de J. A. Wylie
CUPRINS:
CAPITOLUL 1 – ANTICHITATEA ȘI PRIMELE PERSECUȚII ALE WALDENSILOR
CAPITOLUL 2 – EXPEDIȚIA LUI CATANEO (1488) ÎMPOTRIVA CELOR DIN DAUPHINE ȘI PIEDMONT
CAPITOLUL 3 – EȘECUL EXPEDIȚIEI LUI CATANEO
CAPITOLUL 4 – SINODUL DIN VĂILE WALDENSE
CAPITOLUL 5 – PERSECUȚII ȘI MARTIRAJE
CAPITOLUL 6 – PREGĂTIRI PENTRU RĂZBOIUL DE EXTERINARE
CAPITOLUL 7 – MAREA CAMPANIE DIN 1561
CAPITOLUL 8 – COLONIILE WALDENSE ÎN CALABRIA ȘI APULIA
CAPITOLUL 9 – EXTINCȚIA WALDENSILOR DIN CALABRIA
CAPITOLUL 10 – ANUL PLĂGII
CAPITOLUL 11 – MARELE MASACRU
CAPITOLUL 12 – FAPTELE LUI GIANAVELLO – MASACRUL DE LA RORA
CAPITOLUL 13 – EXILUL
CAPITOLUL 14 – ÎNTOARCEREA ÎN VĂI
CAPITOLUL 15 – RESTABILIREA FINALĂ ÎN VĂI
CAPITOLUL 16 – STAREA WALDENSILOR DIN 1690
1. ANTICHITATEA ȘI PRIMELE PERSECUȚII ALE WALDENSILOR
Poziția lor unică în creștinism – mărturia lor dublă – poziția lor împotriva Romei și pentru Protestantism – Alpii cotieni – albigensii și waldensii – adevăratul teritoriu waldens – mărturia papală despre biserica lor înfloritoare în sec. 14 – primele bule împotriva lor – tragedia de crăciun în 1400- – contanta waldensilor – cruciada papei Inocențiu VIII – bula sa papală din 1487 – adunarea armatei – două furtuni se apropie de Văi.
Waldensii sunt deosebiți în lumea creștină. Locul lor în Europa este unic. Poziția lor în istorie, la fel, dar și finalul. Waldensii au o mărturie dublă. Ca și vârfurile înzăpezite unde locuiesc, care privesc peste câmpiile Italiei și provinciile Franței, acest popor este legat și de vremurile străvechi, dar și de cele moderne și mărturisește despre Roma și despre reformă. Dacă ei sunt vechi, Roma este nouă, dacă ei sunt puri, Roma este coruptă, dacă ei au credința apostolilor, Roma a părăsit-o. Faptul că credința și închinarea waldensă au existat cu secole înainte de protestantism este limpede, dovezile se găsesc în istorie și pe pământurile Europei medievale; dar antichitatea waldensilor este antichitatea Protestantismului. Biserica reformei era o sămânță în biserica waldensă cu secole înainte de nașterea lui Luther, leagănul ei a fost între terorile și chinurile lor, între vârfurile albe și stânci. Răspândirea lor în Franța, în Țările de Jos, Germania, Polonia, Bohemia, Moravia, Anglia, Calabria, Naples – peste tot, waldensii au semănat sămânța trezirii spirituale, din zilele lui Wicliffe, până în vremea lui Luther și Calvin, care a așteptat coacerea în vremile viitoare.
În locul bisericii din Alpi și slujba ei se vede ostilitatea Romei împotriva acestei comunități venerabile. Era natural ca Roma să dorească să dovedească apostazia waldensilor și să reducă la tăcere un martor care are aceeași mărturie ca și Protestantismul. Baza reformei este Cuvântul lui Dumnezeu, dar imediat după este pre-existența unei comunități răspândite în creștinismul vestic, cu doctrine și închinare identice ca substanță cu cele ale reformei. Persecuțiile acestui popor sunt o pagină eroică a istoriei bisericii. Aceste persecuții de secole au fost îndurate cu răbdare, curaj, constanță, care onorează evanghelia, și pe oamenii simpli pe care evanghelia i-a transformat în eroi și martiri. Virtutea lor a luminat întunericul erei lor și ne întoarcem de la un creștinism scufundat în barbarism și superstiție, spre un popor antic, care în teritoriul lui de munte practica simplitatea, pietatea, eroismul unei ere mai bune. Acele persecuții ale waldensilor îi leagă de reformă și de efortul Romei de a elimina Protestantismul, despre aceasta vom vorbi.
Dar să prezentăm marea tragedie prin observarea atacurilor scurte care au dus la ea. Lanțul alpin dintre Turin la est și Grenoble la vest se numește Alpii Cotieni. Aici locuiesc waldensii și este casa Protestantismului antic. La vest, spre câmpiile Franței și la est, coboară spre Piedmont. Acea linie de vârfuri strălucitoare, între care este și Monte Viso la vest, și Genevre la est, este granița dintre albigensi și waldensi. Pe latura vestică locuiau primii și la est ultimii. Waldensii aveau în posesie și partea mai ridicată a urcușului vestic și satele lor ocupau toate văile.
Dar în văile de jos, mai ales în Dauphine și Provence, locuiau la picioarele Alpilor oameni cu origine galică sau cis-alpină, albigensii. Am spus deja cât de înfloritori erau, ce orașe numeroase și opulente aveau, ce câmpii bogate și vi și ce maniere frumoase și cultură aveau. Am descris ura lui Inocențiu III împotriva lor pentru creștinismul lor mai pur decât cel de la Roma. El a dat o bulă, a trimis inchizitorii și a luat frumusețea regiunii, a ruinat totul, și a transformat câmpurile în deșerturi. La vest de Alpi distrugerea a fost completă și după o pauză scurtă, a început și în est, urmărind credincioșii peste munți și atacându-i în văile care se deschid în Italia, în păduri și stânci.
Suntem la baza laturii estice, la 30 de mile vest de Turin. În spate este Piedmont. Deasupra în față sunt Alpii, de la vârful de peste Pinerolo la dreapta, până la vârful piramidal Monte Viso, care marchează limita cea mai depărtată a teritoriului waldens, la stânga. În acele păduri, înconjurate de vârfuri strălucitoare, sunt faimoasele văi ale poporului martirizat.
În centrul imaginii este Castelluzzo; în spate este Vandalin; și în față barând intrarea forțelor ostile, este dealul Bricherasio, împădurit, stâncos, care are la vest Monte Friolante, despărțit de un drum îngust cu aluni, ce duce la locul unde văile se desfac ca un evantai în munții ce-și deschid brațele de piatră să le primească.
Istoricii au enumerat 30 de persecuții în acest loc. cea mai veche dată în istoria de martiri a acestui popor este 1332. Papă era Ioan XXII. El dorea să continue lucrarea lui Inocențiu III și a cerut inchizitorilor impunerea legilor Vaticanului în Lucerne și Perosa, împotriva ereticilor de acolo. Nu se cunoaște succesul expediției, dar bula dată împotriva lor arată cât de înfloritoare era starea bisericii waldense. Sinoade aveau loc în valea Angrogna, la care participau 500 de delegați. 1 Aceasta înainte de Wicliffe și cariera lui din Anglia.
După această dată, aproape toți papii au mărturisit despre numărul lor mare și răspândirea largă. În 1352, Papa Clement VI acuza pe episcopul de Embrun, cu care asociază un călugăr franciscan și inchizitor care se ocupa de purificarea acelor părți de lângă dioceza lui infectată de erezie. Lorzii teritoriali și liderii orașelor erau invitați să îl ajute. Papa a îndemnat pe Delfin, Charles de Franța și Louis, rege de Naples, să pedepsească supușii care părăseau credința. clement se referea la coloniile Vaiudois , care existau atuci la Naples. Faptul că erezia waldensă era extinsă în câmpii ca și în munți este atestat de scrisoarea papei către Joanna, soția regelui din Naples, care avea pământuri în Marchizatul 2 de Saluzzo, lângă Văi, îndemnând-o să curețe teritoriul de eretici.
Zelul papei nu a prea fost secondat de cel al lorzilor seculari. Oamenii pe care trebuiau să-i extermine erau pașnici și deși lorzii doreau să se supună papei, nu doreau pierderea și distrugerea populației. Prinții de atunci erau adesea în război între ei și nu doreau un alt război de dragul papei. Astfel, tunetul papal se abătea asupra văilor fără a le afecta și ei au fost protejați până aproape de reformă. Grigore XI, în 1373 sa scris lui Charles V de Franța, pentru a se plânge că ofițerii lui opresc pe inchizitorii din Dauphine; că judecătorii papali nu au voie să instituie proceduri împotriva suspecților fără consimțământul unui judecător civil, și lipsa de respect față de tribunalul spiritual elibera ereticii din închisoare.3 Acest lucru culpabil în ochii Romei era tolerat de prinți și magistrați, iar inchizitorii făceau victime între ei. violența a provocat represalii pe uneori din partea waldensilor. În 1375, orașul papist Susa a fost atacat, mănăstirea dominicană forțată și inchizitorul ucis. Alți dominicani au fost aduși împotriva Vaudois, sub amenințarea pierderii vieții. un inchizitor din Turin se spune că ar fi fost măcelărit pe drumul de lângă Bricherasio.4
Papii au avut și ei zile rele. Au fost alungați din Avignon; apoi a venit schisma, dar inimile nu li s-au înmuiat față de cei din Alpi. În timpul erei captivității lor și în zilele schismei, ei au continuat politica de exterminare, edictele de persecutare, inchizitorii lor căutau încă victime în Văi. Inchizitorul Borelli a prins 150 de Vaudois plus femei, fete și copii i-a adus la Grenoble și i-a ars de vii.5
Finele anului 1400 a fost martorul unei tragedii pe care mulți nu au uitat-o. scena catastrofei a fost valea Pragelas, pe înălțimea Perosa, lângă Pinerolo, udată de Clusone. Era crăciunul din 1400 și locuitorii nu se temeau de un atac, crezându-se protejați de zăpezile mari din munți. dar răceala sezonului nu a răcit focul răutății persecutorilor lor. Borelli, cu o trupă înarmată a intrat în Pragelas, exterminând populația. Locuitorii au fugit în munți, cu bătrâni, bolnavi, copii. Mulți au fost uciși la plecare. Noaptea au fost urmăriți. Au mers spre Macel, în valea înghețată și plină de furtună San Martino, unde s-au oprit pe un vârf care de atunci poartă numele de Alberge sau Refugiul. Fără adăpost sau mâncare, cu zăpada înghețată în jurul lor, au suferit mult. Dimineața aveau mâinile și picioarele înghețate, alții erau morți. 50 de copii, unii spun 80 erau morți de frig, unii stăteau pe gheață, alții în brațele mamelor lor care muriseră și ele.6 În valea Pragelas, și azi tatăl spune fiului povestea tragediei de crăciun.
Secolul care a început astfel, a trecut în mijlocul execuțiilor waldensilor. Vaudois erau răpiți de inchizitorii care îi urmăreau mereu, când se aventurau în câmpia Piedmont. Erau duși la Turin și arși de vii.
Dar Roma a văzut că nu progresează așa cu exterminarea ereziei din dealuri. Numărul waldensilor nu scădea, nu erau zdruncinați în credință, nu intrau în biserica romană și rezistau edictelor, inchizitorilor, torturilor, ca niște stânci în furtună.
În 1487 a încetinit procesul de curățire a Văilor. Papa Inocențiu VIII și-a amintit cu fostul papă Inocențiu III a terminat erezia albigensă din sudul Franței. imitând pe predecesorul său, a făcut la fel în Văi, cum făcuse acesta în Dauphine și Provence. A dat o bulă denunțând ereticii, și poruncind măcelărirea lor. Bula papală era crudă. Nu acuză oamenii aceștia ca nelegiuiți sau leneși, necinstiți sau nesupuși, ci vina lor era că nu se supuneau papei și nu se închinau ca papa și că simulau sfințenia seducând oile adevăratei turme, de aceea poruncește zdrobirea răului care refuză să se supună.7
Albert Cataneo, arhidiacon de Cremona, legatul papei, a fost numit să ducă a îndeplinire această bulă. A primit misive papale către duci, prinți și puteri locale unde Vaudois locuiau. Papa l-a recomandat lui Charles VIII de Franța și Charles II de Savoy, recomandându-le să-l sprijine. Bula invita catolicii să se opună ereticilor, iertându-i de pedepse, recunoscându-le averile acumulate ilegal și iertarea păcatelor dacă ucideau un eretic. A anulat contractele făcute în favoarea Vaudois, a interzis oamenilor să-i ajute și a permis luarea averilor lor. Zelul oamenilor s-a trezit și și-au arătat devotamentul față de Roma, vărsând sângele waldensilor.
Regele Franței și ducele de Savoy au plecat urechea spre Vatican. Au înrolat soldați și curând, armate numeroase mărșăluiau în munți, împreună cu vagabonzi voluntari, spune Muston, ambițioși, fanatici, asasini fără milă, adunați din părți ale Italiei. 8 o hoardă de briganzi, unelte sângeroase.
Bula papală a ajuns în toate țările și pregătirile erau împotriva rasei waldense, dispersate în Germania, Calabria, era iunie 1488 și lovitura urma să cadă. 9 Toți regii au fost invitați să se adune și să ajute biserica în exterminarea completă a dușmanilor ei. unde călca pasul vaudois, solul era pătat, unde se ruga un vaudois, erezia infecta aerul era poluat și trebuia curățat. Bula papală a fost universală în aplicarea ei. armata avea 18000 de soldați, plus mii de civili menționați deja, atrași de răsplata materială sau spirituală promisă.
Divizia piedmonteză a mers spre Văi pe partea italiană a Alpilor. Divizia franceză din nord a avansat împotriva locuitorilor Alpilor Dauphinese, unde erau albigensii, care se recuperau după lovitura lui Inocențiu III. Două furtuni opuse se apropiau de munți, citadela credinței primare.
Lumina urma să fie stinsă, flacăra care arsese de secole și supraviețuise furtunilor.
2. EXPEDIȚIA LUI CATANEO (1488) ÎMPOTRIVA CREDINCIOȘILOR DAUPHINESE ȘI PIEDMONTESE
Martorii din Alpii Dauphinese – atacați – fuga la Mont Pelvoux – retragerea în peșteră – sufocarea – cruciații francezi trec Alpii – intrarea în valea Pragelas – armata piedmonteză avansează împotriva La Torre – delegația de patriarhi waldensi – valea Lucernei – Villaro Bobbio – planul lui Cataneo de campanie – soldații lui trec Col Julten – măreția trecătorii – valea Prali – înfrângerea expediției lui Cataneo
Vedem 2 armate ce avansează să atace creștinii din Alpii cotieni și dauphinezi. Sabia era scoasă din teacă și se întorcea în teacă doar când nu mai respira nici un martor al credinței condamnat de bula papală a lui Inocențiu VIII. Planul campaniei era atacarea concomitentă din puncte opuse a lanului montan, și avansarea din sud est a unei armat și din nord vest a celeilalte, pentru a se întâlni în valea Angrogna, centrul teritoriului, unde se va da lovitura finală.
Să vedem divizia franceză care vine din nord împotriva Alpilor din Dauphine. Partea aceasta a cruciadei era condusă de un pom crud, Lordul de La Palu. El a urcat muntele cu fanaticii și a intrat în Vale of Loyse. Locuitorii, văzând forțele armate de 20 de ori mai mulți decât ei s-au pregătit de fugă. Au pus bătrânii și copiii în caruri, cu lucruri domestice și cu turmele înaintea lor, au urcat pe muntele Pelvoux, care are 6000 de picioare înălțime peste vale. Au cântat pe drum ca să nu le mai fie frică. Mulți au fuseseră uciși, și poate erau mai fericiți. la jumătatea drumului este o peșteră mare, Aigue-Froid, de la izvoarele reci care țâșnesc din ea. În fața peșterii este o platformă de piatră, unde spectatorul vede doar prăpăstii ce trebuie urcate pentru a ajunge la intrarea în grotă. Tavanul peșterii este o arcadă magnifică care se transformă într-un pasaj îngust, apoi se lărgește iarăși și formează un hol încăpător cu formă neregulată. În această grotă, ca într-un castel impregnabil au intrat vaudois. Femeile, copiii, bătrânii au fost așezați în holul interior, vitele și oile în ele laterale.
Bărbații s-au postat la intrare. Au baricadat cu bolovani calea spre peșteră și intrarea și s-au crezut în siguranță. aveau provizii, spune Cataneo în Memoriile lui, care să dureze 2 ani, pentru ei era ușor să coboare de acolo, dar pentru cei ce vroiau să intre era greu, deoarece trebuiau să urce. Dar dușmanul a anulat această apărare.
La Palu a urcat muntele pe partea cealaltă și a venit la peșteră pe deasupra, și-a coborât soldații pe frânghii deasupra intrării peșterii. Vaudois puteau tăia frânghiile dar curajul manevrei i-a paralizat. S-au retras în peșteră, care le-a fost mormânt. La Palu a văzut pericolul de a permite oamenilor lui să intre. A adoptat o metodă mai ușoară. A adunat lemne la intrare și le-a dat foc. Fumul a intrat în peșteră și alegerea a fost fie să iasă afară la sabie, fi să se sufoce. 1 Unii au ieșit și au fost uciși, dar cea mai mare parte a rămas până ce s-a sufocat. Când peștera a fost examinată ulterior, au găsit 400 de copiii, sufocați în leagăne sau în brațele mamelor lor moarte. Peste 3000 au pierit acolo, toată populația din Val Loyse. Cataneo a împărțit proprietatea acestora între vagabonzii care l-au însoțit și în acele văi însângerate, biserica vaudois nu și-a mai ridicat capul. 2
Lovitura care a căzut peste Vale de Loyse a fost scutul văilor vecine Argentiere și Fraissiniere. Locuitorii lor fuseseră marcați pentru distrugere, dar soarta co-religionarilor lor i-a învățat că singura lor șansă este rezistența. Au baricadat trecătorile văilor, au speriat dușmanul care s-a retras și i-a lăsat în pace. Violența s-a mutat în alte văi.
Muston spune: ai fi crezut că plaga a trecut pe acolo, dar erau numai inchizitorii.
Un detașament al armatei franceze a trecut Alpii spre sud est, spre văile waldense, ca să se unească acolo cu cruciații sub Cataneo. Au ucis, au ars și au ajuns cu săbiile pline de sânge la valea Pragelas.
Valea Pragelas, este udată de Chinone și Dora,și se deschide pe câmpia Piedmont, cu Pinerolo pe o parte și Susa pe alta. A fost sub dominație franceză mult timp. Înainte de revocarea edictului Nantes, spune Muston, vaudois din aceste văi (Pragelas, și cea laterală) aveau 11 parohii, 18 biserici și 64 de centre de adunare religioasă, unde se închinau seara și dimineața. În Laus, în Pragelas a avut loc marele sinod unde cu 200 de ani înainte de reforma protestantă, 140 de pastori protestanți s-au adunat, însoțiți de câte 2-3 deputați, și din Val di Pragelas a ajuns Evanghelia în Franța înainte de sec. 15. 3
Aceasta era valea Pragelas care fusese scena tragediei de crăciun din 1400. Moartea și groaza au venit din nou. Locuitorii pașnici care nu se așteptau la invazie erau ocupați cu recolta câmpului, când hoarda asasinilor a venit peste ei. în prima panică, au fugit. Mulți au fost prinși și omorâți, sate întregi au fost arse, peșterile nu ofereau protecție. Barbarismul de la Val Loyse s-a repetat în valea Pragelas. Materialele combustibile au fost arse la gura ascunzătorilor și toți au murit înăuntru. Mame, copiii, patriarhi în fumul fatal i-a adormit somnul adânc apoi a ieșit afară spre cerul însorit de vară. După prima surpriză, locuitorii au prins curaj și s-au întors împotriva ucigașilor și i-au alungat din vale.
Partea piedmonteză a armatei, condusă de un legat papal, Cataneo trebuia să opereze în văile din Piedmont mai vechi. Cataneo a ajuns la Pinerolo, la frontiera cu teritoriul respectiv. Acolo a trimis niște călugări să convertească oamenii din văi. Acești misionari s-au întors fără vreun convertit. Legatul a pornit soldații. a traversat câmpia Clusone, între lanuri de porumb și vii, între dealuri împădurite și pășuni, cu zăpezi la dreapta, în jurul Bricherasio, armata, cu vagabonzii după ea, a avansat spre La Torre, capitala văilor. Au venit contra unui popor neînarmat, care avea grijă de vii și turme, dar ignoranți în arta războiului. Părea că ultimul ceas la waldensilor va bate. Văzând armata, waldensii au trimis 2 patriarhi la Cataneo, să-l îndemne la pace.
John Campo și John Besiderio erau ambasadorii. Nu ne condamna fără să ne asculți, au spus ei, deoarece suntem creștini și supuși credincioși, iar Barbes sunt gata să dovedească în public sau privat că doctrinele noastre sunt conforme cu Cuvântul lui Dumnezeu…speranța noastră în Dumnezeu este mai mare decât dorința de a place oamenilor. Atrageți mânia asupra voastră dacă ne persecutați, și nu veți reuși dacă Dumnezeu nu vă lasă.
Cuvinte spuse cu blândețe, dar care nu au schimbat intenția lui Cataneo și nici nu au muiat inimile vagabonzilor pe care îi conducea. Ca și cum au vorbit pietrelor. Cataneo a crezut că fermierii vaudois nu vor rezista o oră înaintea armatei sale și dorind să dea lovitura finală,a împărțit armata în partide de atac, care să pornească lupta în diferite părți deodată. Ceea ce a dus la distrugerea lui Cataneo a fost nebunia de a cuceri tot teritoriul. La început a avut succes. O trupă staționa la intrarea în Val Lucerna; vom arăta marșul lui până a dispărut în munți, apoi ne vom întoarce la operațiunile din Val Angrogna.
Invadatorii au ocupat mai întâi La Torre, situat la întâlnirea dintre Val Lucerna și Val Angrogna, cu Pelice la picioare și umbra lui Castelluzzo deasupra. Soldații nu au ucis pe nimeni acolo, deoarece locuitorii fugiseră în munți. valea dincolo de La Torre este prea deschisă ca să fie apărată. Armata a înaintat fără opoziție prin luminișuri bogate, pomi roditori, apele Pelice, un zid de munți cu zone viticole, grâne aurii, păduri de aluni, pășuni bogate. Deasupra atârnau stânci și mai sus erau vârfurile îmbrăcate în gheață. soldații au ajuns la Villaro, care este la jumătatea dintre capetele Lucernei, la marginea limitei munților, la 200 picioare înălțime de Pelice.
Trupele nu au avut probleme în preluarea posesiei. Locuitorilor fugiseră deja în Alpi. Ce au făcut trupele cu cei rămași, istoria nu ne spune. Jumătate din Lucerna, cu La Torre și Villaro și satele lor au fost ocupate de Cataneo, care au fost victorioși, dar nu glorioși, deoarece au avut a face cu femei și țărani. Apoi trupele au ajuns la Bobbio, care este la baza stâncilor gigante, unde vârful Col la Croix arată drumul spre Franța, și acoperă o cale pe care au mers apostolii. Pelice este acolo, între stânci și râuri, în vale.
Aici măreția văii Lucerna atinge culmea. Să vedem ce a văzut Cataneo și soldații lui, ce i-a determinat să renunțe la scopul lor. După Bobbio, este Barion, simetric ca un obelisc egiptean, dar mai înalt și masiv. Vârfurile sale se ridică la 3000 deasupra orășelului. Comparat cu el, alte monumente par jucării. Chiar Barion este o parte din gloria aceasta. Deasupra lui și în jur este un amfiteatru glorios de vârfuri, cu munți în fundal, ca domuri sau ace. Iar din această mare de dealuri sunt formele Alpilor des Rousses și Col de Malaure, care păzesc trecătoarea dintre stânci sparte și pietre care atârnă, până ce se deschide în văile protestanților francezi și duce călătorul pe câmpia Dauphine.
În acest amfiteatru este Bobbio, vara în floare și fructe, iarna în umbrele munților și ceața furtunilor. Ce contrast între odihna liniștită și sublimul naturii și scopul soldaților care veneau. Natura nu i-a impresionat, aveau doar un gând…să captureze Bobbio și valea Lucernei. Locuitorii fugiseră în Alpi, altfel ar fi fost uciși. Au proiectat alte expediții. au planificat traversarea Col Julten, prin valea Prali, la nord de ea, apoi în valea San Martino și Perosa, să curețe văile de erezie, să se alăture cruciaților care terminaseră treaba în valea Angrogna, și să celebreze victoria. Atunci puteau spune că au traversat teritoriul waldens și au extirpat erezia. Dar războiul urma să aibă altă destinație. Expediția prin Col Julten a început. 700 de oameni au fost detașați de armată pentru aceasta 4.
Urcarea muntelui se deschide la nord de Bobbio. Soldații au urcat pe o cărarea mică făcută de vite. La fiecare pas sunt căsuțe și sate între vii și meri și cireși, aluni, dar fără locuitori, care fugiseră. Au ajuns sus, Bobbio pare doar o pată maro undeva jos, acum. Valea Lucernei, o bandă verde, munții din jurul văii Rora, la dreapta sunt pădurile de lângă trecătoarea Mirabouc, care duce în Franța, iar la est departe sunt câmpiile Piedmont. Dar vârful este departe și soldații legatului papal, înarmați, angajați nu pentru luptă, ci masacru, se urcă încet. Câștigă teren și se uită de sus, la ce cu o jumătate de oră înainte era situat deasupra lor. Deasupra sunt alte vârfuri din nou și din nou, până ajung sus, la o imagine grandioasă. Spre est este câmpia Piedmont, verde ca o grădină și dreaptă ca oceanul. Jos, abisurile, la orizont Alpii, la est Col la Verchera, cu vârfuri înzăpezite, cu valea unde barbes din vechime se adunau în sinoade și de unde plecau misionarii lor, cu riscul vieții să ducă scriptura și să semene sămânța Împărăției. Finalul expediției era valea Angrogna. La vest era Monte Viso, argintiu și glorios.
Urcând pe coate și genunchi, se uitau în jos peste valea Prali, la scena pașnică. Vârfurile și Col d’Abries o păzeau în jur. Torente înspumate curgeau pe pereți, unindu-se în vale. Satele erau împrăștiate în vale. Țăranii lucrau în câmpuri, copiii se jucau, turmele pășteau. Deodată, din munții din jur au venit acești vulturi și în câteva ore, au imaginat totul în flăcări, oamenii uciși, turmele și bunurile jefuite.
Cei 700 de asasini au venit în câmpie, ca o avalanșă. dar oamenii din Prali, în loc să fugă panicați, s-au adunat și s-au apărat. Lupta a avut loc în satul Pommiers. Armele vaudois erau rudimentare, dar se încredeau în Dumnezeu, iar indignarea lor față de atacul mișelesc le-a dat curaj. Soldații piedmontezi, obosiți de drum, au căzut. Din 700 de oameni a scăpat doar unul.
A scăpat fugind pe munte, într-o peșteră, unde a stat ascuns câteva zile, după care frigul și foamea l-au predat milei oamenilor din Prali. Ei l-au iertat, l-au trimis înapoi peste Col Julien, să spună tuturor că vaudois au curajul să lupte și că numai el a scăpat din 700.
3. EȘECUL EXPEDIȚIEI LUI CATANEO
Valea Angrogna – Alternativa – waldensii se pregătesc de luptă – respingerea lui Cataneo – mânia lui – noile lui încercări – intră în Angrogna cu armata – avansează la barieră – intră în haos – waldensii gata să fie tăiați în bucăi – ceața montană – eliberarea – armata papală – lacul Saquet – suferința waldensilor – extincția invadatorilor – delegația la prinț – copiii vaudois – pacea
Tabăra lui Cataneo era la La Torre, sub umbra Casteluzzo. Legatul papal forța intrarea în Val di Angrogna. Valea intră în Alpi și se termină într-un bazin – Pra del Tor – cu vârfuri înzăpezite, teritoriu venerat în zona waldensă, scaunul colegiilor lor, locul de întâlnire al barbes.
În Pra del Tor, Cataneo se aștepta să surprindă masa waldensilor, adunați în refugiul dealurilor. Acolo aștepta corpurile trimise la Lucerna, după devastarea Prali și San Martino, imaginându-și că soldații câștigau. 1 În același lor unde barbes se adunau, și dădeau legi pentru biserică, legatul papal se va reuni cu armata și va proclama victoria și extirparea ereziei. Cererea de pace a waldensilor fusese respinsă, alegerea lor era între a fi măcelăriți sau a lupta. Dar trebuiau să ducă în siguranță pe cei care nu purtau arme.
Au făcut bagajele, au luat bolnavii, copiii și au urcat dealurile spre Pra del Tor, la capătul Val di Angrogna. Mergeau cântând psalmi, alții construiau arme, baricade, se împărțeau în partide de luptă. Cataneo și-a pornit soldații, a avansat spre La Torre, au luat spre dreapta și au intrat în Val di Angrogna.
Vaudois erau la Roccomaneot, de-a lungul muntelui, cu arcuri și săgeți, scuturi din scoarță de copaci. În spatele lor erau femeile și copiii. La primul atac, waldensii au părut că dau înapoi. Cei din spatele lor au căzut în genunchi și au ridicat mâinile spre Dumnezeu. Atacatorii au auzit strigătele lor după ajutor inclusiv căpitanul, Le Noir of Mondovi, sau Black Mondovi, un om însetat de sânge și mândru. El a cerut armatei să atace și a blasfemiat cu gura. și-a ridicat vizorul ca să vorbească și o săgeată a intrat din arcul lui Pierre Revel, din Angrogna, între ochii lui, i-a pătruns prin craniu și a murit.
Căderea liderului lor a muiat inima soldaților papali. S-au retras, au fost urmăriți de vaudois spre câmpie, au omorât câțiva și au celebrat victoria cu cântece. Cataneo a fost rușinat de înfrângere. După câteva zile a reîncercat să intre în valea Angrogna. A trecut de Roccomaneot, a intrat în defileu, pe lângă torente, a ajuns fără luptă până la vale. Era stăpânul Val di Angrogna, satele, câmpiile, viile la stânga torentului. Între el și pradă se afla Baricada, un munte inescalabil, care are un zid de-a lungul văii și formează faimosul luminiș care combină solemnitatea sanctuarului cu puterea citadelei. Cataneo vedea vârfurile albe în jurul Pra, dar între ei și Pra era Baricada. Natura formase neanturi lângă singura cale ce ducea la Angrogna. A poruncit oamenilor să intre, neștiind câți se vor mai întoarce. Singura cale era o margine stâncoasă pe o parte a muntelui, îngustă, pe care puteau fi atacați de sus sau din orice parte, fără a se putea retrage. Jos erau apele învolburate, sus era muntele. Stânca are 1000 de picioare aici, soarele se reflectă în ea, sunt doar câțiva pomi rari, sau câte o casă, dar acestea nu reușesc să alunge groaza de golul de dedesubt. Acesta se deschide într-un amfiteatru enorm.
În acest defileu teribil trebuiau să treacă armata și Cataneo. Avansau cum puteau, se apropiau de Pra. Vedeau victoria cu ochii. Dar Dumnezeu avea grijă de vaudois. Cum a făcut cu armata lui Sanherib, oare vreun înger va bloca calea lor? Dar nici un înger nu a blocat-o. vor veni piatră și foc din cer ca la Sisera? Nu au venit. Va veni vântul? Cutremurul? Apărarea vaudois era una fragilă. Un nor alb, mic cât mâna unui om, neobservat de piedmontezi, dar urmărit cu atenție de vaudois, s-a adunat pe munte, cam când armata intra în defileu. Norul a crescut repede tot mai mare, a coborât, ca un ocean cu valuri din cer – o mare de vapori. A căzut în haosul de jos, unde era armata papală, încețoșând-o. noaptea a venit brusc, s-au oprit uimiți că nu mai vedeau nimic. Au rămas acolo terorizați. 2
Waldensii au văzut intervenția divină, au urcat pe Pra, s-au răspândit pe muntele familiar și au prins armata sub ei și au aruncat pietre, făcându-i să se prăbușească în ravine. Unii waldensi curajoși i-au atacat din față, cu sabia. Panica și consternarea i-a făcut să fugă pe piedmontezi, dar a fost fatală încercarea de scăpare. S-au dat jos unul pe altul, s-au zdrobit de stânci, au căzut peste margine, s-au înecat în torent.3
Soarta unui invadator a fost scrisă în piatră. Căpitanul Saquet, un om mare, din Polonghera, din Piedmont. Ca filistenii a început să înjure pe waldensi. Piciorul i-a alunecat când vorbea încă. A căzut în torentul Angrogna, a fost dus de ape și trupul a ajuns într-un vârtej, numit tompie. Azi are numele Tompie de Saquet, ori golful lui Saquet.4
Războiul era deasupra văilor ca o furtună, timp de un an. A produs multă suferință și pierderi din partea waldensilor, casele le-au fost arse, câmpiile devastate, bunurile luate, oamenii uciși, dar invadatorii au suferit mai mult. Din 18000 de oameni,puțini s-au întors acasă. Au murit în munții pe care au venit să-i cucerească. Pietrele le-au fost morminte. Waldensii au luptat cu ei, au atacat brusc, apoi s-au retras în ceață.
Munston spune că armata invadatorilor s-a evaporat ca ploaia în deșert.5
Leger spune: Dumnezeu a întors inima prințului lor spre ei. el a trimis un prelat în văi, pentru a chema delegați. ei au trimis 12 la Turin, care au intrat la duce, au depus mărturia de credință încât lui i-a părut rău de ceea ce li s-a întâmplat. El a spus de mai multe ori că nu are supuși mai loiali ca vaudois.6
A surprins delegații spunând că dorește să vadă copiii vaudois. 12 Copii cu mamele lor au fost trimiși imediat din Angrogna, la prinț. El i-a examinat atent. I-a admirat pentru sănătate, ochi limpezi și vioiciune. I se spusese că copiii vaudois erau monștrii cu un ochi în mijlocul frunții, 4 rânduri de dinți negri și alte diformități.7
Prințul Charles II8, un tânăr de 20 de ani, înțelept a confirmat privilegiile și imunitățile vaudois și le-a promis că nu vor fi atinși. bisericile din vale au avut o perioadă de liniște.
Vechea viță pare că se usucă – noua viață – reforma – valul ajunge la waldensi – ei trimit deputați în Germania și Elveția pentru întrebări – bucuria lui Oecolampadius – scrisoarea lui de admonestare – delegați waldensi la Stassbourg – cele două biserici un miracol reciproc – martirajul unuia di delegați – determinarea de a avea un sinod în văi – caracterul catolic – locul întâlnirii – mărturia de credință schițată – spiritul vaudois se trezește – rezidirea bisericilor – călătoria lui Farel și Saunter la sinod.
Ducele de Savoy a fost sincer în promisiunea sa că vaudois nu vor fi deranjați, dar acest lucru nu depindea doar de el. Putea controla cruciații de genul lui Cataneo, dar nu preoțimea. Misionarii și inchizitorii i-au asaltat. Unii erau seduși, alții răpiți. Pietatea scădea.
Pentru a putea călători aveau nevoie de aprobarea preoților papistași și pentru a primi această aprobare 9 trebuiau să meargă la capela romană, să se mărturisească, să-și boteze copiii. Când intrau în biserica romană, șopteau: peșteră de tâlhari, Dumnezeu să te judece.1 în același timp ascultau pe predicatorii vaudois, dar oamenii care înșelau astfel și biserica care îi tolera au decăzut mult. Vița cea veche se usca. Dar Cel ce a plantat-o privea din cer. A venit reforma și Râul vieții s-a deschis a doua oară și a curs prin creștinism. Turma din Alpi s-a trezit la viață și a început să înflorească și să rodească. Doritori să afle cât de mult a fost aruncat jugul roman de pe grumazul Europei, au trimis pastorul Martin din Valea Lucerna în misiune.
În 1526 s-a întors cu vestea că lumina evangheliei a apărut în Germania, Elveția, Franța și că numărul ce mărturiseau deschis se înmulțea. A adus cărți primite în Germania cu vederile reformatorilor.2
Rămășița vaudois din Alpii de nord a trimis oameni pentru informații. în 1530, bisericile din Provence și Dauphine au trimis pe George Morel, din Merindol, și Pierre Masson, din Burgundy,să viziteze reformatorii din Elveția și Germania și să aducă vești despre doctrina lor. Deputații s-au întâlnit în conferință cu membrii bisericilor protestante
Neuchatel, Morat, și Bern. Au avut interviuri cu Berthold Haller și William Farel. Mergând la Basle au prezentat lui Oecolampadius un document în oct. 1530, în latină, cu privire la disciplina lor ecleziastică, închinare, doctrină și maniere. L-au întrebat dacă aprobă doctrina lor și dacă aceasta are deficiențe. biserica veche se supunea celei noi. Reformatorul din Basle s-a bucurat de vizita acestor doi pastori. A auzit în ei vocea bisericii primare. Ce miracol avea înainte.
Biserica aceasta fusese în foc de secole dar nu arsese. Era o încurajare pentru cei ce intrau în persecuții. Oecolampadins a mulțumit în scrisoarea din 13 oct. 1530 bisericilor din Provence, și Tatălui care i-a chemat la lumină în vremuri întunecate, în imperiul lui Antihrist. Vă iubim ca frați.
Dar afecțiunea aceasta nu l-a orbit cu privire la defectele lor și la mustrările de care ei aveau nevoie: teama de persecuție v-a determinat să vă ascundeți credința. între Hristos și Belial nu este legătură. Aveți cina cu necredincioșii…vă știu slăbiciunea, dar trebuie să fiți mai curajoși. este mai bine să murim decât să cădem în ispită. Astfel, Oecolampadius, vorbind în numele bisericii reformei, a răsplătit biserica din Alpi pentru serviciile sale. Prin mustrarea lui frățească a căutat să restaureze puritatea și gloria pierdute.
Terminând cu Oecolampadius, deputații au plecat la Strasburg. Acolo au vorbit cu Bucer și Capito. O declarație similară de credință pentru oamenii din acel oraș a atras aceeași reacție. În lumina limpede a dimineții, biserica reformată a văzut lucrurile care nu se mai vedeau în înserarea vaudois și a permis sorei ei mai mari să beneficieze de vederile lor largi.
Dacă oamenii din sec. 16 recunoșteau vocea bisericii primare în vaudois, ultimii auzeau vocea Bibliei, a lui Dumnezeu, vorbind prin reformatori și s-au supus cu umilință. Ultimul a ajuns primul. Ambele biserici sunt miracole. Vaudois a supraviețuit prin foc și persecuție și a ajuns o minune pentru cealaltă. Învierea ultimei din morți a făcut-o o minune mai mare pentru cea din primul secol. Crezurile lor sunt la fel. Ambele au doctrina din Cuvântul lui Dumnezeu, nu sunt două biserici, ci una. Sunt membrii ai aceleiași familii, copiii aceluiași Tată. Ce moment magnific al antichității.
Doar unul din cei doi deputați s-a întors din Elveția. La întoarcere, la Dijon, suspiciunea a căzut pe Pierre Masson, a fost aruncat în închisoare, condamnat și ars. Celălalt a fost lăsat să plece. George Morel, a sosit la Provence cu scrisorile de la Oecolampadius. Cele două biserici au împărțit bucuria și durerea. Cei din Alpi crezuseră că sunt singuri în lume, secole de-a rândul numărul li se micșora, spiritul le scădea. Credeau că mărturisirea publică a evangheliei va dispărea curând. Dar au văzut o armată victorioasă ridicându-se să lupte vechea luptă. Sângele curs aducea roade. Regretul se amesteca cu bucuria că părinți lor care au suferit nu au văzut această victorie. Au discutat răspunsul pentru bisericile protestante cu privire la adoptarea reformei impuse lor, adusă din Elveția și Germania.
Barbes vaudois au votat pozitiv. O minoritate s-a opus, care era secret înclinată spre superstițiile romane. Au cerut sfatul reformatorilor din nou și după un schimb de vederi, a avut loc un sinod în Văi, care a dezbătut chestiunile, dacă biserica din Alpi nu se va alătura reformei va trebui să justifice alegerea prin diferențe de doctrină. Dar dacă nu existau astfel de diferențe, nu trebuia să rămână separată.
Sinodul urma să fie unul ecumenic – o adunare generală a credincioșilor protestanți. waldensii din Alpi au venit. Albigensii din nord, vaudois Calabria, au trimis deputați. bisericile Elveției franceze au ales pe William Farel și Anthony Saunier. Din Bohemia au venit oameni să delibereze și să voteze. Adunarea a avut loc în 12 oct. 1532. Cu 2 ani înainte, confesiunea din Augsburg fusese dată lumii, marcând culminarea reformei germane. Cu un an înainte, Zwingle murise la Cappel.
În Franța, reforma începuse cu moartea copiilor ei. calvin nu era încă la Geneva, dar era protestant. Prinții din liga Schmalkald așteptau în prezența lui Charles V. era o eră critică și glorioasă în analele protestantismului. A avut loc în Chamforans, în inima văii Angrogna.
Zona era ușor de apărat, păzită de înălțimile Roccomaneot și La Serre, și de defilee când înguste, când largi, pietre, pomi, vârfuri înzăpezite. Dincolo de La Serre este platoul pe care se află așezat orașul, peste vale, udat de un torent cristalin, cu căsuțe numeroase, până unde se îngustează în vârfurile abrupte ale Baricadei, care, se întinde dintr-o parte în alta în Angrogna, cu calea îngustă și întunecată către Pra del Tor, ai cărui munți maiestuoși sugerează o strălucire cerească. Chamforans nu mai există azi, este doar o fermă singuratică acolo. Sinodul a durat 6 zile consecutive. Punctele discutate din biserica protestantă au fost discutate de barbes și s-a făcut o mărturie de credință, despre care Monastier spune: că poate fi considerată ca supliment vechea mărturie de credință din 1120, pe care nu o contrazice deloc.3
Ea constă în 17 articole 4 cele mai importante fiind despre incapacitatea morală a omului, alegerea pentru viața veșnică, voia lui Dumnezeu făcută cunoscută în Biblie, ca unică regulă și doctrina celor două sacramente: botezul și cina.
Lampa care se stingea, a început să ardă, după acest sinod. Spiritul waldens antic s-a trezit. Nu se mai ascundeau ca să evite persecuția. Nu se mai temeau să-și mărturisească credința. nu au mai venit la slujbă sau în bisericile papistașe. nu mai recunoșteau preoții Romei și nu primeau beneficii de la ei. au început să reconstruiască bisericile. De 50 de ani nu se mai închinau în public. Bisericile lor fuseseră dărâmate de persecutori și se temuseră să le rezidească de teama persecuției. Se întâlneau în peșteri sau în casele barbes sau pe munți sub pomi. Ca evreii, puteau spune casa în care părinții noștri se închinau a ars. Dar acum, încurajați de frații protestanți, au ridicat biserici și închinarea la Dumnezeu a fost reinstaurată. În locul unde a fost sinodul, la Lorenzo, s-a ridicat prima biserică, apoi altele, pastorii s-au înmulțit, mulțimile veneau să asculte predicile, mulți din Piedmont, și din văile îndepărtate, pentru a bea apa vie. Au tradus scriptura în franceză, au decis la sinod să traducă VT și NT și să-l tipărească, sarcina vaudois, un dar pentru bisericile reformate. Cartea primită de waldenses de la biserica primară – păstrată de părinții lor cu prețul vieții – transcrisă laborios de barbes și circulată – au pus-o acum în mâinile reformatorilor.
Robert Olivetan, rudă apropiată cu Calvin, a fost rugat să traducă cartea. A fost tradusă, tipărită la Neuchatel, în 1535, de Pierre de Wingle, numit Picard. Cheltuiala a fost suportată de waldensi, care au adunat în acest scop 1500 de coroane de aur, o sumă mare pentru oameni așa săraci. Astfel a proclamat biserica waldensă că Bblia era unica lor bază de credință. s-a trimis o delegație la sinod din partea bisericilor din Franța, Elveția la Farel și Saunter. Totul era periculos. Acum Alpii sunt traversați ușor, și nu putem concepe pericolele și greutățile de atunci. Delegații nu au putut urma calea directă peste munți de teama urmăririi calea periculoasă, înghețată era și ea un pericol. Furtunile, vânturile le puneau viețile în pericol. Au ajuns în văi și au participat la cea mai mare adunare ecleziastică a vremurilor moderne.
Jean Peyrel din Angrogna, aruncat fiind în închisoare a mărturisit că el a păzit lucrătorii care împart legea cea bună, care s-au adunat în Angrogna; și că între cei prezenți era unul numit Farel, care avea o barbă roșie și un cal alb și încă doi însoțitori, unul cu cal negru și celălalt foarte înalt.
Pacea de 28 de ani – statul înfloritor – martirul – martirajul pastorului Gonin – martirajul unui student și al unui călugăr – judecata și arderea lui unui complice – lista morților oribile – Văile sub Franța – restaurarea la Savoy – Emmanuel Philibert – înnoirea persecuției – Carignano – persecuția se apropie de munți – delegația la duce – vechea cale – înaintea ducelui – a ducesei – a conciliului
Biserica din Alpi a avut pace 28 de ani si a prosperat spiritual mult.
Biserici au fost ridicate, dar nu au fost destui pastori și oameni învățați oamenii din Piedmont au îmbrățișat credința și mulțimile creșteau.1 Pe scurt, această biserică venerabilă trăiește a doua tinerețe. Lampa ei a ars cu strălucirea luminii în întuneric. Noaptea se apropia de final. Iar vaudois nu erau singurii care străluceau în creștinătate. Era o constelație de lumini care lumina cerul, ca niciodată înainte. Lipsa persecuției waldensilor nu a fost absolută. Cei căldicei nu sunt molestați și zelul vaudois a adus o trezire a răutății persecutorilor. La 2 ani după sinod, în 1534 distrugerea a venit peste bisericile vaudois din Provence; dar povestea extincției lor se va spune altădată. Evenimentele din Piedmont arată că răzbunarea inchiziției nu a murit. Vaudois ca rasă erau prosperi, bisericile lor se multiplicau, credința le creștea. Uneori erau omorâți, arși, spânzurați.
După 3 ani persecuția a izbucnit proaspătă și a durat puțin timp. Charles III de Savoy, un prinț moale, dar condus de preoți, a fost solicitat de arhiepiscopul de Turin și de inchizitor să vâneze ereticii din Văi2. Porunca a fost dată unui nobil, Bersour, care locuia la Perosa. El era un om sălbatic, care a adunat 500 de oameni și a atacat valea Angrogna. A fost respins, dar a venit furtuna. S-a întors spre vaudois care locuiau lângă el, i-a închis la Pinerolo și Turin. Mulți au fost arși. Unul din martiri, Catalan Girard, a dat o lecție, privitorilor, cerând două pietre din mijlocul focului. I s-au adus. Mulțimea era curioasă să vadă ce va face. El le-a frecat una de alta și a zis: vreți să distrugeți biserica prin persecuții, dar cum nu pot eu sparge pietrele acestea cu mâinile, nici voi nu o puteți distruge. 3
După furtuni grele, cerul de peste Alpi a devenit senin din nou. Schimbarea politică din Europa a oprit persecuția. Francis I de Franța a cerut lui Charles, Duce de Savoy, permisiunea să ducă armata pe domeniile lui. Scopul regelui francez era recuperarea ducatului de Milan, un premiu contestat între el și Charles V. ducele de Savoy a refuzat, dar a realizat că trecătorile din munți sunt în mâinile celor pe care îi persecută și că aceștia s-ar putea alia cu dușmanul, deci a poruncit lui Bersour să oprească persecuția în văi.
În 1536, biserica waldensă a pierdut un pastor distins. Martin Gonin, din Angrogna – un om cu un spirit public și daruri rare – care mersese la Geneva și se întorcea prin Dauphine, unde a fost prins ca spion. El s-a justificat că nu este spion, dar s-au descoperit hârtii asupra lui și a fost acuzat de o crimă mai mare. Erezia. Condamnat la moarte, a fost înecat noaptea în Isere. L-ar fi ars pe rug, dar persecutorii lui s-au temut de efectul asupra spectatorilor4.
Au fost și alți martiri care nu trebuie trecuți sub tăcere doi pastori care se întorceau de la Geneva, cu 3 protestanți francezi au fost prinși la Col de Tamiers, din Savoy, și duși la Chambery. Acolo au fost judecați și arși. soarta lui Nicolas Sartoire este mai tragică. Era student de teologie la Geneva și avea o școală dată de lorzii din Bern pentru pregătirea tinerilor pastori în văi. A plecat să-și petreacă vacanța cu familia, în Piedmont.
Trecând prin trecătoarea St. Bernard, și valea Aosta, a trecut frontiera italiană, când a fost prins pe baza suspiciunii de erezie. Era luna mai, totul înflorit, experiența lui era primăvăratică, era greu să-ți dai viața într-un astfel de moment. Dar supunerea este prima datorie a soldatului lui Hristos. Nici promisiunile și nici amenințările nu l-au determinat să se clatine. A continuat până la final și la 4 mai 1557, a fost scos din închisoarea din Aosta și ars de viu5.
Era un tânăr, dar să vorbim acum de un om de 50 de ani. Este vorba de Geofroi Varaile, din Busco, din Piedmont. Tatăl lui fusese căpitan în armata care în 1488 a distrus valea Lucerna și Angrogna. Fiul din 1520 a devenit călugăr și cu darul elocvenței a fost trimis să predice, cu Bernardo Ochino din Sienna, fondatorul ordinului capucinilor. A fost urmărit, a fugit la Geneva și acolo a învățat mai mult calea vieții. ordinat ca pastor, s-a întors în văi, unde ca Pavel, a predicat credința. după câteva luni, a plecat să viziteze orașul natal Busco. A fost prins de călugării care îl așteptau. A fost condamnat la moarte de inchiziția din Turin. A fost executat la 29 martie 1558.
A mers cu pas sigur la moarte și cu seninătate, s-a adresat oamenilor și i-a făcut să plângă, apoi a cântat până ce a fost ars.6
Tot acolo, cu 2 ani înainte, Barthelemy Hector, vânzător de cărți din Poictiers, un om cu un zel temperat, care venise în văi să învețe oamenii salvarea, a fost ars.
El venea la La Vechera, numit așa din cauza vacilor care pășteau iarba grasă vara, se așeza pe un deal, și aduna agricultorii și ciobanii din Pra, le citea pasaje din cărți, din Scriptură. Inchizitorii l-au urmărit, a fost dus la Turin să răspundă pentru crima de a vinde cărți geneveze. El a răspuns cu curaj și înțelepciune: dacă Biblia este erezie pentru voi, este adevărată pentru mine. Dacă Biblia oprește oamenii de la a merge la slujbă, înseamnă că Dumnezeu nu aprobă slujba și ea este idolatrie. I s-a cerut să retracteze, iar el a spus că nu poate schimba adevărul ca o haină. A fost trimis câteva luni la închisoare, în speranța că va retracta, nedorind să apeleze la ardere pentru că punea în pericol cauza bisericii. Fumul acestor martiri arși, s-a spus despre moartea lui Patrick Hamilton, infecta pe cei peste care venea. Dar constanța lui Barthelemy a obligat persecutorii să anuleze prudența. l-au ars pe rug. Comportamentul lui a atras lacrimi, spune Leger din mulțimea papistașă, alții reproșând călugărilor și inchizitorilor cruzimea7.
Aceștia sunt unii din mulții martiri. Unii au pierit prin metode barbare, crude. Nu vom da detalii. Vom cita puțin din Muston. Nu este nici un oraș în Piedmont sub un pastor vaudois, unde frații noștri să nu fi fost uciși…Hugo Chiamps din Finestrelle a avut intestinele scoase de viu, la Turin. Peter Geymarali din Bobbio, la fel, la Luzerna, și i s-a pus o pisică vie în locul lor, ca să sufere, Maria Romano a fost arsă de vie la Rocco-patia; Magdalen Foulano la San Giovanni; Susan Michelini a fost legată și lăsată în frig fără mâncare la Saracena. Bartholomew Fache, tăiat și rănile umplute cu sare, a murit în agonie la Fenile; Daniel Michelini a avut limba smulsă la Bobbio pentru că a slăvit pe Dumnezeu. James Baridari a fost acoperit cu chibrituri în gură, unghii, etc și au fost aprinse. Daniel Revelli a avut gura umplută cu praf de pușcă care i-a explodat capul. Maria Monnen, prinsă la Liousa, i s-a tăiat carnea de pe față până i s-a văzut osul maxilarului, apoi lăsată să moară. Paul Garnier a fost tăiat în bucăți la Rora. Thomas Margueti a fost mutilat la Miraboco, Susan Jaquin tăiată bucăți la La Torre. Sara Rostagnol spintecată de la picioare la piept și lăsată să moară pe drumul dintre Eyral și Luzerna.
Anne Charbonnier a fost pusă în țeapă și purtată așa de la San Giovanni la La Torre. Daniel Rambaud, la Paesano, a avut unghiile smulse, degetele tăiate, mâinile, picioarele, cu foecare refuz de lepădare. 8
Lista martirilor continuă. Am menționat cererea regelui Franței către ducele de Savoy, Charles II care nu i-a permis trecerea armatei. Francis I a cucerit Piedmontul și văile waldense 33 de ani. Waldensii au primit mai multă toleranță din parte lui Francis I deoarece deși ura luteranii, politica l-a determinat să-i curteze, și deși la Paris ardea ereticii, în văi i-a scutit. Dar pacea generală de la Chateau Cambresis, 3 aprilie 1559.9
Charles III a fost urmat în 1553 de Emmanuel Philibert. Philibert era un prinț talentat cu o dispoziție umană și vaudois sperau ca sub el să poată trăi în pace. Philibert era căsătorit cu o soră a regelui Franței, Henry II, care a fost instruită în credința protestantă de Margaret, regina de Navarre, și Renee de Franța, fiica lui Louis XII. Dar tratatul care l-a pus pe tron pe Emmanuel Philibert avea o clauză care cerea distrugerea ereziei. Regele și soția sa nu doreau acest lucru, dar oamenii răi din jurul lui, inchizitorii, nuncio al papei, ambasadorii Spaniei și Franței i-au cerut curățirea domeniilor sale. Monarhul nefericit a dat în 15 februarie 1560 un edict ce interzicea predicatorii protestanți în valea Lucerna, sau altundeva, sub amenda de 100 de dolari de aur, apoi închisoare pe viață. edictul se referea la protestanții din câmpia Piedmont, care se adunau să asculte. Apoi a urmat un edict mai sever, poruncind prezența la slujbă, sub pedeapsa capitală. Philip de Savoy, Conte de Raconis, George Costa, Conte de la Trinita, Thomas Jacomel, inchizitorul general și Councillor Corbis, care nu era așa de dur și care a demisionat, au primit porunca să împlinească aceasta10.
Prima izbucnire a furtunii a fost la Carignano. Acesta se află la 20 de mile de Turin, la sud-vest. Are mulți protestanți, unii cu poziții bune. Cei mai bogați au fost aleși și duși la rug, ca să sperie pe toți. lovitura nu a căzut în gol, profesorii au fost împrăștiați, unii la Turin, unii în Franța. Alții speriați s-au întors înapoi. Nu doreau moarte de dragul unei țări mai bune. Furtuna și-a făcut drum spre satele din jur, peste câmpii, până la intrarea în văi, unde fugarii se adăpostiseră.
Confiscări, arestări, torturi, moarte au venit peste bisericile de la baza muntelui. Pastorii s-au adunat să delibereze, au postit, au căutat călăuzirea DS11. Au decis să meargă la tronul prințului să-și justifice cauza. Au explicat că nu au plecat de la adevărata credință, au aceeași credință ca apostolii, ca părinții lor. 1500 de ani nu au dat înapoi, au fost la fel din tată în fiu, nu s-au închinat la idoli, și dacă ei erau păgâni, atunci la fel erau cele 4 concilii și apostolii. Erau gata să dea socoteală de cauza lor înaintea unui conciliu general. Dacă se dovedea, puteau fi condamnați pentru erezie. Arătați-ne erorile și ne vom lepăda de ele.12
Datoria față de Dumnezeu nu le-a slăbit supunerea față de prinț. La pietate au adăugat loialitatea. Tronul a avut subiecți supuși în ei. cu cât se temeau mai mult de Dumnezeu, cu atât îl onorau pe rege mai mult. Viața lor era la dispoziția lui. Au trăit în pace cu vecinii lor romaniștii, nu au furat, nu au rănit, nu au jefuit au muncit, câmpurile lor erau înfloritoare, viile lor erau bogate. Nu se răzbunau, de ce să se ridice vecinii lor împotriva lor, ca și când ei sunt răi, ei care au respectat legea și tronul și onoarea?
Cuvântul lui Dumnezeu nu va pieri, ci va fi veșnic, au spus ei. 13
Prezentarea la tron a fost foarte respectuoasă și dreaptă și solemnă. Nu au acuzat pe nimeni. Dar casa de Savoy apărea în lumină nefavorabilă și biserica Romei, la fel.
Acest document a fost însoțit de altul către regină, și unul către conciliu. Cel către regină era diferit. Nu se scuzau pentru credință, ci menționau suferințele lor. Era de ajuns ca săi trezească simpatia și să-i apere la rege, ca Estera.14
Cea către conciliu era mai directă și simplă, dar plină de respect. Au avertizat că fiecare picătură de sânge nevinovat vor da socoteală pentru ea, deoarece ca sângele lui Abel, sângele lor striga la cer. Au amintit conciliului că nu cereau nimic neobișnuit, că și evreii din Saracen trăiau liniștiți în orașele lor. Nu au permis ei izraeliților să zidească sinagogi și Moor are voie să citească Koranul. Credința Bibliei este la același nivel cu cea a semilunei, și descendenții oamenilor care de generații erau subiecții casei de Savoy și care au îmbogățit domeniul cu virtuțile lor și l-au apărat cu sângele lor, ar trebui tratați cu aceeași umanitate cu care era tratat străinul.
Au așteptat răspunsul cu ochii spre cer. Erau gata să accepte și pacea și moartea.
6. PREGĂTIRI PENTRU RĂZBOIUL DE EXTERMINARE
Pastorul Gilles duce mustrare la duce – nici o veste 3luni – călugării din Pinerolo încep persecuția – raid în San Martino – încercarea de împăcare a lui Philip de Savoy – slujba unui călugăr – ducele declară război împotriva vaudois – caracterul urât al armatei lui – waldensii rezistă – hărțuire în Angrogna – noaptea panicii – la Trinita ocupă Val di Lucerna – incident – concesiuni inutile – incidente care afectează – La Trinita cere 20000 de coroane de la oamenii Văilor – se retrage pentru iarnă – mânia soldaților lui
CINE era vaudois care va duce petiția la rege? Slujba aceasta periciuloasă a fost preluată de M. Gilles, Pastor de Bricherasio, om devotat și curajos. Ducele locuia la Nice, deoarece Turin era în mâinile francezilor. Gilles a ajuns la Nice în siguranță și a discutat cu regina Margaret, care a dus la soțul ei ducele petiția. Deputatul a discutat și cu Philip de Savoy, fratele ducelui. Pastorul waldens a fost bine primit. Legat de contele La Trinita, Philip de Savoy a devenit dezgustat repede și a lăsat treaba în mâna colegului lui1. Inima reginei era în văi, cauza lor era cauza ei. dar era singura mijlocitoare la duce, vocea ei era singura în mijlocul tuturor prelaților, regele Spaniei și papa2.
Timp de trei luni nu au primit răspuns. Apoi a început persecuția, călugării mănăstirii Pinerolo au angajat o trupă de ucigași pe care au trimis-o în vale. Banda a adus captivi, i-au ars de vii sau i-au închis până ce plăteau răscumpărarea. 3
Apoi lorzi papistași din valea San Martino au urmat exemplul. Au atacat în 2 aprilie 1560 satele Rioclareto. Au ucis, au luat prizonieri, fără haine sau mâncare. Nimeni nu scăpa, decât cei doritori să participe la slujbă. Au dominat 3 zile, deoarece protestanții din valea Clusone, 400, au trecut munții, au alungat invadatorii și au scăpat pe frați.4
Apoi au venit Philip de Savoy, Contele de Raconis, și șeful comisionar, un romano catolic care a participat la o slujbă protestantă la Angrogna, și i-a plăcut ce a auzit și a trimis-o la Roma cu speranța că papa va înceta persecuția. Dar papa Pius IV a văzut altceva și a spus că numai dacă waldensii intră în biserica Romei, îi iartă. În iunie 1560, a venit încă o dată în valea Lucerna , însoțit de La Trinita, a adunat pastorii și capii de familie, le-a spus că persecuția va înceta dacă ei ascultă de predicatorii pe care i-a adus cu el. Vaudois s-au supus, dacă acești predicatori predică adevărul evangheliei, dar dacă predică tradiții umane, nu vor asculta. Predicatorii aceia abili au spus că vor demonstra că slujba se găsește în scriptură. Termenul massah înseamnă trimis, au spus ei. dar waldensii știau ebraică. Apoi a continuat: expresia, “Ite missa est,” înseamnă eliberarea auditoriului. Deci se găsește în scriptură.5 Congregația nu a știut dacă acesta glumește.
Ducele de Savoy le-a declarat război în octombrie 1560. A venit vestea că armata vine să-i extermine. Ducele a dat iertare la toți vagabonzii care ucideau waldensi. Refugiul lor era numai Dumnezeu. Au adunat ce aveau și au plecat în munți. armata ducelui, adică vagabonzii din Piedmont – se apropia6.
La 31 octombrie s-a dat o proclamație în valea Angrogna, chemând locuitorii la Roma, cu amenințarea săbiei și focului. După 1 noiembrie, armata papală a venit la Bubiana, pe dreapta Pelice, la intrarea în vale. Avea 4000 de oameni pe jos și 200 călare.7 waldensii au început un post public. Au luat Cina, apoi femeile, bătrânii și copiii au urcat pe munte spre Pra del Tor, cântând psalmi. Populația văilor era atunci 18000, iar oamenii înarmați 1200.8
La 2 noiembrie, armata piedmonteză a trecut de Pelice și a avansat prin defileu, cu înălțimile Bricherasio la dreapta și Monte Friolante la stânga, cu Vandalin și Castelluzzo în față.
Piedmontezii au așezat tabăra în San Giovanni, la o aruncătură de băț de Val di Lucerna și Val di Angrogna. Acolo a intrat La Trinita. A dus 1200 de oameni care s-au răsfirat până La Cotiere. Au întâmpinat opoziție numai din partea unei mici grupe de vaudois, unii doar cu arcuri și săgeți. La final, avantajul nu era al nimănui. Au petrecut noaptea, vaudois pe munte Roccomaneot, și piedmontezii pe dealurile La Cotiere.
Noaptea liniștea a fost întreruptă de piedmontezi. Au văzut chipurile vaudois pe cer, deasupra lor. În genunchi, războinicii waldensi se rugau la Dumnezeu. Apoi s-au auzit tobe, un copil se amuza. Soldații lui La Trinita au crezut că waldensii îi atacă. Au aruncat armele și au fugit. Armele au prins bine waldensilor. 67 de oameni ai lui La Trinita au murit și doar 3 vaudois. 9
La stânga era valea Lucerna, cu La Torre, Villaro, Bobbio, și altele. La Trinita ocupa această vale cu soldații era ușor obținută, deoarece toți locuitorii fugiseră la Ira del Tor. Cei rămași erau majoritatea romaniști, care erau amestecați cu populația waldensă, care și-au încredințat familiile la vecinii vaudois, le-au trimis la Pra del Tor, pentru a scăpa de armata papală. Zilele următoare, La Trinita a luptat puțin cu vaudois. Oamenii din munți erau curajoși, determinați să moară. Avea cu el pe inchizitorul Jacomel, pe Gastaud, pe secretar, ultimul simulând dragostea pentru evanghelie. Au adunat waldensii și le-au vorbit cuvinte care flatează, presupus spuse de duce sau ducesă, a spus că slujba lui nu e plăcută și că s-ar bucura să fie pac, doar ei să arate că sunt rezonabili, să lase armele, să vină la slujbă la St. Laurenzo, în Angrogna, apoi să viziteze Pra del Tor. Propunerea lui La Trinita a fost dezbătută de vaudois o noapte întreagă și au acceptat.10
Generalul papal și-a spus messa în biserica protestantă. Apoi a trecut prin defilee, spre Pra, pe lângă Tompie. A purtat masca păcii, ducele nu s-a mai apropiat, locuia la Vercelli, La Trinita a cerut deputați din partea vaudois. și suma de 20000 de coroane. Numai atunci își va retrage armata. 11 Vaudois au făcut concesie după concesie. Lăsaseră armele jos, au trimis deputați la duce, au dat bani pentru soldați, apoi la cererea lui La Trinita, au trimis pastorii. Trecerea Col Julien în acel anotimp era dificilă, dar trebuia făcută. Zăpada din Prali și San Martino se aduna, iar pastorii au mers la protestanții din valea Pragelas. Ruta aceasta periculoasă era unica deoarece drumul direct prin valea Perosa era închis de asasini.
Contele i-a crezut în puterea lui. Soldații lui au făcut ce-au vrut în Lucerna. Au jefuit casele abandonate de vaudois. Istoricul Gilles redă o situație în care un om neajutorat de 103 ani a fost pus într-o peșteră, cu nepoata lui de 17 ani. Acolo i-au găsit soldații, au ucis bătrânul. Fata a fugit, a sărit în prăpastie și a murit. Altădată au urmărit un bătrân până la marginea prăpastiei, și acesta s-a pus în genunchi pe margine ca și când cere îndurare și când soldatul a ridicat sabia să-i taie capul, s-a aruncat pe sparte în prăpastie trăgând și soldatul după el.
O parte din banii promiși lui La Trinita de waldensi nu a fost plătită. Au încercat să adune banii, săracii și-au vândut turmele. Contele și-a retras armata la Cavour, pentru iarnă, dar a stat aproape. Porumbul, uleiul, vinul pe care nu le-a putut lua, le-a distrus. Au fost mulți torturați, femeile violate. 12
Exterminarea – legământul din Văi – jurământul lor solemn – lepădarea waldensilor – pregătirile lor – la Trinita avansează cu armata – două încercări de a intra în Angrogna, respingerea – a treia încercare – atacul asupra celor 3 puncte – respins de 3 ori – distruge valea Rera – primește întăriri din Franța și Spania – începe a 3-a campanie – 6 oameni împotriva unei armate – disconfort – eliminarea lui La Trinita – pacea
WALDENSII s-au supus la toate acestea în speranța că deputații trimiși de ei la duce vor aduce pacea. După 6 săptămâni, trimișii au venit în Văi, dezamăgiți, fără succes. Primiseră porunca de a se supune necondiționat bisericii Romei sau să fie exterminați. pentru aceasta, o armată numeroasă se aduna. Masacru în masă era alternativa. Spiritul oamenilor s-a trezit li pentru ca copiii lor și sufletele lor să nu fie prizoniere, au ales moartea de 1000 de ori. S-au trezit dintr-un somn greu, au ridicat armele. Au chemat pastorii, au ridicat bisericile, au reluat slujba publică. Au primit promisiuni de ajutor de la protestanții din Geneva, Dauphine, și Franța. ultimii doi erau deja persecutați. atunci a avut loc o scenă grandioasă, spune un istoric, eroică și religioasă.1
Waldensii din Lucerna au trimis deputați peste munții înzăpeziți, pentru a se alia cu protestanții din valea Pragelas, care erau amenințați de Francis I. Alianța a fost acceptată cu bucurie. S-au adunat pe un platou înzăpezit spre munții Sestrieres, și Guinevert, au jurat să fie alături în luptă.2 Deputații din Pragelas, au trecut muntele Julien, au ajuns la Bobbio la 21 ian. 1561. Au ajuns la timp. Cu o seară înainte, o proclamație ducală fusese publicată în văi, poruncind vaudois ca în 24 de ore să se prezinte la messă sau să suporte consecințele: focul, sabia, frânghia…argumentele romanismului, cum spune Muston.
Deputații au coborât dealul în spate la Bobbio, și au stat în mijlocul capilor familiilor care au îngenuncheat și au spus: în numele bisericilor vaudois din Alpi, Dauphine și Piedmont, care au fost unite, promitem cu mâna pe Biblie, în prezența lui Dumnezeu, că ne vom sprijini unii pe alții ca religie, fără prejudecata supunerii față de superiorii noștri legitimi.
Promitem să menținem Biblia întreagă, după biserica apostolică, perseverând în religia sfântă, chiar cu riscul vieților noastre, ca să transmitem copiilor noștri evanghelia pură, primită de la părinții noștri.
Promitem ajutor fraților persecutați, fără a urmări interesele individuale, ci cauza comună, fără să ne bazăm pe oameni, ci pe Dumnezeu.3
Măreția locului întâlnirii și sublimul moral al tranzacției au fost în deplin acord. Dedesubt era valea verde, Pelice argintiu, vii și acacia. Vârfurile mărețe ale Col de Malaure și Col de la Croix. Așa au deschis waldensii o mare campanie. Dimineața următoare trebuiau să meargă la messă, conform poruncii ducelui. Au intrat în clădire, au dat jos idolii. Humbert Artus a urcat la amvon și a citit Isaia 45:20: „Strângeţi-vă, veniţi şi apropiaţi-vă împreună, voi cei scăpaţi dintre neamuri! N-au nici o pricepere cei ce îşi duc idolul din lemn, şi cheamă pe un dumnezeu, care nu poate să-i mântuiască.
Locuitorii satelor au venit repede ca torentele de iarnă în Lucerna și armata vaudois a curățit templul de la Villaro. Pe drum au întâlnit garnizoana piedmonteză. Au atacat-o, călugării, monseniorii și magistrații au fugit. Soldații fugari, preoții, judecătorii s-au închis în Villaro, care a fost asediat de Vaudois. De 3 ori garnizoana din La Torre a încercat să scape, în a 10-a zi s-a predat. Viețile le-au fost cruțate, doi pastori i-au însoțit la La Torre, soldații având încredere în ei.
Contele La Trinita, văzând garnizoana distrusă, s-a stabilit la Carour, și a mutat armata în Văi. A încercat să semene disensiune între vaudois, cu negocieri de pace, dar ei știau deja valoarea promisiunilor lui. Era începutul lui feb. 1561.
Vaudois munceau cu zelul celor care simt că cauza lor este una mare și dreaptă și erau gata de sacrificiu. Au ridicat baricade, au plantat ambuscade, semnale de telegraf pentru a observa mișcarea dușmanilor.
Muston spune că fiecare casă era o fabrică de sulițe, arme, gloanțe. au format Compania zburătoare care era prezentă unde era pericolul mai mare. La fiecare corp de oameni erau câte 2 pastori pentru a susține moralul armatei. Pastorii aveau slujbe dimineața și seara, se rugau cu soldații înainte de luptă, după luptă și vaudois vânau dușmanul prin munți și peșteri întunecate, evitau scurgerea de sânge inutilă.
La Trinita știa că dacă supune Văile și reușește campania va ajunge stăpânul Pra del Tor. Acolo erau adunați waldensii, turmele, proviziile, acolo construiseră mori și cuptoare de pâine, acolo aveau concilii și conduceau operațiile. O lovitură acolo era în inima vaudois. și transforma castelul în mormânt.
La Trinita și-a concentrat toate eforturile împotriva Angrogna. Prima încercare de a intra a făcut-o la 4 februarie. Au luptat până noaptea și a fost respins. A doua încercare, după 3 zile l-a dus în Angrogna, a jefuit, a ars, dar a avut multe pierderi și în final a abandonat.4
La 14 februarie a avut loc lupta cea mai severă. A împărțit armata în 3 părți și a avansat din 3 direcții. Un corp a trecut Angrogna, spre Pra și a atacat din sud. Alt corp a urcat dinspre Pramol, a trecut de La Vechera, a forțat intrarea din est. Al treilea corp a urcat din San Martino, dinspre nord. Așteptările contelui erau că dacă nu reușeau dintr-o parte, vor reuși din alta.
Nimeni nu știa ce va urma. Trei armate veneau să-i atace, când waldensii erau la rugăciunea de dimineață. strigăte au răsunat dinspre sud, deodată, focul ridicându-se. Din cele 3 puncte de atac, acesta era cel mai ușor de apărat. șase tineri waldensi curajoși au mers să oprească trupa lui La Trinita. Erau 6 împotriva unei armate. Drumul pe care armata venea era lung și îngust. Pe o parte era muntele, pe cealaltă prăpastia. Drumul duce la Pra, spre o poartă în munte. Intrarea în Pra del Tor este foarte îngustă. Acolo au stat cei 6 waldensi.5 Acolo au apărat intrarea, respingând armata. Pericolul a venit și în alt punct. Pe înălțimile La Vechera, ce traversează zăpada, venea un alt corp de armată. Înainte să aibă timp să coboare, au fost împrăștiați de armată. Deci două grupe au eșuat să intre. Waldensii urmăreau dușmanul la La Vechera, când a venit a treia trupă, care trecuse muntele ce separă Val San Marring de Pra del Tor la nord. Au dat alarma și câțiva au pornit împotriva invadatorilor. Ieșind din defileu, au strigat: Angrogna este a noastră.
Vaudois au strigat: voi sunteți ai noștri și s-au aruncat asupra lor cu săbiile în mână.
Încrezându-se în numărul lor mare, piedmontezii au luptat cu disperare. Dar în câteva minute, oamenii din văi au atacat din toate părțile. Soldații au fugit, au fost măcelăriți, nimeni nu a trecut înapoi muntele, doar pastorul are a strigat să le cruțe viețile. Între cei uciși era Charles Truchet, care a distrus Rioclaret cu cruzime, cu câteva luni înainte. O piatră l-a trântit la pământ și capul i-a fost tăiat de propria sabie.
Louis de Monteuil, un alt persecutor al vaudois a pierit tot atunci. Contele La Trinita, mâniat de respingere s-a întors împotriva văii Rora.
A ars tot, a urmărit prin zăpadă cele 80 de familii care au scăpat prin munți Villaro, în valea Lucerna. Următoarea vale în care a intrat cu soldații era depopulată. Generalul papal a fost primit cu căldură de la țăranii rămași. după înfrângere, s-a retras la Cavour, pentru a face noi stratageme.
La Trinita a petrecut o lună întărind armata slăbită de pierderi. Regele Franței i-a trimis 3 companii pedestre.6 A venit un regiment din Spania și mulți voluntari din Piedmont, mulți din ei nobili. Din 4000, numărul armatei a crescut la 7000.7 S-a crezut destul de puternic să înceapă a treia campanie. Era convins că de data aceasta va șterge rușinea înfrângerii sale.
Duminică, 17 martie1561, vaudois erau adunați în Prad el Tor, la închinare. Soarele răsărea în dealuri și psalmii se înălțau când alarma a fost dată. Dușmanul venea din 3 părți. de la est, alții dinspre defileu și al treilea grup dintre cele două. Dușmanul a fost întâmpinat din toate părțile . o mână de waldensi era suficientă să-i respingă: bastioanele de stânci, natura le era propice. Lupta a fost severă și morții zăceau în număr mare, dar la finele zilei, invadatorii au pierdut. Cei mai capabili căpitani au fost uciși. soldații uciși erau așa de mulți încât se spune că contele La Trinita a plâns când a văzut morții.8
S-au mirat că waldensii nu au urmărit invadatorii de data aceasta, nu ar mai fi scăpat nimeni. Pastorii lor au reținut pe vaudois victorioși, de la începutul campaniei decizând să fie moderați în luptă și să nu verse sânge decât dacă este necesar pentru a se păzi. Morții piedmontezi erau așa de muți încât se spune că în orașele piedmonteze se vorbea că Dumnezeu luptă pentru waldennsi.9
Mai umilit decât niciodată, La Trinita a dus înapoi rămășița armatei. Era mai bine pentru el dacă nu ar fi venit niciodată pe terenul waldensilor. Mulți nobili piedmontezi au murit în munți. generalul papistaș nu înțelegea lecția care trebuia s-o învețe. dorea încă să se întoarcă să-i asalteze dar a ascuns acest scop. A deschis negocieri cu oamenii din Văi și cu ducele de Savoy și vaudois nu au suspectat nimic. Atunci, La Trinita a ales să-i atace. A adunat trupele repede și în noaptea de 16 aprilie a atacat Pra del Tor, să măcelărească pe vaudois. Zăpada din jurul Pra ardea în lumina dimineții când atenția oamenilor aflați la închinare a fost distrasă de sunete neobișnuite. Imediat, 6 viteji au fugit la porțile ce duceau la vale. Se vedeau soldații lui La Trinita avansând câte doi, cu căștile strălucind în soare. Cei 6 au pregătit totul și calm au așteptat dușmanul. Primii doi vaudois aveau puști și stăteau în genunchi. Următorii doi stăteau în picioare, gata să tragă, ceilalți doi încărcau armele. Invadatorii s-au apropiat. Primii au fost împușcați, următorii la fel, la fel și următorii. În câteva minute, trupurile moarte formau o grămadă în trecătoare, blocând-o, făcând avansarea imposibilă.
Între timp, alți vaudois au urcat munții unde armata piedmonteză era prizonieră. Au aruncat cu pietre peste ei. nu puteau avansa, nu puteau fugi, soldații au fost zdrobiți, căzând de pe stânci. Panica i-a cuprins, pe latura îngustă a muntelui, cu pietre căzând de sus peste ei, s-au lovit unii de alții, au căzut în prăpastie. 10
Când cei de la intrarea văii au văzut apele Angrogna roșii de sânge au spus: aha Pra de Tor a fost cucerit, contele La Trinita a câștigat. Și contele s-a bucurat. Dar când puținii scăpați s-au întors, au văzut că nu sângele vaudois cursese. Contele s-a retras în acea noapte și nu a mai venit niciodată în Văi.
Negocierile nu au mai început niciodată cu el, ci cu Philip de Savoy, contele de Raconis, și au fost satisfăcătoare. Ducele de Savoy nu a avut merite în pacea care a urmat. Capitularea a fost semnată în 5 iunie 1561 și prima sa clauză garant plata pentru ofensă, pentru cei care suferiseră. Vaudois aveau voie să ridice biserici în Văi, să se închine public. Au fost reînnoite toate vechile privilegii.11
La fel și aranjamentul care a pus capăt războiului, de 15 luni. Vaudois s-au supus ducesei Margaret. Papa nu a dorit imitatori ai acestui eveniment, într-o vreme când afiliația față de Scaun se răcea. Ducele Emmanuel Philibert a păstrat stipulațiile, cu ducesa alături, neacceptând presiuni. Vara care venea și pacea cea nouă au început să vindece rănile adânci ale persecuției și simpatia și ajutorul universal al protestanților, Calvin, Palatinul elector, care a scris ducelui în numele subiecților persecutați.12
Spiritul de devotament al vaudois în aceste vremuri tulburi a fost admirabil. Valea răsuna de laude și rugăciuni, la fel cum răsunase de arme. Waldensii se ridicau de pe genunchi la luptă pentru cauza în care credeau. Armata lor mică, cu barbes alături, pastorii ajutându-le moralul în luptă, în victorie, în pierdere. Când lupta înceta, dușmanii fugeau și războinicii se întorceau, pastorul cu păr alb, copiii, femeile, se adunau la Pra del Tor, și în apusul soarelui își înălțau vocile în slavă, cântând cântecele de război ale lui Iuda, încât răsunau stâncile.
8. COLONIILE WALDENSE DIN CALABRIA ȘI APULIA.
UN HAN LA Turin – doi tineri waldensi – un străin – invitație în Calabris – waldensii caută pământ – se stabilesc – colonia lor înflorește – zidesc orașe – știința cultivării – aud de reformă – petiție pentru un pastor – Jean Louis Paschale trimis la ei – prins – adus în lanțuri la Naples – condus la Roma.
ÎNTR-O ZI DIN ANUL 1340, doi tineri waldensi stăteau la un han din Turin, conversând despre planurile lor de casă. Închiși în văile lor, doreau să lărgească limitele spre un pământ mai fertil. Un străin le-a spus să vină cu el că le va da pământ fertil. Domnul era din Calabria, de la extremitatea sudică a peninsulei italiene. La întoarcerea în Văi, tinerii au spus cuvintele străinului și speranțele pe care le aveau de a migra spre sud. Bătrânii vaudois au ascultat cu interes.
Populața din văi primise pe refugiații albigensi care scăpaseră de masacrele lui Innocent III din sudul Franței și waldensii se simțeau aglomerați. înainte de a accepta propunerea străinului, au trimis persoane competente să examineze pământul. Comparat cu munții lor înzăpeziți, Calabria părea un pământ promis. Istoricul Gilles spune: erau pomi fructiferi, vii, nuci. Peste tot era pământ arabil și câțiva lucrători mulți emigranți au pornit spre această țară. Au dus cu ei Biblia. Acolo se puteau închina liber, printr-o convenție cu seniorii locali, ratificată de regele din Naples, Ferdinand de Arragon, au primit libertatea de a-și guverna chestiunile civile, spirituale, cu pastori proprii și magistrați proprii.1
Așezarea lor a fost lângă Montalto. După jumătate de secol s-a ridicat San Sexto, care a devenit ulterior capitala coloniei. Alte orașe au apărut și regiunea care înainte fusese puțin locuită, sau cultivată, s-a transformat într-o grădină. Dealurile eau acoperite de pomi fructiferi, câmpiile de lanuri.
Marchizul de Spinello a fost uimit de prosperitatea și bogăția așezării, încât a cedat pământ fertil de la el ca coloniștii să construiască orașe și să sădească vii.
A autorizat ca un oraș să fie înconjurat cu ziduri, numit La Guardia. Era situat pe o înălțime lângă mare. Curând a devenit populat și opulent.2
La finele secolului, alt corp de emigranți din Provence a sosit în sudul Italiei. S-au stabilit la Apulia, nu departe de frații calabrezi, au apărut sate și vii, iar regiunea a primit altă față.
Casele lor dintre portocali, dealurile acoperite cu măslini, pășunile erau minunea și invidia vecinilor.
În 1500 au sosit în Calabria alți imigranți din văile Pragelas și Fraissinieres.
Pământul atins de plugul vaudois înflorea și avea rod de 10 ori mai mare. Viile lor erau mai bogate. Prosperitatea lor a crescut odată cu numărul lor. Vecinii lor care nu știau secretul prosperității lor îi admirau. Atributele fizice ale pământului nu erau diferite de cele ale vecinilor, dar rivalizau în măslini, roade, pomi. Orașele lor erau tăcute și ordonate, aerul de fericire de pe fețele lor…turmele care pășteau, vocile copiilor ce se jucau în sate…200 de ani, aceste colonii au înflorit.
Istoricul McCrie spune: este ironic că prima rază de lumină a trezirii a strălucit în Italia, unde vaudois au găsit adăpost. Petrarch a cunoscut limba greacă de la Barlaam, un călugăr din Calabria; și Boccaccio a învățat-o de la Leontius Pilatus, care era un ascultător al lui Barlaam, dacă nu nativ al aceluiași loc3.
Munston spune că știința înflorea.4 Renașterea nu începuse încă. Fuga învățaților care ducea cu ea semințele învățăturii vestice vechi nu avusese loc, dar vaudois din Calabria au anticipat trezirea literară. Au adus cu ei scripturile, aveau gustul și geniul pentru care națiunile romane erau faimoase. În sud aveau acces la cunoașterea științei cultivată de saraceni. Țara cea nouă răsuna ca Provence și Dauphine odată, până ce au fost reduse la tăcere de armele lui Simon de Montfort? Datele despre ei sunt puține. Coloniștii păstrau legătura cu țara mamă, deși erau situați la extremitatea Italiei. Pentru a-și menține credința vie, au fost trimiși pastori în bisericile din Calabria și Apulia; și după 2 ani au fost înlocuiți de alții. barbes, pe drumul înapoi spre Văi au vizitat orașele italiene. Bunicul istoricului vaudois Gilles a fost asigurat în una din aceste vizite pastorale, că erau 6000 waldensi în acel oraș. Frica nu trezise încă suspiciunile și nu hrănise ura romaniștilor, deoarece reforma nu venise.
Waldensii nu își impuneau opiniile asupra vecinilor lor. Preoții vedeau manierele lor, copiii le erau învățați de învățători străini, își îngropau morii fără ajutorul preoților, nu se închinau la virgină, nu plăteau slujbe pentru morți. plăteau zeciuielile cu credincioșie, iar valoarea pământului lor creștea mereu. Zeciuiala creștea odată cu chiria pe care o plăteau și aceasta beneficia tuturor.5
La mijlocul sec. 16, protestantismul din nord a venit peste aceste colonii. Pastorii care au vizitat zona au spus despre sinodul care avusese loc în Angrogna în 1532, și care fusese ca începutul lunii pentru biserica din văi. În Germania, în Franța în Elveția și Danemarca, vechea evanghelie lumina cu o splendoare necunoscută de secole. Lumina din Alpi nu mai era solitară, avea multe torțe în jurul ei care combinate, alungau noaptea din creștinism. Spiritul lor s-a înviorat, au luat parte și ei la marea emancipare a națiunilor, mărturisind deschis adevărul. Nemulțumiți doar cu vizita unui pastor, au cerut bisericii mamă să trimită unul care să rămână între ei.6
Atunci postul a fost ocupat de un tânăr nativ din Italia, numit John Louis Paschale; din Coni
În câmpia Piedmont. Romanist din naștere, soldat de meserie, din cavaler al sabiei a devenit ca Loyola, cavaler al Crucii. A terminat studiile teologice la Lausaune. A fost căsătorit cu o tânără piedmonteze protestantă, Camilia Guerina. 7
S-a despărțit de ea când a plecat în Calabria și nu s-au mai întâlnit pe pământ.
Tânărul lucrător a dus cu el în Calabria spiritul energetic din Geneva. Predicarea lui era puternică, zelul și curajul turmei calabreze s-a trezit și lumina ascunsă sub obroc era acum deschisă. Splendoarea ei atrăgea ignoranța și trezea fanatismul regiunii. Preoții care toleraseră erezia modestă și care își plătea datoriile punctuală, nu mai puteau fi orbi. Marchizul de Spinello, care fusese protector al coloniilor, și-a văzut bunătatea răsplătită de condiția înfloritoare a domeniilor lui, era obligat acum să meargă împotriva lor. I s-a spus că luteranismul a intrat și va distruge toate lucrurile.
Marchizul a chemat pe pastor și turma înaintea lui. După câteva momente de adresare din partea lui Paschale, marchizul a dat drumul membrilor congregației cu o mustrare, dar pe pastor l-a închis la Foscalda. Episcopul diocezei a luat chestiunea în mâinile sale și l-a îndepărtat pe Paschale la închisoarea din Cosenza, unde a rămas închis 8 luni.
Papa a auzit de caz și a delegat pe cardinalul Alexandrini, Inchizitor-General, să elimine erezia din Naples8. Alexandrini a poruncit lui Paschale să plece de la castelul Cosenza și să fie dus la Naples. Pe drum a fost supus la suferințe. înlănțuit de alți prizonieri, cu cătușele strânse în carne – a mers 9 zile, dormind pe pământ, iar la sosirea la Naples a fost închis în închisoare.9
La 16 mai 1560, Paschale a fost dus în lanțuri la Roma și închis la Torre di Nona. Fratele lui, Bartolomeo, a obținut scrisori de recomandare și a venit la Coni să procure rezolvarea situației. Interviul dintre cei doi frați, cum spune Bartolomeo, a fost afectat. A fost greu să-l văd cu capul gol, cu răni pe corp. Când am vrut să-l îmbrățișez, m-am prăbușit. Frate, a spus el, dacă ești creștin de ce te stresezi? Nu știi că o frunză nu cade fără voia lui Dumnezeu. Mângâie-te în Isus Hristos, deoarece necazurile de acum nu merită să fie puse alături de slava viitoare.
Fratele său romanist i-a oferit jumătate din avere ca să se lepede și să-și salveze viața. acest simbol al afecțiunii nu l-a mișcat. Frate, a spus el, pericolul în care ești implicat mă face să sufăr mai mult decât suferința de până acum.10
A scris miresei lui atenuând realitatea, i-a arătat afecțiunea pe care o are pentru ea, care crește cu cea pentru Dumnezeu. Nu a uitat nici turma din Calabria: bucuria mea crește zilnic cu cât mă apropii de ora în care voi fi jertfit Domnului Isus Hristos, Salvatorul , așa de mare îmi este bucuria că am impresia că sunt liber și sunt gata să mor pentru Hristos, nu o dată ci de o mie de ori. știu că Domnul este o creatură mizerabilă când este lăsat singur și nu este ținut și călăuzit de Domnul.11
9. EXTINCȚIA WALDENSILOR ÎN CALABRIA.
Sosirea inchizitorilor în Calabria – fuga locuitorilor din San Sexto –- urmăriți și distruși – La Guardia–cetățenii prinși – tortura – măcelărirea – colonia calabriană exterminată – Louis Paschale – condamnarea lui – castelul St. Angelo – papa, cardinalii și cetățenii – martirul –ultimele lui cuvinte – execuția – mormântul.
LĂSÂND MARTIRUL O VREME ÎN ÎNCHISOAREA SA DIN Roma, ne întoarcem la turma sa din Calabria, peste care a izbucnit furtuna cu furie. Când s-a aflat că lucrătorii protestanți fuseseră trimiși din Geneva la bisericile waldense, inchizitorul general și doi călugări dominicani, Valerio Malvicino și Alfonso Urbino, au fost trimiși de Sacred College pentru a reduce aceste biserici la supunere față de Scaunul papal, sau să le distrugă. Au sosit la San Sexto, au adunat locuitorii, i-au asigurat că nu le vor răul dacă renunță la învățătorii lor luterani și vin la slujbă. Clopotul a sunt, dar cetățenii au părăsit orașul și au mers în pădure. Inchizitorii au plecat din San Sexto, spre La Guardia, au încuiat porțile în urma lor. Acolo au adunat locuitorii și le-au spus că cei din San Sexto au renunțat la erorile lor și au venit la slujbă, i-au avertizat că dacă nu fac aceasta vor fi considerați eretici și vor pierde bunurile și viața. oamenii au crezut și au mers la slujbă, dar la finele ei, după ce porțile au fost deschise, au aflat de înșelăciune. Rușinați și indignați, s-au alăturat fraților, în păduri, dar nu au ajuns deoarece au fost opriți de promisiunile superiorului lor feudal Spinello.
Inchizitorul general Alexandrini, a cerut două companii de oameni înarmați pentru a executa misiunea. Ajutorul cerut a fost acordat și soldații au urmărit pe locuitorii din San Sexto. I-au urmărit în ascunzătorile lor, în peșteri și tufișuri, i-au măcelărit, cei care au scăpat au fost urmăriți ca animalele. Unii au urcat Apeninii și au aruncat cu pietre pe soldați.
Alexandrini a trimis un mesager la Naples pentru mai multe trupe, ca să stingă ceea ce el a numit rebeliunea vaudois. Viceregele a venit personal cu armata. A încercat să distrugă fugarii prinși în munți, de unde nu aveau retragere. Waldensii s-au oferit să emigreze, dar viceregele nu a vrut să audă decât de întoarcerea la biserica Romei. Ei au fost gata să-și dea viețile. Viceregele a avansat dar ploaia de pietre i-a aruncat soldații pe fundul prăpastiei. Viceregele a dat atunci un edict care promitea iertarea tuturor criminalilor, hoților care vor urca pe munte ca să atace waldensii. O grupă de desperados s-a adunat care cunoștea drumurile Apeninilor. Au mers prin păduri și au urcat pe stânci, și au măcelărit pe vaudois. Așa au fost exterminați locuitorii din San Sexto, unii prin sabie, alții de foame. 1
Între timp, inchizitorul general și călugării lui își făceau treaba sângeroasă la La Guardia. Au recurs la o stratagemă. Au atras cetățenii în afara porților orașului și au creat o ambuscadă cu soldații. au prins astfel 1600 de persoane.2
Din aceștia, 70 au fost trimiși în lanțuri la Montalto, torturați, cu speranța de a-i acuza de crime. Dar nu au obținut mărturii. “Stefano Carlino,” spune McCrie, “a fost torturat până ce i-au ieșit intestinele, iar Verminel, “a fost ținut 8 ore pe un instrument de tortură.3
Unii erau aruncați din turnuri, ații tăiați cu bice, bătuți, arși.
Dar tragedia din Montalto le întrece pe acestea, tragedie creată de Marchizul de Buccianici, căruia i s-a promis poziția de cardinal pentru fratele lui dacă curăță Calabria de erezie. Un martor, slujitor a povestit Ascanio Caraccioli, el însușii romano catolic, a fost descrisă într-o scrisoare, publicată în Italia și citată de McCrie.
Domnule ilustru, vă informez de nedreptatea care a început azi dimineață asupra luteranilor, la data de 11 iunie. Nu se compară cu nimic, doar cu măcelărirea oilor. Au fost închiși într-o casă, unuia i s-a acoperit fața, a fost pus în genunchi și i s-a tăiat gâtul cu cuțitul. Apoi cârpa sângerată a fost pusă pe ochii altuia. Așa au omorât 88 de oameni. Vă las să vă imaginați spectacolul lamentabil, deoarece eu nu mai pot nici scrie din cauza lacrimilor din ochi. Blândețea lor și răbdarea cu care așteptau moartea sunt incredibile. Unii au mărturisit în fața morții credința. bătrânii au primit moartea cu bucurie, unor tineri le-a fost teamă. Tremur când mă gândesc la călău, cu cuțitul în dinți, cu cârpa însângerată m aceea să ia o victimă după alta, ca pe oi.4 Trupurile lor au fost puse grămadă, pe drumul de la Montalto la Chateau-Vilar, 36 de mile.
Alții au fost arși de vii, alții duși la galerele spaniole, alții s-au supus Romei, unii au scăpat și au ajuns în Văi pentru a spune despre colonia waldensă odată înfloritoare și biserica din Calabria că nu mai există. Că au rămas doar ei pentru a duce vestea la frați . între timp, la Roma se pregăteau de judecata lui Jean Louis Paschale.
La 8 sept. 1560, a fost scos din închisoare și dus la Convent della Minerva, înaintea unui tribunal papal. A mărturisit pe Salvator cu seninătate și ziua următoare a fost executat. Pe un vârf al muntelui Janiculum mulțimile priveau spectacolul. În fața Campagna se întinde baza prin care trece Tibrul, în timp ce Apeninii înconjoară ca un zid zona. Dedesubt, ca o regină este Roma. Acolo este Coloseumul , pătat de sângele creștinilor. Lângă el, tovarăș de vină și blestem este Palatinul, palatul stăpânului lumii de odinioară. Acum în ruine. Lângă el, în soarele arzător este cupola sf. Petru, pe o parte a ei Inchiziția, pe cealaltă clădirea lui Adrian. Dedesubt curge Tibrul. Dar ce se aude? De ce se bucură Roma? De ce sună clopotele? Din străzi, piețe, mulțimile se grăbesc peste podul St. Angelo, și intră pe porțile vechii cetăți. ei intră în curtea castelului vechi. Acolo sunt toți demnitarii. În centru este autoritatea și blazonul care se înalță peste regi.
Pontiful Pius IV, șede pe scaun. În spatele lui, în haine roșii sunt cardinali și consilierii, demnitari în cercuri, conform funcției și locului în corpul papal. În spatele ecleziasticilor, stau rând după rând nobilimea și frumusețea Romei. Curtea este ocupată. În centru, puțin peste capetele masei de oameni este o platformă. O mișcare începe lângă poartă. Intră cineva. Imediat începe o furtună de dezacorduri față de persoana care a intrat. Este tânăr, dar cu fața galbenă și trasă. Își înalță ochii și privește adunarea. Un curaj calm este pe fața lui, seninătatea luminoasă, pacea adâncă. Urcă pe platformă. Ochii sunt îndreptați spre el. nu spre papă. Martirul spune: oameni buni…și adunarea tace. Vin aici să mărturisesc doctrina Stăpânului meu Divin și Salvator Isus Hristos. Apoi se întoarce spre papă și îl arată ca un dușman al lui Hristos și persecutor al poporului, ca antihrist al scripturii și îi cere lui și cardinalilor să pentru cruzimea lor și crime înaintea tronului Mielului.
Istoricul Crespin spune că la aceste cuvinte papa și cardinalii au scrâșnit din dinți.5
Inchizitorii au dat semnalul. Călăii ai venit, au aprins lemnele, l-au legat și l-au ars. În sfârșit papa și-a împlinit misiunea de a deschide porțile cerului și a trimis un prizonier din închisoarea inchiziției, în cer. Așa a trecut la viața veșnică Jean Louis Paschale, misionarul waldens și pastorul turmei din Calabria. Cenușa sa a fost adunată și aruncată în mediteraneana. Acesta a fost mormântul nobilului predicator, cu statură nobilă și curaj înaintea papei, care a dat valoare mărturiei cauzei protestante. Timpul distruge marmura, violența sau războiul dărâmă totul…
Piramidele care ating poarta cerului
Domul înstelat, mausoleul, nu sunt nemuritoare.6
Dar mormântul unde cenușa lui Paschale a fost pusă, marea, cu o desfășurare finală de mânie neputincioasă a fost un mausoleu mai nobil decât oricare ridicat de Roma pentru pontifii ei și va rămâne în veacuri, până nu va mai fi timp.
Pacea – reocuparea caselor – foametea – contribuția bisericilor străine – Castrocaro, guvernator al văilor – trădarea lui și opresiunile – scrisoarea palatinului către duce – o voce pentru toleranță – soarta lui Castrocaro – plaga – distrugerile – 10000morți – doi pastri supraviețuiesc – lucrători vin din Elveția – închinarea în franceză
A trecut un secol de la evenimentele din Calabria până la următoarea persecuție.
Războiul lui La Trinita s-a finalizat cu un tratat de pace, semnat la Cavour la 5 iunie 1561, între Philip de Savoy și deputații din Văi. Dar urmările evenimentelor au rămas. Locuitorii au coborât din munți pentru a schimba armele de război cu plugurile. Cu pași mici și ușori, infirmii, bătrânii au fost coborâți în văi, pentru a sta din nou la umbra viilor seara sau la amiază. Dar lacrimile le umezeau ochii la dezolarea și ruina ce modificase imaginile dinaintea lor. Pomii fructiferi tăiați, viile și câmpiile stricate, satele arse, ruinate. Anii de zile trebuiau să treacă pentru a se restaura frumusețea văilor. Își aminteau cu durere de cei ce trăseră acolo, care cântaseră psalmi și care nu vor mai veni. Foametea, necazul au intrat în Văi. 7 luni de lupte neîntrerupte nu i-au lăsat să cultive, proviziile erau gata, foametea era înaintea lor. Înainte de semnarea tratatului de pace sezonul plantării trecuse, și când a venit toamna nu era nimic de cules. Fugarii din Calabria au sosit și ei în Văi. Frații au deschis brațele pentru a-i primi. Dar și ei erau goi și săraci. Frații protestanți au simpatizat cu sărăcia lor. Calvin a ajutat la eliberarea lor. A trimis deputați la bisericile protestante, a adunat pentru ei de la Geneva, Franța, Elveția și Germania.
Subscrierile au fost conduse de palatinul elector, după care a venit ducele de Wurtemberg, Cantonul Bern, biserica de la Strasburg, etc.
Încet au fost restaurate în Văi plantarea, recolta, căsuțele zâmbitoare de-a lungul râurilor și mizeriile lui La Trinita au început a fi uitate. Un guvernator deputat a fost numit în Văi, Castrocaro, toscan prin naștere.
El fusese colonel împotriva vaudois în campania militară a lui La Trinita, fusese luat prizonier de vaudois, tratat onorabil și eliberat generos. Numirea sa ca guvernator în Văi s-a datorat ducesei Margaret, protectoarea vaudois, căreia i-a câștigat favoarea profesând simpatia lui pentru oamenii din văi și prietenia sa cu arhiepiscopul de Turin, căruia i s-a dedicat, pentru a conduce pe vaudois la romanism.
Când Castrocaro a sosit în văi ca guvernator, a uitat promisiunea față de ducesă, dar a împlinit-o pe cea față de arhiepiscop. Noul guvernator a început restricționarea libertăților garantate de tratatul de pace, a concediat unii pastori, a început să închidă oamenii care nu se supuneau, a trimis rapoarte false și calomniatoare la duce, a adus soldați sub pretextul că waldensii se răscoală. A zidit fortăreața de la Mirabouc, la picioarele Col de la Croix, pe drumul îngust ce duce de la Bobbio în Franța, pentru a închide ieșirea din valea Lucerna. A cerut waldensilor supunere sau război.
Ce era de făcut? Ei au depus plângeri la Turin, dar urechea ducelui fusese otrăvită de răutatea guvernatorului. Vechea alternativă apărea din nou: uciderea în masă.1
Au căutat protecția la prinții protestanți germani. Strigătul din Alpi a găsit ecou în câmpiile germane. Frederick, palatinul Elector vedea pe frații lui în acești păstori și agricultori oropsiți și a răspuns cu căldură cauzei lor. A scris ducelui apărând drepturile și pledând toleranța. electorul scria: înălțimea voastră să știe că este un Dumnezeu în cer care vede și de care nimic nu este ascuns, el încearcă inimile oamenilor. Să nu te lupți cu Dumnezeu…persecuția nu va avansa cauza pe care pretinde că o apără. Cenușa martirilor este sămânța bisericii creștine. Biserica este ca un palmier care crește mai mare cu cât le tai. Religia creștină a fost stabilită prin convingere, nu violență, convingere din partea lui Dmnezeu, prin Cuvânt, în inimile credincioșilor, prin DS. Odată înrădăcinată, nu poate fi smulsă prin persecuție.2 Așa a avertizat palatinul elector pe duce.
Cuvinte remarcabile scrise la jumătatea sec. 16.
Noi ne cerem iertare pentru faptele Spaniei și Franței, datorate orbirii și intoleranței erei. Dar 6 ani înainte de masacrul St. Bartholomew, această voce s-a ridicat în apărarea creștinismului.
Nu știm efectul scrisorii asupra ducelui, dar de atunci Castrocaro s-a mai liniștit, dar a continuat la intervale să terifieze oamenii. La moartea lui Emmanuel Philibert, în 1580, a ișit la lumină tirania guvernatorului. Tânărul duce Charles Emmanuel a poruncit arestarea lui, dar execuția era dificilă, deoarece Castrocaro era în castelul La Torre, înconjurat de bandiți și câini mari.3 Un căpitan din garda sa l-a trădat și a fost învins. A fost dus la Turin, unde a murit în închisoare.4
Foametea, persecuția, războiul – au chinuit oamenii, dar mâna lui Dumnezeu a fost cu ei. au avut pace câțiva ani în mijlocul tulburărilor din Europa. Frații din bisericile reformate din Franța, Spania, Italia cădeau, erau masacrați, dar ei au avut pace.
În 23 august 1629, un nor negru s-a adunat pe Col Julion. A început un potop. Torentele curgeau pe munte , locuitorii abia au scăpat.. apoi a venit un vânt înghețat, apoi un nor uscat care le-a distrus recoltele. Aceste calamități au venit după un an de foamete. Pastorii vaudois s-au adunat în sinod pentru a se smeri și a ridica vocile înaintea lui Dumnezeu. Nu știau că îi așteaptă o calamitate mai mare și că se văd pentru ultima oară.5
În 1630, armata franceză sub Marshal Schomberg, a ocupat văile. În armată erau mulți voluntari care vroiau să scape de epidemiile din Franța. vremea era fierbinte, boala adusă de armată s-a dezvoltat. Plaga a apărut în mai în valea Perosa, apoi în valea Martino, apoi peste tot. Pastorii s-au adunat să se roage. Au cumpărat medicament, au adunat provizii pentru săraci.6 au vizitat bolnavii, consolau muribunzii, predicau în aer liber.
În iulie și august, căldura excesivă a făcut maladia mai furioasă. 4 pastori au murit, au rămas doar 3, care să acopere— Lucerna, Martino, și Perosa. Aceștia s-au întâlnit în Angrogna, să consulte deputații parohiilor pentru slujbele de închinare. Au scris la Geneva și Dauphine cerând să li se trimită pastori, ca să nu dispară biserica din văi. Au chemat pe Antoine Leger din Constantinople.7
Iarna plaga a încetat, dar în primăvara lui 1631 a apărut din nou în forță. a mai murit un pastor, au rămas 2: Pierre Gilles din Lucerna, și Valerius Gross din Martino. Vara, boala a crescut. Armatele care veneau și plecau sufereau la fel. Cădeau oamenii de pe cai. Zăceau, infectând aerul cu cadavrele lor. În La Torre au pierit 50 de familii. 10000 au murit cu toții, două treimi din populația văilor. Porumbul nu a fost cules, strugurii putrezeau, fructele cădeau din pomi.
Străinii care veneau în munți pentru aer curat, găseau acolo mormântul.
Sate și orașe erau tăcute. Părinții nu mai aveau copii. Patriarhii erau singuri. Pastorul Gilles a pierdut 4 fii. Deși a stat la patul bolnavilor, el a scăpat pentru a povesti.
Lucrători de la Geneva au venit ca lumina să nu se stingă. Slujbele bisericii waldense erau în italiană acum. Dar pastorii vorbeau numai franceza. Vaudois au învățat-o, un dialect între italiană și franceză. Au asimilat ritualul de la Geneva. Au renunțat la numele de barba, înlocuindu-l cu domnule ministru.8
Atacuri preliminare – propaganda de fide – marchiza di Pianezza – ordinul lui Gastaldo – executarea barbară – marile suferințe – perfidia lui Pianeza – armata masacrului – atacul și respingerea – trădarea – începerea masacrului – ororile – modurile de tortură – martirii indiviaduali – Leger adună dovezi la fața locului – el apelează la statele protestante – intervenția lui Cromwell – misiunea lui Samuel Morland – monumentul unui martir.
La dispariția bolii, waldensii au reorganizat societatea. Moartea intrase în toate casele din văi. Dispăruseră rudeniile, legăturile de familie.
Oamenii au început să se adune pentru a restaura bisericile. Armata a plecat, s-a semnat pacea între Franța și duce, văile s-au întors sub domnia casei de Savoy. O decadă și jumătate de liniște a înnoit populația. 15 ani scurți. în 1650 vaudois au intrat în umbra necazurilor.
Tronul de Savoy era ocupat de Charles Emmanuel II, un tânăr de 15 ani. Era un prinț bun, dar condus de mama sa ducesa Christina, regenta regatului. Ea era fata lui Henry IV de Franța și a soției lui a doua, Maria de Medici, fata lui Francis II, duce de Tuscany. Sub nici o altă domnie nu au curs lacrimile și sângele vaudois așa de mult, ca sub domnia mamei prințului. Spiritul de Medici, nu casa de Savoy, susținut de Vatican, a creat carnajul ce urmează.
Lovitura nu a căzut deodată. Atacuri mai mici, mașinațiuni, șicane, jafuri au pavat drumul exterminării complete și finale.
La început au venit călugării capucini. Ei erau trimiși să convertească ereticii, provocând pastorii la controverse. Ereticii aveau ca papă Biblia, carte pe care Părinții nu o studiaseră. Îi puteau reduce la tăcere doar prin alungare și așa au exilat și pe Antione Leger, unchiul istoricului. Astfel oamenii au pierdut liderii.1
Sub pedeapsa cu confiscarea și moartea, vaudois li s-a interzis să cumpere pământ. Bisericile le-au fost închise. Teritoriul lor a devenit închisoare, nu aveau voie să treacă frontiera. Comunitățile protestante din Bobbio, Villaro, Angrogna, și Rora trebuiau să aibă câte o misiune capucină. Protestanții străini nu aveau voie în văi, sub pedeapsa cu moartea sau amenda de 100 de coroane de aur. Legea era împotriva pastorilor lor care de la plagă erau francezi sau elvețieni. Se spera ca vaudois să rămână fără lucrători. Munți de pietate s-au stabilit pentru a reduce pe vaudois care erau săraci datorită războiului și plăgii și li s-a promis restaurarea averilor dacă renunțau la creință.2 au avut un succes mic. O duzină de waldensi s-au mutat la biserica romană. Deci prozelitismul mergea prea încet. Trebuia recurs șla mijloace mi eficace.
Societatea de propagare a credinței, stabilită de papa Grigore XV în 1622, se răspândea în Italia și Franța. obiectul ei era— “De Propaganda Fidei”. Apoi obiectul a devenit și, “et Extirpandis Haereticis” (eradicarea ereticilor). Membrii au devenit numeroși: laici, preoți, nobili, prelați, țărani, săraci. Societățile din orașele mici raportau la cele din orașele mari, iar acestea la Roma, unde Leger spune: stătea marele păianjen care țesea pânza.
În 1650 s-a stabilit la Turin Conciliul de propagare a credinței.
Consilierii de stat, lorzii și demnitarii bisericii s-au înrolat ca bord prezident. Societăți de femei s-au format, conduse de marchiza di Pianeza. Ea era prima doamnă la curte și deoarece nu avusese o viață curată, cu atât era mai plină de zel pentru această cauză, cu speranța de a face ispășire pentru erorile trecute.
Leger spune 3 că doamnele propagandiste au distribuit orașele în districte și le vizitau de două ori pe săptămână, vorbind fetelor, slujitoarelor, copiilor, atrăgându-i cu promisiuni. Aveau spioni peste tot știau în ce familii protestante nu era pace și unde era nevoie de reparații, ațâțau disensiunea ca să despartă soții de soții și copiii de părinți, promițându-le avantaje dacă vin la slujba lor. Dacă vreun comerciant era falimentar sau un domn pierdea bani la jocuri , doamnele erau pregătite, cu condiția apostaziei, iar prizonierul eliberat din închisoare se dădea lor. Pentru a funcționa cumpărarea sufletelor s-au zidit capele și se cereau bani pretutindeni. Marchiza di Pianeza călătorea chiar și în taverne pentru acest scop. Dacă cineva putea contribui cu bani, la vreun hotel, doamnele erau prezente, cu geanta în mână, solicitând o donație. Nu aveau scrupule în a cere bani, teama de marchiză care le putea falimenta afacerile determina supunerea. În mijlocul acestor scheme, marchiza a decedat. Înainte de moarte, plină de regrete, a chemat pe lordul de care era despărțită de ani de zile și i-a cerut să continue lucrarea de convertire a vaudois. I-a dat bani pentru a-i stimula zelul, bani pe care nu-i putea atinge dacă nu împlinea condiția. marchizul a preluat sarcina cu bunăvoință.4
Bigot și soldat, se gândea la un singur mod de a converti vaudois. Acum a izbucnit furtuna. La 25 ianuarie 1655 a venit faimosul ordin al lui Gastaldo. Decretul poruncea tuturor vaudois domiciliați în Lucerua, Fenile, Bubiana, Bricherasio, San Giovanni, și La Torre — tot districtul care le separă capitala de câmpia Piedmont – să renunțe la locuințe în 3 zile și să se retragă în Bobbio, Angrogna, și Rora. Sub amenințarea cu moartea. Li s-a cerut să-și vândă pământurile romaniștilor în 20 de zile.
Cei care renunțau la credința protestantă erau excluși din decret. Era mijlocul iernii și iarna alpină este teribilă. Cum putea o populație cu copii mici, bătrâni, bolnavi pe pat, orbi, să facă o călătorie peste râurile umflate, prin văile îngropate în zăpadă, peste munții acoperiți cu gheață? urmau să piară inevitabil. Edictul era o formă de condamnare la moarte prin foame și frig. Rugați-vă, le-a zis Hristos, când vedeți armatele romane adunându-se să nu fie iarnă.
Propaganda romană de la Turin a ales sezonul rece pentru a forța fuga vaudois. Vârfurile înghețate erau reci, torentele, căile de munte cu care se lupta grupul erau mai calde decât inima persecutorilor. Li s-a oferit alternativa, să fie prezenți la slujbă.
Leger spune că erau 2000 și nici unul nu a acceptat propunerea. Leger era pastorul lor de 11 ani și le cunoștea numele și a plâns de bucurie și de durere când a văzut furia lupilor care nu a influențat mieii. Urmele sângelui lor pe zăpadă a atras binecuvântarea lui Dumnezeu, ei au completat suferințele lui Hristos în trupurile lor.5
Vaudois din alte văi i-au primit cu brațele deschise pe exilați și le-au întins masa cu lapte și unt, castane prăjite și o cană de vin roșu produs în văi.6
Dușmanii lor s-au uimit când au văzut comunitatea cum se ridică ca un om. Doar o parte din waldensi a suferit decretul lui Gastaldo, dar obiectul propagandei era extirparea întregii rase. Waldensii au trimis reprezentanți la Turin, unde au descris starea lor și au cerut împlinirea tratatelor, în care adevărul și onoarea casei de Savoy era prezent. Dar urechea prințului era otrăvită. Accesul la el le-a fost interzis. Nu au fost ascultați. li s-au dat răspunsuri echivoce, și deluzive până în ziua fatală de 17 aprilie. 7
Atunci, marchizul di Pianeza a plecat în secret noaptea din Turin și a venit în Văi ca lider al unei armate de 15000 de oameni.8 deputații waldensi băteau la ușa marchizului la Turin, iar acesta era pe drumul spre La Torre. A venit sub ziduri la ora 8 sâmbătă seara, cu 300 de oameni. Armata sa era compusă din piedmontezi, bandiți cărora li se promisese iertarea, unele companii bavareze, 6 regimente franceze, câteva companii de irlandezi romaniști, care erau alungați de Cromwell.9
Waldensii au construit repede o baricadă la intrarea La Torre. Marchizul a poruncit soldaților să o dărâme, dar asediații au rezistat și după 3 ore dușmanul nu a avansat. La ora 1 noaptea, contele Amadeus de Lucerna, a făcut o mișcare de-a lungul Pelice, a intrat prin luminișuri și a atacat pe vaudois din spate. Aceștia s-au retras și au lăsat La Torre în mâinile dușmanului. Vaudois au pierdut doar 3 oameni. Între ora 2-3 duminică dimineața, romaniștii au trimis un corp la biserică și au cântat Te Deum.10 Era duminica psalmilor și așa o serbau romaniștii în văile waldense.
Vaudois erau din nou în munții lor. Familiile le fuseseră trimise la adăpost. Ei vegheau zi și noapte și vedeau armata mișcându-se pe câmpiile din vale. Au văzut cum le sunt tăiate livezile, arse casele.
Luni, 1 și marți, 20 au avut loc o serie de mișcări de-a lungul liniei forturilor montan. Vaudois prost înarmați și depășiți numeric – erau unul la 100 – au avut victorie deplină. Soldații papali s-au retras, ducând cu ei povești despre eroismul vaudois.11
Pianeza și-a amintit de armatele trecute care pieriseră în munți și panica a intrat în tabără. Miercuri în 21, înainte de zori, a anunțat că este dispus să discute pacea. A trimis delegați care au fost bine primiți. a cerut scuze pentru excesele comise de soldații lui, contrare ordinelor lui, a spus că de fapt a venit în văi pentru a urmări niște fugari, că nu au de ce se teme.
Leger și waldensii au deschis trecătorile, dar au primit sub acoperișul lor ucigașii. primele două zile, de 22, 23 aprilie a fost pace, soldații mâncau la aceeași masă, dormeau sub acoperișurile lor, conversau cu victimele lor. Între timp se pregăteau. Dușmanul a ocupat orașele, casele, satele, drumurile, înălțimile. Două trecători duceau în Franța, un ape la Col Julten, cealaltă prin valea Queyras în Dauphine. Nimeni nu putea traversa Col Julten iarna și fortăreața Mirabouc, era în mâinile dușmanului.12 Vaudois erau prinși în plasă, în închisoare.
Lovitura a căzut cu violență. la ora 4, sâmbătă dimineața, 24 aprilie 1655, s-a dat semnalul din castelul La Torre13. Monastier spune: Cain varsă din nou sângele fratelui său Abel.14
1000 de asasini au început uciderea. Oroarea, agonia, s-au răspândit în Lucerna și Angrogna. Victimele urcau dealurile, cu ucigașii după ei. torentele erau roșii de sânge. Fumul urca de la casele arse, strigătele și gemetele muribunzilor răsunau în stânci. Leger spune că valea Lucerna era ca Goshen și devenise Etna. Pământul era un cuptor, iar aerul era negru ca în Egipt, de la fumul satelor, orașelor, templelor, caselor…15
Soldații nu erau mulțumiți și au inventat noi moduri de tortură și moarte. Nu se pot descrie în cuvinte. Leger descrie: copiii au fost smulși de la mame, capetele zdrobite de stânci, sau smulse membrele de vii. Corpurile aruncate pe câmp, unii arși unde aveau răni, alții arși de vii sau legați de pomi și scoase inimile din ei. alții au fost mutilați și mâncați, alții semănați cu plugul în pământ. Alții au fost îngropați de vii16.
Tatii mărșăluiau cu capetele copiilor lor în jurul gâtului. Părinții erau forțați să privească la masacrarea copiilor lor. Dar ne oprim. Urmează fapte monstruoase, dezgustătoare și oribile. Leger spune că îi tremură mâna când scrie și lacrimile curg. , pentru aceste fapte mai negre decât prințul întunericului. 17
Nici o reproducere nu poate oferi realitatea persecuției.
Peter Simeon din Angrogna— moartea barbară a Magdalene, soția lui Peter Pilon din Villare—trista poveste ce nu se poate spune a lui Anne, fiica lui John Charbonier din La Torre—crudul martiraj al lui Paul Garnier din Rora, căruia i s-au scos ochii, apoi a fost umilit, apoi pielea ruptă și pusă în geamurile din Lucerna – sute de cazuri oribile.
Waldensii au suferit literal acestea, și Nero s-ar fi temut să le facă, ei de care lumea nu este vrednică, umblau prin pustie, prin peșteri și munți.
Aceste cruzimi creează o scenă ce nu se compară cu nimic în istorie. Sângele a curs în istorie, dar nu ca la masacrul piedmontez. Cei care au studiat istoria modernă și păgână, la chinezi, tartari, turci, nu au văzut astfel de atrocități. autorii acestor fapte au negat faptele înainte ca sângele să se usuce în Văi.
Leger a demonstrat falsitatea negării și a dovedit posterității crimele. A călătorit din sat în sat, după masacru, mărturisind și atestând cu martori oculari faptele , în prezența conciliilor.18
Din aceste dovezi ale martorilor a compus cartea caracterizată de Dr. Gilly ca groaznică.19
Originalul, Leger l-a dat lui Sir Samuel Morland, care l-a depozitat împreună cu alte documente la biblioteca universității Cambridge.
Durerea a cuprins inimile supraviețuitorilor la vederea masacrului, a țării devastate și a bisericii distruse: dacă capul meu este plin cu apă, spune Leger, lacrimile ar curge ca un râu. Atunci fugarii au adresat lui Dumnezeu psalmul 79:
(Un psalm al lui Asaf.) Dumnezeule, au năvălit neamurile în moştenirea Ta, au pângărit Templul Tău cel Sfânt, şi au prefăcut Ierusalimul într-un morman de pietre.
2 Trupurile neînsufleţite ale robilor Tăi le-au dat să le mănânce păsările cerului, şi carnea credincioşilor Tăi au dat-o s-o mănânce fiarele pământului.
3 Ca apa le-au vărsat sângele, de jur împrejurul Ierusalimului, şi n-a fost nimeni să-i îngroape.20
Când furtuna a trecut, Leger a adunat supraviețuitorii, pentru sfat, cu privire la ce au de făcut. Unii vroiau să plece din Văi. Leger i-a sfătuit să nu renunțe la moștenirea lor. Ei trebuiau să rezidească Sionul cu credința că Dumnezeu nu-i va părăsi. A dus starea lor rea înaintea fraților din alte țări, de la acre a cerut ajutorul.
Lacrimile noastre nu mai sunt apă, ci sânge, a scris el protestanților din Europa. Ele ne îneacă inimile. Mâinile noastre tremură, capetele ne dor de loviturile primite, nu putem scrie limpede ce gândim, ne cerem iertare. Au prezentat starea lor, iar protestanții din Europa au fost îngroziți de masacrul prezentat și au simțit compasiune și indignare, mai ales în Anglia. Cromwell, care conducea Statul a poruncit adunarea de bani pentru ei 21 și a scris prinților protestanți și regelui Franței. secretarul latin al Protectorului, marele poet, a scris aceste scrisori. Pana lui Milton a fost la fel de ocupată ca atunci când a scris “Paradisul pierdut.”
Ca simbol al interesului, Cromwell a trimis pe Sir Samuel Morland cu o scrisoare la ducele de Savoy, exprimând uimirea și durerea față de cele întâmplate. Ambasadorul lui Cromwell a mers în Văi, înspre Turin și a văzut spectacolul de groază. El a spus ducelui: dacă tiranii tuturor vremilor ar fi vii, s-ar rușina că nu au inventat ceva așa de barbar și crud. Îngerii sunt îngroziți, oamenii sunt amețiți, cerul este uimit de strigătele muribunzilor și pământul roșește de sângele nevinovat. Lasă Doamne ca sângele lui Hristos să spele acest sânge.
Am menționat pe Castelluzzo în martirajele acestea. Este legat de masacrul din 1655 și a aprins muza lui Milton. La intrarea în Văi, cu picioarele împădurite, deasupra având stâncile adunate de furtuni. Din mijlocul acestora se ridică coloane spre cer, ce ating norii. Pe fața stâncii se vede o pată neagră, sub vârful munților. Este gura unei peșteri mari. Acolo fugeau waldensii cu sutele, când valea dedesubt era iad. Dar acolo, persecutorul venea după ei și îi arunca de pe stânci. Masacrul din 1655 este scris pe acest munte, în stâncile lui. Nu este un alt monument al martirilor în întreaga lume. Poetul a scris despre aceasta și crima nu va putea fi uitată niciodată:
Răzbună Doamne sângele sfinților ale căror oase sunt împrăștiate pe munții alpini. Cei care au păstrat adevărul din vechime, când părinții se închinau la pietre, nu uita, scrie în Cartea Ta gemetele lor. Au fost ca oile tăiate de piedmontezi, mame și copii aruncați de pe stânci. Gemetele lor au răsunat în văi până la cer. Sângele martirilor și cenușa pe câmpiile italiene, unde tiranul încă se află, fă ca din ele să crească de o sută de ori, ca cei care au aflat să fugă de necazul babilonian.
12. FAPTELE LUI GIANAVELLO — MASACRUL DE LA RORA.
Urcarea lui La Combe—frumusețea văii Rora— Gianavello—caracterul lui—Marchizul di Pianeza—primul atac— respingerea—trădarea marchizului—fără credință la eretici—banda lui Gianavello – respingerea celui de al doilea și al treilea atac—moartea unui persecutor—armata ridicată pentru a invada Rora—Masacrul— scrisoarea lui Pianeza—replica eroică a lui Gianavelto—Gianavello înnoiește războiul—500 împotriva a 15000—Succesul waldensilor—oroarea la masacru—Interpunerea Angliei—scrisoarea lui Cromwell—Tratatul de pace
URMĂTORUL episod tragic din istoria waldensilor ne duce în valea Rora. Aceasta a fost scena invazii și a grozăviilor contemporane marelui masacru. Eroismul este amestecat cu suferința și admirăm valoarea patriotică și răbdarea martirilor.
Valea Rora este pe stânga cum intri în La Torre, este separată de Lucerna de o barieră de munți. Rora a re două intrări, un laterală, cu 2 mile înainte de La Torre și cealaltă traversând valea Lucerna și urcând munții. De la La Torre; la dreapta este Castelluzzo, cu stâncile atârnate deasupra. De aici, spre stânga, coborâm în vale, traversăm luminișurile, viile, pădurile. Trecem torentul Pelice pe un pod mic, până la munților La Combe, în valea Rora. Urcăm pe o cărare, pășunile și viile fac loc castanilor, apoi pinilor, apoi stâncilor și plantelor alpine. Două ore de ascensiune ne duc la vârf. Aici aven un piedestal înalt de 4000 de picioare, în mijlocul unui amfiteatru al Alpilor, de unde se vede frumusețea. Jos este Pelicele argintiu, luminișurile verzi, castanii sunt un punct doar, departe este La Torre și Villaro, mici.
Deasupra este Castelluzzo; apoi, mai sus, Vandalin, ale cărui fețe sunt o grădină magnifică, punând în umbră grădinile din Babilon. Departe în zare este marea de munți, prăpăstii, stânci, Alpii.
Coborâm în valea Rora, lată de 60 de mile ca circumferință, înconjurată de lanuri de porumb, vii, livezi de cireși și căsuțe. munții sunt în jur ca un zid și acolo este ca un monarh,—Monte Viso.
Dumnezeu a ridicat între waldensi ca între evreii de odinioară, oameni de valoare pentru a izbăvi poporul. Unul din ei este Gianavello, sau căpitanul Joshua Gianavello, nativ din Rora. El era un lider militar, curajos, plin de resurse, rapid în a rezolva problemele. Eroismul lui a ușurat calamitatea din 1655.
În dimineața de 24 aprilie 1655, 500 de soldați au fost trimiși de marchizul di Pianeza la Rora, pentru a ucide locuitorii. Deja coborau repede spre Rora, ca niște lupi peste oi, cum spune Leger, ca vulturii peste porumbei. Gianavello, care știa de săptămâni că furtuna vine, veghea. A văzut trupa și a ghicit scopul lor.
Nu era timp de pierdut. Dacă întârzia nu mai rămânea nici un om viu în Rora. Gianavello a urcat la adăpostul pomilor și stâncilor și a adunat pe drum 6 oameni curajoși ca el. Mica bandă a mers spre trupă și ascunzându-se între tufișuri, au creat o ambuscadă. Soldații au venit, iar Gianavello și oamenii lui au deschis focul și 7 soldați au murit. Au reîncărcat și au schimbat locul, după care au tras din nou. Atacul a fost neașteptat, dușmanul era invizibil, imaginația soldaților a multiplicat numărul atacatorilor. S-au retras, dar Gianavello și oamenii lui au venit după ei și i-au executat. Invadatorii au pierdut 54 de oameni și cei 7 țărani au alungat 500 de oameni din Rora.1
În aceeași după amiază, oamenii din Rora, care nu știau ce se întâmplă cu frații lor din alte văi, au mers la marchiz să se plângă de atac. Marchizul a pretins ignoranță și a spus că niște bandiți au invadat valea. Nu vă temeți, ați făcut bine, nu vi se va întâmpla nimic rău.
Gianavello nu s-a lăsat păcălit. și-a amintit de conciliul de la Constance, împotriva ereticilor. Dimineața următoare a văzut 600 de soldați urcând muntele Cassuleto, pentru a termina treaba începută. Gianavello a adunat 18 oameni, 12 cu arme și săbii, 6 cu praștii. I-a împărțit în 3 partide și i-a așezat în defileu. Dușmanul a fost întâmpinat cu pietre și gloanțe. care au făcut traba. Prima șarjă a ucis un ofițer și 12 soldați. Tot așa până ce soldații s-au retras strigând: salvați-vă, am pierdut. Au fugit precipitați, și Rora a scăpat a doua oară. Locuitorii s-au plâns din nou la Pianeza.
Leger spune că acesta a ascuns realitatea tigrului sub pielea vulpii, le-a spus că este o neînțelegere, că au fost acuzați pe nedrept, să nu se teamă. Apoi Pianeza a pregătit al treilea atac.2
A organizat un batalion de 800-900 oameni. Au mărșăluit spre Rora dimineața următoare, au ocupat drumurile, au alungat locuitorii în peșteri în Monte Friolante, au dat foc la așezări, după cele-au jefuit. Căpitanul Joshua Gianavello și trupa lui a văzut dușmanul intrând, dar numărul lor era așa de mare că nu i-a atacat. Soldații plecau cu jafurile și vitele.
Gianavello a îngenuncheat și a mulțumit lui Dumnezeu care a salvat poporul de 2 ori, s-a rugat pentru a treia eliberare. Apoi a atacat dușmanul. Jefuitorii au fugit spre valea Pelice, au aruncat lucrurile jefuite, au coborât prin trecătoare, dar pietrele aruncate după ei erau amestecate cu gloanțe. puțini au supraviețuit și au fugit la Villaro.3
Marchizul di Pianeza, în loc să vadă pe Dumnezeu în aceste evenimente, s-a mâniat mai tare și a dorit exterminarea lor mai mult. A adunat trupele regale sub comanda lor, pentru a-i înconjura. Era al patrulea atac asupra Rora, dar invadatorii urmau să fie respinși din nou. 8000 de oameni s-au adunat sub arme dar nerăbdarea unui căpitan Mario, care participase la masacrul Bobbio și dorea toată gloria, l-a determinat să pornească cu 2 ore în avans, cu 3 companii, din care puțini au mai venit înapoi. Liderul a căzut de pe stânci și s-a rănit tare, de acolo a fost scos și dus la Lucerna, unde a murit după două zile, chinuit. Din cele 3 companii, una era irlandeză, care fusese alungată de Cromwell și care a pierit aici. Trupurile lor moarte au îngrășat pământul văilor care ar fi fost ale lor dacă le curățau de eretici.4
Aceste evenimente ciudate se apropie de final. Furia lui Pianeza nu cunoștea margini. Războiul lui cu țăranii i-a adus umilirea și pierderea soldaților curajoși. Victor Amadeus a observat că pielea fiecărui vaudois l-a costat sute de soldați și nici unul din trupa lui Gianavello, mort sau viu, nu i-a încăput în mâini.
A continuat lupta, dar cu o armată mai mare. A adunat 10000 și a atacat Rora din trei laturi. În timp ce Gianavello se lupta cu curaj pe o latură cu 3000 de oameni, pe vârful de la intrarea dinspre Pelice, a doua trupă de 6000 de oameni a intrat prin baza văii și a treia trupă de 1000 a trecut munții ce despart Bagnolo de Rora. Au urmat orori mari. Sângele curgea, nu se ținea cont de sex, vârstă, păr alb. Fericiți au fost cei uciși imediat și au scăpat de torturi și umiliri. Puținii scăpați de sabie au fost duși captivi, între ei fiind soția și cele 3 fiice ale lui Gianavello.5
Nemaiavând ce să apere, eroul și mica lui trupă au mers la graniță ca să aștepte mâna Providenței.
Pianeza, dorind să dea lovitura finală care să-l zdrobească pe eroul din Rora, i-a scris lui Gianavello: renunță la erezia ta, ca să primești iertarea prințului și să salvezi viața soției și fiicelor tale, pe care le voi arde de vii dacă nu renunți. soldații mei nu te vor mai urmări, dar voi pune un preț pe capul tău, ca oricine să te prindă și dacă ai fi Beelzebul. Dacă te prind viu, te voi pedepsi cu toate chinuril. La acestea, Gianavello a replicat: nici o moarte, oricât de barbară nu mă va face să neg Salvatorul. Amenințările tale nu mă fac să mă lepăd de credință, ci mă întăresc. Dacă marchizul de Pianeza îmi va arde familia, le va arde doar trupurile, sufletele lor vor fi în mâna Domnului pe care Îl rog să aibă milă de ele.6
Aceasta era înfrângerea cea mai mare a lui Pianeza, se putea lupta cu Alpii, mai bine. Leger spune că replica lui Gianavello l-a arătat ca pe un instrument în mâna Domnului.
Gianavello își salvase fiul și a căutat un loc sigur pentru el. l-a purtat pe umeri, prin Alpii înghețați care despart Lucerna de Franța, la Queyras,în valea protestanților francezi. A dus și vestea masacrului poporului, ceea ce a provocat indignare. Mulți i s-au alăturat și a trecut Alpii din nou, pentru a doua campanie. La sosirea în văi i s-a alăturat Giaheri, care adunase o trupă pentru a răzbuna masacrul fraților.
În Giaheri, Căpitanul Gianavello a găsit un însoțitor ca el, demn de cauza lor. Leger spune că avea curajul unui leu și umilința unui miel, dând slava Domnului pentru victoriile sale. După masacru au mai rămas doar 500 de vaudois în trupa celor 2 lideri. Aceștia au luptat cu 15000-20000 de soldați. pentru ochiul unui om, totul era pierdut. Dar cei doi se încredeau în Domnul și că nu va lăsa cauza lor să piară sau lumina din Văi să se stingă. Sabia lor a devenit curând spaima piedmontezilor. Vechea promisiune s-a împlinit: cei care cunosc pe Domnul sunt puternici. Nu intrăm în detalii.
Descombies spune că întotdeauna a considerat pe vaudois bărbați adevărați, dar erau lei. Furia atacului lor era mare. Lupta a ajuns în câmpia Piedmont. Au asediat și cucerit câteva orașe, au biruit luptele, deși dușmanul era de 10 ori mai numeros. Succesul lor nu ar fi credibil dacă nu era înregistrat de istorici și de martori oculari. La finele unei zile de luptă, 1400 de piedmontezi erau morți și doar 6-7 waldensi.
Dușmanii lor au recunoscut că Dumnezeu luptă pentru ei. în timp ce waldensii luptau, vestea despre aceasta a ajuns în Europa la frații lor protestanți. cruzimea guvernării Savoy era displăcută pretutindeni. Statele protestante au condamnat faptele și au ajutat pe cei gata să piară, cum a spus Anglia lui Cromwell.
Am menționat scrisoarea latină a lui Milton, adresată ducelui de Savoy. Cromwell a mai scris și lui Louis XIV al Franței, solicitând medierea pentru vaudois. Scrisoarea are sentimente catolice și nobile ale Angliei: Rege protestant, după măcelul barbar al oamenilor de ambele sexe, s-a ajuns la un tratat de pace, dar și la acte secrete de ostilitate, ascunse sub numele de pacificare. Condițiile tratatului au fost determinate în Pinerolo: condiții grele cu care acești oameni ar fi fost de acord după masacrul oribil. Dar nici aceste condiții nu au fost respectate. Li s-a interzis exercitarea religiei. S-a construit un fort nou pentru a-i verifica, de acolo soldații merg adesea și ucid. Trupe clandestine merg împotriva lor, iar romano catolicii au fost sfătuiți să se retragă la timp, ca să nu fie distruși. Vă rog maiestate să nu acceptați aceste enormități ale unui…nu voi spune prinț, deoarece acestea nu sunt din inima unui duce tânăr, ci a ucigașilor care pretind că sunt slujitorii lui Hristos, care pretind că salvează păcătoși dar blasfemiază numele lui Hristos, și ucid oameni nevinovați. salvați-ne din mâna ucigașilor. Nu suferiți acestea la granițele regatului.
Această rasă de oameni v-a protejat bunicul, regele Henry IV, care era prieten cu protestanții, când ducele de Lesdiguieres a trecut victorios prin țară, când a trecut prin Italia în urmărirea ducelui de Savoy peste Alpi. Supunerea lor este scrisă în dosarele publice ale regatului, acolo scrie că vaudois să nu fie transferați la alt guvern, ci așa cum au fost sub protecția bunicului vostru, să fie și acum. Dată la curtea Westminster, 26 mai 1658.
Regele francez a luat medierea în mâna sa, cum cereau prinții protestanți, dar a tras concluzia înainte de sosirea trimișilor lor. Delegații protestanți din Elveția erau prezenți, dar numai au privit. Monarhul a dat un tratat de pace la 18 august 1655, foarte dezavantajos. Waldensii au pierdut posesiunile vechi la dreapta de Pelice. Aveau libertate de închinare, amnistia s-a dat pentru ofensele lor din război, captivii erau eliberați la cerere și aveau scutire de taxe 5 ani, deoarece erau săraci.
Când tratatul a fost publicat, avea două clauze care au uimit lumea protestantă. În preambul, vaudois erau numiți rebeli, pe care regele îi primea înapoi și se dădea putere francezilor să zidească un fort deasupra La Torre. Aceasta arăta a pregătire de război. Statele protestante au pierdut, iar vaudois erau în puterea ducelui de Savoy și a conciliului de propagare a credinței și extirparea ereticilor.
Noi necazuri – Louis XIV și confesorului – edictul împotriva vaudois – starea lor fără apărare – lupta și victoria – predarea lor – națiunea aruncat în închisoare – dezolarea pământului – ororile închisorii – eliberarea – călătoria peste Alpi – greutățile – sosirea exilaților la Geneva – primirea ospitalieră
După masacrul din 1655, biserica din văi a avut liniște 30 de ani. Dar liniște doar comparat cu furtunile precedente. Dușmanii lor încă îi hărțuiau. și vaudois semănau și culegeau cu arma pe umăr. Mulți din liderii lor au fost exilați. gianavello și Leger erau condamnați la moarte. Leger trebuia spânzurat, apoi atârnat de picioare 24 de ore, apoi tăiat capul și expus public la San Giovanni. Numele lui era pe lista bandiților, casele lui trebuiau arse.1
Gianavello s-a retras la Geneva de unde a urmărit cu interes soarta poporului său. Leger a devenit pastor al unei congregații la Leyden, unde a lucrat și suferit pentru evanghelie, îndatorând creștinătatea – ne referim la Istoria bisericilor Vaudois – nobil monument al martirilor creștini.
Abia a scris Leger despre furtuna trecută, că norii s-au adunat din nou deasupra văilor. Fostele furtuni veneau din sud, de la Vatican, acum venea din nord, din Alpi. În 1685, Louis XIV se apropia de moarte și a cerut ca faptele bune ca rege să șteargă păcatele ca om. Răspunsul a fost să extirpe protestantismul în Franța. marele monarh a făcut cum i s-a poruncit. A revocat edictul de la Nantes, ceea ce a adus necazuri și protestanților dar și tronului francez. Persecutarea vaudois adusă de părintele la Chaise o vom discuta acum. Louis XIV. A cerut ajutorul ducelui de Savoy, cu privire la waldensi deoarece el trata cu hughenoții. Victor Amadeus era prieten cu supușii lui din Văi. Ei îl slujiseră brav în lupta cu Genoese, și le mulțumise recent.
Cum să scoată sabia împotriva lor? Victor Amadeus nu a răspuns ambasadorului francez. Cererea a fot repetată și a primit un răspuns evaziv. A treia oară a fost îndemnat cu o aluzie că dacă ducele nu curăță domeniile, regele francez o va face pentru el cu o armată de 14000 de oameni și va păstra și Văile. A fost destul. Un tratat s-a dat imediat între duce și regele francez, ultimul promițând o armată care să lupte și să supună vaudois sau să-i extermine.2
La 31 ianuarie 1686, a fost promulgat edictul:
- vaudois nu-și vor mai exercita religia
- nu vor mai avea întâlniri religioase, sub pedeapsa cu moartea sau confiscarea
- privilegiile vechi le sunt abolite
- bisericile și casele de rugăciune vor fi dărâmate.
- Pastorii să treacă la romanism sau să plece din țară în 15 zile, sub pedeapsa cu moartea sau confiscarea bunurilor.
- Copii născuți să fie pregătiți ca romano catolici. La o săptămână de la naștere să fie aduși la biserica romano catolică, dacă nu, mama va fi biciuită de 100 de ori public și tatăl va munci 5 ani la galere.
- Pastorii vaudois se vor lepăda de doctrina predicată public, și vor primi salariu mai mare, ei sau văduvele lor.
- Străinii protestanți din Piedmont să plece sau să devină romano catolici în 15 zile
- În acest interval pot vinde proprietățile către romano catolici.
Edictul îngenunchea pe vaudois ca protestanți. tradiția lor veche nu conținea nici un edict așa de crud. Au trimis delegați la Turin, pentru a aminti ducelui că vaudois locuiau acolo cu mult înaintea casei de Savoy și aveau tratate care le asigurau libertatea de închinare, înnoite de la domnie la domnie și onoarea prinților era respectarea acestor tratate. El trebuia să le fie protector nu execuționer.
Elveția protestantă s-a alăturat medierii pentru waldensi. Când Germania a auzit de edict și landa, și-au pus protecția peste văi, mijlocind la duce pentru ei. dar au pledat în van. Tratate vechi, jurăminte solemne făcute înaintea Europei, loialitatea waldensilor înaintea casei de Savoy, nu a schimbat opinia ducelui. În scurt timp, armatele Franței și de Savoy au sosit în Văi. Waldensii nu aveau nici un ajutor.
Gianavello, era în exil. Cromwell era în mormânt. Tronul Marii Britanii era ocupat de un papistaș. Scoția se ascundea. Franța, Piedmont și Italia înconjurau Văile. Toate căile erau păzite, trecerile blocate. Forța aștepta semnalul pentru masacru. Situația lor era disperată. Elvețienii i-au sfătuit să poarte torța evangheliei în altă parte ca să nu fie stinsă cu sânge. Propunerea de a abandona vechea moștenire a uimit pe waldensi. Opiniile erau împărțite. Dar au respins-o. și-au amintit faptele strămoșilor lor și minunile Domnului din Rora, din Angrogna, din Pra del Tor, trezirea credinței lor, bazarea pe Domnul. Au reparat apărarea veche și s-au pregătit de luptă.
La 17 aprilie, vineri, au înnoit legământul și de duminica Paștilor, pastorii lor au dat Cina. Aceasta a fost ultima dată cei din Văi au luat Cina, înainte de marea împrăștiere.
Victor Amadeus II și-a așezat tabăra pe câmpia San Gegonzo înainte de Alpii Vaudois. Armata lui avea 5 regimente călare și pedeștri. I s-au alăturat auxiliarii francezi care trecuseră Alpii, 12 batalioane, 15000- 20000 de oameni. Semnalul urma să fie dat în lunea de Paște, în zori prin trei focuri de tun, de pe dealul Bricherasio. În dimineața menționată, văile Lucerna și San Martino, punctele opuse, au fost atacate de piedmontezi, apoi de francezi, sub comanda generalului Catthat, un soldat distins. În San Martino lupta a durat 10 ore și francezii au fost respinși, pierzând peste 500 de oameni, în timp ce vaudois au pierdut doar doi.3
Ziua următoare, francezii mânioși au adus mai multă armată în San Martino, care a ars, jefuit și ucis totul, apoi a trecut munții spre Pramol, cu aceeași răzbunare. Barbarismul și sabia au dominat.4
Vaudois au ripostat cu putere, li s-a spus că frații lor au cedat și că sunt izolați și singui. Când au trimis deputați ca să afle adevărul, li s-a spus că supunerea este universală și că trebuie să urmeze exemplul națiunii, ca să-și păstreze națiunea intactă.5
Această practică a avut loc la fiecare post al vaudois, până ce vaudois au capitulat în Văi. Nu putem da vina pe waldensi, care au fost victimele unui act dezonorant, dar greșeala a fost fatală. Consecința supunerii a fost masacrul similar cu cel din 1655. Au pierit 3000. Rămășița, după Arnaud, a fost între 12000 și 15000 suflete a fost dusă în forturile din Piedmont.6
Văile erau goale pentru prima dată în istorie. Lampa nu mai lumina. școala profeților din Prad el Tor era dărâmată. Fumul nu mai ieșea din hornurile caselor, psalmii nu se mai înălțau din sanctuar. Închinătorii nu mai veneau la bătaia clopotelor. Vița creștea sălbatică, castanilor le cădeau fructele. Nu mai erau copii care să le culeagă și putrezeau pe pământ. Dealurile pline de fructe și flori erau distruse, pline de ruine. Se vedeau numai dărâmături, ruine și biserici dărâmate. Tăcerea s-a răspândit pe pământ. Fiarele câmpului se înmulțeau. Câțiva păstori ascunși în păduri și stânci mai locuiau acolo.
Monte Viso, privea cu uimire la lipsa rasei umane peste care a vegheat de secole. Nu știm dacă vreodată a mai fost o întreagă națiune în închisoare. Dar acum așa era. Rasa waldensă care a scăpat de sabie era în închisorile din Piedmont. Păstorul și turma, tatăl și familia, patriarhul, au schimbat Văile și casele înconjurate de pomi și vârfurile însorite cu mizeria zidurilor Tartareane. În închisoare erau tratați ca sclavii africani. Nu aveau haine, mâncare. Pâinea era mucegăită. Apa nu era bună. Ziua le era cald, noaptea frig. Dormeau pe jos, pe saltele de paie pline de viermi. Bolile au izbucnit, mortalitatea a crescut.
Henri Arnaud spune că la sosire erau 14000 de oameni de munte sănătoși și când au intervenit deputații elvețieni, au ieșit 3000 de schelete. Când au fost eliberați, unde puteau merge? În văile lor, pentru a reaprinde focul? Nu. Au fost trimiși în exil, la o moarte vie. Barbarismul din 1655 s-a repetat. În decembrie 1686 când –a dat decretul de eliberare pentru cei 3000, vremea era foarte rece. Mai ales în Alpi. Furtunile aduc moartea călătorilor.
În acest sezon captivii bolnavi, flămânzi și fără haine au pornit peste dealuri. Au început călătoria în aceeași zi în care s-a dat ordinul, deoarece nu le permitea întârzierea. 150 au murit la primul maș. Noaptea s-au oprit la Mont Cents. Dimineața următoare furtuna se aduna și au cerut ofițerului să-i lase să rămână până trece furtuna. Ofițerul nu le-a permis aceasta și au început urcușul. Vântul puternic a ucis 87. Unde se așezau, acolo mureau. Nimeni nu avea voie să rămână în urmă. Mergeau peste dealurile albe, iar zăpada le era mormânt. Când primăvara a deschis trecătorile Alpilor, ochiul putea vedea ororile. De-a lungul drumului erau corpurile exilaților morți, copii în brațele mamelor.
Primii exilați au ajuns la Geneva de crăciun în 1686, după 3 săptămâni de călătorie. Grupuri mici au urmat, fiind eliberați în timpuri diferite. La finele lui februarie 1687 au ajuns în spitalele din Geneva. Bolnavi, răniți, cu limbile umflate, nu puteau vorbi, erau înghețați, unii au murit în spital. Orașul lui Calvin i-a primit bine. Cetățenii din Geneva, conduși de patriarhul GianavelIo, i-a întâmpinat la frontieră, i-au dus în casele lor și le-au arătat generozitate. Dacă cineva dă apă unui ucenic, nu-și va pierde răsplata, cu atât mai mult cine i-a ajutat pe ei.
Dorul după văi – gânduri de întoarcere – readunarea – trecerea Leman – începutul călătoiei – cei 800 – trecerea Mont Cents—marea victorie din valea Dora – prima vedere a muntelui – intrarea în Văi – prima duminică la Prali – închinarea
Am ajuns la o pagină frumoasă a istoriei waldensilor. Am văzut 300 de exilați la porțile Genevei, rămășița din cei 14000. S-au făcut aranjamente pentru a-i distribui în cantoanele reformate. Revocarea edictului Nantes a aruncat mii de francezi la ospitalitatea elvețiană, și sosirea waldensilor a adus o cerere mai mare pentru cantoane, dar răspunsul protestanților a fost cordial. Vaudois au fost recunoscători, ca înaintea lui Dumnezeu, îndatorați cu viața și libertatea.
Unii prinți germani au deschis statele lor pentru exilați, dar influența dușmanilor lor Louis IV, era prea puternică pentru a permite o rezidență agreabilă acolo. Vegheați constant de emisari, plecau din loc în loc. chestiunea stabilirii lor viitoare era discutată. Trecerea lor peste mare, pe vase olandeze și plantarea lor la Cape a fost discutată. Ideea de a fi separați de pământul natal, mai drag lor acum în exil decât când îl locuiau, le-a dat suferință. Nu era posibil să se adune în coloniile împrăștiate și să meargă înapoi în Văi, unde să reaprindă lampa? După 3 ani de exil, vaudois au început să se adune pe malul Rinului, au traversat câmpiile germane, s-au imaginat acasă. Au văzut castanii, râurile de cristal, viile, luminișurile, murmurul dulce al psalmilor de seară. U au îngenuncheat la rugăciune dar cu fețele întoarse spre munții lor, unde dormeau părinții lor, au trecut la fapte.
Ducele de Savoy încercase repopularea cu irlandezi și piedmontezi, dar pământul nu cunoștea străini și refuza să-și dea puterea. Vaudois au trimis spioni 1 și au văzut câmpiile neplantate, viile nelegate, ruinele necurățate. Pământul le aștepta întoarcerea. Au plecat înapoi spre Văi, iar marșul lor este cunoscut sub numele de Reîntoarcerea glorioasă. Evenimentul paralel este retragerea celor 1000 de greci. Patriotismul și curajul le-a fost recunoscut. Eroismul este echivalent cu întoarcerea celor 800. Data fixată pentru plecare a fost 10 iunie 1688.
Au plecat din cantoanele lor din Elveția, au traversat țara noaptea și s-au adunat la Bex, la sud de Bena. Marșul lor secret a fost cunoscut repede de senatele din Zurich, Bern, și Geneva; și văzând că plecarea exilaților le va compromite poziția înaintea papei, au luat măsuri s-o prevină. Locuitorii din Vallais, mână în mână cu Savoyarzii, au ocupat podul St. Maurice, cheia spre valea Ronului și au oprit expediția. Astfel au fost obligați să abandoneze proiectul pentru o vreme.
Au fost trimiși în Germania pentru a fi opriți de la marș, dar a izbucnit războiul, francezii au ocupat Palatinul și vaudois s-au stabilit acolo, temându-se de Louis XIV. Cantoanele protestante i-au stabilit pe exilați în locurile lor anterioare.
Protectorul lor, William de Orange, a urcat pe tronul Angliei. Dușmanul lor, Louis XIV a fost atacat și umilit de olandezi. Prințul Victor Amadeus a retras soldații din Savoy pentru a apăra Piedmontul. O mână invizibilă deschidea calea spre pământul lor. Încurajați, s-au pregătit din nou de plecare.
Locul de întâlnire era o pădure pe țărmul nordic al Lemanului, lângă Noyon. Zile întregi s-au adunat și au ponit în grupe spre punctul de întâlnire. În seara decisivă, de 16 august 1689, au încredințat Domnului călătoria lor. Mulți curioși s-au adunat lângă lac. Ca de obicei, în criză, s-a ridicat un lider dintre ei.. Henri Arnaud, care a condus 800 de oameni a renunțat mai întâi la poziția de pastor, el slujise în armata prințului de Orange. Pios și patriot ardent, decis și curajos, disprețuia legătura dintre pastor și militar. Nu se știe dacă soldații lui ascultau mai mult de el ca pastor sau ca ofițer.
Ajungând pe latura sudică a lacului, cei 800 au îngenuncheat în rugăciune și au pornit la drum. Înainte erau munții înzăpeziți. Arnaud a aranjat oamenii în 3 companii, avangarda, centrul și spatele.
Au traversat Valea Arve spre Sallenches, și au ieșit din trecătorile ei periculoase exact când oamenii din ultimul loc erau gata de luptă. Lupte ocazionale îi așteptau, dar nu au avut opoziție, deoarece teroarea lui Dumnezeu a căzut peste locuitorii din Savoy.
Au urcat Haut Luce Alp,2 apoi Bon Homme, spre Mont Blanc; uneori afundați în zăpadă. Ghețari, prăpăstii formau pericole reale. Erau uzi de la ploaie, nu prea mai aveau provizii, luau mâncare de la păstorii din munți, pâine și brânză, iar noaptea dormeau în cabanele acestora. Luau prizonieri, câteodată prindeau și un capucin, alteori un nobil, dar îi tratau cu bunătate.
Au trecu de Bon Homme, care desparte bazinul Arve de Isere, au coborât miercuri în a cincea zi a marșului în valea torentului din urmă. Le fusese teamă de această parte a călătoriei lor deoarece multă populație din Valea Isere era înarmată și ostilă și se opunea marșului lor.
Apoi au trecut de Mont Iseran, și de Mont Cenis, apoi au coborât în Valea Dora.
Sâmbătă 24 august au întâlnit aici prima dată un grup considerabil de trupe. La traversarea văii au întâlnit un țăran de la care au vrut să cumpere mâncare. Acesta i-a chemat 3 și i-a dus în defileul Salabertrand, unde se închide Col d’Albin în torentul Dora și acolo au întâlnit armata franceză, cu focuri de bivuac. Nu se mai puteau retrage. Francezii erau 2500, puternici. Sub acoperirea întunericului au avansat pe podul ce trece Dora, pe malul celălalt. S-au dat drept prieteni, dar s-a dat alarma. Și 30 de minute au fost focuri de armă. Soldații lui Arnaud au stat culcați, iar gloanțele au trecut pe deasupra. O divizie franceză a apărut în spatele lor. Vaudois s-au încurajat, s-au ridicat în picioare, au trecut podul cu sabia în mână și au ajuns în tranșeele dușmanilor. Confuzi de bruschețea atacului, francezii au luptat cu dosul armelor, timp de 2 ore. Liderul lor, marchizul de Larrey, a încercat în zadar să-și adune soldații, dar a fugit rănit la Briancon, necrezând că a pierdut lupta și onoarea.
După ce s-a ridicat luna, înaintea lor pe câmpul de luptă stăteau 600 de soldați francezi, ofițeri, provizii, arme. Au adunat ce nu puteau duce cu ei și le-au dat foc. Zgomotul exploziei prafului de pușcă, sunetele trompetelor, strigătele căpitanilor care dădeau slavă lui Dumnezeu aveau un ecou ca tunetul din deal în deal. Această mare victorie a costat pe waldensi doar 15 oameni uciși, 12 răniți.
Oboseala lor era mare dar nu s-au oprit și au trezit pe cei adormiți, pornind spre Mont Sci. În zorii zilei au ajuns în vârf. Era duminică și Henri Arnaud, le-a arătat vârfurile munților din pământul lor. În lumina soarelui ce se ridica, vârfurile cu zăpadă păreau că ard și se aprind de bucurie unul după altul. Armata s-a transformat în închinători și vârful Mont Sci a devenit biserică. Au îngenuncheat cu Col du Pis, Col la Vechera, și piramida Monte Viso sub ei și deasupra lor, în liniște și s-au umilit înaintea Eternului, mărturisindu-și păcatele și mulțumind pentru eliberare. Nu a fost închinare mai sinceră ca aceasta. Plini de bucuria închinării și a victoriei, au plecat să intre în posesia moștenirii lor, de care îi despărțea doar valea Clusone. Erau 3 ani și jumătate de când trecuseră Alpii, ca exilați flămânzi, ca niște schelete bolnave și acum veneau biruitori, gata să intre în Piedmont. Au traversat Clusone, o câmpie de 2 mile, udată de Gelmagnasca, și înconjurată de dealuri cu terase cu vițe de vie, castani și meri.
Au intrat în defileul Pis, unde fusese postat un detașament de soldați piedmontezi ca să păzească trecătoarea, dar care a fugit la apropierea lor, deschizându-le poarta văii San Martino. În a 12-a zi au trecut frontiera și au intrat în moștenirea lor. Primul sat vaudois în care au intrat a fost Balsiglia, la extremitatea vestică a San Martino, iar ei mai erau 700.
Prima lor duminică după întoarcere au petrecut-o la Prali. Era singurul sanctuar rămas în picioare. Au început ziua cu închinare. Au golit biserica de obiectele papale, au așezat jumătate din arme la intrare, au intrat, cealaltă jumătate rămânând afară deoarece biserica era prea mică pentru a-i cuprinde pe toți. au început cu psalmul 74: o Doamne, de ce ne-ai părăsit pentru vecie? De ce Te-ai mâniat pe noi?
Henri Arnaud, pastorul militar s-a urcat pe o masă și le-a predicat din psalmul 129: m-au rănit de multe ori din tinerețea mea, a vorbit despre poporul Israel și recucerirea pământului lor. La final au cântat psalmul din care s-a predicat. Așa a trecut prima duminică pe pământul lor.
și-au amintit cum Prali fusese scena oribilă a exodului lor. Pastorul din Prali, M. Leidet, un om pios, fusese descoperit de soldați rugându-se sub o stâncă și fusese scos, torturat și mutilat, apoi spânzurat, ultimele ale cuvinte fiind: Doamne Isuse, primește-mi duhul. Redeschiderea slujbei a avut loc la amvonul martirului Leidet.
15. RESTABILIREA FINALĂ ÎN VĂI
Trecerea Col Julten—prinderea lui Bobbio—jurământul lui Sibaud—Marșul la Villaro —războiul de gherilă – retragerea la La Balsiglia—puterea sa – frumusețea și grandoarea din San Martino – tabăra din Balsiglia – înconjurați – respingerea dușmanului – plecarea pe iarnă – întoarcerea armatei franceze și piedmonteze în primăvară – Balsiglia luată cu asalt – dușmanul alungat – asalt final cu tunurile – eliberarea vaudois – dușmanul respins – uverturi de pace.
VAUDOIS AU INTRAT PE PĂMÂNTUL LOR. Erau puțini, aveau de înfruntat armata piedmonteză, ajutată de francezi. Dar liderul lor era curajos și credincios. Norul care îi călăuzise peste munți, care acoperise tabăra și îi condusese în luptă, care le dăduse victoria, îi va ajuta și de data aceasta. Plini de speranță, cei 700 s-au pregătit.
Au urcat Col Julten, care separă Prali de Lucerna. Piedmontezii au strigat: veniți barbes, noi păzim trecătoarea și suntem 3000. Au luat muniția și proviziile și au coborât și au cucerit Bobbio. Au alungat papistașii și s-au odihnit puțin. Aici au avut a doua duminică cu închinare publică, au cântat psalmi în sunetul armelor. A doua zi, s-au adunat la stânca lui Sibaud, unde părinții lor uraseră credință lui Dumnezeu și unul altuia, au ridicat mâinile spre Dumnezeu și au jurat să lupte împreună până la capăt, ca evreii din Palestina, până ce Dumnezeu le va da pământul înapoi.
Apoi au mers la Villaro, l-au cucerit, au alungat noii locuitori. Ziua următoare, au fost atacați și au abandonat Villaro, și s-au retras la Bobbio. 1 Armata patriotă s-a împărțit în două părți și au dus un război de gherilă câteva săptămâni. Pe o parte Franța, pe alta Piedmont, soldații i-au înconjurat. Privarea și greutățile au fost dure, numărul lor se micșora. 100 de dușmani mureau la un singur waldens. Piedmontezii înlocuiau numărul dar vaudois nu puteau. Nu mai aveau muniție, nici provizii, iarna se apropia. Au ținut un conciliu de război și au decis să se retragă la valea Martino, la La Balsiglia.
Aici va avea loc ultima rezistență eroică a exilaților, dar înainte să descriem puțin cadrul. Balsiglia este la vest de San Martino, are 5 mile lungime și 2 lățime, înconjurată de munți cu terase, înflorite, pline de fructe, stânci. La vest este închisă de un munte perpendicular unde Germagnasca curge argintiu. Pădurile din vale sunt traversate de torent. Pe dreapta sunt terase de vii, lanuri de porumbi, stânci, căsuțe, sate, castani și meri. Deasupra acestei zone roditoare sunt pământurile bogate ale păstorilor de turme, apoi vârfurile care ating norii. La stânga, peretele este mai îngust. Deasupra sunt pădurile de castani. Spre capătul văii, lângă stânca perpendiculară menționată, se vede un grup de munți. un vârf se înalță deasupra altuia, până la ultimul care se pierde în masa norilor. Aceste 4 înălțimi seamănă cu turnurile de veghe sau cu catedrale. Aceasta este La Balsiglia.
Acolo, Henri Arnaud, și soldații lui au făcut tabăr, între furtunile iernii și ale armatei dușmane. Piramidele Balsiglia urcă spre înălțimi. Nu sunt un castel ridicat de mâini omenești, ci de Dumnezeu. Dincolo de Balsiglia la vest se ridică Col du Pis. Față în față Col du Pis, pe partea cealaltă a văii este Mont Guinevert, înconjurat de nori. Acești Alpi, ca gemenii păzesc valea. Pe terasa cea mai de jos Henri Arnaud și armata sa de 400 s-au așezat. Dinspre vale, vârfurile păreau că urcă, dar de sus acolo era un platou înverzit. Poziția vaudois și talentul lui Arnaud au făcut o artă din apărare. Ei s-au înconjurat de ziduri, au ridicat tranșee, au săpat adăposturi pentru provizii, au zidit barăci. Trei izvoare ce țâșneau din stâncă le furnizau apa. Au făcut la fel pe cele 3 vârfuri, ca să aibă unde să se refugieze.
La Balsiglia, au așezat o santinelă pentru a veghea dușmanul. După 3 zile, 4 batalioane franceze au sosit și au înconjurat Balsiglia din toate părțile.
La 29 oct. au atacat pe vaudois și au fost respinși cu pierderi mari. Zăpada cădea deja și francezii au decis amânarea până în primăvară a capturării Balsiglia. Distrugând tot porumbul plantat de vaudois, s-au retras San Martino, și a spus waldensilor că va veni din nou la Paște.2
În iarna 1689-90, vaudois au rămas în fortăreața lor montană, odihnindu-se după marșurile și luptele, asediile lunilor anterioare și pregătindu-se pentru întoarcerea francezilor.
Unde Henri Arnaud avea tabăra acolo a ridicat și un altar unde se închinau Domnului, zilnic, iar joia și duminica aveau slujbă. Atunci dădeau și Cina Domnului. Aveau vin, castane, mere și alte fructe coapte. Un detașament a mers în văile franceze Pragelas și Queyras, și au adus sare, unt, oi, boi. Dușmanul distrusese înainte de plecare grânele. Dar aveau pâine pentru iarnă. În jurul lor erau provizii necunoscute de ei. zăpada în acel an a început să cadă mai repede și a acoperit porumbul copt pe care locuitorii papistași nu îl culeseseră. Din acest depozit neașteptat, garnizoana s-a aprovizionat. Când papistașii au semănat sămânța în primăvara anterioară, nu au știut că mâinile vaudois o vor culege.
Porumbul era ca mana izraeliților pentru vaudois. Pe Germagnasca este o moară. Proprietarul, M. Tron-Poulat, cu 3 ani înainte când a fost forțat în exil cu frații lui, a aruncat moara în apă. Acum a fost descoperită, scoasă de acolo și pusă în funcțiune. Mai era o moară la intrarea în vale, la care au apelat când vecinătatea Balsiglia a fost ocupată de dușman. Ambele mori există azi, vizitatorii le pot vedea în vale.
În primăvară, armata franceză și piedmonteză a reapărut. Balsiglia era ocupată de 22000 de oameni, 10000 francei și 12000 piedmontezi. Trupele erau comandate de faimosul De Catinat, locotenent general al armatei franceze. Cei 400 de waldensi priveau de sus în vale și vedeau armele strălucind în soare și focurile de tabără noaptea. Catinat știa că o zi de luptă este destul. Victoria era a lui și a pregătit 400 de frânghii pentru a spânzura imediat pe waldensi și a poruncit locuitorilor din Pinerolo să se pregătească de bucurie. Tabăra franceză era la Passet, unde erau 30 de acoperișuri și se află pe o stâncă din Mont Guinevert, la 800 de picioare deasupra torentului, și opus Balsiglia. Pe laterale se văd urmele tunurilor armatei franceze.3
Catinat a poruncit atacul la 1 mai 1690. Pe acea parte a Balsiglia, unde un pârâu coboară din munți se putea ataca cu succes. Dar Henri Arnaud fortificase palisadele. 500 de oameni aleși, cu 7000 de mușchetari au avansat.4 Au atacat palisadele dar nu le-au putut cuceri. Tinerii waldensi au atacat cu sabia și au tăiat pe cei cu arme. Puțini au trăit din dușmani, dar nici un vaudois nu a fost ucis. Artificiile pregătite de Catinat la Pinerolo pentru victorie, nu au fost folosit în acea noapte. Francezii au adus tunurile și la 14 mai au atacat ultima oară.5
Niciodată nu se auzise artileria în San Martino. Era duminică dimineața și waldensii luau Cina când dușmanii au atacat. 6
Toată ziua s-au auzit sunetele tunului, ecoul din stâncă în stâncă până la vârfurile Col du Pis și Mont Guinevert, era mărit de miile de muschete.
Noaptea tabăra waldensilor era ruine. Nu mai rezistau mult. Ce era de făcut? Tunurile s-au oprit, dar în zori vor începe iarăși. unde puteau fugi? În spatele lor erau prăpăstiile Col du Pis, și sub ele erau văile pline de dușmani. Dacă așteptau dimineața nu mai puteau fugi. și chiar și noaptea, cu toate focurile de tabără totul era foarte luminat. Dar aici era oportunitatea lui Dumnezeu. Nu vedeau nici o scăpare, când norii au început să se adune în jurul munților. Au mers în jos, până au ajuns la Balsiglia.
Au așteptat, iar ceața a învăluit totul. Era întuneric, iar căpitanul Poulat, nativ din zonă, i-a încurajat și i-a condus dincolo de piedmontezi și francezi. În coate și genunchi, pe lângă santinelele franceze, ascunși de ceață, au coborât și au scăpat. Arnaud spune că cine nu a văzut trecătoarea nu poate realiza pericolul și va spune că totul este ficțiune. Dar este adevărat. Locul este înfricoșător, chiar vaudois au fost plini de teroare când au văzut ziua locul prin care trecuseră noaptea. Cele 400 de frânghii pregătite de Catinat nu au fost folosite. Spre uimirea lor au văzut Balsiglia abandonată!
Vaudois se vedeau departe pe versantul înzăpezit, urcând, prea departe pentru a mai fi capturați.
Sufletul nostru a scăpat ca pasărea din lațul păsărarului. 7 Ps. 124:7
Au mers din deal în deal, s-au ascuns în păduri, fără mâncare, prin pericole. Au ajuns la Pra del Tor. Acolo au găsit deputați din partea ducelui de Savoy cu mesajul păcii. Parcă era un vis. Pacea. Cum se putea? O coaliție ce includea Germania, Marea Britanie, Olanda și Spania se formase pentru a controla Franța și Victor Amadeus a primit 3 zile să decidă pe ce parte trece: Liga sau Louis XIV. S-a despărțit de Louis și a trecut de partea coaliției. Cui să dea cheile Alpilor? Doar credincioșilor vaudois. Vaudois au acceptat pacea oferită lor.
Au primit înapoi orașele, au redeschis bisericile, frații închiși la Turin au fost eliberați și colonii de waldensi din Germania au avut libertatea de a se întoarce . după 3 ani și jumătate, văile au fost populate din nou de oameni din rasa veche și cântecele vechi au răsunat din nou. Aceste miracole se compară poate doar poporul ales care a umblat prin pustie.
16. STAREA WALDENSILOR DIN 1690.
Probleme – poveri – contribuții străine – revoluția franceză – trezirea spirituală – Felix Neff—Dr. Gilly—Generalul Beckwith— starea oprimată înainte de 1840—Edictul lui Carlo Alberto— libertatea de conștiință – biserica vaudois, ușa prin care a intrat libertatea religioasă în Italia – lampa aprinsă la Roma.
Această a doua plantare a vaudois în văi a pus capăt erei persecuțiilor. Mai erau opresați, iezuiții apăreau uneori în văi, trăiau uneori fără unele privilegii primite, alteori erau amenințați cu expatrierea. știau că Roma, realul autor al necazurilor lo vroia exterminarea lor și pusese în vedere ducelui că a fi prieten cu vaudois însemna a fi dușman cu Roma.1
Dar starea era tolerabilă comparat cu trecutul întunecat. Waldensii au început din nou. Erau puțini, săraci, dar frații din Anglia și Germania îi ajutau. William III al Angliei a inclus un regiment vaudois pe cheltuiala lui, în serviciul ducelui, de aceea ducele nu a fost copleșit în luptele cu fostul lui aliat Louis XIV. La un moment dat în campanie, Victor Amadeus a cerut ajutorul vaudois.
În 1692 erau 12 biserici în văi, dar nu aveau destui pastori. Erau conduși de militari. Li s-a cerut plata taxelor pentru cei 3 ani de absență. Maria a Angliei, soția lui William III le-a dat o sumă regală care le oferea pastori și învățători, și care a crescut odată cu numărul parohiilor, la £550. O colectă engleză făcută în 1770 a oferit salarii pastorilor. Olanda a urmat Anglia și a adunat bani pentru salariile învățătorilor și fondarea unei școli latine. Cantoanele protestante din Elveția au dat burse studenților din văi la academiile lor – una la Basle, 5 la Lausanne, 2 la Geneva.2
Politica Curții Turin față de waldensi s-a schimbat odată cu curentul european. Când influența Vaticanului a crescut, Henri Arnaud, care condusese Israelul din Alpi, a fost alungat din văi.
Anglia, prin William, a dorit ca Arnaud să vină acolo, dar acesta s-a retras la Schoenberg, unde ș-a trăit ultimii ani în smerenie. A murit în 1721.
Secolul a trecut fără evenimente deosebite. Anul 1789 a adus schimbări. Revoluția franceză a adus o nouă epocă politică. Vaudois erau din nou sub dominație franceză. Au urmat mai multe drepturi civile, literatura franceză, volterianismul. La restaurare, waldensii au fost dați înapoi suveranului lor, casa de Savoy, unde au avut iarăși vechile restricții, dar fără persecuție.
Se apropia timpul emancipării finale a acestui popor. Eliberarea a venit ca zorile, încet. Felix Neff, în 1808, a fost primul. Apoi o suflare cerească s-a simțit. Faza următoare a trezirii a fost vizita Dr. William Stephen Gilly, în 1828. Acesta spune că a simțit că de acolo semănătorul va arunca sămânța din nou și biserica italiană își va relua locul de unde pontiful a aliungato.3 rezultatul vizitei Dr. Gilly a fost ridicarea colegiului La Torre, pentru instruirea tinerilor, un spital pentru bolnavi și trezirea interesului Angliei.4
Cariera generalului Beckwith este plină de romantism ca cel al lui Ignatius Loyola. Beckwith era un soldat tânăr, curajos, cavaler, ambițios. Nu a fost rănit în luptă, a luptat la Waterloo până ce dușmanul s-a retras. Dara a fost rănit la picior. Beckwith, ca și Loyola, a stat luni de zile la pat în durere, unde a citit Biblia. A lăsat sabia ca și Loyola, și a luat crucea. În 1827 a vizitat casa de Apsley House, și așteptând pe duce, a luat un volum de pe masă. Era Dr. Gilly, despre waldensi. Beckwith s-a simțit atras spre un popor pe care nu îl știa. De atunci și-a dedicat viața lor. A trăit între ei, ca un părinte – ca un rege. și-a dat averea lor. A zidit școli, biserici, parohii. I-a trezit la viața spirituală. I-a învățat cum să răspundă la exigențele timpului modern. I-a apărat în afara văilor. A sperat că pământul va fi al lor.5
Dar în ciuda eforturilor lui Gilly și Beckwith, și a toleanței mai, waldensii gemeau sub probleme politice și sociale. Erau încă o rasă proscrisă. Teriroriul lor era tot mai mic. Nu puteau îngropa morții decât în văi. Dacă mureau la Turin trebuiau aduși. Nu aveau voie să ridice monumente funerare, nici să facă garduri la cimitire. Nu puteau fi bancheri, doctori, avocați. doar păstori și cultivatori de vii. Dacă emigrau la Turin, erau servitori domestici. Nu aveau voie să tipărească, iar bibliile le erau tipărite în afara țării, mai ales în Marea Britanie. Când acestea soseau la La Torre, trebuiau să semneze că nu vor vinde cărțile romano catolicilor. 6
Nu aveau voie să evanghelizeze, nici să facă convertiți. preoții puteau intra oricând în văi și dacă un copil dorea intrarea în biserica romano catolică, era luat de la părinți. nu se puteau căsătorii decât între ei. nu puteau înălța sanctuare decât pe teritoriul lor. Nu puteau obține diplome la colegiile din Piedmont. Existau doar, dar aveau favoarea închinării protestante în teritoriul lor.
Revoluția din 1848 a răsunat peste aceste restricții. toate au căzut într-o zi. Acum se vedea mâna Providenței care a păzit acest popor secole de-a rândul. Biserica waldensă a devenit ușa prin care libertatea de conștiință a intrat în Italia. Când a venit timpul unei noi constituții în Piedmont, s-a dat loc waldensilor și dreptului lor de închinare. Waldensii așteptau acel principiu de secole, cu suferințe și martiraje. Ei cereau recunoaștere legală sau rămâneau în afara constituției. Numai ei singuri luptaseră dar toți împărțeau roadele.
Când vestea statutului lui Carlo Alberto a ajuns la La Torre, s-au bucurat pe străzi, au ars focuri pe vârfurile Alpilor. Lampa Văilor în 1848 ardea din nou, biserica din Alpi asculta de Regele ceresc care trecuse în cutremur și furtună, dărâmând tronurile opresorilor și deschizând ușile închisorii. Urma să fie acum lumina întregii Italii.7 cum spusese Gilly cu 20 de ani înainte.
Dar acum numai Piedmontul era deschis, nu întreaga Italie.
Au ridicat biserici, au format congregații la Turin și alte orașe din Piedmont. Au avut curajul mintal pentru a pregăti evangheliști, a aduna fonduri, a organiza colegii și congregații.
În 1859 drama care stagnase din 1849 a început să avanseze. Franța a declarat război Austriei care ocupa peninsula italiană. Furtuna luptei a trecut de pe malurile Po spre Adige, pe lângă Lombardia și Tedeschi. Abia s-a uscat sângele celor 3 campanii înainte ca Lombardia austriacă, Modena, Parma, Tuscany, și o parte din statele pontife să se anexeze la Piedmont, locuitorii lor devenind compatrioți cu waldensii.
A urmat o campanie strălucită a lui Garibaldi în Sicilia și Napoli și aceste teritorii bogate au fost adăugate și ele la regatul lui Victor Emmanuel. Acum vedem întreaga Italie în regatul din Piedmont, sub constituția ce avea la bază principiul libertății de conștiință. întreaga Italie, de la Alpi, la Etna era câmp de lucru waldens. După alți 10 ani, Franța a trimis armatele din nou, în 1870, iar imperiul francez a dispărut și germanii s-au ridicat.
Prin poarta deschisă de tunurile soldaților, intrau acum purtătorii de Biblii vaudois. Waldensii aprindeau lampalor la Roma și scopul de veacuri era descoperit, acum. Cine nu vede în aceasă dramă mintea divină și mâna divină care a făcut totul. Înaintea Puterii Sale ne plecăm toți cu mulțumire, căci El își împlinește voia și nu se lasă influențat nici de erorile și nici de opoziția oamenilor, și cu pași înțelepți și măreți își duce la împlinire scopul.
NOTE DE SUBSOL
CAPITOLUL 1
[1] Compare Antoine Monastier, History of the Vaudois Church, p. 121 (Lond., 1848), with Alexis Muston, Israel of the Alps~ p. 8 (Lond., 1852).
[2] Monastier, p. 123.
[3] Ibid.
[4] Ibid.
[5] Histoire Generale des Eglises Evangeliques des Vallees de Piedmont, ou Vaudoises. Par Jean Leger. Part 2, pp. 6,7. Leyden, 1669. Monastier, pp. 123,124.
[6] The bull is given in full in Leger, who also says that he had made a faithful copy of it, and lodged it with other documents in the University Library of Cambridge. [Hist. Gen. des Eglises Vaud., part 2, pp. 7-15.)
[7] Muston, Israel of the Alps, p. 10.
[8] Leger, livr. 2, p. 7.
[9] Ibid., livr. 2., p. 26.
CAPITOLUL 2
[1] Monastier, p. 128.
[2] Muston, p. 20.
[3] Ibid., part 2, p. 234.
[4] Monastier, p. 129.
CAPITOLUL 3
[1] Monastier, p. 130.
[2] Monastier, pp. 133,134.
[3] Monastier, p. 134.
[4] The Author was shown this pool when he visited the chasm. No one of the Valleys of the Waldenses is more illustrated by the sad, yet glorious, scenes of their martyrdom than this Valley of Angrogna. Every rock in it has its story. As you pass through it you are shown the spot where young children were dashed against the stones—the spot where men and women, stripped naked, were rolled up as balls, and precipitated down the mountain, and where caught by the stump of tree, or projecting angle of rock, they hung transfixed, enduring for days the agony of a living death. You are shown the entrance of caves, into which some hundreds of the Vaudois having fled, their enemies, lighting a fire at the mouth of their hidingplace, ruthlessly killed them all. Time would fail to tell even a tithe of what has been done and suffered in this famous pass.
[5] Muston, p. 11.
[6] Leger livr. 2, p. 26.
[7] Leger, livr. 2, p. 26.
[8] Leger and Gilles say that it was Philip VII who put an end to this war. Monastier says they “are mistaken, for this prince was then in France, and did not begin to reign till 1496.” This peace was granted in 1489.
CAPITOLUL 4
[1] Monastier, Hist. of the Vaudois, p. 138.
[2] Ibid.
[3] Gilles, p. 80. Monastier, p. 141.
[4] Ruchat, tom. 3, pp. 176, 557.
CAPITOLUL 5
[1] George Morel states, in his Memoirs, that at this time there were more than 800,000 persons of the religion of the Vaudois. (Leger, Hist. des Vaudois, livr. 2, p. 27.) He includes, of course, in this estimate the Vaudois in the Valleys, on the plain of Piedmont, in Naples and Calabria, in the south of France, and in the countries of Germany.
[2] Gilles, p. 40. Monastier, p. 146.
[3] Leger, livr. 2, p. 27.
[4] Monastier, p. 153.
[5] Leger, livr. 2, p. 29.
[6] Leger, livr. 2, p. 29. Monsastier, p. 168.
[7] Leger, livr. 2, p. 28.
[8] Muston, Israel of the Alps, chapter 8.
[9] Leger, livr. 2, p. 29.
[10] Monastier, chapter 19, p. 172. Muston, chapter 10, p. 52.
[11] Leger, livr. 2, p. 29.
[12] First, we do protest before the Almighty and All-just God, before whose tribunal we must all one day appear, that we intend to live and die in the holy faith, piety, and religion of our Lord Jesus Christ, and that we do abhor all herestes that have been, and are, condemned by the Word of God. We do embrace the most holy doctrine of the prophets and apostles, as likewise of the Nicene and Athanasian Creeds; we do subscribe to the four Councils, and to all the ancient Fathers, in all such things as are not repugnant to the analogy of faith.” (Leger, livr. 2, pp. 30,31.)
[13] See in Leger (livr. 2, pp. 30,31) the petition of the Vaudois presented “Au Serenissime et tres-Puissant Prince, Philibert Emanuel, Duc de Saveye, Prince de Piemont, notre tres-Clement Seigneur” (To the Serene and most Mighty Prince, Philibert Emmanuel, Duke of Savoy, Prince of Piedmont, our most Gracious Lord).
[14] See in Leger. (livr. 2, p. 32), “A la tres-Vertueuse et tres-Excellente Dame, Madame Marguerite de France, Duchesse de Savoye et de Berry” — “the petition of her poor and humble subjects, the inhabitants of the Valleys of Lucerna and Angrogna, and Perosa and San Martino, and all those of the plain who call purely upon the name of the Lord Jesus.”
CAPITOLUL 6
[1] Muston p. 68.
[2] Muston, p. 72.
[3] Muston, p. 69. Monastier, p. 178.
[4] Mustn, p. 70. Monastier, pp. 176,177.
[5] Muston, p. 71. Monastier, pp. 177,178.
[6] Muston, p. 72. Monastier, p. 182.
[7] Letter of Scipio Lentullus, Pastor of San Giovanni, (Leger, Hist. des Eglises Vaud., livr. 2, p. 35).
[8] So says the Pastor of Giovanni, Scipio Lentullus, in the letter already referred to. (Leger livr. 2, p. 35.)
[9] Letter of Scipio Lentullus. (Leger, livr. 2, p. 35.) Muston, pp. 73,74.
[10] Leger livr. 2, p. 35. Monastier, pp. 184,185.
[11] Leger, livr. 2, p. 35.
[12] Muston, p. 77. Monastier, pp. 186,187.
CAPITOLUL 7
[1] Muston, p. 78.
[2] Monastier, p. 188. Muston, p. 78.
[3] Muston, pp. 78,79.
[4] Monastier, p. 190. Muston, p. 80.
[5] Monastier, p. 191.
[6] Leger, part 2, p. 36. Gilles, chapter 25.
[7] Ibid., part 2, p. 37.
[8] Muston, p. 83.
[9] Ibid. Monastier, p. 194.
[10] Leger, part 2, p. 37. Muston, p. 85.
[11] The Articles of Capitulation are given in full in Leger, part 2, pp. 38-40.
[12] Leger, part 2, p. 41.
CAPITOLUL 8
[1] Muston, p. 37.
[2] Leger, part 2, p. 333.
[3] McCrie, Italy, pp. 7,8.
[4] Muston, lsraet of the Alps, p. 38.
[5] Perrin, Histoire des Vaudois, p. 197. Monastier, pp. 203,204.
[6] Muston, p. 38. Monastier and McCrie say that the application for a pastor was made to Geneva, and that Paschale set out for Calabria, accompanied by another minister and two schoolmasters. It is probable that the application was made to Geneva through the intermediation of the home Church.
[7] McCrie, p. 324.
[8] Monastier, p. 205.
[9] McCrie, p. 325.
[10] Ibid., pp. 325—327.
[11] Ibid., pp. 326, 327.
CAPITOLUL 9
[1] Leger, part 2, p. 333. McCrie, p. 303. Muston, p. 41.
[2] Monastier, p. 206.
[3] McCrie, p. 304.
[4] Pantaleon, Rerum in Ecclesiastes Gest. Hist., f. 337,338. De Porta, tom. 2, pp. 309,312—ex McCrie, pp. 305,306.
[5] Crespin, Hist. des Martyrs, fol. 506—516. Leger, part 1, p. 204, and part 2, p. 335.
[6] Sextus Propertius (Cranstoun’s translation), p. 119.
CAPITOLUL 10
[1] Muston, chapter 16. Monastier, chapter 21.
[2] See the letter in full in Leger, part 1, pp. 41—45.
[3] Muston, p. 98.
[4] Monastier, p. 222.
[5] Muston, p. 111.
[6] Monastier, p. 241.
[7] Muston, pp. 112,113. Antoine Leger was uncle of Leger the historian. He had been tutor for many years in the family of the Ambassador of Holland at Constantinople.
[8] Monastier, chapter 18. Muston, pp. 242,243.
CAPITOLUL 11
[1] Musto, p. 126.
[2] Muston, p. 129.
[3] Leger, part 2, chapter 6, pp. 72,73.
[4] Muston, p. 130.
[5] Leger, part 2, chapter 8, p. 94.
[6] Monastier, p. 265.
[7] Leger, part 2, pp. 95,96.
[8] Ibid., part 4, p. 108.
[9] Monastier, p. 267.
[10] Muston, p. 135.
[11] Leger, part 2, pp. 108,109.
[12] Leger part 2, p. 110.
[13] So says Leger, Who was an eye-witness of these horrors.
[14] Monastier, p. 270.
[15] Leger, part 2, p. 113.
[16] Leger, part 2, p. 111.
[17] Leger, part 2, p. 112.
[18] The book is that from which we have so largely quoted, entitled Histoire Generale des Eglises Evangeliques des Vallees de Piemont ou Vaudoises. Par Jean Leger, Pasteur et Moderateur des Eglises des Val1ees, et depuis la violence de la Persecution, appele a< l’Eglise Wallonne de Leyde. A. Leyde, 1669.
[19] Leger, part 2, p. 113.
[20] The sum collected in England was, in round numbers, £38,000. Of this, £16,000 was invested on the security of the State, to pension pastors, schoolmasters, and students in the Valleys. This latter sum was appropriated by Charles II, on the pretext that he was not bound to implement the engagements of a usurper.
[21] The History of the Evangelical Churches of the Valleys of Piedmont: containing a most exact Geographical Description of the place, and a faithful Account of the Doctrine, Life, and Persecutions of the ancient Inhabitants, together with a most naked and punctual Relation of the late bloody Massacre, 1655. By Samuel Motland, Esq., His Highness’ Commissioner Extraordinary for the Affairs of the said Valleys. London, 1658.
CAPITOLUL 12
[1] Leger, part 2, chapter 11, p. 186.
[2] Legcr, part 2, pp. 186,187.
[3] Ibid, part 2, p. 187. Muston, pp. 146,147.
[4] Leger, part 2, p. 188. Muston, pp. 148,149.
[5] Ibid., part 2, p. 189. Monastier, p. 277.
[6] Leger, part 2, p. 189.
CAPITOLUL 13
[1] Leger, part 2, p. 275.
[2] Monastier, p. 311.
[3] Monastier, p. 317. Muston, p. 199.
[4] Muston, p. 200.
[5] Muston, p. 202.
[6] Monastier, p. 320.
CAPITOLUL 14
[1] Monastier, p. 336.
[2] So named by the author of the Rentree, from the village at its foot, but which without doubt, says Monastier (p. 349), “is either the Col Joli (7,240 feet high) or the Col de la Fene~tre, or Portetta, as it was named to Mr. Brockedon, who has visited these countries, and followed the same road: as the Vaudois.”
[3] Monastier, p. 352.
CAPITOLUL 15
[1] Monastier, p. 356.
[2] Monastier, pp. 365,365.
[3] The Author was conducted over the ground, and had all the memorials of the siege pointed out to him by two most trustworthy and intelligent guides—M. Turin, then Pastor of Macel, whose ancestors had figured in the “Glorious Return;” and the late M. Tron, Syndic of the Commune. The ancestors of M. Tron had returned with Henri Arnaud, and recovered their lands in the Valley of San Martino, and here had the family of M. Troll lived ever since, and the precise spots where the more memorable events of the war had taken place had been handed down from father to son.
[4] Monastier, pp. 369,370.
[5] Cannon-balls are occasionally picked up in the neighborhood of the Balsiglia. In 1857 the Author was shown one in the Presbytere of Pomaretto, which had been dug up a little before.
[6] Monastier, p. 371.
[7] Psalm 124:7
CAPITOLUL 16
[1] Monastier, p. 3S9. The Pope, Innocent XII, declared (19th August, 1694) the edict of the duke reestablishing the Vaudois null and void, and enjoined his inquisitors to pay no attention to it in their pursuit of the heretics.
[2] Muston, pp. 220,221. Monastier, pp. 388, 389.
[3] Waldensian Researches, by William Stephen Gilly, M.A., Prebendary of Durham; p. 158; Lond., 1831.
[4] So deep was the previous ignorance respecting this people, that Sharon Turner, speaking of the Waldenses in his History of England, placed them on the shores of the Lake Leman, confounding the Valleys of the Vaudois with the Canton de Vaud.
[5] The Author may be permitted to bear his personal testimony to the labors of General Beckwith for the Waldenses, and through them for the evangelization of Italy. On occasion of his first visit to the Valleys in 1851, he passed a week mostly in the society of the general, and had the detail from his own lips of the methods he was pursuing for the elevation of the Church of the Vaudois. All through the Valleys he was revered as a father. His common appellation among them was “The Benefactor of the Vaudois.”
[6] General Beckwlth: his Life and Labors, etc. By J.P. Meille, Pastor of the Waldensian Church at Turin. Page 26. Lond., 1873.
[7] “Totius Italiae lumen.”
