mod obişnuit considerată ca terminându-se cu Sf. Ioan Damaschinul (m. 749), este aproximativ co-terminală cu perioada primelor șapte mari Consilii Ecumenice, care au definit aceste două taine centrale ale credinţei şi au scos la lumină cele mai importante implicații ale lor. Nici un învățător Catolic după această vreme, indiferent cât de stelar, nu este recunoscut printre Părinții Bisericii.
Diversitatea geografică şi culturală: Prima limbă a Bisericii universale a fost greaca, limba Noului Testament. Toţi Părinții Bisericii Primare, din toate părțile lumii creştine, au continuat să scrie în greacă până cam în anul 200, când Tertulian, un teolog Nord-African, a scris un tratat în latină. De atunci încolo, latina a devenit gradat limba Părinților vestici ai Bisericii. În jumătatea estică a lumii Mediteraneene, mulți au continuat să scrie în greacă, mai ales cei din zonele urbane controlate de Imperiul Bizantin. În localitățile rurale şi teritoriul din afara imperiului, unii autori creştini (de exemplu, Sf. Efrem) a început să scrie în limbile locale cum ar fi Siriană-Aramaică, un dialect al limbii vorbite de Cristos. Această minunată diversitate de cultură şi locație clarifică mult mai mult că, oricând Părinții învață aceeaşi doctrină sau descriu aceeaşi practică liturgică, ei mărturisesc despre ceva care nu a venit de la ei, ci către ei – Tradiţia apostolică.
Periodizarea. Primul consiliu Ecumenic, ținut în orașul Niceea, (325) a marcat un eveniment foarte important pentru Biserică. Din acest motiv, scriitorii dinaintea acestor evenimente legate unul de altul, sunt cunoscuți sub numele Părinții Ante-Niceeni (”ante„ înseamnă înainte). La rândul lor, ei sunt împărțiți în două grupuri. Părinții Apostolici sunt cei care au scris în timpul generației sau la două generații după închiderea erei Noului Testament (cam din 95-150 d.Cr.). Ei sunt numiți astfel pentru că se crede că au trăit în contact cu apostolii şi astfel sunt martori foarte prețioși ai creştinismului apostolic primar. Puținele scrieri care au supraviețuit din această perioadă, sunt mai degrabă pastorale şi practice decât meditative. Ele includ anonima ”Învățătura celor Doisprezece Apostoli,„ altfel cunoscută ca fiind Didahia, care este cea mai timpurie lucrare ce descrie viața creştină sacramentală. De asemenea, ele includ scrisori de la Sf. Ignație, episcop din Antioh, Sf. Policarp, care se spune că a stat la picioarele apostolului Ioan, şi Sf. Clement, episcop al Romei, care a scris către Biserica din Corint în jurul anului 95 d.Cr.. Este fascinant faptul că scrisoarea lui Clement, scrisă probabil cam în acelaşi timp cu Evanghelia lui Ioan, a fost considerată atât de autoritară în biserica primară încât ea a fost copiată şi transmisă la toate bisericile din lumea cunoscută şi considerată de mulți ca o parte din scripturile Noului Testament.
Spre deosebire de părinții apostolici care erau în general oameni simpli, fără cultură, Părinții Ante-Niceeni din 150-325 d.Cr., au inclus primii mari intelectuali creştini, care au căutat o sinteză între adevărul biblic şi cea mai bună înţelepciune clasică. Folosing unelte intelectuale riguroase din filozofia greacă în meditația lor asupra tainelor credinţei, acești scriitori au contribuit la clarificarea şi dezvoltarea doctrinei Catolice, cât şi la transmiterea ei credincioasă. Ei sunt în general cunoscuți ca Scriitorii Apologeți şi anti-erezii de vreme ce aproape toţi dintre ei au scrie fie tratate care combat felurite erezii creştine, fie apărări scrise ale creştinismului, adresate către guvernul Roman, cunoscute ca ”apologii.„ Printre ei îi găsim astfel de luminați precum Sf. Iustin, filozoful păgân convertit în apologet creştin, Sf. Irineu, duşmanul inevitabil al Gnosticismului, Origen, cel mai mare cărturar al Scripturii din perioada Ante-Niceeană, şi Tertulian, primul scriitor care a folosit termenul ”Trinitate.„
Părinții Niceeni şi Post-Niceeni sunt tot aşa împărțiți în două grupuri. Secolele patru şi cinci sunt în era primelor patru consilii ecumenice, care au definit dogmele Trinităţii şi divinității şi ale deplinei umanități ale lui Cristos. Sub influenţa Părinților din această perioadă, canonul biblic şi Crezul Nicean şi-au luat forma lor finală, iar felurite ritualuri liturgice din Biserica Catolică (cum ar fi, Romană şi Bizantină) şi-au luat multe dintre caracteristicile sale distinctive. Din aceste motive, cărturarii s-au referit la această eră ca fiind Era de Aur a Literaturii Patristice. Remarcabil printre părinții estici ai acestei perioade sunt Atanasie, apărătorul neobosit al divinității lui Cristos, Efrem, cel mai poetic dintre toţi Părinții, prietenii Vasile şi Grigore de Nazianzen, cunoscuți ca și ”Capadocieni„ după regiunea nașterii lor, şi Ioan Gură de Aur, a cărui nume este asociat cu liturghia fundamentală Bizantină. Părinții vestici ai Bisericii din această perioadă îi includ pe Ambrozie, netemutul episcop de Milan, Ieronim, mărețul dar irascibilul cărturar al Scripturii, şi incomparabilul Augustin, a cărei culegere de peste cinci milioane de cuvinte au ajuns să slujească, ca a doua biblie a bisericii vestice. Părinții din secolul şase până în secolul opt, adesea referiți ca fiind Părinții din Urmă, nu au avut acelaşi impact decisiv asupra tradiţiei Catolice. Rolul lor, şi rolul celor trei consilii ecumenice care au avut loc în această perioadă, a fost în principal să apere şi să extragă anumite implicații importante despre învăţătura trinitariană şi cristologică a primelor patru consilii. Grigore cel Mare, călugăr transformat în Papă, este cea mai mare figură din vest în această perioadă. În est, cele mai remarcabile figuri sunt Maximus Confesorul, care a suferit tortură în apărarea lui a deplinei umanități a lui Cristos, şi Ioan Damaschinul care a apărat venerarea icoanelor împotriva celor care l-au atacat.
Autoritatea şi Relevanța. Unii dintre Părinții Bisericii Primare, mai ales cei din Era de Aur, au fost recunoscuți oficial ca ”Doctori ai Bisericii,„ însemnând că ei sunt învățători extraordinar de încredere ai credinţei Catolice. Totuşi, este important de amintit, că Biserica Catolică nu îi privește pe aceștia ca oameni infailibili în tot ceea ce învață. Este mai degrabă în învăţătura lor comună, sau în consensul lor, că Părinții mărturisesc infailibil despre tradiția Catolică autentică (Consiliul Întâi de la Vatican, Dei Filius, 2; Vincent din Lerins, Commonitory 2.6, 3.8, 28.72-73). În încercarea de a apăra o doctrină particular Catolică, cum ar fi divinitatea lui Cristos, apologetul face bine că citează nu doar un Părinte dar mai mulți şi dintr-o rază geografică şi culturală cât de mare posibil pentru a demonstra acest consensus patrum. Ortodocșii estici consideră că Părinții sunt la fel de autoritari ca şi Catolicii, deşi ei tind să fie cumva critici față de Augustin. Anglicanii şi mulți alți Protestanţi de asemenea respectă Părinții de asemenea, deşi unii sunt mai suspicioși cu privire la scrierile produse după ce Biserica s-a încurcat cu statul Roman. De fapt, patrologia (studiul Părinților Bisericii) s-a bucurat de o renaștere după Reforma Protestantă deoarece cărturarii Catolici şi cei Protestanţi de asemenea au căutat sprijin patristic pentru doctrinele lor corespunzătoare. Totuşi, este notabil faptul că, multe dintre cele mai importante texte ale Părinților Ante-Niceeni nu au fost în general disponibile după vremea Reformei. Unele, precum Didahia şi Tradiţia Apostolică a lui Hipolit, oferă informaţii neprețuite referitoare la punctele disputate şi totuşi au fost recuperate în ultimii 150 de ani. Acestea şi alte scrieri ale Părinților Bisericii dovedesc faptul că multe aspecte ale doctrinei Catolice şi evlavia respinsă de unii ca fiind invenții medievale (cum ar fi, botezul copiilor) sunt de fapt parte din moştenirea Bisericii străvechi. Pentru mai multe citiți: C. Richardson, Părinții Creştini Primari; seriile Scriitori Creştini Antici, Presa Paulină; seriile Părinții Bisericii, Presa Universității Catolice din America; seriile Părinții Ante-Niceeni & O Librărie Selectă a Părinților Niceeni şi Post-Niceeni; J.N.D. Kelly, Doctrinele Creştine Primare; J. Quasten, Patrologia, 4 volume; W. Jurgens, Credinţa Părinților Primari, 3 volume.
O scurtă introducere de Marcellino D’Ambrosio, Ph.D.
(courtesy of www.crossroadsinitiative.com)
ARTICOLE ADIȚIONALE LA ACEST SUBIECT:
Cine sunt Părinții Bisericii? – Termenul părinții bisericii se referă la scriitori şi teologi creştini din primele opt secole din biserica creştină, în special perioada de dezvoltare până în anul 451 d.Cr. Părinții bisericii sunt uneori împărțiți în Părinții Apostolici, care au scris în secolul întâi, şi respectiv Părinții Ante-Niceeni şi Post-Niceeni, care au scris înainte şi după Consiliul de la Niceea (325 d.Cr.). Perioada în care părinții bisericii au scris este cunoscută ca Perioada Patristică şi studiul academic al acestor scriitori este numit Patristică. Amândoi termenii derivă din cuvântul latin pater, însemnând ”tată.„ (courtesy of www.religionfacts.com)
Un ghid al Cronologiei Patristice – ”Patrologia„ sau ”patristica„ este studiul aşa-numitor ”Părinți (patres) ai Bisericii.„ Durata de timp este luată în general a include ”în vest, toţi autorii creştini până la Grigore cel Mare (m. 604) sau Isidore din Sevilia (m. 636) şi, în est, aceasta se extinde de obicei până la Ioan Damaschinul (m. 729).„
Părinţii apostolici credeau în cinci tipuri de tradiţie – un material despre cele cinci lucruri pe care le susțineau Părinții Bisericii: Scriptura, Inspirația verbală, Tradiția convenabilă, Crezurile făcute de om și neinspirate – regula credinței, Doctrina falsă. (courtesy of www.bible.ca)
PĂRINȚII BISERICII: Importanța lor pentru Iudaism – Învăţătorii şi apărătorii timpurii ai creștinătății. Cel mai important dintre părinți a trăit şi a lucrat într-o perioadă când creștinătatea avea încă multe puncte de contact cu Iudaismul, şi ei au aflat că cel din urmă era un sprijin splendid în lupta împotriva păgânismului, deşi acesta trebuia să fie combătut în dezvoltarea doctrinei creştine. Astfel, Părinții Bisericii sunt văzuți la un timp ca ținând de o concepție evreiască despre univers şi folosind argumente evreiești, iar la un alt timp ca respingând o parte dintr-o astfel de învăţătură şi formulând una nouă. (courtesy of www.jewishencyclopedia.com)
Un studiu al Părinților Bisericii – Cuvântul Părinte este folosit în Noul Testament pentru a semnifica un învăţător al lucrurilor spirituale, prin intermediul căruia sufletul omului este născut din nou spre asemănarea cu Cristos: „Căci, chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi n-aveţi mai mulţi părinţi; pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie. De aceea vă rog să călcaţi pe urmele mele.” (1 Corinteni 4:15-16, conform Galateni 4:19). Primii învățători ai creştinismului se pare că au fost denumiți în mod colectiv „Părinții” (2 Petru 3:4). (courtesy of www.newadvent.org)
Geneza şi Omul Primar – Înțelegerea Patristică Ortodoxă – Un articol intitulat Voia Veșnică a fost tipărit în volumul 11 din Activistul Creștin, toamna/iarna 1997. A fost o prelegere dată de Dr. Alexander Kalomiros asupra evoluția versus creaționismul şi interpretarea lui a învățăturilor tradiționale a Părinților Bisericii Ortodoxe despre Geneza. Acesta este un răspuns la Dr. Kalomiros de Fr. Serafim Rose. Acesta a fost extras datorită lungimii de Frank Schaeffer. (courtesy of orthodoxinfo.com)
Părinții Bisericii şi citate Patristice – Acest articol provine dintr-o listă limitată de surse şi nu a fost verificat. Sfătuim cititorul să nu îşi pună o mare încredere pe informaţiile acestea fără a le confirma în altă parte. De asemenea trebuie amintit că informaţiile despre Părinți sunt probabil supuse la mai mult dezacord decât oricare alt domeniu din critica textuală. Nu vă puteți aștepta ca toţi să fie de acord în toate lucrurile! (courtesy of www.skypoint.com/members/waltzmn/Fathers.html)
Au fost primii Părinţi ai bisericii trinitarieni? – de Michael J. Partyka. Martorii lui Iehova, care sunt organizaţi sub conducerea Turnului de veghe şi a Societăţii de tractate, subscriu arianismului, o credinţă ce susţine că Isus Hristos nu este deplin Dumnezeu (aşa cum susţine doctrina trinităţii), ci este o fiinţă creată, făcută dintr-o substanţă diferită de substanţa necreată, eternă a lui Dumnezeu Tatăl. (courtesy of staycatholic.com)
Îndumnezeirea în gândirea Patristică greacă – de J. A. McGuckin. Nu ar fi greșit, probabil, să începem conferința noastră cu o încercare preliminară de a defini şi a contextualiza termenul nostru cheie. Îndumnezeirea în înțelegerea creştină greacă a acelui concept este procesul de sfinţire al creştinilor prin care ei devin progresiv în acord cu Dumnezeu; o conformare care este în final demonstrată în transfigurarea glorioasă a celor drepți în Împărăţia cerească, când nemurirea şi o viziune mai perfectă (şi o cunoştinţă şi experiență) a lui Dumnezeu sunt clar manifestate în glorificarea (Doca) celor credincioşi. (courtesy of www.sgtt.org)
Paideia (Educația) Elenică şi Părinții Bisericii – principii educaționale şi moștenire culturală – de Demetrios J. Constantelos. Deşi tensiunea dintre gândirea greacă şi credinţa creştină nu a fost niciodată absentă din istoria şi experienţa Elenismului, o sinteză şi o balanță a fost dobândită în secolul patru mulțumită intelectului unor persoane precum Vasile cel Mare, Grigorie din Nisa, Grigorie teologul, Cynesios din Cirene, Socrates Scholastikos şi alții care au fost instruiți în clasicii greci şi Sfintele Scripturi. Un student al creştinismului timpuriu descoperă curând cât de des idei din înţelepciunea greacă antică le complementează rațional pe unele dintre cele din Evanghelii şi literatura din Noul Testament. (courtesy of www.goarch.org)
Lauda Patristică a Mariei – de John A. Hammes. În frumoasa şi enciclica sa, ”Mama Răscumpărătorului„(<Redemptoris Mater>), Papa Ioan Paul II a proclamat anul 1987-88 Anul Marian, al doilea de acest fel din istoria Bisericii (primul fiind cel al lui Papa Pius XII din 1954). Motivele lui Papa Ioan Paul au inclus pregătirea pentru venirea celui de-al treilea mileniu de creştinism în anul 2000; onorarea lui Maria, care l-a precedat pe Isus în istorie; comemorarea celei de-a 1200 aniversări a celui de-al șaptelea şi ultimul consiliu ecumenic mondial acceptat deopotrivă de bisericile greci şi cele latine, acelui al Doilea Consiliu de la Niceea din 787 d.Cr.; şi, foarte important, rugăciune pentru unitatea creştină prin Maria, Mama Bisericii. (courtesy of www.ewtn.com)
Cum a perpetuat teologia creştină din era Patristică inegalitatea genului – de Henry Emerson. Biblia creştină şi doctrinele Bisericii derivate din aceasta au garantat urma sa permanentă asupra culturii vestice, în toate domeniile imaginabile, incluzând tratamentul femeilor. Femeia medieval timpurie a trăit într-o vreme tulbure, când creştinii îşi formau prima dată ideile lor despre căsătorie, sex şi femei. Temelia așezată va fi dezbătută şi disecată în direcții şi în dimensiuni probabil de neînchipuit pentru apostoli şi primii creştini. (courtesy of voices.yahoo.com)
Introducere în Teologia Istorică – Perioada Patristică (c.100-450) – de Dr. C. Matthew McMahon. Perioada Patristică este un punct vital în istoria creştinismului deoarece aceasta contexturalizează informaţiile creştine timpurii de la timpul morții ultimului Apostol (Ioan) (care durează cam din anul 100 d.Cr. până în evul mediu (451 d.Cr. şi Consiliul de la Calcedon)). Ea descrie coeziunea între iudaism şi creştinătate şi felurite puncte teologice sunt aranjate. Majoritatea denominaţiilor găsesc această perioadă din istoria bisericii ca fiind vitală în importanță pe o scală similară. (courtesy of www.apuritansmind.com)
Icoana Îmbătrânitului de Zile: Dovada Patristică, liturgică şi istorică – ”Am văzut în viziuni de noapte, şi iată unul ca Fiul omului a venit la mine pe norii cerului, şi a venit la Cel Îmbătrânit de zile, şi a fost adus aproape înaintea Lui…„ … El a arătat toată puterea dată de Tatăl către Fiul, care este menit să fie Domnul lucrurilor din cer, şi a lucrurilor de pe pământ, şi Judecător al tuturor.„ (Din: Sf. Ipolit, Tratat despre Cristos şi Anticrist, ANF vol. 5, p. 209) (courtesy of www.saintjonah.org)
Înțelesul polemicii Patristice împotriva instrumentelor muzicale – de James McKinnon. Antagonismul pe care Părinții Bisericii primare l-au arătat față de instrumente are două caracteristici remarcabile: vehemența şi uniformitatea. Această vehemență este cu adevărat izbitoare. ”Unde sunt cântăreții cu fluierul, acolo nu este Cristos„ (PG 62:389), a spus Sf. Ioan Gură de Aur (a murit în 407), şi cu o altă ocazie el s-a referit la țambal şi fluier alături de dans, cântece obscene, şi beție ca fiind ”grămada de gunoi a diavolului„ (PG 61:103). Izbucnirile retorice ale Părinții Bisericii precum Ioan Gură de Aur au fost însoțite de legi ecleziastice stricte. (courtesy of www.catholicculture.org)
Problemele Eclesiologiei: Perspectivele Patristice – Acest articol este o parte a raportului Conferinței Theologice Atlantice (Idea unei biserici în dezvoltarea Istorică, D.A. Petley), și este valabil la St. Peter Publications. Biserica lui Hristos, încă de la început, este continuă până la sfârșit: părțile sale nu au fost mereu egale în sinceritate și sunet. Din lipsa observării unei diferențe, între Biserica Domnului mistică și vizibilă, apoi între sunetul vizibil și corupt, uneori mai mult, alteori mai puțin, neglijările nu au fost puține. (courtesy of www.stpeter.org)
Introducere la o examinare Patristică şi exegetică a lui Matei 16:18 – de Brittany C. Burnette. Dintre cele trei Evanghelii Sinoptice, Matei pare a fi cea mai preocupat cu relaţia lui Isus față de iudaism şi rolul său ca Mântuitor al lui Israel. Profeții lui Israel au promis de mult că un rege final şi/sau dinastie se va coborî din David (Isaia 9:7; Ieremia 23:5), şi această temă mesianică va continua în tot iudaismul timpuriu (Pss. Sol. 17:21). Pentru că regele a fost numit „cel uns,” adesea evreii îl numesc pe acest final, mare rege „cel uns” sau „Mesia,” ceea ce traducerea greacă a Bibliei ebraice îl numește „Cristos.” În Matei, cititorul vede că mult așteptatul Mesia a ajuns. (courtesy of www.bible.org)
Patristici pentru Baptiști? Observațiile Ortodoxe asupra Dezbaterilor recente printre Baptiștii din Sud – de Robert Arakaki. Teologia reformată și-a făcut prezența în diferite locuri neașteptate. Creștinismul de astăzi, într-un articol recent, a făcut o declarație asupra unui trend surprinzător printre pastorii Convenției Baptiștilor din Sud (SBC). Un studiu din 2006 a descoperit că doar 10 la sută din pastorii SBC s-au identificat drept “Calviniști”. Totuși, un studiu din 2007 a descoperit un procent surprinzător de 35 la sută dintre preoții SBC care au absolvit recent seminariile SBC s-au indentificat drept “Calviniști”. (courtesy of blogs.ancientfaith.com)
De la primul Baptist la primul secol – de Clark Carlton (un fost seminarist Baptist de sud care s-a convertit la ortodoxie. Aceasta este istorisirea lui personală despre călătoria sa spre ortodoxie.) În iunie 1968, am participat la întrunirea anuală a Convenției Baptiştilor de Sud ca un mesager de la biserica mea de acasă. Temperatura în Atlanta era fierbinte, dar nu atât de fierbinte ca temperatura din interiorul Centrului Congresului Mondial în timp ce moderatorii baptişti au încercat în zadar să prevină o preluarea fundamentalistă a Convenției. (courtesy of orthodoxinfo.com)
