(Greacă, Θεραπευταί = „Închinători ai lui Dumnezeu”)
de Kaufmann Kohler
Descriși de Philo.
O comunitate de asceți evrei s-a stabilit pe Lacul Mareotis în vecinătatea Alexandriei pe vremea lui Philo, care singur, în lucrarea lui „De Vita Contemplativa”, a păstrat o înregistrare a existenţei lor. Faptul că Therapeutae nu sunt menționați de nici un alt scriitor al vremii, şi faptul că ei sunt declarați de Eusebiu (secolul al 3-lea) în a lui „Historia Ecclesiastica” (2., capitolele 16-17) că au fost călugări creştini, l-a determinat pe Lucius, într-o lucrare specială intitulată „Die Therapeuten und Ihre Stellung in der Geschichte der Askese” (1879), să încerce să dovedească originea creştină şi caracterul lucrării Philoneane și a „călugărilor și călugărițelor” descrise în aceasta, după ce Grätz („Gesch.” ediția a 4-a, 3. 799) a declarat că aceasta este contrafăcută. Lucius a găsit mulți adepţi, printre care a fost Schürer („Gesch.” a 3-a ediție, 3. 535-538). Argumentele sale, totuşi, au fost respinse de autorităţile principale în privința lui Philo, şi anume, Massebieau („Revue de l’Histoire des Religions,” 1887, pag. 170-198, 284-319), Wendland („Die Therapeuten,” 1896), şi cel mai detaliat şi efectiv de către Conybeare („Philo About the Contemplative Life,” (Philo despre Viața Contemplativă, n. tr.) Oxford, 1895; vezi de asemenea Bousset, „Religion des Judenthums im Neutestamentlichen Zeitalter,” 1903, pag. 443-446).
Mod de viață.
Deşi viața Therapeutae după cum este descrisă de Philo apare mai degrabă neobişnuită şi ciudată, caracterul său evreiesc poate fi la fel de puţin chestionată precum autenticitatea lucrării Philonice în sine. Afluența multor curente de gândire şi practica religioasă a produs în diaspora evreiască multe forme de viață religioasă nu prea cunoscută pentru istoric: mai mulți dintre aceștia au ajutat în modelarea Bisericii creştine. Numele „Therapeutae” (Θεραπευταί; Ἱκεταί este un alt nume pentru aceşti asceți) este des folosit de Philo pentru credincioşii evrei sau închinătorii lui Dumnezeu; şi a fost titlul oficial al anumitor bresle religoase găsit în inscripții, după cum a fost de asemenea numele latin „Cultores” = „Închinători” (Vezi Conybeare, l.c. p. 293, şi Metuentes). Acesta corespunde cu Aramaicul „Pulḥane di-Elaha” Membrii sectei par să facă o derivație din frăția Eseniană; de aici de asemenea înțelesul de „Doctori” dat numelui „Therapeutae” (Philo, l.c. § 1), întocmai precum titlul „Asaiai” (= „Vindecători”) a fost dat lui Esaioi (vezi Esenienii). Therapeutae au fost diferiți, totuşi, față de Esenieni în faptul că ei au trăit fiecare într-o chilie, numită „monasterium”, în care ei şi-au petrecut timpul lor în devoțiune mistică și practici ascete, şi în special în studiul Torei („Legea și Profeții”) şi în recitarea Psalmilor cât şi a imnurilor compuse de ei. În timp ce au rămas în retragere ei nu s-au răsfățat nici cu carne nici cu băutură sau oricare altă bucurie a trupului.
Ca Esenienii, ei au oferit în fiecare dimineaţă la răsăritul soarelui o rugăciune de mulțumire către Dumnezeu pentru lumina zilei cât şi pentru lumina din Tora, şi din nou la apus pentru retragerea luminii soarelui şi pentru adevărul ascuns în interiorul sufletului. În studierea Scripturilor ei au urmat sistemul alegoric de interpretare, pentru care ei au folosit de asemenea lucrări din propria lor sectă. Ei luau masa doar după apus şi se îngrijeau de toate necesitățile lor trupești noaptea, susținând că lumina zilei a fost dată doar pentru studiu. Unii mâncau doar de două ori pe săptămână; alții posteau de la Sabat la Sabat.
Sabat.
De Sabat ei îşi lăsau chiliile şi se adunau într-o sală largă pentru studiul comun al Legii cât şi pentru sfânta lor hrană de împărtășanie. Cel mai bătrân membru al comunităţii a început cu o binecuvântare peste Tora şi apoi a prezentat Legea în timp ce toţi au ascultat în tăcere; ceilalţi au urmat după aceea. După aceasta ei au stat jos la o masă comună, care era foarte simplă, constând din pâine şi sare şi ierburi (isop); şi apa dintr-un pârâu era băutura lor în loc de vin. Therapeutae, diferind în această privință de Esenieni, au inclus membri femei. Acestea, deşi avansate în ani, erau considerate ca fecioare pure datorită vieții lor de abstinență și castitate; şi ele păreau să fi fost ajutătoare în creșterea şi educarea copiilor hoinari şi a copiilor ne-evrei care s-au adăpostit în astfel de comunităţi Eseniene (Philo, l.c. § 8). Pentru acești membri femei s-a făcut o împărțire în holul de adunare, separându-le de bărbați printr-un zid de la 1,35 până la 1,8 metri înălțime, astfel ca ele să poată asculta discursurile despre Lege fără a încălca regulile de modestie care se cuvin femeilor (compară „tiḳḳun gadol” în adunările din Templu la sărbătoarea Sukkot (Corturilor, n. tr.); Suk. 5. 2); de asemenea la mese femeile stăteau la mese separate la distanță de bărbați. Oameni tineri, dar nu sclavi, serveau la masă; şi probabil femeile tinere serveau la mesele femeilor. Ei toţi purtau straie albe ca Esenienii. După luarea mesei, pasaje din Scriptură erau explicate de ofițerul care prezida şi alți vorbitori, cu referință specială la tainele Legii; şi fiecare dintre aceste interpretări era urmată de cântarea de imnuri în cor, în care deopotrivă bărbați şi femei se alăturau mereu.
Cincizecimea
Dintre toate sărbătorile anului ei au sărbătorit cu solemnitate specială „noaptea celui de-al şaptelea Sabat” (Cincizecimea), când ei au mâncat pâine nedospită în locul celor două pâini dospite din noul grâu oferit la Cincizecime în Templu. După aceasta ei petreceau toată noaptea până la răsăritul soarelui în oferirea de laude și în cântece de mulțumire cântate în cor de bărbaţi şi femei; cântecul lui Moise şi Miriam (Maria, n. tr.) la Marea Roșie a fost astfel cântat. Cântarea în sine era redată potrivit cu legile artei muzicale, care pare să fi fost împrumutată de la templele Egiptene, şi apoi a fost transmisă către Biserica creştină (vezi Conybeare, l.c. p. 313).
Dacă aceste sărbători nocturne au avut loc în fiecare a șaptea săptămână sau doar la Paști şi la Cincizecime (şi la Săbătoarea Sukkot), după cum gândește Conybeare, nu este clarificat în descrierea lui Philo. Probabilitatea este că noaptea de Paști a dat primul impuls spre astfel de sărbătoare (vezi Înţelepciunea 18. 9); şi obiceiul de a reda cântecul de la Marea Roșie în mod coral pare să fi îndemnat recitarea sa în fiecare dimineaţă în liturghia sinagogală într-o manieră trădând o tradiție Eseniană. Cât de departe merge în trecut sărbătorirea nopții înainte de Shabu’ot prin studiu şi cântare până la ivirea zilei poate fi aflat de la Zohar (Emor, 3. 93), unde se face referire la obiceiul „anticilor Ḥasidim care au petrecut toată noaptea în studiul Legii şi astfel împodobesc pe Israel ca o mireasă a fi unită din nou cu Dumnezeu, mirele ei.”
În nici un caz, totuşi, descrierea Philonică nu poartă vre-o urmă de caracter creştin atribuit ei de Grätz şi Lucius. Vezi de asemenea Enciclopedia Evreiască 10. 8b, s.v. Philo Judaeus.
