Partea 1
Următorul articol scris de John L. Waller este din The Western Baptist Review, Vol. IV. No. 5, Frankfort, Ky., ianuarie, 1849—
Chiar în timpul nopţii acestei lumi, când norul întunecat al superstiţiei papale a fost răspândit în întunecime peste cerul moral al naţiunilor civilizate, aici şi acolo s-a văzut o stea, strălucitoare, frumoasă şi deosebită, turnând splendoare celestă peste întunecimea din jur. Când Papalitatea era despotul lumii, când, cu toată înşelăciunea fărădelegii, Omul Păcatului s-a urcat pe tronul domniei universale – când Roma, sub Pontif mai mult decât sub Cezari, era metresa lumii – când Papa a susţinut cu succes dreptul lui de a înlătura sceptre şi cârje de episcopi, împărăţii şi continente, potrivit cu suveranitatea şi plăcerea lui arbitrară – când împăraţii şi conducătorii pământului erau lingăii şi slujitorii lui – chiar atunci existau mulţimi de blânzi şi smeriţi ucenici ai Mântuitorului nostru care au sfidat puterea lui şi au refuzat să recunoască supremaţia lui. Şi în aceasta, istoria este verificarea profeţiei. Acelaşi profet inspirat care a prezis ridicarea şi domnia Anticristului roman, de asemenea prezice persecuţiile şi privaţiunile celor care, în timpul nopţii domniei lui, vor suferi pentru mărturia lui Isus şi a Cuvântului lui Dumnezeu. Biserica lui Dumnezeu, deşi trântită, nu a fost niciodată distrusă. Porţile iadului nu au biruit-o niciodată. Dumnezeu a păstrat miliarde de genunchi care nu se vor pleca înaintea Papei de la Roma – care nu vor deveni sclavii lui şi nu vor primi semnul lui pe frunţile sau mâinile lor. Biserica papală s-a rotit intoxicată cu sângele lor, dar ea nu i-a supus niciodată. Ei au fost teribil persecutaţi, şi aruncaţi în grotele şi peşterile pământului, dar ei nu au fost niciodată cuceriţi. În răgazul din pustie şi în cheile munţilor, ei s-au închinat lui Dumnezeu în duh şi în adevăr, necontaminaţi de corupţia din jur şi neînspăimântaţi de privirile încruntate ale puterii.
Eminenţi între aceşti martori pentru adevăr în vremuri de apostazie generală, stau Waldensienii. Ei apar proeminent în istorie în secolul doisprezece. Cu mult timp înainte de aceasta, fără îndoială, în văile din Alpi, ei au menţinut religia adevărată, retrăgându-se de corupţia şi persecuţia bisericii Catolice. Ei au rămas acolo în liniştea aparentă, probabil prea nesemnificativ preţuiţi pentru a fi molestaţi, până în secolul în care ierarhia papală, a tresărit faţă de larga răspândire şi popularitatea doctrinei lor, şi de aici au simţit necesar să folosească toate maşinăria lor infernală de persecuţie pentru distrugerea acestora. Misionarii lor au mers în toată lumea, şi atunci, în aproape toate ţările din Europa, ca printr-un singur consimţământ, ei au stârnit simultan, multe persoane care au denunţat supremaţia Papei, au condamnat corupţia şi venalitatea preoţiei, şi în mod curajos au proclamat că biserica Romei este „curva din Babilon” prezisă în Apocalipsa – ei au declarat că Cristos este singurul cap al bisericii, şi că Biblia este singura regulă infailibilă de credinţă şi practică. Aceşti confesori au obţinut diverse nume – de la localităţile lor, de la oamenii lor principali, din unele circumstanţe în modalitatea lor sau de la anumite particularităţi din doctrina lor, şi din spiritul şi răutatea duşmanilor lor. Totuşi, cele mai obişnuite nume, prin care ei au fost numiţi, au fost Waldensienii şi Albigenii – cel dintâi a derivat din văile Alpilor, şi celălalt din oraşul Albi, două locuri unde pentru un timp îndelungat doctrina lor a înflorit cel mai mult.
Dar aceste nume sunt folosite cu o mare întindere de istorici. Scriitorii papali din secolul doisprezece – şaisprezece – până la Reformă – adesea includ sub aceste nume, şi uneori sub unul din ele, toţi nonconformiştii faţă de biserica Romei, totuşi diferiţi şi distincţi în sentiment şi practică; după cum acum ei denumesc toate denominaţiile Protestanţi, pe cei care nu admit infailibilitatea bisericii lor. Aceste realităţi trebuie să fie ţinute minte şi evidenţiate de toţi cei care ar dori să se delimiteze corect printre cei care, în acea eră, în diferite ţări şi pentru diverse cauze, au fost aliniaţi în rânduri de bătaie împotriva dominaţiei papale. Unii au fost în opoziţie doar faţă de supremaţia Papei, alţii au căutat doar să reformeze manierele clerului. A existat o grupare care a respins pantomima maselor, sau au râs de nebunia transsubstanţierii; şi a fost o grupare care a detestat adorarea imaginilor, a respins mijlocirea sfinţilor şi îngerilor, a refuzat să aducă omagiu oaselor morţilor, a condamnat penitenţele şi pelerinajele, şi a dispreţuit şi a ridiculizat toate superstiţiile absurde şi practicile absurde sub care milioane de oameni păcăliţi şi amăgiţi au fost zdrobiţi de o preoţie vicleană. Astfel de persoane au fost Reformatorii. Ei au considerat biserica de la Roma ca fiind biserica lui Cristos într-o stare de apostazie. Ei şi-au dorit să o cureţe de necurăţia ei, şi să o restaureze la puritatea şi excelenţa ei primară. Dar Papalitatea nu va fi reformată. Elementele constituente ale acesteia sunt necurăţia şi păcatul. De vreme ce reformatorii ei au fost denunţaţi ca eretici, potriviţi doar pentru lanţuri şi moarte; şi de aici înainte, pentru a aduce asupra lor ura generală, şi pentru a scuza şi justifica persecuţia lor, ei au fost denumiţi Waldensieni şi Albigeni – un popor care, în mod notoriu a fost declarat de Papă a fi „fiul pierzării,” şi biserica lor „curva din Babilon.” Adevăraţii Waldensieni şi Albigeni nu au fost reformatori ai Papalităţii. Ei au renunţat la toate legăturile şi rudeniile lor cu biserica din Roma – au denunţat slujitorii acesteia şi slujbele ei ca fiind cele ale întunericului; şi au afirmat pe faţă că biserica lui Cristos nu a fost niciodată inclusă în cadrul incintelor ei şi nu a fost vre-odată murdărită cu monstruozităţile ei.
Aceste nume nu trebuie să fie luate într-un sens prea îngust. Titlul ediţiei de Istorie a lui Perrin de dinaintea noastră este calculat să inducă în eroare – „Istoria creştinilor străvechi, locuitori ai văilor din Alpi.” Aceasta ar părea să implice că adevăraţii Waldensieni şi Albigeni au fost limitaţi la văile din Alpi – că doctrinele lor au fost ţinute şi învăţate de un popor dintr-un district anumit. Dar Perrin nu a avut în vedere o astfel de viziune îngustă. Va fi destul de evident pentru orice cititor critic al lucrării lui, că el a presupus că aceste nume au aparţinut unei grupări persuasive religioase, şi nu unei moşteniri carnale a oamenilor – acelora care nu au fost născuţi nici din sânge, nici din voia firii, nici din voia unui om, ci din Dumnezeu. El îl citează pe Reinerius ca spunând: „Acea sectă este universală, pentru că aceasta a păşit în aproape orice ţară.” [Pentru a împiedica simpla circumscriere, vom numi locuitorii din Piedmont de la Reformă încoace şi în special de la marea persecuţie încoace aproape de sfârşitul secolului şaptesprezecelea, Vaudoisii, în contrast faţă de Waldensieni şi Albigenii anteriori acelei vremi.] În exteriorul văilor Alpine, au înflorit cei mai iluştri campioni ai doctrinei Waldensiene. Dincolo de aceste graniţe, au fost purtate principalele cruciade sângeroase împotriva Albigenilor. Acolo au căzut majoritatea martirilor lor. Aproape în fiecare ţară din Europa, Perrin arată existenţa Waldensienilor, şi înregistrează devotamentul lor faţă de adevăr. De aici în acolo, în timp ce trebuie să fie atenţi, pe de o parte, să ne păzim să nu dăm o aplicare prea generală acestui nume; de asemenea trebuie să fim foarte atenţi, pe de altă parte, să nu îl limităm prea mult. Oamenii îndreptăţiţi să poarte acest nume trebuie să fie dovediţi prin apărarea de către ei a unor anumite sentimente, în timpul unei anumite perioade de timp; şi indiferent de ţara în care îi găseşti sau indiferent de limba pe care ei o vorbesc, dacă în cadrul acelei perioade de timp, tu descoperi că ei menţin aceste sentimente, atunci ai dreptul să îi numeşti Waldensieni. Astfel este direcţia dată de Perrin, şi astfel este traseul tuturor care au scris vre-o istorie tolerabilă despre aceşti martori ai adevărului în evul mediu (sau era întunecată, n. tr.).
Am sugerat că a fost important să luăm în considerare timpul când au fost aplicate aceste nume. Sunt doctrinele şi practicile vechilor Waldensieni încă menţinute pe teatrele principale ale mărturiei şi suferinţelor lor anterioare? Sau bisericile lor au fost toate dărâmate, şi toţi păstorii lor au fost junghiaţi? Iar acele biserici şi păstori care pretind acum că sunt descendenţii lor, umblă pe cărările consacrate de paşii acestora? Acestea sunt întrebări de o mare importanţă în investigaţia subiectelor dinaintea noastră; şi vom avea o mare atenţie faţă de ele în altă parte din acest articol. Totuşi, ne vom opri, pentru a remarca, faptul că nu se poate deduce nimic logic din relaţia faţă de Waldensienii străvechi din doctrinele şi practicile Vaudois [citat de Jones, p. 324] (pentru că astfel vom numi pe locuitorii din prezent din văile din Piedmont că ei protestează împotriva papalităţii) decât dacă se poate arăta clar că ceea ce învaţă ei şi practică este aşa cum au făcut părinţii lor. Simplul fapt că ei sunt descendenţi din Waldensieni, şi că ei acum locuiesc în văile în care au locuit acei străvechi martori, nu dovedeşte oricum nimic. Nu putem argumenta din ceea ce sunt acum Vaudoisii faţă de ceea ce au fost Waldensienii înainte de reforma Luterană. Aceasta este întotdeauna o metodă nesigură, sofisticată şi periculoasă pentru a ajunge la adevăr în astfel de chestiuni. Religia, pură şi nepătată, nu este moştenită de copii de la părinţii lor. Părinţii nu pot să creeze aceasta în fiii lor; şi o generaţie nu este urmată invariabil de alta ca ea în toate aspectele morale şi religioase. Ce absurdităţi monstruoase au fost atribuite apostolilor, de către cei care au căutat să înveţe învăţăturile lor şi să folosească sisteme vizionare crude şi obiceiuri ale părinţilor din secolele doi şi trei. Cine ar fi putut merge în Corint, sau Tesalonic, sau Roma, după trei secole de la moartea Apostolilor, şi să găsească acolo doctrinele şi hotărârile proclamate şi practicate de ei? Ce s-ar putea gândi despre sinceritatea individului care ar insista ca bisericile şi slujitorii actuali din Geneva să fie exemple ale bisericilor şi slujitorilor care erau în vremea lui John Calvin? Şi cât de imensă şi de îngrozitoare este distanţa în aspectul doctrinal, între Germania protestantă din zilele noastre, şi zilele când Luther şi asistenţii săi au desfăşurat steagul revelaţiei împotriva tradiţiilor şi superstiţiilor ierarhiei papale! De aceea, oricare ar fi învăţăturile şi obiceiurile Vaudoisilor, aceasta nu dovedeşte nimic teoretic referitor la Waldensieni. Originea după sânge şi reşedinţa în aceeaşi ţară, niciodată nu poate stabili identitatea de doctrină. Acest lucru este confirmat de toată istoria şi observaţia. Lumea abundă cu prea multe exemple de instabilitate în chestiuni religioase, pentru a garanta concluzia că abaterea Vaudoisilor de la orice obicei sau principiu specific al strămoşilor lor după trup, trebuie să fie considerată o abatere de la regula generală. Mai multe despre aceasta vom arăta în curând.
Faptul că Waldensienii erau Evanghelici în doctrină şi puri în modul lor de viaţă, este afirmat nu doar de lumea Protestantă, ci a fost recunoscut de mulţi dintre oponenţii şi persecutorii lor. În aceste puncte, volumele dinaintea noastră rostesc într-o voce. Dar atingând guvernarea bisericii lor, şi în special viziunea lor despre decenţa botezului copiilor; există unele discuţii; şi lucrările de pe tabla noastră apără fiecare o teorie diferită. Domnul Sims, editorul de la Peyran, insistă că ei erau Episcopalieni, cu cele trei ordine ale lor în prelaţii de misiune, preoţi şi diaconi, derivând ordinarea de la Apostoli prin succesiune – cu formele lor de rugăciune, şi toate celelalte particularităţi ale Bisericii din Anglia. În timp ce doctorul Baird, editorul de la Perrin, şi doctorul Miller, care scrie Recommendatory Letter (Scrisoarea de Recomandare, n. tr.), afirmă cel mai solemn că ei erau Prezbiterieni, având sesiuni, prezbiterii şi sinoade, şi respingând cu dezgust solemn trăsăturile distinctive ale englezilor şi ale Episcopalilor. Cu această controversă noi nu avem nici o înclinaţie să ne amestecăm, atât timp cât ea este îngrădită la Vaudoisi, sau locuitorii actuali din văile din Piedmont. Domnul Sims şi doctorul Baird mărturisesc că vorbesc ceea ce ei ştiu şi mărturisesc ceea ce au văzut. Ei au călătorit printre ei – „au văzut şi de aceea trebuie să cunoască!” Faptul că unul sau altul dintre cei doi domni este implicat într-o greşeală, noi suntem foarte siguri, dar care dintre cei doi, noi nu vom întreprinde să determinăm. Este o chestiune de indiferenţă perfectă pentru noi. Dar noi afirmăm apăsat că amândoi greşesc în măsura în care ei au intenţionat ca remarcile lor să aibă legătură cu obiceiurile Waldensienilor. Noi nu avem nici o menţiune în carte, afirmată de un prieten sau duşman, că exista vre-un individ împovărat cu demnitate de prelat printre aceşti martori străvechi; nici nu am văzut sau auzit vre-odată de vre-un amănunt din dezbaterile de la vre-un sinod sau adunare generală de la Waldensieni şi Albigeni; nici nu există vre-o menţiune de o astfel de convocare în toată istoria lor. Aceşti domni pot vorbi doar cu referire la Vaudoisi. Adevărul – înregistrările istoriei pot susţine una sau alta până acum; dar cu siguranţă nu mai departe. Dar investigaţiile noastre ar trebui să fie îngrădite la vremurile dinaintea lui Luther şi Calvin – la Waldensienii care susţineau adevărul împotriva lumii aflate în eroare; şi apoi noi susţinem că toată ingeniozitatea domnului Sims şi doctorului Baird vor fi nepotrivite pentru a descoperi prima urmă a particularităţilor fie a Episcopalismului, fie a Prezbiterianismului. Într-adevăr, AEncas Sylvius spune: „Ei resping toate titlurile de prelaţi, ca popă, episcop, etc. Ei condamnă toate slujbele clericale, şi privilegiile şi imunităţile bisericii, şi toate persoanele şi lucrurile care aparţin de acestea, cum ar fi consilii şi sinoade, drepturi parohiale, etc.” [Peyran, p. 479.] Ciudaţi Episcopalieni şi Prezbiterieni, cu adevărat!
Dar aceste puncte vor apărea pe deasupra în alte investigaţii ale noastre. Întrebarea principală în problema dintre istoricii noştri, este dacă Waldensienii erau pedo-baptişti sau baptişti. Editorii de la Peyran şi Perrin afirmă că ei botezau copii: acest lucru este negat de domnul Jones, iar el susţine că ei erau baptişti. Acest punct este unul important, în estimarea noastră, în principal pentru că aceasta a stârnit multă discuţie. Ca baptişti, nu avem nimic de câştigat sau de pierdut prin ajustarea chestiunii în orice fel. Noi nu suntem succesionişti. Bisericile, hotărârile şi misiunea noastră sunt toate derivate, după cum credem noi, direct din Scripturi; şi de aici, dacă nu ar fi fost nici o biserică baptistă existentă anterioară celor existente, aceasta nu ar afecta în nici un fel noţiunile noastre de existenţă clericală. De aceea remarcile noastre cu privire la acest punct mult controversat, vor fi impulsionate să apere adevărul istoriei, şi să nu se supună vre-unui interes denominaţional, sau să justifice vre-o particularitate denominaţională.
Au fost Waldensienii pedo-baptişti?
Aceasta este prima chestiune care necesită atenţia noastră. Domnul Sims afirmă că ei erau. „Waldensienii autentici,” spune el, „din Piedmont, etc., întotdeauna au practicat ritul botezului copiilor” [Perrin, p. 2]. Dar doctorul Miller este foarte pozitiv. El spune: „Contrar afirmaţiilor unora, este foarte clar, din Mărturisirea de Credinţă, că ei au practicat botezul copiilor, şi că ei erau botezaţi prin stropire sau udare” [Perrin, p. 5]. Din nou, el remarcă: „Fraţii noştri care sunt anti-pedo-baptişti de asemenea pretind că Waldensienii erau apărători ai crezului lor, deopotrivă faţă de subiecţi şi faţă de modul botezului. Cea mai fugitivă citire a volumului rezultat va convinge fiecare cititor imparţial că nu există nici un temei pentru această pretenţie” [Ib. P. 28]. Desigur, este „evident clar” că Waldensienii şi-au botezat copiii, vom putea vedea aceasta; şi dacă „cea mai fugitivă citire” a istoriei scrisă de Perrin va „convinge fiecare cititor imparţial,” nu este prea mult să sperăm că şi cititorii baptişti pot fi convinşi printr-o citire atentă şi critică a aceluiaşi volum. Să vedem.
Jean Paul Perrin a fost un Pedo-baptist – un Prezbiterian francez – care a prosperat la începutul secolului şaptesprezece. El era nerăbdător să facă să pară că Waldensienii erau Pedo-baptişti şi Prezbiterieni. El recunoaşte că ei au fost acuzaţi ca fiind în opoziţie faţă de botezul copiilor; că această acuzaţie a fost adusă împotriva lor chiar la începutul carierei lor, şi a fost reiterată în tot timpul persecuţiei lor. El neagă acest adevăr, şi pronunţă acuzaţia de calomnie. El remarcă:
„A patra calomnie a fost referitoare la botez, prin care se spune că ei l-au interzis copiilor. De la această insinuare ei se achită după cum urmează: „Nu este nici timpul şi nici locul rânduit pentru cei care trebuie să fie botezaţi; ci mila, şi zidirea Bisericii şi Adunării, trebuie să fie regula în această chestiune; – totuşi, cu toate acestea, noi aducem copiii noştri să fie botezaţi; ceea ce ei trebuie să facă pentru rudele lor cele mai apropiate; precum părinţii lor, sau cei pe care Dumnezeu i-a inspirat cu o astfel de milă.”” [Ut Supra].
Dacă acuzaţia că Waldensienii au interzis botezul copiilor este o „calomnie”, aceasta a rămas timp de şase sute de ani când Perrin a scris istoria lui; şi în acest timp aceasta a fost repetată şi publicată în fiecare generaţie, după cum vom arăta mai departe. Atunci de ce nu a arătat autorul nostru vre-un document acreditat care să arate că acest lucru era neadevărat? El citează dintr-o lucrare numită „Almanahul Spiritual,” care are o autoritate foarte chestionabilă, pentru a spune cel mai bun lucru despre ea – despre care nimeni nu ştie nici data şi nici autorul! Există o abundenţă a scrierilor lor pusă înainte când ei au fost persecutaţi în consecinţă a acestei acuzaţii – scrieri de o autenticitate şi vechime neîndoielnică – care nu neagă această acuzaţie, după cum va fi arătat pe deplin la timpul potrivit. Acestea sunt documentele la care ar trebui să se facă apel. Dacă acuzaţia a fost falsă şi injurioasă, în aceste documente acest lucru ar fi fost astfel declarat. În plus, acest „Almanah Spiritual” nu este un document clerical. Acesta nu poartă numele nici unui autor, şi este fără dată. Cine a fost scriitorul sau scriitorii, şi în baza cărui drept el sau ei au vorbit în numele Waldensienilor, Perrin nu ne-a spus, şi nimeni nu ştie acest lucru. De aceea, negarea a fost pe deplin neautorizată în măsura în care apare vre-o dovadă în acest caz. Şi istoricul nostru a simţit că dovada lui era insuficientă, şi de aici el construieşte o altă apărare distinctă chiar în următorul paragraf. El spune acolo:
„Este adevărat că, fiind timp de sute de ani constrânşi să îndure ca ai lor copii să fie botezaţi de preoţi Romano Catolici, ei au amânat înfăptuirea acestui lucru pe cât de mult posibil, pentru că au detestat invenţiile umane anexate la instituirea acelui sfânt sacrament, spre care ei au privit ca fiind poluat de aceste invenţii omeneşti. Păstorii lor, pe care ei i-au numit Barbi (n. tr. călători), fiind deseori în călătorii în străinătate pentru a sluji bisericilor lor, ei nu puteau să îi boteze pe copiii acestora prin misiunea lor. De aceea ei uneori i-au ţinut multă vreme fără botez, iar preoţii i-au acuzat de această întârziere. Pentru acest lucru nu doar duşmanilor lor le-a fost dat crezare, dar şi multora dintre cei care au aprobat viaţa şi credinţa lor în toate celelalte domenii” [Perrin, p. 3].
Acestea sunt adevăruri Baptiste şi motive Pedo-baptiste. Adevărurile sunt, că „pentru câteva sute de ani,” copiii Waldensienilor nu au fost botezaţi, nici de Barbi sau păstorii lor: şi în consecinţă, deoarece copiii lor nu au fost botezaţi, Romano Catolicii şi mulţi Protestanţi Pedo-baptişti, („care au aprobat viaţa şi credinţa lor în toate celelalte privinţe,”) au presupus că ei sunt Baptişti. Astfel, noi afirmăm că acestea sunt adevărurile declarate de autorul nostru. Ei au fost prea încăpăţânaţi să fie înlăturaţi de „Almanahul Spiritual.” Orice ar fi ei în teorie, era prea palpabil să nege că pentru „câteva sute de ani” ei au fost Baptişti în practică – copiii lor nu au fost botezaţi nici de preoţi şi nici de barbi (păstorii lor, n. tr.). Autorul nostru, repetăm, a simţit că era un nod faptul că un Almanah fără un autor sau dată cunoscute, nu l-ar putea face pe el capabil să îl deznoade. De aceea, el a fost constrâns să îl taie prin oferirea motivului singular şi surprinzător, că ei nu le-au permis preoţilor să îi boteze (pe copii), şi că proprii lor păstori fiind de acasă „câteva sute de ani,” nu ar fi putut desigur să îi boteze!! Dacă este păcătos să ne îndoim de motivaţia atribuită aici, să ne ajute Domnul cu necredinţa noastră! În afară de aceasta, cum de a ştiut Perrin că acesta a fost motivul lor pentru neglijarea botezului copiilor? El nu se referă la nici o autoritate. El nu citează nici o carte sau nici o înregistrare de vreun fel. El nu dă nici o sugestie prin ce lumină a fost el călăuzit spre această concluzie. Evident, el era într-o mare dificultate. El a simţit că citatul era un document atât de îndoielnic deoarece „Almanahul Spiritual” nu s-a îndreptat şi nici măcar nu a întâlnit faptul bine cunoscut Catolicilor şi Protestanţilor, că timp de „câteva sute de ani,” Waldensienii nu au practicat botezul copiilor. Acest lucru era prea notoriu pentru a fi negat. De aici este efortul lui disperat de a inventa motive pentru a face aceasta. De aici presupunerea monstruoasă că în timpul a „câteva sute de ani” ei au fost fără pastori care să îngrijească de administrarea acestor ritualuri! Acum aceasta poate fi o dovadă „perfect clară” în ochii lui Dr. Miller, că Waldensienii erau Pedo-baptişti; dar dacă ar fi aşa, noi insistăm că acest lucru este la fel de clar, pentru că el are mai mult respect pentru logica lui Perrin decât pentru faptele arătate de Perrin.
Noi nu dorim să ne îndoim de Perrin şi nu dorim să ne străduim să discredităm istoria lui. Când el a scris, Baptiştii erau sub interdicţie în fiecare stat în Creştinism, şi erau respinşi şi anatemizaţi de bisericile Papale şi cele Protestante. Apoi s-a considerat că fac o slujbă lui Dumnezeu prin a-i da pe aceştia la moarte. De aceea, Perrin a fost nerăbdător să înlăture acest reproş de la Waldensienii. El a simţit, fără îndoială, că ar fi un beneficiu acordat cauzei religiei în general faptul că această impresie injurioasă ar fi ştearsă. Şi atunci, cine ar încerca să apere cauza unui popor urmărit şi persecutat pretutindeni? Cine ar sta de partea baptiştilor, oprimaţi şi călcaţi de tocul de fier al bisericii şi al statului? Şi probabil, la fel ca majoritatea contemporanilor săi, el nu putea să vadă cum ar putea fi asociate creştinismul pur şi botezul doar al celor credincioşi. El ar fi putut presupune că aceasta ar şoca bunul simţ al oamenilor din generaţia lui, pentru a afirma, într-o suflare, că Waldensienii erau sfinţi şi ortodocşi; şi atunci să anunţe chiar imediat după aceasta, că ei erau baptişti. În final, cu siguranţă el a fost într-un fel – fie indus în eroare de o bunăvoinţă greşită, fie orbit de prejudecată – încât el nu a reuşit să tragă concluziile corecte din premizele pe care el le-a admis şi din faptele pe care el nu le-a putut nega.
Unele discrepanţe dintre Jones şi Perrin, în istoriile lor despre Waldensieni, au fost subliniate de Pedo-baptişti, iar cel dintâi a fost aspru denunţat, criticat şi cenzurat, în consecinţă. Domnul Miller, într-o notă în a lui „Scrisoare de Recomandare” a lui Perin, spune: „William Jones, un baptist eminent, în a lui „Istorie a Waldensienilor”, a mutilat şi a pervertit atât de mult cele mai clare documente ale acestor pioşi martori ai adevărului, pentru a-i face să vorbească limbajul anti-Pedo-baptiştilor, încât să pună caracterul lui ca istoric cinstit în cea mai de nedorit poziţie” [Perrin, p. 36]. Este o chestiune serioasă pentru a fi regretabil faptul că doctorul onorabil nu a preţuit aceasta îndeajuns pentru a menţiona câteva exemple de mutilări şi pervertiri, sau cel puţin „documentele” la care se face aluzie.
Acuzaţia lui este negată în modul cel mai apăsat. Noi provocăm producerea unui singur caz pentru a justifica această condamnare exagerată. Singurul caz de pervertire şi mutilare pe care cei mai sârguincioşi au fost în stare să îl pretindă, a fost despre Perrin, dar nu cu privire la oricare document Waldensian. Revelation N.L. Rice, în Dezbaterea lui cu Revelation A. Campbell în Lexington, l-a acuzat pe Jones de „cea mai orbitoare falsificare a istoriei;” şi noi ne retragem să observăm şi să respingem acuzaţia lui pentru că aceasta a fost adesea folosită pentru a prejudicia adevărul, şi pentru că ea este singura care a fost citată cel mai puţin calculată pentru a susţine remarcile lui Dr. Miller tocmai citat. Iată cazul. Perrin spune:
„Împăratul Louis XII al Franţei, primise informaţii de la duşmanii Waldensienilor care locuiau în Provence, despre mai multe delicte odioase pe care ei le-au pus în seama acestora, l-a chemat la palat pe Adam Fumee, maestru în cercetări, şi pe doctorul Sarbonist numit Parui, care era confesorul lui, pentru a face investigaţii în această privinţă. Ei au vizitat toate parohiile şi templele lor, şi nu au găsit acolo nici imagini, nici semne de ornamente aparţinând masei, sau ceremoniilor bisericii Romano Catolice; cu atât mai puţin ei nu au putut descoperi vre-una din aceste delicte de care ei erau acuzaţi. Ci mai degrabă au aflat că ei ţineau în mod corespunzător Sabatul, că făceau ca ai lor copii să fie botezaţi potrivit bisericii primare, că îi învăţau articolele credinţei creştine şi poruncile lui Dumnezeu. Împăratul auzind raportul primit de la amintiţii trimişi, a spus, cu un jurământ, că ei erau oameni mai buni decât el sau poporul lui” [Jones, p. 348].
Jones relatează aceeaşi circumstanţă, realmente la fel ca Perrin, cu excepţie la referinţa privitoare la botezul copiilor, el prezintă raportul mesagerilor ca având următorul efect:
„Ei ţineau ziua Sabatului, păzeau rânduiala botezului, potrivit bisericii primare, îi instruiau pe copiii lor în articolele credinţei creştine şi poruncile lui Dumnezeu” [Dezbaterea, p. 405].
Despre această discrepanţă, domnul Rice, în a lui Dezbaterea Lexington, spune: „Aici domnul Jones, când a ajuns la botezul copiilor, l-a omis cu totul; şi în loc să spună, cum a zis autorul pe care el l-a citat – „făcând ca ai lor copii să fie botezaţi,” – el spune, „păzeau rânduiala botezului potrivit bisericii primare”!! Astfel Waldensienii au fost dovediţi a fi anti-Pedo-baptişti, prin tăinuirea mărturiei lor. Nu am văzut niciodată o falsificare mai orbitoare a istoriei!” [După cum este citat în Dezbaterea Papa şi McGuire, p. 209.]
Domnul Rice nu a fost remarcabil pentru acurateţea atentă în afirmaţiile lui despre fapte în această Dezbatere. Iar sentimentele lui de asemenea nu sunt caracterizate de îngăduinţă faţă de persoane a căror sentimente religioase au venit în contact cu cele ale lui. Dar noi trebuie să scuzăm mitocănia atacului asupra domnului Jones, amintind că acesta s-a făcut în graba şi emoţia unei discuţii verbale. Domnul Jones nu îl citează pe Perrin, după cum este acuzat de domnul Rice. Autoritatea la care face referire Perrin pentru anecdotă este, „Discursul lui Vesembecius cu privire la Waldensieni.” Jones se referă la aceeaşi autoritate, Discursul lui Vesembecius despre Waldensieni, în Perrin, capitolul 5.” El nu spune, „după cum este citat de Perrin.” El evident, se uită dincolo de Perrin, şi îşi extrage autoritatea lui din aceeaşi sursă. De aceea, pentru a-l acuza pe Jones, şi pentru a-l discredita ca istoric, trebuie să se facă apel la autoritatea originală – autoritatea pe care se bazează deopotrivă el şi Perrin – Discursul lui Vesembecius. Acest lucru nu l-a făcut domnul Rice. În consecinţă, el a acuzat aleatoriu, şi a afirmat lucruri despre care nu ştia nimic. Dacă el s-ar fi dus la sursa corespunzătoare de informare, el ar fi descoperit că Jones avea dreptate şi Perrin a greşit. Limbajul lui Vesembecius este:
“Illi ad regein referunt, illis in locis homines baptizari, articulos fidei et decalogurn doceri, dominicos dies religiose coli, Dei verbum exponi, veneficia et stupra apud eos nulla esse. Ceterum se in ipsorum templis neque imagines, neque ornamento missae ulla reperisse. His auditis, rex, jurejurando addito; me, inquit, et cetcro populo meo Catholico meliores illi viri sunt.” Adică: -„Ei au raportat împăratului, că oamenii erau botezaţi, articolele credinţei şi cele zece porunci erau învăţate, ziua Domnului era ţinută, Cuvântul lui Dumnezeu era predicat, şi nu s-a văzut vre-o răutate de curvie printre ei; ci ei au descoperit că nu erau imagini în bisericile lor, nici ornamente aparţinând masei. Regele auzind aceasta, a spus, şi a pecetluit aceasta cu un jurământ, Ei sunt oameni mai buni decât mine şi restul poporului meu Catolic” [Perrin, pag. 83, 84].
Acuzaţia împotriva lui Jones cade la pământ! El nu a pervertit nici un document şi nici nu a falsificat vre-o istorie. Raportul împăratului a fost că „homines”, oameni, adulţi, şi nu copii, au fost botezaţi. Relatarea lui Jones în această privinţă este susţinută amplu de autoritatea originală. Loviturile spre reputaţia lui ricoşează. Noi avem încredere că domnul Rice şi doctorul Miller îşi vor reconsidera afirmaţiile şi vor retracta acuzaţiile lor împotriva domnului Jones; deoarece astfel se dovedeşte că el a avut dreptate şi Perrin a greşit.
Istoria lui Perrin a fost original scrisă în limba franceză, şi au fost exprimate suspiciuni puternice cu privire la acurateţea traducerii în limba engleză. Noi nu suntem dintre cei care susţin astfel de suspiciuni. După cum deja am remarcat, Perrin a gândit fără îndoială că ar fi de folos intereselor religiei să înlăture de pe Waldensieni reproşul că erau Baptişti; şi în zelul lui de a realiza aceasta, el a fost trădat deopotrivă prin inexactitatea raţionamentului cât şi prin eroarea afirmaţiei, după cum deja am dovedit dincolo de orice întrebare. Şi aici este un alt exemplu de acelaşi fel; şi ne referim la el pentru că acesta a fost adesea citat pentru a dovedi că Waldensienii erau Pedo-baptişti. Perrin spune:
„Preşedintele împreună cu consilierul său au călătorit spre Perouse, şi au determinat să se facă proclamarea publică în numele regelui, că toţi locuitorii trebuie să meargă la masa catolică sub ameninţarea că dacă nu vor merge vor suporta pedeapsa cu moartea. După aceea ei au venit la Pignerol, unde i-au convocat pe mai mulţi să se înfăţişeze înaintea lor. Printre alţii, a apărut un simplu sărac muncitor, căruia preşedintele i-a poruncit să i se administreze din nou botezul copilului acestuia, care fusese botezat de recent de către un pastor Waldensian, aproape de Angrogne. Săracul a dorit atât de mult un răgaz pentru a-şi oferi rugăciunile lui către Dumnezeu, înainte ca el să îi răspundă. Care lucru, i s-a acordat, cu un anumit râs, el a căzut în genunchi înaintea tuturor care stăteau în picioare, şi încheindu-şi rugăciunea, el a spus preşedintelui, că el nu îşi va re-boteza copilul, cu condiţia că el se obligă printr-un angajament, semnat cu mâna lui, de a se descărca şi curăţa de păcatul pe care el l-ar înfăptui în realizarea acestui act, şi de a suferi el însuşi pedeapsa şi condamnarea, pe care Dumnezeu într-o zi i le-ar da asupra lui, luând această nelegiuire asupra lui şi asupra copilului său. La care, preşedintele înţelegând, i-a poruncit să plece din prezenţa lui, fără să îl mai preseze mai departe” [Scrisoarea lui Ecclampadius, Jones, p. 445].
Autorul nostru nu ne spune cui este el îndatorat pentru această anecdotă. Aceasta este foarte puţin probabil să ne lovească. Papiştii nu sunt obişnuiţi să administreze botezul din nou, indiferent cât de eretic a fost preotul prin a cărui mâini s-a făcut acesta. Ei nu doar că recunosc botezul ereticilor, dar au autorizat, în cazuri de necesitate, ritualul să fie administrat de o moaşă, un preot retrogradat din funcţie, un evreu sau un turc. Ei au considerat din totdeauna anabaptismul o erezie condamnabilă. Atunci, ar fi putut acest „preşedinte” să ceară re-botezul unui copil Waldensian, fără să atragă blestemele din partea bisericii lui? Nu a ştiut el, că prin a face aceasta el umbla pe căile ereziei, şi anula canoanele consiliilor şi deciziile părinţilor bisericii? Dacă un astfel de lucru a avut loc, acesta este fără precedent în istoria papală – este un singur exemplu de anabaptism care este poruncit de vre-un demnitar din biserica Romano Catolică. Dar noi bănuim că el pur şi simplu a cerut ca acel copil să fie botezat. Exemple de acest fel abundă în comportamentul atât al Papiştilor cât şi al Protestanţilor deopotrivă, faţă de Baptişti. Acestea au avut loc foarte recent în Europa. În baza acestei presupuneri, comportamentul ţăranului şi „preşedintelui” a fost foarte natural şi consecvent. Preşedintele a dorit mântuirea copilului, şi de aceea a cerut botezul acestuia pentru regenerarea sufletului lui şi pentru purgarea păcatului lui original. Aceste doctrine ale bisericii lui l-au condus să creadă că vor urma. Ţăranul, pe de altă parte, fiind un Baptist, şi considerând un astfel de act ca fiind neautorizat de Scripturi, precum este adorarea gazdei sau închinarea înaintea unei imagini, nu a vrut să îşi dea acordul în această privinţă. El a acţionat după cum mulţi Baptişti au acţionat, în vremuri străvechi sau în vremuri moderne. Papiştii au dat astfel de porunci Baptiştilor, dar niciodată Pedo-baptiştilor, în măsura în care oricare alt fapt înregistrat poartă mărturie. Blestemele aspre ale Romei împotriva Novaţianilor, Donatiştilor, şi chiar a Waldensienilor, pentru anabaptism, fac acest eveniment relatat mai sus să fie foarte îndoielnic că ar fi fost vre-odată descoperit – că vre-un preot din răzbunare papală ar fi călcat atât de flagrant şi indignat doctrinele bisericii. Incidentul, totuşi, nu are nici o importanţă intrinsecă, deoarece fără îndoială la vremea reputatei sale întâmplări, 1555, Prezbiterianismul şi-a găsit calea spre unele locuri, unde doctrinele şi practicile Waldensienilor au predomina; şi acest lucru a avut loc, potrivit autorului nostru, într-un district adiacent Genevei. Am făcut aluzie la chestiune pur şi simplu pentru a arăta părtinirea minţii autorului nostru – ca un exemplu în care o poveste, purtând o puternică impresie apocrifă, este relatată sobru pentru a dovedi că Waldensienii erau Pedo-baptişti.
Sims, Perrin şi alţii au indicat cu mare încredere spre crezul întocmit şi adoptat în Angrogne, 12 septembrie 1535, în care este prezentat botezul copiilor. Dar crezul este atât de neasemănător cu orice document de acest fel anterior lui, prezentat de orice fracţiune a Waldensienilor, încât este necesară o explicaţie a circumstanţelor în care a avut loc, pentru a fi interpretat corespunzător. Persecuţiile Waldensienilor au fost neobişnuit de dure în locuri din Piedmont şi în porţiuni alăturate Franţei. Nu doar Inchiziţia, ci mari armate au fost active în suprimarea lor. Bisericile lor au fost distruse şi păstorii lor au fost daţi la moarte. Vânaţi ca animale sălbatice, oamenii lor proeminenţi au fost aproape toţi distruşi, săracii Waldensieni din aceste regiuni au fost aproape scufundaţi în disperare. „Persecuţia i-a făcut să mascheze şi să tăinuiască credinţa lor. Ei au participat la masele Romano Catolice, şi în alte privinţe s-au conformat mascaradelor superstiţiei papale” [Perrin, p. 80]. Dar ei nu au putut avea linişte pentru că în timp ce au încercat să scape de nemulţumirea oamenilor, ei au adus asupra lor nemulţumirea lui Dumnezeu. Ei au auzit multe despre curajul Reformatorilor în Germania şi în Elveţie; şi în necazul lor, ei s-au hotărât să caute sfatul lor. Astfel, ei au trimis doi dintre păstorii lor, George Morel şi Peter Masson, să se consulte cu Ecolampadius şi Bucer, şi alţii dintre Reformatori. [Jones, p. 446.]
Masson, întorcându-se acasă, a fost luat şi dat la moarte de Papişti. [Acts and Monuments, Fox, Vol. 2, p. 1-6.]
Morel s-a întors în siguranţă cu scrisori şi documente, i-a adunat pe fraţii săi şi a raportat. Fox spune că Morel „a declarat fraţilor săi toate punctele însărcinării lui; şi le-a deschis înaintea lor, cât de multe şi mari erau erorile în care erau ei, în care i-au adus vechii lor păstori, pe care ei i-au numit barbi, adică să spunem aşa, în care unchii lor i-au adus, conducându-i departe de calea dreaptă a religiei” [Mosheim, Murdock, vol. 3, p. 184, nota 57]. Astfel este evident că Morel a învăţat ceva noi de la Reformatori, diferit de doctrina părinţilor Waldensieni, şi pe care el şi-a propus să le introducă în crezul fraţilor din regiunea lui.
Şi astfel, doctorul Murdock, traducătorul lui Mosheim, într-o notă despre acest autor, reprezintă cazul. El spune:
„În consiliul lor în Angrogne, 1532 d.Cr. [1535], ei au adoptat o scurtă mărturisire de credinţă, pretinzând că îmbrăţişează doctrina în care ei au crezut ferm timp de patru sute de ani, totuşi în mod evident o depărtare în anumite privinţe faţă de principiile afirmate de delegaţii lor la Ecolampadius; şi s-au conformat noilor viziuni pe care el le-a comunicat lor, în special cu privire la libera voinţă, har, predestinare, şi mai multe puncte de religie practică” [Ib. 470].
Şi Mosheim, vorbind cu Waldensienii din acea vreme, spune: „Urmaşii Waldensienilor care au trăit închişi în văile din Piedmont, au fost conduşi de proximitatea lor spre francezi şi genevani spre a îmbrăţişa doctrinele şi închinarea lor” [Perrin, p. 81].
Dar chiar înfăţişarea crezului pune paternitatea lui mai presus de toate disputele. Vom cita câteva articole:
„II. Toţi care au fost, sau vor fi mântuiţi, au fost aleşi de Dumnezeu înainte de toate lumile.” „III. Cei care sunt mântuiţi nu pot pierde mântuirea.”
„IV. Oricine susţine liberul arbitru, neagă cu totul predestinarea.”
„XVII. Cât despre sacramente, a fost stabilit de Sfintele Scripturi, că noi avem doar două semne sau simboluri sacramentale, pe care Isus Cristos ni le-a lăsat: unul este botezul, celălalt este Eucharistul sau Cina Domnului, pe care noi le primim pentru a ne demonstra perseverenţa noastră în credinţă, potrivit cu promisiunea pe care o facem în botezul nostru în copilăria noastră; de asemenea ca o amintire a marelui beneficiu pe care Isus Cristos ni l-a acordat, când el şi-a dat viaţa lui pentru răscumpărarea noastră, curăţindu-ne cu sângele lui, care este cel mai preţios” [p. 481].
Poate fi cineva atât de orb încât să nu perceapă în aceste articole, lucrarea de mână a Reformatorilor? Cine poate eşua în a recunoaşte una sau mai multe din frazele şi principiile specifice ale ere, şi necunoscute Waldensienilor? Articolul despre botez, în mod special, împărtăşeşte în mare parte „noile viziuni” învăţate în Germania. Expresia „promisiunea pe care o facem în botezul nostru în copilăria noastră,” poate avea înţeles doar prin admiterea aluziei care se face la naş şi naşă – indicând spre promisiuni de naş/naşă; şi totuşi doctorul Baird şi doctorul Miller, şi toţi Prezbiterienii insistă vehement că Waldensienii niciodată nu au tolerat o astfel de garanţie! Doctorul Gill susţine că articolul nu trebuie să fie înţeles într-un sens literal. Redarea adevărată este, „Promisiunea pe care o facem în botez, fiind copii mici,” Astfel afirmă Sims în Peyran. [Divine Right of Infant Baptism, pp. 37, 38.] [n. tr. Dreptul divin al botezului copiilor, pag. 37, 38]. „Această frază, fiind copii mici,” spune doctorul Gill, „după cum gândesc eu, înseamnă că ei erau copilaşi în cunoştinţă şi experienţă, când ei erau botezaţi; de vreme ce ei vorbesc despre primirea eucharistului, pentru a arăta perseverenţa lor în credinţă atunci ei au promis să persevereze în ea: de asemenea, dacă aceasta este înţeleasă de ei ca şi copii în sensul literal, ce promisiune au fost ei capabili să facă atunci când erau copii? Ar fi trebuit să spună, că ei au promis prin garanţii lor, dar trebuie să fie observat că Waldensienii nu au admis naş şi naşă la botez; acesta este unul din abuzurile de care străvechii lor barbi se plângeau faţă de botez, aşa cum era administrat de Papişti” [Eccl. History, vol. 3, p. 184].
Din orice punct de vedere ar fi privit acest crez, el nu poate niciodată dovedi că Waldensienii erau Pedo-baptişti. Acesta este prea modern pentru a intra în meritele discuţiei care este acum în desfăşurare. Acesta a fost preluat şi adoptat doar de câţiva Waldensieni; şi aceştia puţini mărturisesc că ei au căzut de la credinţa serioasă a strămoşilor lor. Ei admit de asemenea, că au învăţat multe lucruri noi de la Reformatori, sub a căror sfat şi instrucţiune au acţionat; şi prin care ei au fost învăţaţi să respingă multe din învăţăturile şi practicile de la barbii lor. Noi putem rezonabil presupune că, respingerea lor a botezului copiilor era una dintre „multele şi marile erori” în care Reformatorii credeau că ei erau implicaţi – una dintre căile „care îi conducea departe de calea dreaptă a religiei adevărate,” în care „păstorii lor străvechi” i-au condus. Reformatorii erau duşmanii amari şi persecutorii Baptiştilor. Ei i-au urmărit cu o duritate fără milă şi necruţătoare, la fel cum au făcut aceasta din totdeauna Papiştii. Desigur, ei nu i-au încuviinţat pe acei delegaţi de la Waldensieni până când ei au renunţat la opoziţia lor faţă de botezul copiilor. Atunci, faptul că nici un crez al Waldensienilor, că nici o carte sau document al lor, nu face nici cea mai mică aluzie lăudabilă faţă de botezul copiilor, până la această vreme, în acest crez, alcătuit şi adoptat la sugestia duşmanilor şi persecutorilor Baptiştilor, printr-o adunare care le reproşează părinţilor lor şi vechilor lor păstori „multe şi mari erori” – aceste lucruri, spunem noi, furnizează minţii noastre o puternică dovadă probabilă că botezul copiilor a fost atunci introdus prima dată printre cei care ar putea pretinde în vre-un fel că aparţin în mod corespunzător Waldensienilor.
Şi aici putem în mod corespunzător să observăm faptul, atât de des şi la care se face referire în mod triumfător de către doctorul Miller, domnul Sims şi alţii, că Waldensienii s-au unit cu dragă inimă cu bisericile Reformate, şi au primit păstori de la ei. Acest lucru este adevărat despre Waldensienii din Piedmont, şi am arătat mai sus cum aceasta, în parte, i-a determinat pe Waldensieni să respingă practicile părinţilor lor. În condiţia lor persecutată şi deprimată, ei au căutat şi au obţinut simpatia vecinilor lor din Elveţia; şi în timp ce ei au căzut considerabil din anterioara lor îndrăzneală şi puritate a credinţei şi practicii, ei au fost influenţaţi uşor, pentru a asigura favoarea şi părtăşia cu noii lor cunoscuţi, să se conformeze la astfel de obiceiuri şi opinii după cum ei ar putea dicta. Mosheim spune, „Ei au reţinut nu puţine din regulile lor străvechi de disciplină, până în anul 1630. Dar în acel an, cea mai mare parte din Waldensieni [în Piedmont] au fost măturaţi de ciumă; şi noii lor învăţători, pe care i-au obţinut din Franţa [Geneva], şi-au condus toate treburile lor potrivit cu modelul Bisericii Reformate Franceze [Prezbiteriene]” [Perrin, p. 231].
Astfel este clar felul în care locuitorii din Piedmont au devenit Prezbiterieni – la fel cum locuitorii din Geneva şi din alte locuri au devenit – prin influenţa lui John Calvin şi a co-lucrătorilor săi. Până când ei au ajuns sub influenţa Reformatorilor, nu găsim nici o urmă de botez al copiilor printre Waldensienii puri. Nici un rând de-al lor, înainte de Reformă, nu a fost citat ca argument de vre-unul dintre autorii dinaintea noastră – Perrin, Peyran şi editorii lor – pentru a arăta că Waldensienii erau Pedo-baptişti – nici un rând sau vre-o silabă. Faptul că unii dintre ei ar trebui să fi îmbrăţişat acea practică, l-am arătat ca fiind destul de natural, şi am explicat pe deplin mijloacele prin care ei au fost determinaţi să adopte un obicei necunoscut pentru „preoţii lor străvechi” şi bisericile lor.
Adevărat, Perrin sau editorii săi au introdus în volumul dinaintea noastră, amestecat cu scrierile străvechi ale Waldensienilor, anumite extrase din „Almanahul Spiritual,” care sunt realizate, de asemenea, fără a informa cititorul despre sursa din care ele au fost derivate! Desigur, acest lucru a fost făcut pentru a servi un scop, onorabil sau neonorabil, cititorul trebuie să determine. Aceasta arată foarte mult ca o fraudă pioasă! Cu siguranţă aceasta este calculată pentru a impune o falsitate, după cum extrasele stau printre scrierile Waldensiene mărturisite a fi de o mare vechime, fără cea mai mică sugestie că aceste citate sunt din „Almanahul Spiritual,” o lucrarea cu o datare îndoielnică şi cu siguranţă fără nici o autoritate! Această fraudă poate fi găsită la paginile 230-232. Este ciudat, după o astfel de înfloritură împotriva integrităţii domnului Jones la începutul acestui volum, că un astfel de act de o moralitate îndoielnică, ca să spunem cât mai puţin, să trebuiască să fie realizat înainte ca volumul să fie pe jumătate complet! Dar nimeni nu poate vedea particule de praf în ochii altuia atât de clar şi atât de uşor precum sunt cei care au raze în ochii lor! Într-unul dintre citatele din acest „Almanah Spiritual,” este următorul limbaj, atât de des citat de controversaţii Pedo-baptişti:
„Şi în timp ce botezul este administrat într-o adunare plină a celor credincioşi, aceasta are scopul ca acela care este primit în biserică, să aibă reputaţia şi susţinerea tuturor, ca fiind un frate creştin, şi pentru ca toată adunarea să se roage pentru el ca el să poată fi creştin în inimă, după cum este stimat în exterior că este creştin. Şi din această cauză, noi ne prezentăm copiii în botez, pe care ei trebuie să îl facă, pe cei faţă de care copiii sunt cei mai apropiaţi, precum sunt părinţii lor, şi ei faţă de cine Dumnezeu a dat acest har.”
Acestea arată ca practici Prezbiteriene, dar nu asemenea celor Waldensiene. Întreaga propoziţie luată împreună, ar părea să înveţe că, copiii erau prezentaţi în botez pentru ca ei să aibă „reputaţia şi susţinerea tuturor ca fiind fraţi creştini”! Motivul şi ritualul sunt la fel de absurde.
Dar argumentul pe care se bazează cel mai mult pentru a dovedi că Waldensienii erau Pedo-baptişti este derivat din practica lui Vaudois, sau bisericile Protestante de acum din Piedmont. Acest lucru este adesea repetat ca un mare triumf; şi foarte recent l-am văzut afirmat în ziare, că doctorul Sawtell a accentuat destul de mult afişând această chestiune în Indianapolis! Deja am expus, în parte, acest refugiu mizerabil. Admiţând că acesta a dovedit ceva, acesta ar putea întemeia doar care era obiceiul Waldensienilor care au locuit anterior în Piedmont. Acesta nu a putut merge mai departe. Dar marea majoritate a Waldensienilor au locuit în alte ţări. Ei au fost găsiţi aproape în fiecare stat şi împărăţie din Europa. Atunci ce ar putea dovedi obiceiul Vaudois în relaţie cu aceştia? În plus, bisericile vechi Waldensiene au fost cu totul zdrobite în Piedmont în 1686. Nu a mai rămas nici un vestigiu de la ei. Ei şi prietenii lor erau daţi la moarte, sau conduşi în exil. Adevărat, după mai mulţi ani, o companie de opt sute de oameni înarmaţi s-au întors, şi prin forţa armelor s-au stabilit pe fermele lor şi în satele lor din nou. Aceştia sau descendenţii lor au îmbrăţişat Prezbiterianismul, şi într-o anumită măsură considerabilă menţin această formă de închinare până în prezent.
Înainte să putem concluziona vre-un lucru referitor la Waldensieni din Vaudois, trebuie să arătăm că cel din urmă susţinea doctrinele şi se conforma obiceiurilor celor dintâi. Este sublimul non-sensului să sugerăm, din simplul fapt că Vaudois sunt descendenţii după trup ai Waldensienilor şi pentru că ei locuiesc în Piedmont, că de aceea ei ţin sentimentele şi obiceiurile Waldensienilor! Dar este inutil să expunem mai mult această absurditate. A menţiona aceasta înseamnă a chema asupra ei sfidarea universală.
PARTEA 2
Următorul articol aparţine lui John L. Waller şi este din The Western Baptist Review, Vol. IV, Nr. 7, Frankfort, KY, Martie 1849 (Revista Vestică Baptistă) –
Waldensienii nu erau Pedo-baptişti. Dovezile pe care unii se bazează pentru a arăta că ei erau astfel, noi le-am examinat, şi am demonstrat deplina lor insuficienţă pentru acest scop. Nici un singur fapt sau document care să susţină această poziţie, nu poate fi adus ca dovadă până la Reformă, când unii dintre Waldensieni au fost conduşi să adopte un nou crez, recunoscut de ei ca diferit în conţinut faţă de învăţăturile părinţilor lor. Autoritatea pe care s-au bazat oponenţii noştri pentru a dovedi Pedo-baptismul Waldensian este toată de o dată modernă şi de o importanţă îndoielnică. Perioada lungă de întuneric precedând era lui Luther şi Calvin, când Waldensienii au stat singuri ca martori ai adevărului împotriva lumii „mirate după fiară,” nu oferă nici o fărâmă de dovadă că ei erau apărătorii botezului copiilor. Nici un crez, nici o înregistrare, nici un document de-al lor, de vre-un fel sau descriere, a fost vre-odată sau ar putea vre-odată să fie adus ca dovadă că ei au împărtăşit cea mai mică simpatie faţă de acel rit. În acea perioadă, ei s-au opus erorii şi au apărat adevărul; dar este sigur faptul că botezul copiilor nu este unul din lucrurile pe care ei le-au apărat. Cel puţin, dacă ar fi făcut aceasta, acest lucru nu se găseşte în dovadă.
WALDENSIENII ERAU BAPTIŞTI
Această propoziţie va fi acum treaba noastră să o dovedim. Noi cerem cea mai rigidă cercetare atentă a faptelor şi concluziilor noastre. După cum am sugerat până acum, obiectivul nostru este să ajungem la adevărul chestiunii: noi nu avem nici un principiu sau practică denominaţională implicată în ajustarea acestei chestiuni mult discutate. Dacă ei nu erau Baptişti, aceasta nu ar furniza nici un motiv şi nu prezintă nici un motiv de ce noi nu ar trebui să fim astfel. Atunci să lăsăm adevărul să apară şi să se facă dreptate.
Este admis de toate părţile, că duşmanii lor i-au acuzat de faptul că ei interziceau botezul copiilor. Aceasta a fost una din acuzaţiile aduse în justificarea persecuţiilor sălbatice pe care ai au trebuit să le îndure pretutindeni. Acest lucru este admis de Perrin (după cum am observat anterior) şi de către toţi istoricii lor. Faptul că ei erau adesea bârfiţi şi deformaţi de duşmanii lor, este recunoscut de bună voie. Dar este uşor să detectăm pe acei bârfitori şi acele deformări.
Falsele acuzaţii aduse împotriva lor de o clasă a duşmanilor lor, sunt negate şi respinse de cealaltă clasă. În plus, crezurile şi alte scrieri ale Waldensienilor, în apărare şi explicare a practicilor şi principiilor lor, cu suficienţă întâlnesc şi resping insinuările injurioase pe care răutatea le-a inventat pentru distrugerea lor. Dar dacă acuzaţia de botez al copiilor era o calomnie, aceasta a fost una în care au persistat în mod constant şi universal duşmanii lor timp de secole; şi una pe care Waldensienii, sau vre-o parte din ei, decât până la Reformă şi după ce ei au recunoscut devierea lor de la doctrina părinţilor lor, nu au negat-o niciodată. Deşi au fost condamnaţi şi daţi la moarte datorită ei, ei niciodată nu au pretins că acuzaţia era falsă. Dimpotrivă, în tăcere şi cu resemnare ei au îndurat chinuitoare batjocuri şi persecuţii pentru acuzaţia că erau Baptişti, fără să de-a vre-o sugestie a faptului că acuzaţiile erau neadevărate. Vom înainta acum să demonstrăm faptul că acest lucru este o reprezentare corectă a cazului.
Atât de timpuriu precum începutul secolul unsprezecelea, un popor a încuviinţat că erau Waldensieni, sau cel puţin predecesorii lor, trăind în Italia, în sudul Franţei şi în alte părţi din Europa, aveau faima că respingeau botezul copiilor. Cam în anul 1025 d.Cr., un GUNDULPUS şi adepţii lui au apărut în Italia, şi sentimentele lor s-au răspândit rapid în multe ţări, şi au creat multă senzaţie. Gerard, episcop de Cambray an Arras, care a examinat sentimentele acestor persoane, raportează că ei învăţau după cum urmează despre botezul copiilor:
„Pentru că pentru un copil care nici nu voieşte nici nu aleargă, care nu ştie nimic despre credinţă, este ignorant cu privire la mântuirea şi bunăstarea lui, în care nu poate exista nici o dorinţă de regenerare sau mărturisire; voinţa, credinţa şi mărturisirea altuia nu pare să aparţină nici în cea mai mică măsură celui la care se face referire” [Gill, Divine Right of Infant Baptism (n. tr. Dreptul Divin al Botezului Copiilor), etc., p. 29].
Aceasta este mărturia unui duşman; dar de ce ar trebui să fie gândit despre ea, prin urmare, ca fiind nevrednică de crezare? Aceasta nu poartă vre-o urmă de distorsiune. Ea este clară, simplă şi specifică în detaliile sale; şi este exact ceea ce mii au susţinut şi au învăţat timp de secole, şi ceea ce Baptiştii pretutindeni susţin a fi doctrinele clare şi incontestabile ale Noului Testament. În plus, nu există nici o înregistrare care să furnizeze cea mai mică sugestie că cele de mai sus sunt o denaturare. Haideţi dar să îi auzim cum vorbesc ei pentru sine. Doctorul Allis, vorbind despre ei, spune:
„Ei sunt acuzaţi că detestă botezul, şi anume botezul Catolic. Aceşti ucenici au spus drept răspuns, „Legea şi disciplina pe care noi am primit-o de la Stăpânul nostru nu va apărea contrară nici decretelor Evangheliei sau instituţiilor apostolice, dacă ne uităm cu atenţie la acestea. Această disciplină constă în părăsirea lumii, în ţinerea în frâu a senzualităţii carnale, în furnizarea mijloacelor de trai prin munca mâinilor noastre, în a nu răni pe nimeni, şi în oferirea carităţii către toţi, etc. Aceasta este suma justificării noastre, la care folosirea botezului nu poate adăuga nimic. Dar dacă cineva spune că vre-un sacrament stă ascuns în botez, forţa acestuia este luată din cele trei propoziţii [printre Papişti]. 1. Pentru că viaţa destrăbălată a slujitorilor nu poate oferi nici un remediu salvator pentru persoanele botezate. 2. Pentru că de orice păcate se face renunţarea de faţadă, sunt după aceea luate din nou în viaţă şi în practică. 3. Pentru că o voinţă străină, şi o mărturisire străină nu par să aparţină micului copil, care nici nu voieşte nici nu aleargă, care nu cunoaşte nimic despre credinţă, şi este cu totul ignorant despre propriul lui bine şi mântuire, în care nu poate fi nici o dorinţă de regenerare, şi de la care nu se poate aştepta nici o mărturisire de credinţă” [Citat în History of Baptism (n. tr. Istoria Botezului) de Hinton, p. 287].
Atunci, acuzaţia că Gundulphus şi adepţii lui au negat botezul copiilor nu este o „calomnie”. Este clar în acest punct că ei erau BAPTIŞTI. Acest lucru este bine întemeiat pe oricare alt fapt din istoria lor. Ei au înflorit timp de cinci sute de ani înainte de Reformă. Cei mai atenţi dintre istorici îi recunosc pe ei ca fiind acelaşi popor care după aceea a fost denumit Waldensienii. Ei erau aceeaşi oponenţi necompromişi împotriva corupţiilor şi uzurpărilor din ierarhia Romano Catolică, aceeaşi apărători blânzi şi credincioşi faţă de credinţa curată şi faţă de o biserică pură – ei au trăit şi au predicat în aceeaşi ţară precum aceia care ulterior i-au denumit Waldensieni. Faptul că ei erau Baptişti, chiar doctorul Mosheim a fost forţat să mărturisească. El spune, „Ei au respins botezul ca un rit care nu foloseşte la mântuire; şi mai ales botezul copiilor” [Eccl. Hist., Vol. 1, p. 204]. Exact acesta este temelia susţinută de Baptişti, care acum constituie particularitatea lor distinsă.
Cam în anul 1040, un popor numit PATERINI a început să atragă o mare atenţie în regiuni cu privire la Milam, în locurile ulterior transmise a fi atât de faimoase prin mărturia şi suferinţele Waldensienilor. Ei au respins şi au interzis botezul copiilor, şi au spus oponenţilor lor – „Damnat et prohibet de baptismo puerorum et parvulorum.” „Referitor la penitenţe, jurăminte, excomunicări, etc., ei condamnă întregul, după cum le-au menţinut Catolicii: şi semnele şi minunile bisericii Catolice, spun ei, sunt toate un diavol, de la diavolul – Printre alte lucruri, spun ei, că nu copil nu avea nici o dorinţă să fie botezat, şi era incapabil să facă vre-o mărturisire de credinţă, şi că bunăvoinţa şi profesarea altuia nu ar putea să îi slujească copilului” [Jones, 288; Benedict, Istoria Baptiştilor, p. 65.] Doctorul Allix consideră aceştia ca fiind de aceeaşi denominaţie a creştinilor care după aceea au fost cunoscuţi sub numele de Waldensieni. Dacă ei nu erau Baptişti, CE ERAU EI? Nu există nici o dovadă că ei ar fi botezat vre-odată un copil, sau că ei vre-odată ar fi oferit acordul lor faţă de un astfel de ritual. Apare doar spre dovadă, faptul că ei au mărturisit vehement împotriva pedo-baptismului. Dacă aceasta ar fi o calomnie, nu se poate arăta vre-odată aceasta. dacă este o pată pe reputaţia lor creştină, ea trebuie să rămână acolo pentru totdeauna. Ea nu poate fi ştearsă. Dar de ce ar trebui să fie aceasta considerată o calomnie? Se lansează această acuzaţie doar de cei care doresc să fie acest lucru. Acuzaţia nu are nici o temelie decât în fantezie. Pentru că pedo-baptiştii vor ca ei să fie în favoarea viziunilor lor, încât ei şi-au imaginat că toată istoria a adus mărturie falsă cu privire la sentimentele şi practicile lor!
Spre sfârşitul acestui secol [aprox. 1075 d.Hr.], Deodwinus, episcop de Leige, scriind către regele Franţei, spune:
„Există un raport care a ieşit din Franţa, şi care merge prin toată Germania, că aceştia doi [BRUNO şi BERENGARIUS] susţin că trupul Domnului [oştirea], nu este trupul, ci doar o umbră şi o imagine a trupului Domnului; şi ei anulează căsătoria legală, [neagă faptul că, căsătoria este un sacrament]; şi cât de mult ţine de ei, răstoarnă botezul copiilor” [Citat de Gill, ut supra, p. 28.]
Bellarmine spune: „Berengarianii au admis doar adulţii la botez, care eroare Anabaptiştii au îmbrăţişat-o” [citat de Benedict, p. 52].
Cronica lui Twisk a secolului unsprezecelea spune: „Se pare că în această eră, botezul credincioşilor era afirmat şi practicat de Waldensieni şi Albigensieni.”
Waldensienii erau adesea numiţi după numele oamenilor lor distinşi. De aici, în multe locuri, ei au fost denumiţi Berengariani, după Berengarius, arhidiacon de Angers, care a îmbrăţişat şi a apărat sentimentele lor. Şi toate dovezile existente arată că în acest secol, au existat, în Italia, şi în alte locuri, după aceea redate ilustru de suferinţele Waldensienilor, mulţimi de indivizi care au protestat împotriva monstruozităţilor Papalităţii şi ale botezului copiilor. Aceste persoane, după cum a fost mai înainte menţionat, sunt de obicei şi aproape în mod universal consideraţi de cei mai bine informaţi istorici Protestanţi a fi cei care, în secolele următoare, au atras atât de multă atenţie sub numele de Waldensieni şi Albigensieni.
Dar, precum am anunţat într-un număr anterior, noi dorim să acordăm o mai mare atenţie în special secolului doisprezecelea, în care unii încep istoria Waldensienilor; şi unde în special Perrin şi cei care îl urmează, îi prezintă mai întâi cu proeminenţă spre observarea cititorilor lor. În acea eră, numele prin care ei sunt acum cel mai mult cunoscuţi în general, a fost prima dată aplicat celor credincioşi şi adevăraţilor martori. Anul 1110 d.Hr., PETER DE BRUIS, pe care Perrin îl recunoaşte printre barbii Waldensieni [„Următorul a urmat Peter Bruis, de la care mulţi le-a dat lor [Waldensienilor] numele de Petrobruisiani,” p. 46], au apărut în sudul Franţei, au lucrat cu zel şi cu succes în chemarea minţilor oamenilor spre considerarea religiei curate şi nepătate. Mari mulţimi au fost conduse de el să renunţe la teatrul papist şi să îmbrăţişeze doctrinele clare şi simple şi practicile din Noul Testament. Toate concură în admiterea faptului că Peter era un Baptist. El a învăţat, potrivit lui Mosheim, „Că persoanele nu trebuie să fie botezate până când nu ajung să îşi folosească raţiunea.” [Mosheim, vol. 2, p. 267].
Şi respectându-l pe HENRY [1150 d.Hr.], crezut de mulţi a fi un ucenic al lui Peter de Bruis, acelaşi istoric mărturiseşte, „Noi ştim doar că el, de asemenea a dezaprobat botezul copiilor, criticând vehement împotriva moralei corupte a clerului, dispreţuind zilele de sărbătoare şi ceremoniile religioase, şi a ţinut adunări clandestine” [Mosheim, Ib.].
Aceşti doi păstori îndrăzneţi şi zeloşi au fost campionii denominaţiei Waldensiene în timpul primei jumătăţi a secolului doisprezece. Marele lor succes i-a alarmat pe Papişti şi i-a stârnit să îi persecute. În anul 1119, Consiliul de la Toulouse a dat următoarea sentinţă împotriva lor şi împotriva fraţilor lor:
„Mai mult, noi excludem ca eretici din biserica lui Dumnezeu, şi îi condamnăm pe cei care, sub aparenţa religiei, neagă sacramentul trupului Domnului [transsubstanţierea], botezul copiilor, preoţia şi alte ordine eclesiastice, şi legătura căsătoriei legitime, [sau căsătoria ca un sacrament]; şi poruncim ca ei să fie predaţi puterii seculare. De asemenea, legăm sub acelaşi lanţ de osândă pe apărătorii lor, până când ei se pocăiesc” [Giesler, Text Book of Eccl. Hist., Vol. 2, p. 371].
După douăzeci de ani, Giesler ne spune că acelaşi decret a fost din nou fulgerat de al doilea Consiliu Lateran. [Ut supra.] Doctorul WALL în mod evident a simţit forţa acestui decret, care a stors din el următoarele remarci: „Consiliul Lateran sub Innocent II, 1139 d.Hr., l-a condamnat pe Peter Bruis, şi pe Arnold din Brescia, care se pare că a fost un adept al lui Bruis, pentru respingerea botezului copiilor.” [Istoria Botezului Copiilor, Vol. 2, p. 265.]
Peter, Stareţ de Clugny, care a scris împotriva Waldensienilor, care apoi în general au fost denumiţi Petrobrusiani, spune:
„Prima eroare capitală a ereticilor, este că ei susţin că, copiii nu sunt botezaţi sau mântuiţi prin credinţa altuia; dar că ar trebui să fie botezaţi şi mântuiţi prin propria lor credinţă; sau că botezul fără credinţa lor proprie nu mântuieşte; şi că aceia care sunt botezaţi, în copilărie, ar trebui să fie botezaţi din nou; căci ei nu sunt atunci re-botezaţi, ci mai degrabă botezaţi corect” [Gill, ut supra, p. 26].
La puţin timp înaintea anului 1140, EVERVINUS, din Stanfield, dioceza din Cologne, Germania, într-o scrisoare adresată către Sfântul Bernard, spune:
„În ultima vreme au fost descoperiţi nişte eretici între noi aproape de Cologne, dintre care unii s-au întors cu satisfacţie la sânul bisericii. * * * Erezia lor este aceasta: – * * * Ei nu ţin botezul copiilor, pretinzând acel pasaj din Evanghelie, „Cel ce crede şi este botezat, va fi mântuit.” Ei nu au nici o încredere în mijlocirea sfinţilor; şi toate lucrurile păzite în biserică, care nu au fost întemeiate de Cristos însuşi sau de apostolii săi, ei ne lumesc superstiţii. * * * De asemenea, trebuie să te informez, că aceia dintre ei care s-au întors în biserică, ne spun, că ei au avut un număr mare dintre ei de aceeaşi convingere răspândiţi pretutindeni, şi că printre ei au un mare număr dintre clerul şi călugării noştri. Şi cât despre cei care au fost arşi, în apărarea care au adus-o pentru ei înşişi, ne-au spus, că această erezie a fost ascunsă de pe vremea martirilor; şi că aceasta a existat în Grecia şi în alte ţări” [Jones, pag. 276, 278].
Vorbind despre aceeaşi denominaţie de oameni, Sf. BERNARD spune: „Dacă îi întrebi de credinţa lor, nimic nu poate fi mai Creştin; şi dacă observi menţinerea lor, nimic nu poate fi mai ireproşabil; şi ceea ce ei spun, ei confirmă prin faptele lor. Poţi vedea un om pentru mărturia credinţei lui, frecventează biserica, face mărturisirea lui, primeşte sacramentul. Ce este mai mult ca un Creştin? Cât despre viaţă şi purtare, el nu înşeală nici un om, şi nu face nimic violent faţă de vre-un om. El posteşte mult, şi nu mănâncă pâinea leneviei; ci lucrează cu mâinile lui pentru a susţinere. Întregul ansamblu într-adevăr este rustic şi analfabet; şi toţi pe care îi cunosc din această sectă sunt foarte ignoranţi” [Doctorul Gill, ut supra].
Şi scrierea către Earl din Sf. Giles, 1147 d.Hr., aceeaşi vrednicie, plângându-se de influenţa acestor eretici, observă:
„Bisericile sunt fără oameni, oamenii fără preoţi, preoţii fără onoare, şi Creştinii fără Cristos. Casele de întâlnire nu mai sunt concepute a fi sfinte, nici sacramentele nu sunt sfinte. Oamenii mor în păcatele lor, sufletele lor sunt purtate la acea teribilă judecată, vai! Nici împăcaţi prin penitenţă, nici întăriţi prin sfânta comuniune. Copiii Creştinilor sunt împiedicaţi de la viaţa lui Cristos, harul botezului le este negat lor; şi nici nu li se îngăduie să vină la mântuirea [botezul] lor, deşi Mântuitorul nostru a strigat cu compasiune, „Lăsaţi copilaşii să vină la mine.”
Să facem o pauză aici, la mijlocul secolului doisprezece, şi să cercetăm motivele deja neglijate. Este admis, atunci, de toţi, că în acest timp, duşmanii Waldensienilor i-au acuzat pe ei că sunt Baptişti. Astfel Perrin, şi Sims, şi Miller, şi Baird toţi admit. Acuzaţia a fost preferată de diaconi, prezbiteri, prelaţi şi popi. A fost afirmat în decretele consiliilor, şi înregistrat în minutele din dezbaterile tribunalelor şi anchetelor. Aceasta a fost proclamată în predici şi publicată în istorii. A fost acuzaţia adevărată sau falsă? Aceasta este întrebarea. Dacă nu a fost adevărată, există mijloace prin care putem demonstra falsitatea ei? O negau Waldensienii din acea eră? Acesta a fost unul din principalele motive atribuite pentru persecuţiile crude şi necruţătoare cu care ei erau urmăriţi pretutindeni: şi dacă ei au negat vre-odată acuzaţia că s-au plâns vre-odată în această privinţă că erau acuzaţi în mod fals, acea negare şi plângere a fost îngropată în mijlocul gunoaielor erelor trecute. Ele nu există, sau cel puţin, nu s-au găsit sau nu s-au auzit vre-odată. Prima negare făcută vre-odată a fost de când denominaţia Waldensienă a încetat să mai fie, la mai mult de cinci sute de ani după începerea persecuţiilor împotriva lor pentru pretinsa respingere a botezului copiilor; şi este făcută de persoane care nu aveau nici o autoritate de vre-un fel să susţină negarea. Atât ştim în acest punct. Acuzaţia duşmanilor lor că ei erau Baptişti nu a fost niciodată respinsă de nici o dovadă vrednică de cea mai mică crezare.
Waldensienii înşişi niciodată nu au negat acuzaţia. Scrierile lor şi crezurile lor arată foarte clar, că atât de departe de a nega ostilitatea lor faţă de botezul copiilor, ei au declarat deschis aceasta; sau au declarat doctrine care în mod inevitabil subminează „stâlpul principal al Papalităţii.”
Există o lucrare a lor, în versuri, numită „LECŢIA NOBILĂ”, despre care se presupune că ar fi fost scrisă la începutul secolului doisprezece [1100 d.Cr.]. Aceasta a fost ţinută la mare cinste de ei. Noi extragem următoarele pasaje din ea:
„El [Isus] însuşi a fost botezat, pentru ca să ne dea mântuire nouă. Şi el a poruncit apostolilor să boteze naţiunile. Pentru că atunci a început înnoirea. * * * * ŞI el i-a chemat pe apostoli, şi le-a poruncit să meargă în toată lumea, să facă ucenici din toate naţiunile: Să predice Evreilor şi Grecilor, şi fiecărei fiinţe umane. * * * * Şi ei au proclamat fără frică doctrina lui Cristos; predicând Evreilor şi Grecilor, şi făcând multe minuni. Şi ei i-au botezat pe credincioşi în numele lui Isus Cristos. Apoi ei au devenit un popor de noi convertiţi. Şi ei au fost numiţi creştini pentru că ei s-au încrezut în Cristos.”
Acestea sunt toate aluziile făcute la rânduiala botezului în „Lecţia Nobilă.” Să fie amintit, că aceasta a fost scrisă chiar la vremea când sabia persecuţiei era scoasă din teacă împotriva lor din cauza presupusei lor respingeri a botezului copiilor. Dacă acuzaţia era falsă, aici era o ocazie şi o oportunitate oferită pentru negarea şi dezaprobarea ei. Dar ei nu au încercat nimic de acest fel. Dimpotrivă, ei învaţă clar că Isus Cristos i-a trimis pe ucenicii lui să „facă ucenici;” şi pentru ca apostolii, în executarea însărcinării, „au botezat credincioşii în numele lui Isus Cristos, şi atunci ei au devenit un popor de noi convertiţi.” Acesta este un limbaj Baptist şi o doctrină Baptistă. Nici un altfel de popor nu ar fi întâmpinat astfel acuzaţia de respingere a botezului copiilor. Pentru duşmanii lor, scrâşnind din dinţii lor împotriva lor pentru negarea botezului copiilor, ei au proclamat fără frică însărcinarea lui Cristos şi practica apostolilor pentru botezul făcut doar credincioşilor. Dacă ei erau Pedo-baptişti, comportamentul lor este cu totul inexplicabil; dacă nu cu totul nejustificabil pentru că nu au respins o grosolană şi injurioasă calomnie. Dar pe baza supoziţiei că ei erau Baptişti, misterul este dintr-odată clarificat, şi totul este consecvent şi drept.
Există un „CATEHISM” al lor, de asemenea, presupus a fi de aceeaşi dată – cu siguranţă scris sub aceleaşi circumstanţe şi în timpul persecuţiilor pentru aceeaşi acuzaţie. Facem următoarele citate:
Slujitorul. Ce crezi tu despre sfânta biserică?
Răspunsul. * * * Biserica aşa cum este considerată potrivit cu adevărul despre misiune, este compania slujitorilor lui Cristos, împreună cu poporul dedicat sub porunca lor, folosind misiunea prin credinţă, speranţă şi caritate.
Slujitorul. Prin ce cunoşti biserica lui Cristos?
Răspunsul. Prin slujitorii citaţi legal, şi prin oamenii participanţi la adevărul misiunii.
Slujitorul. Prin ce semne cunoşti slujitorii?
Răspunsul. Prin sensul adevărat al credinţei, prin doctrina sănătoasă, printr-o viaţă ce arată un exemplu bun, prin predicarea Evangheliei, şi administrarea cuvenită a sacramentelor.
Slujitorul. Prin ce semn cunoşti slujitorii falşi?
Răspunsul. După roadele lor, prin orbirea lor, prin faptele lor rele, prin doctrina lor perversă, şi prin administrarea nepotrivită a sacramentelor. * * *
Slujitorul. Prin ce semne se cunoaşte administrarea nepotrivită a sacramentelor?
Răspunsul. Când preoţii necunoscând intenţiile lui Cristos în sacrament, spun că harul şi adevărul sunt incluse în ceremoniile exterioare, şi conving oamenii să participe la sacrament fără adevăr şi fără credinţă. Dar Domnul le porunceşte celor ce sunt ai lui, să ia seama la astfel de prooroci falşi, spunând, Păziţi-vă de Farisei, adică, de aluatul doctrinei lor. Din nou, Nu îi credeţi, nici nu mergeţi după ei. Şi David urăşte biserica adunării unor astfel de persoane, spunând, Eu urăsc adunarea oamenilor răi. Şi Domnul porunceşte să ieşim din mijlocul unor astfel de oameni; – Numeri 16:26, „Depărtaţi-vă de corturile acestor oameni răi şi nu vă atingeţi de nimic din ce este al lor, ca să nu pieriţi odată cu pedepsirea lor pentru toate păcatele lor.” Şi apostolul, 2 Corinteni 6:14-17, „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui Viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.” De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi.” Din nou, 2 Tesaloniceni 3:6, „În Numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate care trăieşte în neorânduială, şi nu după învăţăturile pe care le-aţi primit de la noi.” Din nou, Apocalipsa 18:4, „Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!”
Slujitorul. Prin ce semne sunt cunoscuţi aceşti oameni care nu sunt în adevăr în interiorul bisericii?
Răspunsul. Prin păcate publice şi credinţă eronată; noi ar trebui să fugim de astfel de persoane, ca nu cumva să fim întinaţi de ei.
Slujitorul. Prin ce fel trebuie să comunici cu sfânta biserică?
Răspunsul. Eu trebuie să comunic cu biserică cu privire la substanţa ei, prin credinţă şi caritate, cât şi prin păzirea poruncilor, şi printr-o perseverare finală în a face binele.
Slujitorul. Cât de multe sunt lucrurile care ţin de slujitori?
Răspunsul. Două, cuvântul şi sacramentele.
Slujitorul. Câte sacramente există?
Răspunsul. Două: şi anume, Botezul şi Cina Domnului” [Perrin, pag. 216, 216].
Ce este învăţat în cele de mai sus, dar acel principiu, despre care Doctorul Mosheim spune, „pus la temelie şi a fost sursa a tot ce era nou şi singular în religia Baptiştilor;” şi anume: „Că împărăţia pe care Cristos a stabilit-o pe pământ sau biserica vizibilă este o adunare de persoane sfinte; şi de aceea ar trebui să fie cu totul liberă nu doar de persoane ne-evlavioase şi păcătoşi, dar de toate instituţiile umane construite împotriva lipsei de evlavie.” Acesta nu este un principiu Pedo-baptist. Prezbiterienii ar fi spus, că biserica vizibilă era compusă din credincioşi şi „sămânţa lor.” Natura botezului copiilor este de a-i aduce pe cei neconvertiţi şi necredincioşi în limitele bisericii lui Cristos. Atunci, Waldensienii, în Catehismul lor, lovesc la rădăcina botezului copiilor şi afirmă marele principiu al întregii particularităţi Baptiste. Şi ei fac aceasta, de asemenea, în faţa pericolului şi morţii. Ce stimulente, altele decât cele duşmane faţă de botezul copiilor, ar fi putut să-i determine să urmărească un astfel de curs prin astfel de circumstanţe? – pentru a lovi chiar la temelia edificiului Pedo-baptist, dacă ei nu au vrut să vadă că superstructura a fost lăsată fără o piatră peste alta?
Vignaux, în a lui carte, Memorials of the Waldenses (n. tr. Memoriale ale Waldensienilor), după cum este citat de Perrin, confirmă opinia că ei au susţinut că biserica vizibilă a lui Cristos este alcătuită doar din credincioşi. O doctrină fundamentală a lor, aşa cum este enumerată de el, a fost aceasta:
„Cei care aud Cuvântul lui Dumnezeu şi au o cunoştinţă corectă a lui, sunt biserica adevărată, căreia Isus Cristos i-a încredinţat cheile să lase să între oile şi să alunge lupii.”
„Aceasta,” spune Vignaux, „este doctrina Waldensienilor, pe care duşmanii adevărului i-au contestat, şi pentru care ei i-au persecutat în acele zile, după cum numiţii duşmani mărturisesc ei înşişi” [Perrin, p. 40].
De asemenea, în CREZURILE LOR, ei erau deopotrivă îndrăzneţi şi expliciţi. Într-unul emis în anul 1120 d.Cr., ei spun:
„12. Noi considerăm sacramentele ca semne ale lucrurilor sfinte, sau ca embleme vizibile ale binecuvântărilor invizibile. Noi considerăm că este potrivit şi chiar necesar ca, credincioşii să folosească aceste simboluri sau forme vizibile când acestea se pot face. Totuşi, noi susţinem că, credincioşii pot fi mântuiţi fără aceste semne, când ei nu au locul şi nici ocazia de a le păzi.”
„13. Noi nu recunoaştem ca sacramente (ca fiind rânduite în mod divin) decât botezul şi Cina Domnului” [Jones, p. 333; Perrin 52].
Aceasta a fost publicată anul următor după canonul sângeros de la Consiliul din Toulouse, (deja citat), denunţând Waldensienii şi predându-i puterii seculare pentru pedepsire, pentru că, printre alte lucruri, ei au negat botezului copiilor. Acesta a fost evident scris şi publicat pentru a salva doctrinele lor de interpretările greşite date de duşmanii lor, şi pentru a se justifica ei înşişi înaintea îngerilor şi oamenilor pentru alegerea mai degrabă să moară decât să renunţe la sentimentele lor. Poate credulitatea în sine să presupună că este posibil, ca Pedo-baptiştii în mod fals acuzaţi de negarea dogmei lor dragi, şi gata să fie oferiţi datorită acestei false acuzaţii, ar publica solemn un crez stabilind botezul credincioşilor în limbajul cel mai emfatic, şi cu totul omiţând cea mai depărtată aluzie la botezului copiilor? A presupune aceasta, înseamnă a-i acuza că au eşuat în a purta mărturie faţă de întregul adevăr – cu dovedirea trădării faţă de principiile care stau la temelia bisericii Răscumpărătorului. Dar întreaga lor istorie arată că ei au fost incapabili de disimulare sau tăinuire. Nici un pericol şi nici o tortură nu i-a putut face să nege sau să ascundă doctrinele despre care ei au crezut că sunt insuflate în Sfintele Scripturi.
Acest crez este în mod clar un crez Baptist. Waldensienii l-au păstrat cu sfinţenie în toată noaptea întunecată a persecuţiilor lor. Ei niciodată nu retractat. În timpul celor patru sute de ani înaintea Reformei, în văile şi în trăinicia Alpilor şi Pirineilor, şi în aproape toate ţările din Europa, bisericile acestor urmaşi persecutaţi ai Salvatorului au susţinut ferm şi au nutrit sacre principiile acestui crez. În timpul acelei vremi ei nu au publicat nimic în contradicţie cu principiile sale sau având cea mai mică formă de retractare. Ei au lăsat ca aceasta să rămână înaintea lumii ca simbol al credinţei lor. Aceasta vine la noi sfinţită de aprobarea şi de sigiliul sângelui acelei mari mulţimi de martiri care au murit pentru mărturia lui Isus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu în timpul nopţii lumii.
Atunci, acuzaţia că Waldensienii au negat botezului copiilor nu este o calomnie. Aceasta a fost preferată de duşmanii lor împotriva lor, este adevărat; dar ea nu a fost niciodată negată de ei. Târâţi înaintea consiliilor, şi tribunalelor, şi împăraţilor, şi acuzaţi cu aceasta ca o ofensă vrednică de moarte şi de lanţuri, ei nu au pledat nevinovaţi; şi au afirmat, ca justificare a lor, că Isus a poruncit apostolilor să boteze ucenici, şi că apostolii au făcut aşa cum li s-a poruncit: – ei au declarat biserica vizibilă a lui Cristos a fi compusă din credincioşi, şi că rânduielile sale aparţin doar celor credincioşi. Aceste fapte dovedesc incontestabil că Waldensienii nu sunt Pedo-baptişti ci Baptişti. Acuzaţiile împotriva lor cu privire la erezia în doctrină şi imoralitatea în practică sunt respinse pe larg de crezurile şi alte scrieri ale Waldensienilor. Este ciudat, pentru orice alt motiv decât că ei erau Baptişti, că, respectând negarea lor faţă de botezul copiilor trebuie să rămână fără cea mai mică sugestie a neveridicităţii ei.
Este sigur faptul că această interpretare a crezurilor lor şi a comportamentului lor nu este specifică Baptiştilor. Mulţi care ar fi fost fericiţi să întemeieze prietenia lor pentru Pedo-baptism, au fost constrânşi să admită că ei îl resping cu desăvârşire. Aceasta va apărea înainte ca să terminăm. Rezumăm citatele noastre:
Aeneas SYLVIUS, după aceea numit Papa Pius II [1458-1464], a descris doctrinele Waldensienilor în a lui Istoria Boemiei, capitolul 35. El a călătorit printre Waldensieni şi a trimis un raport direct de la sursă către un Cardinal despre ei. El de asemenea a citat tratatul inchizitorului Raynerus care a scris împotriva Waldensienilor în anul 1250. Sylvius spune despre ei: „Cât despre partea a doua a erorilor lor, ei condamnă toate sacramentele Bisericii. Referitor la sacramentul Botezului, ei spun, că Catehismul nu înseamnă nimic; că IERTAREA DE PĂCATE PRONUNŢATĂ ASUPRA COPIILOR NU LE FOLOSEŞTE LA NIMIC; că naşul şi naşa nu înţeleg că ei răspund Preotului…” [Câteva Remarci despre Istoria Ecleziastică a Bisericilor Străvechi din Piedmont, Peter Allix, 1690, capitolul 22, „Referitor la credinţa şi comportamentul Waldensienilor în Boemia”].
Dar această reprezentare a aversiunii faţă de singura manieră de botez a copiilor care exista atunci în Europa, în măsura în care istoria sau chiar tradiţia aduce vre-o mărturie, este excelată de limbajul lor puternic. În LUCRAREA LOR DESPRE ANTICRIST, datată în 1220, Waldensienii spun:
„A treia lucrarea a Anticristului constă în aceasta, că el atribuie regenerarea Duhului Sfânt faptelor moarte din exterior, botezând copii în acea credinţă, şi învăţând că prin aceasta botezul şi regenerarea trebuie să fie avută, şi în aceasta el mărturiseşte şi dă porunci şi alte sacramente, şi întemeiază în acestea tot creştinismul, care este împotriva Duhului Sfânt” [Perrin, p. 245].
Aceasta atribuie foarte clar lui Anticrist tot botezul copiilor practicat la acea vreme. Apoi botezul unui adult era făcut foarte rar. Acesta era excepţia faţă de o regulă generală, aproape universală. Cu veacuri înainte, legiferările statului cereau cu asprime tuturor părinţilor să îşi aducă copiii lor la ligheanul regenerării. A refuza şi a amâna însemna să pui în pericol proprietatea, libertatea şi chiar viaţa. Motivul legii era, că fără botez, copiii de la cea mai fragedă vârstă erau pasibili de o distrugere veşnică din prezenţa lui Dumnezeu şi de la slava puterii lui. De aici, pentru a împlini cerinţa credinţei pe care Scripturile o cer clar de la toţi candidaţii pentru botez, ingeniozitatea clerului a întocmit o credinţă prin delegat; şi părinţii ca sponsori, sau altfel naşii şi naşa, erau rânduiţi să răspundă şi să facă mărturisire în locul copilului; şi pe baza unei profesiuni de credinţă astfel făcută de chezaşii lui, copilul era considerat ca unul care crede, şi era solemn botezat pentru regenerare şi mântuire, şi astfel devenea îndreptăţit la toate privilegiile membrilor bisericii Răscumpărătorului. Dacă a fost vre-un altfel de botez al copiilor în erele despre care noi scriem acum, toate mărturiile contemporane sunt cu totul tăcute în această privinţă. Aceasta a trecut, şi nu a lăsat nici o urmă a existenţei sale. De aceea, Waldensienii, în denunţarea acestei lucrări ca fiind o unealtă a lui Antihrist, au denunţat botezul copiilor despre care ei ştiau că este în Europa şi apoi cunoscut în lume! La acea vreme nu exista un botez al copiilor fără chezăşie – nici una decât pentru regenerare şi mântuire – şi astfel tot creştinismul era întemeiat în el: şi Waldensienii, în respingerea acesteia ca fiind lucrarea specială a unui duşman specific al lui Cristos, au declarat, în termeni neîndoielnici, că ei erau BAPTIŞTI. Dar ne întoarcem încă o dată la citatele noastre, ca o dovadă în plus faţă de poziţia avută în vedere.
Cronica lui Twisk (mereu citată) spune: „Noi bănuim din ceea ce spun scriitorii, că fraţii Waldensieni şi Albigensieni au existat şi imediat după această dată [1100 d.Cr.]; că ei erau opuşi erorilor papale şi botezului copiilor” [Istoria Baptiştilor, de Benedict, p. 74].
Episcopul Usher, despre autoritatea cărţii Cronicile a lui Koveden, afirmă, că în anul 1176, Boni homines din Toulouse, (un nume dat Waldensienilor), au fost chemaţi să se înfăţişeze înaintea unor episcopi, stareţi, etc., şi li s-a cerut să retracteze erorile lor prin subscrierea la un crez alcătuit pentru acest scop. În crez era următorul paragraf: „Noi credem de asemenea că nici o persoană nu este mântuită decât dacă este botezată: şi copiii sunt mântuiţi prin botez.” Fiind îndemnaţi să subscrie şi să jure faţă de acest crez, ei au refuzat cu perseverenţă. [Istoria Botezului copiilor de Wall, Vol. 2, p. 243.]
Eckbertus Schonaugiensis a scris în anul 1160 d.Cr. un tratat împotriva Waldensienilor. El munceşte să deformeze doctrinele lor, şi adesea prezintă propriile sale concluzii nebune ca fiind ceea ce ei învaţă, în locul doctrinelor care ei le susţineau cu adevărat. Ca acest frate acum în relaţie cu Protestanţii, el s-a străduit să mărească diferenţele de sentimente despre care el a pretins că existau împotriva lor. El spune:
„Despre botez ei vorbesc felurit, că botezul nu face nici un bine copiilor, pentru că ei nu pot din ei înşişi să îl dorească, şi pentru că ei nu pot profesa nici o credinţă. Dar există un alt lucru despre care ei susţin mai general referitor la acel punct, deşi mai secret, şi anume: că nici apa de botez nu face nici un bine pentru mântuire: şi de aceea pe cei care vin în secta lor ei îi re-botează într-un mod privat, despre care ei îl numesc botezul cu Duhul Sfânt şi cu foc” [Wall, ut supra, p. 250].
Ceea ce el reprezintă ca doctrină a lor publică este toată corectă, şi susţinută de scrierile şi crezurile lor. El nu a putut să se aventureze să reprezinte în mod greşit acestea. Ei sunt deschişi pentru inspecţia lumii – pentru a fi văzuţi şi citiţi de toţi oamenii. De aici el are pretenţia că ştie despre doctrinele şi practicile lor secrete; şi aici el îşi descoperă capriciul lui şi falsităţile lui. Nu ar trebui să ne aşteptăm să găsim mult adevăr la un duşman care vorbeşte despre lucruri secrete în legătură cu cei pe care el doreşte să îi ducă să fie sub dispreţul şi persecuţia mulţimii: dar chiar cel mai nesăbuit oponent nu se va hazarda să ofere o reprezentare greşită palpabilă, fără a spune o falsitate izbitoare, în legătură cu obiceiurile şi opiniile unei denominaţii despre care el cunoaşte şi admite că sunt bine înţeleşi pentru public şi pentru sine. De aici, atunci, noi putem crede uşor că ceea ce spune Eckburtus referitor la Waldensienii negând botezului copiilor; pentru că el vorbeşte despre ceea ce este în general cunoscut; în timp ce noi nu credem ceea ce spune el referitor la botezul lor cu Duhul Sfânt şi foc, pentru că el mărturiseşte că ei nu fac aceste lucruri în mod public. De fapt, el pretinde că a aflat chestiunea „de la unul care a fost la întâlnirile lor secrete.” Dar cine era acest individ, care este chemarea lui sau care este caracterul lui pentru adevăr, el nu dă nici o informaţie. Întregul lucru este clar o calomnie, nesusţinută de nici un martor respectabil şi cunoscut. Şi astfel este uşor să separi adevărul de falsitate, în afirmaţiile duşmanilor Waldensienilor. În primele ere ale dispensaţiei Evangheliei, acuzaţii similare au fost preferate împotriva creştinilor, în legătură cu întâlniri secrete, de către persecutorii lor păgâni.
Duşmanii Waldensienilor au încercat să respingă, prin argument, obiecţiile aduse împotriva botezului copiilor. Noi vom oferi un exemplu spus de Petrus Cluniacensis. El spune:
„Dacă botezul dat în copilărie este nul, AŞA CUM AU PRETINS EI, atunci toată lumea a fost oarbă până acum, şi prin botezarea copiilor timp de mai mult de o mie de ani, a fost dat doar un botez batjocoritor, şi a făcut doar creştini închipuiţi. * * * Şi deoarece toată Franţa, Spania, Germania, Italia, şi toată Europa, nu a avut nici o persoană acum timp de trei sute sau aproape cinci sute de ani botezată altfel decât în copilărie, ei nu avut niciodată un creştin în ea!” [Wall, ut supra, p. 259].
Chiar până la doctorul Wall, aceasta furnizează o dovadă convingătoare, că Waldensienii despre care a făcut aluzie Peter din Clugny erau Baptişti – pe deplin respingând botezul copiilor.
Waldensienii erau uneori numiţi Cathari, sau Puritani, pentru că ei au învăţat că biserica ar trebui păstrată curată – despărţită de lume – şi compusă doar din persoane regenerate. Doctorul Wall spune:
„În anul 1192, un Alanus recunoscând opiniile Catharilor, spune, unii dintre ei susţineau că botezul nu este de nici un folos la copii; şi alţii dintre ei că la nici o persoană nu este folositor” [Ib., p. 262].
Probabil Alanus pune construcţia lui a sentimentelor lor, pentru sentimentele Catharilor. Adevărat, era obişnuit în acele zile, să le reproşezi Waldensienilor toate erorile fiecărui grup opus papalităţii; şi de aici, probabil, Alanus ar fi vrut să afirme, în acest fel larg şi plin de reproş, că Manicheanii erau de asemenea Cathari, sau Waldensieni. „Mai multe consilii şi decrete date cam în această perioadă,” spune doctorul Wall, „stabilesc doctrina botezului la amândoi în general, şi de asemenea, în particular cel al copiilor, în opoziţie, după cum se pare, unii au negat tot botezul, şi pentru alţii aceasta a negat botezul copiilor. Cum ar fi de exemplu, Consiliul Lateran sub Papa Innocent II, anul 1215, capitolul 1. „Sacramentul botezului înfăptuit în apă cu invocarea Trinităţii este folositor pentru mântuire, deopotrivă pentru persoane adulte cât şi pentru copii, prin orice mod este administrat corect în forma bisericii.” Şi numitul papă are în decretele sale o scrisoare în răspuns la o scrisoare de la episcopul de Aries în Provence, care a reprezentat înaintea lui, că „unii eretici au învăţat acolo că nu era nici un folos să boteze copiii, de vreme ce ei nu puteau avea nici o iertare de păcate, pentru că nu au nici o credinţă, nici caritate, etc.”” [Istoria Pedo-baptiştilor, ut supra, 265].
Cartea Sentinţelor inchiziţiei din Toulouse ne informează că, Waldensienii susţin, „că botezul cu apă administrat de biserică nu este de nici un folos pentru copii, pentru că, copiii, sunt departe de a da o încuviinţare a acestuia, plângând la acesta.”
Reinerius Saccho, un inchizitor Romano Catolic, care a petrecut 17 ani cu Waldensienii înainte de a deveni persecutorul lor, mărturiseşte în anul 1254 după cum urmează: „În al doilea rând, ei condamnă toate Sacramentele Bisericii; în primul rând, cu privire la botez, ei spun că Catehismul este nimic – de asemenea că baia care se face la copii nu ajută la nimic” (Reinerius, Despre Sectele Ereticilor Moderni, 1254, citat de S.R. Maitland, Istoria Albigensienilor şi Waldensienilor, 1832).
Ermengaudi [1287 d.Cr.], un mare om în biserica [Catolică] şi unul dintre cei mai mari conducători din vremea lui, care a înflorit cam la sfârşitul secolului doisprezece, îi acuză pe Waldensieni că neagă botezul copiilor. El spune:
„Mai mult, aceşti eretici spun că acest sacrament [botezul] nu ajută cu nimic decât celor car îl caută cu gura şi cu inima lor. De aici trăgând concluzia eronată, că botezul nu poate fi de nici un folos pentru copii.”
Izarn, un Dominican şi un Troubadour, care a înflorit în secolul treisprezece, spune:
„Ei au admis un alt botez decât ceea ce a făcut biserica – şi anume, botezul credinciosului” [Istoria Baptiştilor, Benedict, p. 68].
Favin, istoricul spune, „Albigois preţuiesc botezul copiilor ca fiind superstiţios” [Ib. 68].
Lager observă despre John Chassagnien, (un Francez şi un Papist care a scris istoria Albigensenilor, publicată în secolul şaisprezece), „Acest autor dovedeşte că mulţi Albigenseni, deşi nu au respins niciodată sacramentul [botezului], nici nu au spus că el era inutil, niciodată nu au susţinut că nu era necesar pentru copiii mici până când sunt la vârsta pentru a crede; şi că este scris, „Cel care crede şi este botezat va fi mântuit; dar cel care nu crede va fi osândit.” În care ei l-au urmat pe Tertulian, care este de această opinie, că botezul poate fi amânat în cazul copiilor până când ei sunt mai mari, şi vor avea înţelegere şi inteligenţă” [citat de Sims, în Peyran, p. 476].
„Una dintre cele mai recente şi mai sărbătorite lucrări din Istoria Clericală care a apărut pe continentul Europa,” spune domnul Hague, „este de M. DE POTTER, care, într-o relatare rezumată despre aceşti oameni, spune, „Ei l-au numit pe Papă Antihristul, s-au opus plăţii de zeciuieli, au desfiinţat distincţiile în preoţie, au negat autoritatea consiliilor, au respins toate ceremoniile botezului cu excepţia simplei spălări, şi pun un mare accent pe adevărul că în copilărie nu poate fi o reală convertire la credinţa creştină, de aceea ei i-au botezat din nou pe cei care au părăsit biserica Papistaşă, dorind să îmbrăţişeze doctrinele lor” [William Hague, Discurs Istoric al Apocalipsei, p. 72].
Limborch, Profesor de Divinitate la Universitatea din Amsterdam, în 1670, care a scris o istorie a Inchiziţiei, în compararea Waldensienilor cu creştinii din vremea lui, spune: „Ca să vorbesc cinstit despre ceea ce gândesc referitor la toate sectele moderne de creştini, Baptiştii Olandezi seamănă cel mai mult cu Albigensienii şi Waldensienii deopotrivă, dar în special cu cei din urmă” [Benedict, p. 69].
Starck, predicator al curţii din Darmstadt, în istoria lui despre botez, spune:
„Dacă în loc să ne uităm doar la confesiuni specifice, urmărim modul lor general de gândire, găsim că ei nu doar resping botezului copiilor, dar îi re-botează pe cei care au trecut de la biserica Catolică la ei, şi că deşi Anabaptiştii au menţinut o conexiune cu Munzer, Storck, Grebel, Stubner şi Keller, WALDENSIENII ERAU PREDECESORII LOR” [citat de Hague, p. 82].
Venema, un istoric Protestant divin şi clerical sărbătorit, după ce a atribuit felurite motive împotriva considerării Menoniţilor ca descendenţi din „nebunii lui Munster,” continuă să remarce:
„Cea mai apropiată origine a Menoniţilor [Baptiştii Olandezi], după judecata mea, este cel mai bine derivată din Waldensieni, şi de asemenea din cea a Anabaptiştilor. Menoniţii au dorit să se restaureze inocenţa şi puritatea bisericii primare, şi să continue Reforma mai departe decât a intenţionat Luther şi Calvin. Cu siguranţă, Waldensienii, dacă omiţi originea trupului lui Cristos, au susţinut principalele articole de religie aproape comune cu Menoniţii” [Benedict, p. 189].
Robinson, în a lui Cercetări Ecleziastice, citează un vechi istoric Italian, care, descriind Waldensienii din secolul doisprezece, spune:
„Ei nu au citit niciodată liturghia. Ei spun că nimeni nu trebuie să fie forţat să creadă – că nu este de nici un folos starea de catehumen (începător), şi nu este nici un beneficiu în botezul copiilor. Ei au denunţat aspru întreg corpul clerical datorită traiului lor trândav, şi spun că ei trebuie să muncească cu mâinile lor, aşa cum au făcut apostolii” [Rob. Resurse Ecleziastice, p. 462].
Jacob Mehkning, citat de Benedict din Martirologia Olandeză, spune:
„Dând o relatare a botezului în secolul patrusprezece, am în posesia mea o Mărturisire veche a fraţilor Waldensieni din Boemia, tipărită în Germană, în care ei declară clar că la începutul creştinismului nu era nici un copil botezat; că strămoşii lor nu l-au practicat, etc., precum John Bohemius scrie în a doua carte von der Sitten der Voelker: – mai înainte era obiceiul să se facă botezul doar celor care au primit instrucţiuni pregătitoare în credinţă, şi au trecut prin şapte examinări, săptămânile anterioare Paştelui şi Rusaliilor; aceştia erau atunci botezaţi pe baza mărturisirii lor de credinţă; dar după ce a fost presupus că botezul este esenţial pentru mântuire, a fost poruncit (de către Papişti) că copiii trebuie să fie botezaţi, iar naşii erau atunci cei cărora li se permitea şi trebuiau să facă mărturisirea şi să renunţe la satana în locul copiilor” [Benedict, p. 140].
Mosheim, deşi un mare duşman al Baptiştilor, a fost cu toate acestea forţat să admită, că „adevărata lor origine a fost ascunsă în adâncimile antichităţii.” El spune, „Menoniţii moderni [sau Baptiştii Olandezi] afirmă, că predecesorii lor erau descendenţii acelor Waldensieni, care au fost întâmpinaţi cu opoziţia tiranică a Papiştilor; şi că ei erau cea mai curată sămânţă, şi cei mai împotrivitori faţă de orice înclinaţie spre rebeliune, cât şi faţă de orice vederi fanatice.” Şi apoi ei remarcă:
„Eu cred că Menoniţii nu sunt cu totul greşiţi, când ei se laudă că sunt descendenţi din Waldensieni, Petrobrusiani şi alţii, care sunt de obicei desemnaţi ca martori ai adevărului înainte de Luther. Înainte de era lui Luther, ei erau ascunşi în aproape fiecare ţară din Europa, dar în special în Boemia, Moravia, Elveţia şi Germania, foarte multe persoane, în a căror minte era adânc înrădăcinat principiul pe care l-au susţinut Waldensienii, Wickliffienii şi Hussiţii, unii mai ascuns iar alţii mai deschis; şi anume, că împărăţia pe care Cristos o aşază pe pământ, sau biserica vizibilă, este o adunare de persoane sfinte; şi de aceea ar trebui să fie cu totul liberă nu doar de persoane ne-evlavioase şi păcătoşi, dar de toate instituţiile făcute de oameni împotriva ne-evlaviei. Acest principiu stă la temelie şi a fost sursa a tot ceea ce era nou şi particular în religia Menoniţilor; şi cea mai mare parte a opiniilor lor singulare, după cum este bine atestat, au fost aprobate cu câteva secole înainte de vremea lui Luther, de cei care au avut astfel de vederi referitoare la biserica lui Cristos” [Istoria Ecleziastică, Vol. 2, p. 200].
A fost publicat la Breda, în 1819, un „Raport al Originii Baptiştilor Olandezi,” de DR. YPEIJ, profesor de teologie la Groningen, şi Rev. J.J. DEMONT, capelan al regelui Olandei. Aceşti domni aparţineau Bisericii Olandeze Reformate; cu alte cuvinte, erau Prezbiterieni Olandezi. În această lucrare, ei spun:
„Menoniţii erau descendenţi din Evanghelicii puri Waldensieni, care erau alungaţi prin persecuţie în felurite ţări; şi care, în timpul ultimei părţi din secolul doisprezece, au fugit în Flanders, şi în provincii din Olanda şi Zeelanda, unde ei au trăit vieţi simple şi exemplare, în sate ca fermieri, în oraşe prin comerţuri, liberi de acuzaţia de vre-o imoralitate grosolană, şi având cele mai simple şi mai pure principii, care ei le-au exemplificat printr-o sfânt purtare. De aceea, ei existau de multă vreme înaintea Bisericii Reformate din Olanda. Existau două sece printre ei atunci: una distinsă prin numele perfectă, (care au ţinut de o comunitate de bunuri), şi cealaltă imperfectă. Pe departe cea mai mare parte din prima sectă, şi întreaga a doua, erau cu siguranţă printre cei mai pioşi creştini pe care i-a văzut vre-odată biserica, şi cei mai vrednici cetăţeni pe care i-a avut vre-odată statul. Istoria înlătură fiecare îndoială cu privire la acest subiect.”
„În anul 1536, comunitatea lor răspândită a obţinut un statut obişnuit de ordin bisericesc, separat de toţi Protestanţii Olandezi şi Germani, care la acea vreme nu erau alcătuiţi într-un singur corp sau prin vre-o legătură de unitate. Acest avantaj a fost procurat de ei prin conducerea înţeleaptă a Protestantului Frizeland, Menno Simons, care anterior a fost preot papal. Acest om învăţat, înţelept şi chibzuit a fost ales de ei ca lider al lor, pentru ca ei să poată prin eforturile lui personale, să fie curăţaţi înaintea întregii creştinătăţi de orice blam atras din partea unora. Acest obiectiv a fost realizat prin urmare: unii dintre perfecţionişti el i-a revendicat la ordine, şi pe alţii el i-a exclus. De asemenea, el a purificat doctrina religioasă a Baptiştilor.”
„Acum am văzut că Baptiştii care erau anterior numiţi Anabaptişti, şi în vremuri ulterioare Menoniţi, erau original Waldensieni; şi care de multă vreme în istoria bisericii, au primit onoarea acestei origini. Din această cauză Baptiştii pot fi consideraţi singura comunitate creştină care a stat de pe vremea apostolilor, şi ca o societate creştină care a păstrat pure doctrinele Evangheliei de-a lungul veacurilor. Economia externă şi internă perfect corectă a denominaţiei Baptiste tinde să confirme adevărul, disputat de biserica Papistaşă, că Reforma adusă cam în secolul şaisprezece a fost în cel mai mare grad necesară; şi în acelaşi timp porneşte să respingă noţiunea eronată a Catolicilor, că, comuniunea lor este cea mai veche” [Enciclopedia Cunoştinţei Religioase, Art. Menoniţii.]
Nu este ciudat, că atât de mulţi scriitori, prieteni şi duşmani, preoţi, polemici şi istorici, au prin atât de multe ere, că persistă în acuzaţia Waldensienilor că sunt opuşi botezului copiilor, dacă tot timpul ei nu erau doar în practică constantă, dar erau apărătorii îndrăzneţi ai acelui rit? Şi minunea nu este micşorată, când se aminteşte că, aceste acuzaţii au fost făcute fără înţelegere, în diferite ere şi ţări, sub foarte diferite circumstanţe şi pentru felurite scopuri; şi că Waldensienii ei înşişi, în nici una din mărturisirile şi publicaţiile lor, nu le-au negat; ci, dimpotrivă, aşa şi-au afirmat doctrinele lor încât au condus cea mai sinceră din toate puterile de convingere să creadă că ei erau Baptişti. Într-adevăr, în nici un punct din istoria lor, şi în nici un principiu din crezul lor nu este mai clar şi mai evident faptul că ei au negat botezul copiilor. Dacă aceasta nu este dovedit prin dovezile pe care le-am adus în sprijin, atunci nici un fapt din istorie nu poate fi întemeiat. Robinson spune,
„În mijlocul producţiilor scriitorilor, prietenilor şi duşmanilor timpurii, mărturisitorii întregului adevăr şi oponenţii lui, analiştii, istoricii, înregistratorii, inchizitorii şi alţii, cu cercetătorii muncitori din Usher, Newton, Allix, Collier, Wall, Perrin, Leger, Moreland, Mosheim, Maclaine, Gilly, Sims şi alţii – toţi de convingere Pedo-baptişti, cu fiecare avantaj de a învăţa de partea lor – care au comparat consilii, canoane, sinoade, conferinţe, cronici, decrete, bule, predici, lecţii, confesiuni, crezuri, liturghii, etc., de la crezul particular al lui Irineu până la conducătorii din Augsburg – care au examinat documente acasă, şi au explorat teritorii peste hotare – munca lor unită nu ar fi putut niciodată produce un singur document datat sau o mărturie de Pedo-baptism printre Vaudois, separat de comunitatea Papistaşă, de la hernie lui Novatian până la moartea monstrului execrabil, Alexandru VI, 1503.”
Am văzut, într-un număr anterior, că chiar Perrin a fost constrâns să admită, că timp de mai multe sute de ani, botezul copiilor nu a fost practicat printre Waldensieni. El a fost urmat de alţii în această recunoaştere, cât şi în ciudata explicaţie pe care o dă el, mai înainte observată. A. MELLIN, un învăţător al Calviniştilor, care a înflorit în Olanda aproape două secole în urmă, spune:
„Faptul că copiii Waldensienilor erau adesea destul de în vârstă când erau botezaţi, nu a fost un act voluntar, ci datorită unei lipse de învăţători, pentru că la ei secerişul era mare, dar lucrătorii puţini, care puteau administra sacramentele, şi în special botezul, pe care ei l-au ţinut la mare stimă; acum, de vreme ce slujitorii lor erau răspândiţi încoace şi încolo de violenţa persecuţiei, sau altfel călătoreau prin alte ţări cu scopul de a insufla doctrina lor, părinţii erau în necesitatea de a amâna botezul copiilor lor, şi astfel acesta avea loc când copiii lor erau adesea în vârstă înainte să primească botezul” [Benedict, p. 75].
B. Lydius, un ţăran, contemporan şi adept Calvinist cu Mellin, tradus Perrin, s-a străduit să facă să pară, că Waldensienii „au amânat botezul copiilor lor, nu în consecinţă a doctrinei lor, ci ca o chestiune de necesitate, dintr-o lipsă de învăţători” [Benedict, ut supra].
În a treia parte din Istoria Waldensienilor, de Perrin şi alţii, avem următorul limbaj:
„Astfel erau unele relicve şi rămăşiţe ale bisericilor săracilor Waldensieni păstrate în mai multe părţi muntoase ale marchizetului până în anul 1633, dar fără hrană pastorală sau spirituală pentru săracele suflete, cu excepţia unor câţiva slujitori, care erau din când în când trimişi la ei incognito din valea din Lucerne, care este mică, şi au instruit, mângâiat şi încurajat cât de mult posibil adunări foarte personale, adică acei săraci credincioşi, şi i-au botezat pe copiii lor. Totuşi pentru că aceasta nu se putea face pretutindeni fără a aduce ruina inevitabilă a slujitorului şi audienţei sale; astfel că, în anul 1633, când ei au terminat distrugerea lor, mai mulţi dintre copiii lor au fost botezaţi în numita vale din Lucerne, la vârste de 18 şi 20 de ani” [Perrin, p. 326].
Acestea sunt subterfugii mizerabile pentru a scăpa de un fapt clar şi de netăgăduit, că copiii Waldensienilor NU au fost botezaţi. Ultima poveste citată mai sus, nu este deloc consecventă. La început ni se spune, că marchizetul de Saluces era „fără păstori sau hrană spirituală;” şi că Lucerne era atât de binecuvântată în aceste privinţe, că ei au suplinit nevoile sufletelor înfometate ale marchizetului: şi totuşi în concluzie, este grav relatat, că Lucerne era atât de nevoiaş de predicatori în acelaşi ani, că, copiii lor nu au fost botezaţi până la vârste de 18 sau 20 de ani! În anul în care Lucerne a trimis predicatori la marchizet, acolo copiii din Lucerne nu au fost botezaţi până când nu au devenit bărbaţi şi femei, pentru lipsa de predicatori! „Picioarele ologului nu sunt egale.”
Povestea se infirmă singură. Şi acest lucru nu este cea mai curioasă chestiune în această relatare. Potrivit autorului nostru, botezul copiilor printre Waldensieni s-a extins la persoane de vârste 18 sau 20 de ani!! Întreaga poveste este cu totul incredibilă; şi arată la ce se reduc indivizii disperaţi extremişti, care încearcă să dovedească faptul că aceşti străvechi mărturisitori erau Pedo-baptişti. Aceasta nu a fost din necesitate, ci prin alegere, că Waldensienii nu şi-au botezat copiii lor. Deşi unii dintre ei, după cum a fost arătat în primul nostru articol cu privire la acest subiect, s-au depărtat de la căile părinţilor lor, pretinzând că „barbii lor i-au condus în multe şi mari erori şi de la calea dreaptă a religiei adevărate,” şi de aici au fost influenţaţi de Reformatori să îmbrăţişeze botezul copiilor; totuşi acea partidă a fost mică şi nu a crescut mult până la marele masacru de după aproape o sută de ani. Marea majoritate a Waldensienilor, au rămas până la sfârşit credincioşi faţă de doctrinele părinţilor lor. Astfel, la nouă ani după publicarea Mărturisirii Angrogne, şi anume în 1544, Waldensienii, în timp ce erau ameninţaţi cu distrugerea totală de persecutorii lor, pentru a înlătura prejudecăţile împotriva lor şi pentru a preveni toate neînţelegerile faţă de sentimentele lor, au transmis regelui Franţei o Mărturisire de Credinţă, iar în al 7-lea articol al acestuia, ei spun:
„Noi credem că în rânduiala botezului, apa este semnul vizibil şi exterior care reprezintă pentru noi că, în virtutea operaţiei invizibile a lui Dumnezeu, care este în noi – şi anume: reînnoirea minţii noastre şi mortificarea membrelor noastre prin Isus Cristos. Şi prin această rânduială noi suntem primiţi în sfânta adunare a poporului lui Dumnezeu, anterior profesând şi declarând credinţa noastră şi schimbarea vieţii” [Jones, p. 335].
Aceasta nu este o Mărturisire de Credinţă Pedo-baptistă. Aceasta aşează toporul la rădăcina botezului copiilor. Astfel de oameni nu ar fi vrut ca ai lor copii să fie botezaţi, fără a înlătura această solemnă declaraţie a credinţei lor. Aceasta, atunci, este motivul adevărat pentru care ei nu au fost botezaţi; şi nu pentru că slujitorii lor nu erau niciodată acasă. Şi ei au rămas credincioşi faţă de această doctrină. De aici, chiar în această a treia parte a Istoriei Waldensienilor, şi chiar înaintea acesteia minunatul botez al copiilor cu vârste de 18 şi 20 de ani, la care s-a făcut aluzie mai sus, există o Mărturisire de Credinţă Waldensiană, arătată în anul 1655. În aceasta este declarat:
„Că Dumnezeu a adunat împreună o biserică în această lume pentru mântuirea omenirii, dar ea are doar un cap şi temelie, care este Isus Cristos; că această biserică este adunarea celor credincioşi, care fiind aleşi de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii, şi chemată printr-o sfântă chemare, sunt uniţi împreună pentru a urma Cuvântul lui Dumnezeu, crezând ceea ce el învaţă, şi trăind cu frică (de Dumnezeu, n. tr.). – Că el a instituit sacramentul botezului ca o mărturie a adopţiei noastre, şi că noi suntem curăţaţi de păcatele noastre în sângele lui Isus Cristos, şi reînnoiţi în sfinţenia vieţii” [Perrin, p. 295].
Omul trebuie să fie orb, fără să ştie nimic, adică acela care nu poate înţelege în aceasta, o explicaţie suficientă a comportamentului Waldensienilor în a nu-i boteza pe copiii lor. Şi acest crez nu era o noutate printre ei. Cu referire la el, Peyran spune, „Această credinţă a noastră profesată noi nu am primit-o de la Waldo din Lyons, nici de la Luther, nici de la Calvin; ci noi am moştenit-o din cele mai timpurii vremuri de la strămoşii noştri, care au primit-o la fel de la străbunii lor, după cum este evident prin felurite mărturisiri prezentate prinţilor noştri” [Peyran, p. 465].
Marea majoritate dintre ei au menţinut sentimentele lor Baptiste până la sfârşit. La câţiva ani după promulgarea acestui crez, a început ultima cruciadă sângeroasă împotriva lor. Ei au fost masacraţi cu miile. Munţii şi văile lor au fost pătate cu sângele lor. Nici vârsta şi nici genul nu au fost vre-o protecţie împotriva furiei duşmanilor lor fanatici şi setoşi de sânge. Casele şi câmpurile lor au fost consumate de foc, întreaga lor ţară a fost pustiită, şi oamenii care au scăpat de sabie au fost duşi în exil. Aceşti ucenici săraci, persecutaţi, cu familiile şi servitorii lor, au fost primiţi cu amabilitate în mai multe ţări Protestante din Europa. Majoritatea dintre ei s-au stabilit în acele ţări, şi în decursul anilor şi-au pierdut pe deplin identitatea lor. La trei ani după această expulzare din ţara lor, în 1689, unii dintre ei au rezolvat la Geneva să se întoarcă în casele strămoşilor lor. Ei au fost timp de trei ani sub conducerea şi slujirea Prezbiterienilor; şi ei au îmbrăţişat pe deplin doctrina şi disciplina lui John Calvin. Ei au învăţat, de asemenea, că era drept să mânuiască sabia temporal în apărare şi în conjuncţie cu sabia spirituală. 800 sau 900 de bărbaţi, echipaţi cu arme şi muniţie, au plecat de la Geneva să îşi forţeze reîntoarcerea spre văile şi munţii lor nativi. M. Arnaud, un Slujitor Prezbiterian, se pare că a fost liderul şi comandantul lor. Ei au mărşăluit ca o armată, şi nu ca o biserică. Istoricul lor spune, că ei au traversat lacul din Geneva, ei „au împărţit întreaga companie în trei corpuri, şi anume: avangarda, corpul de bătălie şi o pază în spate; potrivit cu metoda obişnuită a trupelor obişnuite, pe care Vaudois au observat-o mereu în marşurile lor” [Perrin, p. 402]. Modul lor de procedură nu a fost caracterizat ca fiind cea mai mare blândeţe, deşi multe permisiuni trebuie să fie făcute din faptul că, ei erau îndemnaţi de cel mai puternic motiv cel al instinctului de autoconservare. Despre prima zi a mişcării lor, citim: „Acelaşi cavaler care a dat alarma, avansând cu pistolul său în mână spre poporul săi, M. Arnaud împreună cu seur Turel şi şase flintaşi, au mers după ei; dar el a fost atât de rapid în întoarcerea cozii, că el a scăpat prin fugă de o împuşcătură de flintă care a fost descărcată spre el.” Ei au poruncit locuitorilor oraşului să îşi lase jos armele şi să le acorde un coridor, sau altfel ei îi vor distruge „cu foc şi sabie.” „După care au luat ca ostatici pe guvernatorul de Nernier, cu Messrs. de Condrees şi de Foray, domni din ţară.”
Ei au capturat patru domni din Savoy, „şi i-a obligat să se coboare de pe caii lor şi să mărşăluiască la pas ca prizonieri în fruntea trupelor.” Ei i-au luat pe alţii în aceeaşi zi, şi i-au făcut „să slujească drept călăuze, ameninţându-i că îi spânzură de primul copac dacă nu se achită faţă de ei cu credincioşie.” Ei i-au făcut pe prizonierii lor să scrie următoarea notă către oraşele prin care ei au trebuit să treacă – aceasta abundă de falsităţi:
„Aceşti domni [Vaudois] au ajuns aici la numărul de 2000, ei doresc ca noi să îi însoţim, pentru ca să fim în stare să dăm o relatare cu privire la comportamentul lor; şi putem să vă asigurăm, că aceştia sunt foarte ordonaţi; ei plătesc pentru orice iau, şi doresc doar liberă trecere; de aceea, noi dorim ca voi să nu sunaţi clopotul de alarmă, nici să nu bateţi din tobă, şi să vă retrageţi oamenii în cazul în care ei sunt în picioare cu armele” [Ib. p. 403].
În timpul primei zile, de asemenea, mai mulţi ţărani au fost împuşcaţi, pentru a împiedica ştirile despre marşul lor să se răspândească. Noaptea, „ei au făcut ostaticii să scrie un alt bilet către oraşul Sf. Soyre, prin care ei urma să treacă în scurtă vreme.” La Marui, „luând fraţii din Georges, ei au eliberat cei doi ostatici pe care i-au luat la Boerge,” totuşi, reţinându-i pe ceilalţi domni ca prizonieri. Şi astfel s-a încheiat prima zi de călătorie a acestei biserici – „teribilă ca o armată cu steaguri!”
A doua zi de călătorie a fost de Sabat. Ei au reuşit să forţeze să treacă prin oraşul Chuse, şi au declarat, că dacă oamenii rezistau, că prizonierii lor vor fi omorâţi. Aceasta l-a făcut pe unul dintre prizonieri să scrie concetăţenilor să nu opună nici o rezistenţă. În timp ce purtătorii duceau această scrisoare, ei au întâlnit doi „domni de distincţie venind din oraş pentru a capitula. Ei i-au reţinut; şi la cererea lor au trimit înapoi scrisoarea cu un ofiţer Vaudois: când acel ofiţer a fost în oraş, ei i-au cerut ordinul, la care el a răspuns îndrăzneţ, că aceasta era la punctul sabiei lui.” Eu au fost toleraţi să treacă prin oraş. „M. Arnaud observând că nu erau paznici la porţi a pus unul la poarta prin care ai eu defilat pentru ca el să fie mai asigurat faţă de locuitori. În timp ce ei defilau astfel, M. De la Rochette i-a invitat pe unii dintre ofiţeri să mănânce împreună cu el, de la care ei s-au scuzat; şi târându-l insensibil în afara oraşului, ei i-au spus că aşteptau cinci măsuri de vin şi cinci sute de pâine. El îndată a scris un bilet către tatăl său, care imediat le-a trimis o tonă de vin, şi câtă pâine au avut ei nevoie. Mai mulţi dintre ei au mâncat şi au băut, iar alţii, văzând că aceasta întârzie prea mult marşul lor, au aruncat vinul în râu, spre marea nemulţumire a altora, care au fost bucuroşi să îşi stingă setea lor cu el. – M. Arnaud a plătit cinci louis de aur, [cam 22 de dolari!] cu care locuitorii au părut mulţumiţi. – Când ei erau gata să mărşăluiască, M. De la Rochette şi M. de Rides s-ar fi întors, sub pretextul că merg la mesă, dar au fost duşi de ei mai departe.” [Perrin, pp. 404, 405].
Astfel, această armată, pentru că nu era o biserică a lui Cristos, a continuat călătoria ei spre ţara ei. Marşul din fiecare zi a fost marcat de violenţă, trădare şi sânge, despre care următoarele exemple permit doar un eşantion. Ajungând la fostele lor case, cruzimea şi barbarismul lor au fost manifestate în maniera cea mai revoltătoare. Când ei i-au luat pe oricare dintre duşmanii lor, ei i-au dat la moarte. „Foarte curând ei au intrat pe terenurile lor, dar oricine a căzut în mâinile lor, fie ţăranii papişti care au uzurpat posesiunile lor, soldaţii sau miliţia înălţimii regale care li s-a opus, fie cei care s-au revoltat, lepădându-se de religia lor, au devenit persecutori, dar ei i-au tăiat în bucăţi, şi unii, după cum se pare, chiar în sânge rece” [p. 419]. Ei au ucis femei şi copii, şi au jefuit şi distrus pe toţi dinaintea lor [p. 420]. Aceasta s-a făcut, de asemenea, în numele religiei! Ei au intrat într-o ligă şi un legământ solemn, după cum urmează:
„Dumnezeu, prin harul divin, aducându-ne cu bucurie înapoi în moştenirea părinţilor noştri, pentru a restabili slujirea curată a religiei noastre sfinte, prin continuarea şi sfârşirea marii aventuri în care Dumnezeul oştirilor ne-a făcut să prosperăm în mod divin; noi păstorii, căpitanii şi alţi ofiţeri [ciudat ofiţerii bisericii!] jurăm şi promitem înaintea Dumnezeului viu, precum evităm pierzarea sufletelor noastre, să păstrăm unitatea şi ordinea între noi; să nu ne separăm sau dezbinăm câtă vreme îi va plăcea lui Dumnezeu să păstreze vieţile noastre; şi deşi am avea ghinionul să ne vedem reduşi la trei sau patru, niciodată să nu negociem sau să ducem tratative cu duşmanii noştri, fie cu Franţa fie cu Piedmont, fără acordul întregului nostru consiliu de război: şi să aşezăm împreună prade pe care o vom lua, pentru a fi folosită potrivit cu nevoia poporului nostru şi cu ceea ce vor cere ocaziile extraordinare. Şi noi soldaţii, facem această promisiune şi jurăm înaintea lui Dumnezeu, că vom asculta ordinele ofiţerilor noştri; şi cu toată inima noastră jurăm fidelitate până la ultima picătură din sângele nostru: că vom pune prizonierii şi prada în mâinile lor, pentru a fi stăpâni pe ele după cum vor găsi ei nimerit. Pentru un regulament mai bun, tuturor ofiţerilor şi soldaţilor le este interzis, sub mari pedepse, să împuşte pe oricare dintre morţi, răniţi sau prizonieri, în timpul sau după lupte, cu excepţia celor care vor fi însărcinaţi pentru acest scop. Ofiţerilor li se porunceşte să aibă grijă ca toţi soldaţii să îşi păstreze armele şi muniţia lor, şi în special să pedepsească aspru pe cei dintre ei care vor înjura sau blasfemia numele sfânt al lui Dumnezeu. Şi având scopul ca uniunea, care este chiar sufletul treburilor noastre, să poată mereu să rămână nezdruncinată printre noi, ofiţerii jură fidelitate soldaţilor, şi soldaţii faţă de ofiţeri, promiţând pe deasupra tuturor dintre ei toţi, împreună faţă de Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos, să smulgem, cât de mult va fi posibil nouă, pe restul dintre fraţii noştri, afară din crudul Babilon, să restabilim şi să menţinem împărăţia lui cu ei, chiar până la moarte, şi cu credincioşie să păzim prezentul regulament toată viaţa noastră” [Perrin, pp. 420, 421].
Dar destul: nu este necesar să intrăm mai departe în aceste detalii. Această armată a avut succes în recapturarea ţării lor, şi în a fi luaţi din nou în favoarea prinţului lor. Această armată a fost temelia prezentei biserici Vaudois. Trebuie să facem o pauză şi să însemnăm diferenţele între aceasta şi bisericile Waldensienilor? Aranjarea în bătălie, sângele, trădarea şi jaful care au însoţit întoarcerea acestor exilaţi în casele părinţilor lor, fără greşeală îi însemnează pe ei, în duh, temperament şi religie, fiind un alt popor distinct faţă de blânzii şi umilii slujitori ai Mântuitorului, care „când a fost ocărât, nu a ocărât din nou,” şi care a purtat cu răbdare şi resemnare crudele persecuţii prin care ei au trecut timp de secole. Este un lucru notoriu faptul că Waldensienii se opuneau la a purta arme, şi au crezut că este un lucru păcătos pentru un creştin să fie soldat. Noţiunile lor despre jurăminte, de asemenea, ar fi interzis subscrierea lor la liga şi legământul tocmai citat. Totuşi, noi putem admira şi aproba patriotismul armatei Vaudois; şi oricât de minunat ar fi curajul şi succesul lor; totuşi noi nu putem niciodată să îi recunoaştem ca reprezentanţii spiritului şi credinţei Waldensiene. Ei au învăţat principiile lor de la alţi învăţători decât „barbii”; noţiunile lor despre întemeierea adevărului şi suprimarea erorii nu au fost niciodată derivate de la Bruis sau Waldo. Ei erau evident de origine Genevană. De acolo ei au învăţat că religia urma să fie susţinută prin sabie. Pe scurt, aceşti soldaţi au fost conduşi de un slujitor Prezbiterian. Ei au adoptat particularităţile Prezbiteriene. De aici înainte s-a păstrat o strânsă şi constantă corespondenţă între ei şi biserica din Geneva. Ei au trimis la Colegiile din Geneva slujitorii lor tineri pentru a fi educaţi. Ei au adoptat liturghia lui Calvin; şi au devenit, în multe chestiuni importante, cu totul diferiţi de strămoşii lor după trup.
De aceea, este copilăresc; – înseamnă să sfidezi toată istoria şi să ignori cele mai clare chestiuni de fapt, a forţa faptul că Vaudois sunt în orice lucru acelaşi popor, din punct de vedere religios, care au fost Waldensienii. Nici un om, având înaintea lui doar faptele slabe în grabă colaţionate mai sus, nu poate să nu înţeleagă punctele de diferenţă, sau să nu recunoască perioada de timp când Vaudois s-au abătut de la obiceiurile părinţilor lor. Scoţienii, sub conducerea lui John Knox, ar putea la fel de bine să fie numiţi descendenţii spirituali ai Waldensienilor, precum sunt Vaudois conduşi de M. Arnaud. Pentru că Vaudois sunt Pedo-baptişti, aceasta nu activează cât de puţin împotriva poziţiei, că Waldensienii erau Baptişti.
Dar nu putem încheia acest articol, fără a observa altă remarcă a venerabilului doctor Miller. El spune: „Este perfect clar, – că ei [Waldensienii] au botezat prin stropire sau vărsare” [Perrin, p. 3]. El nu citează nici o autoritate pentru această afirmaţie: şi suntem destul de siguri, că nici în vre-una din scrierile lor, nici în cele ale duşmanilor lor, înainte de Reformă, nu există acolo vre-o linie sau silabă care să susţină această afirmaţie. Episcopul Episcopalian de Kentucky a remarcat corect, că „stropirea este strict de origine Genevană.” Doctorul Wall spune, că slujba sau liturghia extrasă de Calvin pentru biserica din Geneva, este „prima din lume care prescrie stropirea absolută” [Istoria botezului copiilor, vol. 2, p. 400]. El ne spune, că Prezbiterienii au fost cei care „au reformat cristelniţa într-un bazin” [Ib. 403]. El declară, că „toate acele ţări, în care este puterea uzurpată a Papei, sau a fost deţinută anterior, a părăsit scufundarea copiilor în cristelniţă: dar că toate celelalte ţări din lume (care niciodată nu au luat în considerare autoritatea lui) încă o folosesc.” Doctorul Wall este o înaltă autoritate. El mărturiseşte că doar cei care odată au recunoscut autoritatea Papei de la Roma, practică stropirea. Waldensienii niciodată nu au recunoscut autoritatea lui, şi în consecinţă ei nu au practicat stropirea. Doctorul Wall răspunde în mod suficient Doctorului Miller.
Aici aducem remarcile noastre la final. Faptul că Waldensienii erau Baptişti este evident din declaraţiile preoţilor, prelaţilor, papilor şi consiliilor, duşmanilor şi persecutorilor lor: din crezurile şi alte documente acreditate de Waldensienii înşişi: din faptul faimos, recunoscut de Perrin şi de toţi oamenii sinceri şi bine informaţi, că timp de mai multe sute de ani înainte de Reformă, copiii lor nu au fost botezaţi: şi din concesiunile multora dintre cei mai bine informaţi scriitori şi istorici printre Pedo-baptiştii Protestanţi. Nimic din toată istoria nu poate fi mai bine susţinut. Este la fel de sigur că ei erau Baptişti, precum este faptul că un astfel de popor ca Waldensienii au fost persecutaţi timp de multe secole, pentru mărturia lui Isus şi a Cuvântului lui Dumnezeu. DWC
