În Istorie şi Legendă Sabbatariană
de Jared L. Olar
Asemeni cuiva care s-a născut şi a fost crescut în a Şaptea zi a Bisericii Sabbatariene a lui Dumnezeu (WCG), am fost învăţat că Creştinii ce l-au venerat pe Isus în prima zi a săptămânii încălcau poruncile lui Dumnezeu. Eu cred că majoritatea Creştinilor nu erau decât apostaţi ai adevăraţilor Creştini. Mi s-a spus să urmez exemplul lui Isus şi al Creştinilor originali de a mă odihni în ziua Sabbathului şi de a respecta cele şapte festivale anuale descrise în Levitic 23.
WGC obişnuia să predea că această oribilă apostazie a început să ia formă în primul secol, chiar în vremea primilor apostoli. În această interpretarea a istoriei bisericii timpurii, deşi mulţi Creştini au luat-o pe căi greşite, Dumnezeu a păstrat rămăşiţa credincioasă a păstrării Sabbathului, ce a supravieţuit persecuţiile la mâna Bisericii False. De-alungul secolelor, rămăşiţele credincioase erau cunoscute prin diferite nume exotice, ca de exemplu Nazareni, Ebioniţi, Quartodecimieni, Paulicieni, Petrobrusieni, Passigenieni, Lollarzi sau Sabbatarieni. Noi pretindem că în Evul Mediu şi sfârşitul erei medievale, majoritatea Creştinilor adevăraţi erau numiţi Waldesieni.
Totuşi, ca un student înflăcărat al istoriei, studiile mele au arătat într-un final că versiunea istoriei Bisericii pe care am învăţat-o din WCG era greşită prin multe căi. După cum va arăta şi acest articol, istoria nu reuşeşte să substanţeze credinţa că Waldezienii erau Sabbatarieni ce respectau a Şaptea Zi. Nici istoria nu poate susţine credinţa că Waldezienii erau ancestrali pentru Englezii şi Americanii Sabbatarieni ai celei de-a Şaptea Zi în anii 1600.
Waldesienii din Legenda Sabbatariană:
La mijlocul anilor 1800, Ellen G. White, unul dintre fondatorii Bisericii Celei De-a Şaptea Zi, a scris un capitol despre Waldesieni în cartea sa The Great Controversy, unde a spus:
“Pe pământurile dinafara juristicţiei Romei au existat timp de multe secole, grupuri de Creştini ce au rămas aproape liberi de corupţia papală. Ei erau înconjuraţi de păgânism şi în trecerea anilor au fost afectaţi de erorile lor; însă ei au continuat să privească Biblia ca singura credinţă adevărată şi au aderat la multe dintre adevărurile sale. Aceşti Creştini au crezut în perpetuarea legii lui Dumnezeu şi au respectat sabbathul din porunca a patra… Însă printre cei ce au rezistat tentaţiilor puterii papale, Waldesienii s-au evidenţiat cel mai mult… Credinţa care timp de secole întregi a fost respectată şi predicată de Creştinii Waldesieni era marcată în contrast cu doctrinele false ale Romei… De-alungul anilor întunecaţi şi a apostaziei au existat Waldesieni care au respins supremaţia Romei, care au respins venerarea imaginilor drept idolatrie şi care au păstrat adevăratul Sabbath. Sub furtuni aprige din partea opoziţiei, ei şi-au menţinut credinţa.”
Însă Adventiştii celei de-a Şaptea Zi nu erau singurii ce îi alegeau pe Waldesieni drept antecedenţi spirituali şi istorici. Aceeaşi viziune a Waldesienilor este răspândită în publicaţiile mişcării Sabbatariene. Acesta este modul în care WCG a caracterizat Waldesienii în lucrarea Ambassador College Bible Correspondence Course, Lecţia 51, publicată în 1968:
“Waldesienii au recunoscut că erau adevăraţii descendenţi ai bisericii apostolice. Ei au respectat Sabbathul, deasemenea şi Paştele. În fiecare lună de Septembrie sau Octombrie (în a şaptea lună a Domnului – vezi Lev. 23), ei ţineau o mare conferinţă la biserică. Cel puţin 700 de persoane participau. Erau aleşi noi studenţi, erau hotărâte treburi ministeriale, iar mulţimile se adunau în fiecare zi pentru a asculta ceremoniile. Aceasta putea fi doar Sărbătoarea Corturilor !… În în anul 1194, Alphonse, regele din Aragon, Barcelona şi Provence a decretat astfel: Waldesienii, Zapatatii şi Inzabbati vor fi demni de ori ce pedeapsă mai puţin moartea sau mutilarea.” (ACBCC p. 11)
În acest caz, Waldesienii nu erau prezentaţi doar ca Sabbatarieni ai celei de-a Şaptea Zi, ci şi ca observatori ai celor şapte zile sfinte anuale din calendarul Evreiesc, la fel ca şi pre-1995 WCG. Nu este probabil o coincidenţă că acest caz descrie viaţa şi activităţile lui Peter Waldo, fondatorul Waldesienilor, în termeni remarcabil de similari cu modul în care WCG se descria pe sine şi pe fondatorul său, fostul om de afaceri Herbert W. Armstrong:
“Apoi Hristos a acţionat. Omul pe care El l-a ales să devină apostolul Său era un negustor bogat din Lyons… Hristos a văzut prin acţiunile sale că Waldo era potrivit. Mintea sa a început să fie deschisă către adevărul ce mai devreme nu însemna nimic pentru el… Waldo a adus acelaşi sens practic obişnuit ce i-a adus succesul ca om de afaceri în organizare şi Lucrarea Bisericii. El avea educaţia şi experienţa pe care puţini din Biserica Domnului o aveau (I Cor. 1:26). Isus Hristos probabil că a îndrumat acea experienţă, necunoscută lui Waldo, cu mult timp înaintea convertirii sale. În timp ce predica, alţi oameni îşi uneau eforturile cu el. Ei au devenit, după cum se spune, colaboratorii săi. Ei şi-au dedicat vieţile şi proprietăţile pentru a răspândi evanghelia lui Hristos. Acest grup mic a devenit cunoscut ca Săracii din Lyons. Însă acela nu era numele Bisericii. Ei s-au numit Biserica lui Dumnezeu, sau Creştini.” (ACBCC p.6)
Mai departe vom vedea cât de departe merge descrierea lui Peter Waldo, ţinând cont de faptul că Waldo şi Armstrong au avut puţine lucruri în comun.
Waldesienii din Legenda Protestantă:
Sabbatarienii celei de-a Şaptea Zi nu sunt singurii care pretind că Waldesienii sunt strămoşii lor spirituali şi istorici. Din punct de vedere istoric, mişcarea celei de-a Şaptea Zi Sabbatariene a evoluat din mişcări Baptiste şi Puritane. Asemeni verilor lor spirituali, Babbatarienii, Baptiştii au insistat des asupra faptului că bisericile lor datează încă de pe vremea Apostolilor, printr-o succesiune de secte non-Catolice, ca Montaniştii, Donatiştii, Paulicienii, Albigenienii şi Waldesienii. Acest lucru este în mare partea acelaşi punct de vedere ce informează publicaţii ca A True History of The Chruch (1959) a lui Herman L. Hoes şi Incredible History of God’s True Church (1984) a lui Ivor C. Fletcher, amândouă fiind scrise de adepţii lui Herbert W. Armstrong.
Această interpretarea a istoriei Bisericii este cunoscută drept Succesionismul Baptist – de la principiul că un Baptist ar putea recunoaşte strămoşii istorici ai bisericilor Baptiste, uitându-se după sectele ce aveau anume semne şi practici doctrinale, numite “repere.” Baptiştii urmăreau semnele baptiste, în vreme ce Sabbatarienii căutau semne Sabbatariene. Prezentarea clasică a Reperelor era vechea lucrare Baptistă The Trail of Blood, însă a apărut doar în 1994, în lucrarea A Woman Rides the Beast a lui Dave Hunt:
“Adevărul este că Catolicismul Roman nu l-a reprezentat pe Hristos şi nu era Biserica Sa. Timp de aproape o mie de ani înaintea Reformei, adevărata biserică a fost compusă din mulţi Creştini simplii care nu făceau parte din sistemul Roman. Faptul că au existat asemenea credincioşi, care au refuzat să fie numiţi Catolici, şi care au venerat independent de ierarhia Romană, este istorie. Este adevărat că au fost ameninţaţi cu închisoarea şi moartea, încă de la sfârşitul secolului al patrulea.”
Acum, ca fapt divers, începând cu anii 1500, era obişnuit pentru Protestanţi să-i vadă pe Waldesieni şi pe alte grupuri non-Catolice a Evului Mediu (ca Albigenienii, Lollarzii sau Hissiţii) drept proto-Protestanţi sau evanghelici, pionieri ai Reformei Protestante. Bineînţeles, Waldesienii au ales să se alieze cu Reformatorii Protestanţi, iar Waldesienii sunt astăzi similari din punct de vedere doctrinal şi teologic cu Methodiştii. Waldesienii Italieni din timpurile moderne sunt afiliaţi cu Methodiştii Italieni într-o federaţie. Aşadar, nu ar trebui să fie o surpriză că până şi cartea din 1989 You are My Witnesses-The Waldesians Across 800 Years a istoricului Waldesian Giorgio Tourn, îi descrie pe Waldesienii timpurii astfel:
“O grupare neînsemnată a evanghelicilor secolului doisprezece, atacată şi excomunicată de Biserică… antrenată în redescoperirea Bibliei şi circulând-o în limba lor nativă, în predică şi cauzei comune cu săracii…” (Tourn p. 11)
Fără doar şi poate, absorpţia Waldesienilor în mişcarea Protestantă a fost o dezvoltare viitoare. După cum vom vedea, Waldesienii timpurii nu erau nici evanghelici, nici Sabbatarieni, şi nici nu este posibil de a urmări descendenţa de la Waldesieni la grupurile non-Catolice de mai târziu, ce s-au ridicat după Reforma Protestantă.
Waldesienii din Istorie:
În acelaşi an în care Dave Hunt şi-a afirmat modelul succesionist al istoriei Bisericii, istoricul Baptist Edward McGoldrick a publicat o demitizare definitivă a succesionismului, intitulată Baptist Succesionism: A Crucial Question in Baptist History. În prefaţă, McGoldrick scrie:
“Deşi niciun istoric al Bisericii a afirmat vreodată credinţa că Baptiştii ar putea urmări descendenţa lor prin sectele medievale şi antice până în Noul Testament, acest punct de vedere bucurându-se de mare importanţă. Se pare că şcolarii ce ştiu de această revendicare, au socotit-o nedemnă de atenţia lor, ce ar putea conta pentru persistenţa şi popularitatea succesionismului Baptist ca o doctrină şi o interpretare a istoriei bisericii. Diferit de articolele ocazionale şi broşurile ce resping această învăţătură, nimeni nu a publicat vreo respingere într-un format sistematic, documentat.” (McGoldrick p. iv)
Cartea lui McGoldrick include un capitol în care el consideră dacă Waldesienii ar putea fi consideraţi strămuşi spirituali şi istorici ai Baptiştilor. Împreună cu informaţia din cartea You Are My Witnesses a lui Gorgio Tourn, cartea lui McGoldrick prezintă imaginea Waldesienilor timpurii, ce conţine puţine asemănări cu imaginea prezentată în literatura celei de-a Şaptea Zi Sabbatariene.
Aici este relatarea lui McGoldrick despre cum Peter Waldo (Vechea Franceză “Valdes,” Latina “Valdesius”) a făcut schimbările radicale din viaţa sa, ce au dus la fondarea mişcării Waldesiene:
“Puţine lucruri se cunosc despre viaţa lui Waldo, însă este clar că el era un negustor prosper din Lyons care şi-a abandonat subit avuţia pentru a urma o viaţă de perfecţiune evanghelică, care, pentru Catolicii medievali, a însemnat urmarea exemplului lui Hristos, incluzând sărăcia Mântuitorului. Decizia lui Waldo de a-şi altera viaţa atât de radical a venit în anul 1176, după ce a fost martor la moartea unui cetăţean important din Lyons. Sursele indică că Waldo a fost impresionat de nevoia sa de a-l urma pe Hristos atunci când a auzit povestea Sfântului Alexis, care a renunţat la bogăţii şi s-a despărţit de nevasta sa pentru a pleca în pelerinaj în Ţara Sfântă. Waldo a acceptat deasemenea sfaturi de la un preot, care i-a spus despre porunca lui Hristos pentru un om ce a venit la el căutând calea spre viaţa veşnică. Isus a spus: Dacă vrei să fi perfect, du-te, vinde-ţi posesile şi dă-le săracilor, astfel vei avea averi în rai. Apoi vino şi urmează-mă. (Matei 19:21)” (McGoldrick p. 70)
În You Are My Witnesses, Giorgio Tourn povesteşte astfel:
“Se spune că Valdesius, într-o anumită zi, a întâmpinat un menestrel care cânta povestea Sfântului Alexis, membrul bogat al unei familii nobile, care dintr-o dată, în noaptea nunţii, şi-a părăsit mireasa şi familia, şi a plecat în pelerinaj în Ţara Sfântă. Acolo, drept rezultat al vieţii sale sfinte şi suferinţelor sale, el a devenit atât de desfigurat, încât la întoarcerea în vechiul oraş, nimeni nu l-a recunoscut. Ignorat şi lăsat să moară sub o scară veche, el a fost identificat doar după moarte… Valdesius, după cum spune povestea, a fost adânc mişcat şi l-a invitat pe menestrel la casa sa pentru a cânta din nou cântecul. În timp ce asculta, Valdesius a început să creadă că a trebui să urmeze exemplul lui Alexis şi să renunţe complet la viaţa sa.”
“O altă relatare spune că faptul că era un negustor bogat în mijlocul sărăciei, l-a tulburat şi a căutat sfatul unui preot de la catedrală. Cei doi au vorbit atât de mult încât într-un final preotul i-a citit pasajul din Matei 19, în care Isus le spune tinerilor bogaţi să-şi vândă avuţiile, să le dea săracilor şi să-l urmeze.”
“Există încă o versiune. Se spune că Valdesius era foarte supărat după moartea unui prieten, ce a avut un atac de apoplexie la un banchet. Se presupune că el s-a întrebat pe sine: Dacă moartea va veni după mine, va fi sufletul meu pregătit pentru călătorie? După săptămâni întregi de incertitudine, el a decis să renunţe la vechea viaţă şi să înceapă una nouă.” (Tourn p.13)
Conform a ceea ce McGoldrick şi Tourn au spus, greşelile versiunii WCG sunt evidente. Comparaţi relatările lor cu cele din Ambassador College Bible Correspondence Course, Lecţia 51:
“Ca deobicei a început din nou dintr-un lucru mic. Lumea deabia a realizat. Waldo a început să predice în 1161. Şi totuşi cei trei scriitori Catolici ce au încercat să explica originea lucrării sale, nu ştiu nimic de primii 12 până la 15 ani. Până atunci s-a petrecut o lucrare importantă. Ei relatează că moartea subită a unui prieten, l-a şocat pe Waldo şi l-a făcut să ia în consideraţie sensul vieţii.”
“Observaţi aici un contrast. Martin Luther, atunci când un prieten a fost lovit de fulger, a fugit speriat la Dumnezeu şi la o viaţă de călugăr. El a îndurat o agonie fizică şi mentală, până când, după câţiva ani, a format propria teologie pentru a scăpa de Dumnezeul dur pe care îl predica Biblia. Waldo, pe de altă parte, îl ştia pe Dumnezeu drept un Dumnezeu iubitor. Evident, el nu a fost crescut ca un Catolic… În districtul Walden, familia sa trebuie să fi ştiut de Biserica lui Dumnezeu.”
“Căutând să-l urmeze în totalitate pe Hristos, Waldo a început să-şi împartă banii. Aceştia erau duşmanul său, zicea el, care îl ţineau departe de Dumnezeu…” (ACBCC p.6)
Waldesienii Timpurii şi Catolicismul:
Versiunea WCG a evenimentelor nu dă multe indicii legate de faptul dacă sursele medievale au înregistrat credinţele, obiceiurile şi atitudinile Catolice ale lui Peter Waldo. Departe de a fi “evident” că nu a fost marginalizat drept Catolic, defapt Waldo s-a dus la Masă, a cerut sfatul preoţilor şi a vrut să urmeze exemplul Sfântului Alexis. Nu trebe să mai spunem că asemenea lucruri ar trebui să fie de neimaginat pentru un discipol de-al lui Herbert Armstrong.
Conform lui McGoldrick, după ce Waldo a trecut prin experienţa convertirii, Waldo a dezvoltat un sens de urgenţă de a devenit invăţat în scriptură, iar pentru asta el a plătit doi şcolari pentru a traduce Evanghelile şi alte porţiuni din Biblie în limba sa. (McGoldrick p.71) Acesta este tipul de impuls pe care evanghelicii sau Sabbatarienii celei de-a Şaptea Zi trebuie să-l aprecieze. Totuşi, sursele medievale clarifică că această traducere a apărut atunci când el a cerut unor preoţi Catolici să traducă cele patru Evanghelii, câteva cărţi Biblice şi unele scrieri de-ale Sfântului Augustine din Hippo, St. Jerome, St. Ambrose din Milan şi Papa St. Gregory I.
Deloc surprinzător, WCG nu a menţionat niciodată că traducerea Biblică a Waldesienilor era lucrarea preoţilor Catolici, că nu era o traducere completă a Bibliei şi că Waldo era aparent la fel de devotat studiului scrierilor despre Părinţii Bisericii ca şi studiului Sfintei Scripturi. Deasemenea, iniţiativa lui Waldo de a traduce părţi din Biblie este doar unul din multele exemple istorice ce subminează mitul răspândit cum că Biserica Catolică medievală le-a interzis oamenilor simplii de a citi Biblia în limba lor nativă, sau că Biblia era dinadins păstrată într-o limbă pe care puţini preoţi şi episcopi o puteau citi. Istoria dă multe exemple ale Catolicilor medievali din Europa, care pregăteau traduceri complete sau parţiale ale Bibliei, făcând asta cu aprobarea autorităţilor Bisericeşti. Comportamentul lui Waldo era fără excepţie în această privinţă.
Alţi oameni din Lyons erau atraşi de evalvia şi devotamentul evident a lui Waldo, astfel luând naştere o mişcare a Catolicilor laici, numindu-se “Săracii” şi privindu-l pe Waldo drept lider neoficial. Însă aceasta nu era o biserică separată şi liberă cu învăţături non-Catolice. “Mişcarea nu vroia să altereze dogma Catolică şi nu intenţiona să fie o biserică separatistă… Waldo spera să obţină aprobarea pentru mişcarea sa.” (McGoldrick pp.71, 76)
Evident, aceasta nu este o continuare istorică sau o creştere a unei biserici non-Catolice timpurii sau a unei secta ca Paulicienii, Petrobrusienii sau Henricienii. Mai degrabă, aceasta este geneza unei mişcări în Biserica Catolică, o mişcare de încurajare a ascetismului evlavios, regenerării spirituali şi mila pentru săraci. Defapt, Waldesienii timpurii se asemănau mai mult cu Ordinul Franciscan decât cu orice altă biserică Protestantă ori cu vreo biserică Sabbatariană. Întradevăr, Waldesienii şi Franciscanii s-au ridicat ca o reacţie împotriva vieţii luxuriante a multor prelaţi Catolici din acea eră. Deasemenea, la fel cum St. Francis din Assisi şi adepţii săi au întâmpinat probleme din partea autorităţilor Catolice, la fel au păţit şi Waldo şi Săracii din Lyons. Însă acolo unde Franciscanii au reuşit să câştige acordul şi suportul Bisericii Catolice, Waldesienii au devenit un grup separatist şi schismatic ce se vedeau drept singurii Creştini adevăraţi pe de pământ.
Conflictul cu Biserica Catolică:
Am început deja să vedem că imaginea WCG a Waldesienilor a fost grav stricată şi greşită. Observaţi descrierea lor despre modul în care Waldesienii au intrat în conflict cu Biserica Catolică:
“Persecuţia a fost deasemenea susţinută de arhiepiescopul din Lyons. În jurul anului 1176, el le-a interzis Oamenilor Săraci să predice. ‘Trebuie să-l ascultăm pe Dumnezeu, nu pe oameni’, au raspuns ei” (vezi Acts 4:18-19; 5:28-29).
“Când au persistat, ei au fost citaţi să apară în faţa Papei Alexander III. Acum nu mai era doar o problemă de predică în Lyons. Problema de faţă era dacă Lucrarea Domnului putea continua. Deoarece arhiepiscopii şi papii aveau putere civilă în acea perioadă.”
“Încercând să fi la fel de înţelept ca şerpii şi paşnic ca porumbeii, Waldo însuşi s-a dus la Roma la sfârşitul anului 1178. El a înaintat traducerea Bibliei în Provencal – ce putea fi înţeleasă peste tot în sudul Franţei şi părâi din Itali şi Spania – şi a susţinut nevoia oamenilor obişnuiţi de a o citi. Doctrina a fost păstrată separat.”
“Papa părea că acceptă cererile lui Waldo, însă a lăsat această decizie pe seama Consiliului Lateran din 1179. Doi din asociaţii lui Waldo au apărut înaintea consiliului. Ei au fost condamnaţi. ‘Puteţi predica,’ li s-a spus, ‘însă doar dacă un preot local v-o cere!’ Motivul dat? ‘Biserica Romană nu acceptă predica voastră!‘” (ACBCC p.7)
Comparaţi asta cu ceea ce relatează McGoldrick despre motivul lui Waldo şi de ce mişcarea sa s-a îndepărtat de Biserica Catolică:
“Episcopii nu ar fi găsit la început nimic de obiectat dacă Waldesienii îşi asumau dreptul la predică. Predicare neautorizată în locuri publice l-a făcut pe Arhiepiscopul din Lyons să încerce să-i oprească.”
“În 1197, un mică delegaţie a Waldesienilor a apărut la Roma în timpul celui de-al Treilea Consiliu Lateran şi i-au cerut Papei Alexander III (1159-81) aprobarea pentru oficiul Waldesian. În acea perioadă, Waldesienii i-au dat papei o copie a Bibliei traduse. Papa şi consiliul au recunoscut dreptul Waldesienilor de a practica perfecţiunea evanghelică, însă le-au interzis să predice.” (McGoldrick pp.71-72)
În versiunea WCG, Waldo şi Oamenii Săraci din Lyons erau non-Catolici care vroiau ca Biserica Catolică să nu se implice în oficiul lor, astfel au acţionat fără onestitate pentru a minimaliza diferenţele doctrinale. Totuşi, relatarea lui McGoldrick îi prezintă pe Waldesieni drept Catolici ce au început să predice fără a obţine permisiunea din partea preoţilor şi episcopului. Fiindu-le spus de către episcop să nu mai predice, ei au apelat cazul lor la papă pentru a obţine sancţiunea oficială pentru mişcarea lor. Departe de a face cereri, Waldesienii au petiţionat defapt. Acesta este departe de comportamentul unor non-Catolici care nu recunosc autoritatea papală.
“I-am văzut pe aceşti Waldesieni la Consiliul chemat de Papa Alexander III; ei sunt oameni simplii şi neînvăţaţi care-şi iau numele de la liderul lor, Valdes, un cetăţean din Lyons pe Rhone. Ei i-au prezentat papei o carte scrisă în Galică, conţinând texte şi comentarii despre Psalmi şi alte cărţi din scripturi.”
“Ei au insistat să le fie dată autorizaţia pentru a predica, judecând că sunt experţi, când colo erau doar îngâmfaţi, asemeni acelor păsări ce nu pot vedea legăturile şi cred că sunt libere… Doi dintre liderii Waldesieni au fost aduşi înaintea mea. Ei au venit să discute credinţa, nu să caute adevărul în dragoste…”
“Prelatul mi-a ordonat sî continui cu întrebările mele… Pentru început, am pus întrebări elementare…”
“‘Credeţi în Dumnezeu Tatăl?’ Ei au răspuns: ‘Credem.'”
“‘Şi în Fiul său?’ Ei au răspuns: ‘Credem.'”
“Şi în Duhul Sfânt?’ Ei au răspuns: ‘Credem.'”
“Apoi am adăugat:Şi în Mama lui Hristos?’ Din nou ei au răspuns: ‘Credem.'”
“La acest ultim răspuns s-au auzit râsete batjocoritoare, iar ei s-au retras, şi pe bună dreptate, deoarece nu mai aveau pe nimeni să-i ghideze. Şi aceiaşi oameni se aşteaptă să-i conducă pe alţii.” (Tourn pp. 19-20)
Dovada lui Walter Map a demonstrat că Waldesienii nu aveau instruire teologică. Întradevăr, mulţi Waldesienii nu erau educaţi şi reţineau multe pasaje din Biblie prin repetiţie orală. Cei doi pe care Map i-a intervievat la Consiliul Lateran nu puteau înţelege de ce adirmaţia de credinţă în Mama lui Hristos a stârnit râsul şi batjocura. Departe de a fi non-Catolici ce respingeau doctrina Catolică, ei s-au văzut drept buni Catolici şi aveau un devotament adânc pentru Mama lui Isus – ei şi-au confesat credinţa în Fecioara Maria. Întradevăr, Waldo însuşi a depus jurământul sărăcieie pe data de 15 August, la Ceremonia Presupunerii Mariei.
Ei au greşit pentru că neintenţionat au sugerat că Maria era a patra persoană din Divinitate. Crezurile tradiţionale aplică cuvintele “Eu Cred” doar Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, însă niciodată Mariei. Deasemenea, prin aprobarea titlului dat Mariei – “Mama lui Hristos” – ce era asociat cu erezia Nestoriană, cuvintele lor au sugerat o respingere a faptului că Isus Hristos era în acelaşi timp Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Nestorienii au respins titlul de “Mamă a lui Dumnezeu” din cauza respingerii lor a Învierii, spunând că Marie era doar “Mama lui Hristos” şi nimic mai mult. Waldesienii nu au vrut bineînţeles să invoce Nestorianismul – a fost o greşeală incentă a unor neinstruiţi. Asta a vrut Map să dovedească: Waldesienii ar trebui să obţină o bază solidă în învăţăturile Bisericii Catolice, înainte de a cere permisiunea să predice.
Amintiţi-vă că Waldesienii au avut probleme iniţial cu Biserica Catolică din cauză că au predicat în public fără să ceară permisiunea episcopului. Motivul pentru care Biserica Catolică “nu putea îndura” predicile lor, nu era doar din cauză că erau neinstruiţi şi din cauză că au căzut în capcane teologice în încercarea lor de a explica doctrina Catolică, ci şi din cauză că predica lor era în conflict cu natura ierarhică a Bisericii Catolice. Încă din anul 110, episcopii Catolici au pretins responsabilitatea de a predica Evanghelia, spunând că era înfăptuită de cei Doisprezece Apostoli şi de succesorii lor, episcopii, care preiau datoria predicării preoţilor şi diaconilor, şi până şi membrilor laici din acea vreme. Confictul s-a ridicat atunci când Guichard, Arhiepiscopul din Lyons, a refuzat să le dea lui Waldo şi adepţilor săi permisiunea de a predica – treburile doctrinale nu erau o problemă în acest punct.
Neascultător, nu Eretic:
Waldo şi mişcarea sa erau foarte dezamăgiţi că nu aveau voie în mod oficial de a predica, astfel au luat o decizie. McGoldrick descrie reacţia lor astfel:
“Lui Waldo şi discipolilor săi li s-a poruncit să se supună episcopilor. A se supune total ar fi însemnat sfârşitul predicării lor, astfel Waldesienii nu au ascultat şi au adus asupra lor un potop de criticism cleric. Waldesienii nu au dat încă nici un decret care putea să fi fost luat drept erezie, iar în 1180 Waldo a semnat o declaraţie de credinţă dictată de legatul papal, în care exponentul popular al vieţii apostolice se aplica tuturor dogmelor Catolicismului tradiţional.”
Observaţi cu atenţie faptul că în acest stadiu timpuriu, neînţelegerile nu erau doctrinal, ci mai degrabă legate de ascultarea autorităţilor Catolice şi licenţa de a predica. Pentru a arăta cât de fundamentale din punct de vedere Catolic erau credinţele lui Peter Waldo şi ale adepţilor săi, mai jos sunt prezentate fragmente din declaraţia de credinţă a lui Waldo, dată când s-a întâlnit cu legatul papal, Henri de Marci, în Languedoc, în anul 1180:
“În numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, şi cel al Sfintei Maici Maria: Să se ştie de cître toţi credincioşii că eu, Valdesius, şi toţi fraţii mei, ce stau înaintea Evanghelilor Sfinte, declar că noi credem din toată inima, că profesăm în mod deschis că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt trei Persoane, un Dumnezeu, şi că Treimea divină într-una este o estenţă şi substanţă, eternă şi omniprezentă, şi că Persoanele din Treime sunt în întregime… un Dumnezeu după cum afirmă Crezul…”
“Credem cu tărie şi declarăm explicit că încarnarea Divinităţii nu a luat loc în Tată şi în Duhul Sfânt, ci doar în Fiu, astfel cel ce a fost Fiul divin al lui Dumnezeu Tatăl a fost deasemenea şi om prin Mama Sa… În El co-există două naturi, Dumnezeu şi Om într-o singură persoană,… El a mâncat, a băut, a simţit şi s-a odihnit după călătoriile Sale…”
“Credem cu inimile noastre şi confesăm cu buzele noastre adevărata Biserică, Catolică, Sfântă, Apostolică şi Imaculată, fără de care nu poate fi salvat nimeni.”
“Acceptăm sacramentele sărbătorite în Biserică prin puterea invizibilă şi neînţeleasă a Duhul Sfânt, chiar dacă este administrată de preoţi ce păcătuiesc.”
…
“Credem cu tărie şi afirmăm că sacrificiul, acesta fiind, pâinea şi vinul, după consacrarea lui, este trupul şi sângele lui Hristos; prin acest sacrificiu, preotul bun nu mai adaugă nimic, iar preotul rău nu poate micşora sacrificiul.”
“Credem că acei păcătoşi ce se căiesc în inimile lor, confesează cu buzele lor şi dau satisfacţie prin lucrările lor, conform scripturilor, pot primi iertarea lui Dumnezeu…”
…
“Credem cu tărie în judecata de apoi, şi în faptul că fiecare om va primi răsplată sau pedeapsă conform a ceea ce a făcut. Nu ne îndoim că sacrificile şi alte lucrări bune ajută morţii.”
“Şi de vreme ce, conform Apostolului Iacov, credinţa fără lucrări este moartă, am renunţat şi am dat săracilor tot ce posedăm, conform voinţei lui Dumnezeu, şi am decis că noi ar trebui să fim săraci în asemenea fel încât să nu fim nerăbdători pentru ziua de mâine, şi să nu acceptăm aur, argint sau orice altceva de la nimeni, cu excepţia veşmintelor şi mâncării de zi cu zi. Ne-am propus obiectivul de a îndeplini sfanturile Evangheliei.”
“Credem că oricine din această perioadă, care menţine o viaţă normală, dând pomană şi alte lucrări bune din posesile sale, şi respectă poruncile lui Dumnezeu, poate fi salvat. Fraţilor, facem această declaraţie ca să ştiţi că oricine vine la voi şi afirmă că e unul dintre noi, să nu-l credeţi decât dacă face acelaşi jurământ de credinţă.” (Compilat din Tourn pp.20-21 şi McGoldrick pp.76-77)
Asemenea declaraţie Catolică puternică de credinţă nu ar fi ieşit niciodată de pe buzele lui Herbert W. Armstrong, care a respins Treimea drep o învăţătură satanică, păgână, şi a denunţat Biserica Catolică drept “Biserică Falsă”, “Marele Babylon” şi “Târfa Cea Mare.” Deasemenea, după cum am văzut mai devreme, Giorgio Tourn i-a prezentat pe Waldesienii timpurii drept “evanghelicii secolului doisprezece.” Astfel, este de înţeles că la un moment dat Tourn pare că încearcă să explice credinţa lui Peter Waldo, în acele învăţături ale Bisericii Catolice, cu care evanghelicii nu se înţeleg. Tourn a scris:
“Reprezentantul papei a continuat să-l interogheze pe Valdesius pentru a-i verifica ortodoxismul, iar apoi l-a pus să semneze o declaraţie formală de aderenţă la credinţa Catolică. Poziţia lui Valdesius era atât de “Catolică”, încât nu a ezitat să-şi dea semnătura. Nu avea nicio importanţă că Valdesius şi-a inserat în text o expresie semnificativă a sa. Pentru el şi tovarăşii lui, chemarea către o viaţă a sărăciei era o consecinţă a ascultării lui Dumnezeu…” (Tourn p. 18)
Acest lucru se aseamănă cu cuvintele lui McGoldrick, citate mai sus: “Waldo a semnat o declaraţie de credinţă dictată de un legat papal.” Însă nu există niciun motiv să credem că declaraţia sa de credinţă a fost dictată de Henri de Marci, cu doar un mică completare despre sărăcia Creştină, aceasta fiind de la Waldo. De la început la sfârşit, declaraţia de credinţă pare a fi expresia proprieie credinţe a lui Waldo – o încercare de a face limpede pentru Biserica Catolică pentru ce el şi mişcarea sa luptau. Waldo probabil că a făcut mai mult decât o simplă semnătura la o declaraţie ce a fost dictată pentru el. Dacă era ceva, Waldo poate că i-a dictat declaraţi lui Henri de Marci. Nu era prima dată când Waldo îşi declara aderenţa la învăţătura Catolică:
“Într-o declaraţie de credinţă trimisă episcopului din Albano, Peter Waldo şi-a afirmat credinţa în transustantinenţă, rugăciuni pentru morţi şi botezul infantil.” (McGoldrick p.77)
De la Neascultare la Erezie:
Deşi Waldo şi mişcarea sa nu au început cu intenţia de a se separa de Biserica Catolică şi de a renunţa la multe doctrine Catolice, într-un final asta s-a întâmplat.
“Cât timp Waldo şi adepţii săi nu aveau vreo problemă doctrinală cu Roma, sfidarea lor a interdicţilor espiscopiale împotriva predicării, a dus ca în anul 1184, să fie condamnaţi printr-un sinod al episcopilor întruniţi la Verona. Spre groaza lor, Waldesienii au fost excluşi din Biserică şi declaraţi eretici.”
“În anul 1207, Durand din Huesca i-a abandonat pe Waldesieni şi s-a întors la Biserica Catolică. El i-a cerut Papei Innocent III să autorizeze ordinul pentru “Săracii Catolici,” o mişcare care era complet suspusă ierarhiei. St. Dominic Guyman l-a asistat pe Durand în recrutarea micilor grupări de Waldesieni care au fost de acord să se întoarcă în Roma. Mai târziu, opoziţia clerului împotriva Săracilor Catolici le-a stricat mult treburile, iar în 1254, Papa Innocent IV i-a unit cu Pustnicii Augustinieni.”
“Excluderea din Biserică i-a făcut pe Waldesieni să re-examineze dogma… Îndepărtarea de dogmele Catolice a fost un proces lung şi nesigur, însă unele segmente ale sectei au devenit mai radicale decât altele.” (McGoldrick pp. 72-73)
Waldo nu pare că aproba tot ceea ce au început să facă adepţii săi. În orice caz, din cauza presiunii şi persecuţiei din partea autorităţilor ecleziaste şi civinle, Waldesienii au adoptat strategia de a se purta ca Catolicii ortodocşi, în timp ce răspândeau în secret viziunile lor. Ca o sectă secretă, ei au adunat pentru venerare o versiune a Împărtăşaniei care a fost modelată de hrănirea miraculoasă a cinci mii de oameni de către Hristos. Consecvent, Eucaristul Waldesian includea pâine, vin şi peşte. Deşi mergeau regulat la Masă pentru a evita detectarea, ei îşi confesau păcatele doar bătrânilor lor.
Toate la fel, viziunile lor erau totuşi mai aproape de Catolicism decât de Protestantism. Marile diferenţe între învăţătura Catolică şi cea Waldesiană era o insistenţă asupra unei interpretări strict literare din învăţăturile lui Hristos legate de bogăţii, jurăminte şi luarea unei vieţi umane (Waldesienii au devenit pacifişti, şi au respins folosirea pedepsei cu moartea). După cum a fost menţionat şi înainte, doar după Reforma Protestantă, Waldesienii au devenit Protestanţi în mod evanghelic. Totuşi, cu mult înaintea anilor 1500, Waldesienii se identificau drept singurii Creştini adevăraţi, crezând că Papa este anticristul, iar Biserica Catolică s-a depărtat de adevărata credinţă pe vremea Papei Sylvester I şi a Împăratului Constantin. Astfel ei se asemănau cu siguranţă cu Protestanţii, în special cu Sabbatarienii celei de-a Şaptea Zi.
Niciodată Sabbatarieni:
La fel cum Waldesienii timpurii nu au fost evanghelici, la fel nu aveau aproape nimic în comun cu Sabbatarienii celei de-a Şaptea Zi. Deci Sabbatarienii credeau că Waldesienii îi includeau şi pe Creştinii ce respectau Sabbathul, nu există nici o dovadă istorică pentru această credinţă.
Am văzut mai sus că Waldesienii erau uneori numiţi Zapatati sau Inzabbati, nume pe care WCG le interpretau ca “păstrători ai Sabbathului lui Dumnezeu.” Defapt, acele nume nu aveau nimic în legătură cu credinţa Sabbatariană. Defapt, ei se refereau la încălţămintea preferată a Waldesienilor. Într-un newsletter din anul 2002, istoricul Dr. Samuele Bacchiochi a evidenţiat anumite erori în scrierile lui Ellen G. White. În newsletterul său, Bacchiochi a scris:
“Ceea ce şcolarii adventişti au găsit în unele documente, sunt referinţe la insabbati, un nume comun pentru Waldesieni. În trecut, unii cititori neinformaţi au crezut că acest terment însemna că Waldesienii erau păstrători ai Sabbathului… Din păcate, acest termen insabbati nu are nicio legătură cu Sabbathul. Ca istoric adventist, Daniel Augsburger în The Sabbath in Scripture and History, că Waldesienii erau numiţi insabbati nu din cauză că respectau Sabbathul, ci din cauză că purtau sandale. Cuvântul latin pentru sandale este sabbatum, rădăcina cuvântului Spaniol zapato şi Franţuzescului sabot. Sandalele erau un semn că îi imitau pe apostoli în trăirea vieţii apostolice şi justificare pentru predica lor a evangheliei. Cu alte cuvinte, Waldesienii erau deseori numiţi insabbati – purtători de sandale – deoarece mulţi dintre ei purtau sandale tăiate în vârf, în slujba lor de predicare a Evangheliei.”
Mai mult, deşi WCG a încercat o dată de a-i identifica pe Waldesieni drept observatori ai zilelor sfinte anuale ale Leviticus 23, există şi mai puţine motive de a-i lega de asemenea obiceiuri ca şi legătura lor cu Sabbatarianismul. Loiali originilor lor Catolice, Waldesienii sărbătoreau Paştele sau Pascha, însă nu erau deloc Quartodecimieni. Sărbătoarea lor Pascală nu începea exact în a paisprezecea zi a primei luni din calendarul sacru Evreiesc, ci în schimb urma calculul Bisericii Catolice. Pentru conferinţa Waldesiană anuală din Septembrie şi Octombrie, departe de încercarea de a sărbătorii Ospăţul autumnal al Tabernacles, precizia sa a rezultat din faptul că anumite sărbători Catolice şi zile ale sfinţilor iubiţi de Waldesieni, se întâmpla să fie în toamnă.
Este clar, atunci, că Waldesienii medievali nu pot fi nici istoric ori spiritual legaţi de Sabbatarienii celei de-a Şaptea Zi. Concluzia capitolului lui McGoldrick despre Waldesieni se aplică nu doar Baptiştilor, ci şi Sabbatarienilor, şi bineînţeles majorităţii Protestanţilor:
“Waldesienii nu au fost niciodată Baptişti, în ciuda unor credinţe, ca de exemplu conceptul unei biserici libere, pe care îl au în comun cele două grupări. Nici Waldo, nici discipolii săi, nu au respectat vreo confesie de credinţă Baptistă, iar acele doctrine ce sunt specific baptiste, nu ar fi fost acceptate de Waldesieni în nicio perioadă a istoriei lor. Deşi succesioniştii i-au apelat drept Baptişti, Waldesienii medievali erau destul de asemănători cu Franciscanii Catolici, cei din Reformă erau asemeni Presbiterilor, iar cei de astăzi au devenit Methodişti.” (McGoldrick p.83)
Note de Subsol:
Biserica Lumii a lui Dumnezeu nu mai deţine aceste viziuni eronate. O diagramă detaliind rădăcinile istorice adevărate ale WCG în mişcările Puritane şi Millerite, poate fi găsită la sfârşitul cărţii Transformed by Truth de Joseph W. Tkach, Jr. (Multnomah Books, Sisters, Oregon, 1997).
