de Profesor Constantine Scouteris
În a lui De Vita Contemplativa, Alexandianul Philo face o extrem de remarcabilă descriere a unei comunităţi ascetice cu care el era familiar și care era stabilită nu departe de Alexandria, anume mai presus de Lacul Mareotis. Intenția lui Philo în acest tratat nu este să ofere o relatare idealizată a ceea ce el însuși descrie ca βέοχ ‘εφςθτιλήχ ci mai degrabă să schițeze modul de viață a unei comunităţi monastice specifice de asceți egipteni evrei. Chiar la începutul tratatului său, Philo observă contrastul însemnat între Therapeutae şi altă sectă ascetă evreiască, Esenienii. Esenienii au dus o viață mai practică și mai activă, în timp ce Therapeutae erau dedicați vieții contemplative. Cineva putea să observe de asemenea alte diferențe între cele două tradiţii ascetice. Esenienii au fost comunităţi exclusiv bărbătești în timp ce femeile au participat în adunările comune din comunităţile Therapeutae. Deşi viața comună foarte organizată a Esenienilor a implicat multă austeritate, nu există nici o dovadă convingătoare că aceștia au negat legalitatea căsătoriei. Tradiția ascetică a Therapeutae, pe de altă parte, a insistat asupra abstinenței sexuale absolute. Therapeutae nu au practicat modul de viață comunist al Esenienilor ci au trăit separat ca pustnici. Ei au practicat renunțarea la proprietate, trăind o viață de disciplină severă, postind și rugându-se zilnic potrivit unui orar stabilit. În ce privește metoda teologică, ei erau entuziaști ai interpretării alegorice a Vechiului Testament.
Nu este intenția acestei lucrări să prezinte o relatare detaliată a diferențelor dintre Esenieni și Therapeutae, ci mai degrabă să observe viața contemplativă a comunităţii Therapeutae monastică pre-creştină și să o compare cu viața angelică după cum este descrisă în Ierarhia Ecleziastică a lui Pseudo-Dionysius.
Ar trebui clarificat chiar de la început că monahismul Philonian a fost văzut ca predecesorul și modelul pentru viața creştină ascetă. Acesta a fost considerat ca prima imagine a monasticismului creştin. O astfel de identificare poate deja să fie găsită în Eusebius din Cezarea. În a lui Istorie Ecleziastică, Eusebiu, referindu-se mai întâi la temeliile apostolice ale Bisericii din Alexandria prin Sf. Marcu, clarifică faptul că Therapeutae ai lui Philo au fost primii călugări creştini. El vede în renunțarea lor la proprietate, în castitatea vieții lor, în postul lor aspru, în viețile lor izolate, în devotamentul lor față de citirea scripturală și în alte aspecte ale vieții lor ascetice, călugării creştini. Eusebiu era atât de sigur că Philo descria viața primilor călugări creştini încât el argumentează că Philo însuși, nu doar a cunoscut viața primilor asceți creştini, dar el însuși de asemenea a adoptat-o.
Este adevărat că există similarități însemnate între Therapeutae şi modul de viață al primilor călugări creştini din Egipt, în special aceia din Deșertul Nitria. Exact din acest motiv până la sfârşitul secolului optsprezece poziția lui Eusebiu a fost larg acceptată printre cărturarii creştini. O altă deducție, derivată din asemănările uluitoare deja observate, a fost aceea a cărturarului Strasbourgian Lucius, la sfârşitul secolului trecut. El a insistat că De Vita Contemplativa nu a fost, de fapt, lucrarea lui Philo, ci a unui autor creştin necunoscut din secolul al treilea. Interesant, deşi ar putea fi, poziția lui Lucius poate fi respinsă de vreme ce Maasebieau şi Conybeare au dovedit irevocabil autenticitatea calității de autor a lui Philo pentru De Vita Contemplativa. Ceea ce este indisputabil este faptul că în prezentarea lui Philo cineva găsește direcțiile de bază ale monasticismului creştin timpuriu. Caracterul semi-pustnic al comunităţii Therapeutae, renunțarea la proprietate, singurătatea în timpul celor șase zile ale săptămânii și adunarea împreună duminica pentru rugăciune comună şi masa comună, postul aspru, păstrarea vie a aducerii aminte a lui Dumnezeu, rugăciunea continuă, meditația și studiul Sfintei Scripturi erau de asemenea practici ale pustnicilor creştini din deșertul Alexandrian.
În încercarea lui de a clarifica vocația lor în legătură cu titlul rezervat lor, Philo face următoarea observaţie:
Vocația acestor filozofi este deodată făcută clară din titlul lor de Therapeutae şi Therapeutrides, un nume derivat din £εςαπεΰφ, fie în sensul de „cură”, pentru că ei profesează o artă de vindecare superioară celei practicate în orașele care vindecă doar trupurile, în timp ce tratamentele lor vindecă de asemenea sufletele apăsate de boli dureroase și aproape incurabile, pricinuite de plăceri și pofte și dureri și frici, de acte de invidie, nebunie şi nedreptate, şi de nenumărate oști de alte pasiuni și vicii; sau altfel în sensul de „închinare” pentru că natura și legile sacre i-au școlit să se închine la Cel în Sine Existent, care este mai bun decât Binele, mai pur decât Unul, şi mai primordial decât Monad.
Pseudo-Dionysius în a lui Ierarhie Ecleziastică preia punctele de bază ale lui Philo pentru a vorbi despre vocația monastică creştină. Ar trebui să observăm că Pseudo-Dionysius este unul dintre foarte puţinii scriitori creştini care folosesc de fapt termenul Therapeutae când se referă la călugări. El chiar păstrează informaţia că termenul era uz comun: „Unii oameni dau asceților numele Therapeutae sau slujitori în timp ce alții le-au dat numele călugări”. Deşi deopotrivă Philo şi Pseudo-Dionysius folosesc acelaşi nume „Therapeutae” pentru a descrie vocația monastică, există diferențe fundamentale între înțelegerea lui Philo și cea a lui Pseudo-Dionysius. În interpretarea lui Philo, unul realizează că asceții descriși de el în De Vita Contemplativa erau persoane care „au profesat o artă a vindecării superioară celei practicată în orașe”. Arta lor de vindecare derivă din simplitatea stilului lor de viață. Scăpând de zgomotul de la oraș, ei au îmbrățișat felul natural, trăind în grădini, bucurându-se de aerul proaspăt și de calmul și frumusețea de la țară. Lăsând la o parte aceasta, ei au oportunitatea de a practica singurătatea interioară, nu deoarece ei sunt mizantropi, ci deoarece ei sunt conștienți că „în fiecare oraș, chiar cel mai bine condus, acesta este plin de neliniști și tulburări fără număr pe care nimeni nu le-ar putea suporta, care a fost vre-odată sub călăuzirea înţelepciunii”.
Libertatea de orice necesitate și modul natural de trai este înțeles în textul Philonian ca un mod de vindecare. Exact și în esenţă din acest motiv asceții au fost numiți de Philo „Therapeutae”. În Ierarhia Ecleziastică a lui Pseudo-Dionysius, noi găsim o interpretare destul de diferită. Călugării sunt numiți „Therapeutae” pentru că ei în mod liber s-au dedicat spre slujirea lui Dumnezeu. Aici ‘εςαπεέα este înțeles ca datoria și slujirea lui Dumnezeu. Călugării creştini au o orientare specifică, adică, de a fi slujitori și închinători ai lui Dumnezeu. Este adevărat că ideea de slujire este de asemenea menționată de Philo dar i se atribuie o importanță secundară. Asceții sunt numiți Therapeutae în primul rând datorită practicii lor a artei de vindecare.
– Deja chestiunea etimologică, adică diferențierea, referitoare la înțelesul cuvântului „Therapeutae”, ne conduce să înțelegem că, în ciuda folosirii termenului obişnuit, viziunile Philoniană și Dionysiană sunt în întregime diferite. Vocația monastică din De Vita Contemplativa a lui Philo îşi capătă toată tăria sa din strădaniile ascetice ale călugărilor. Inspirația sa şi realizările sale sunt cele ale unor persoane după cum se știe dedicate și serioase; dar ei încă sunt limitați de condiția umană. Călugării lui Philo au şi profesează o artă a vindecării căpătată în întregime din propriile lor strădanii ascete. Potrivit abordării lui Pseudo-Dionysius, vocația monastică are pe Dumnezeu ca temelie și scop final. În acest sens viața monastică este o dorință spre viața lui Dumnezeu. Pseudo-Dionysius clarifică punctele sale când el scris că asceții creştini sunt numiți „therapeutae” şi „călugări”: Datorită purității datoriei lor și a slujirii către Dumnezeu şi datorită vieților lor, departe de a fi răspândiți, sunt monopolizați prin unificarea lor.
– A doua observaţie este legată de termenul „călugăr” în sine. Pseudo-Dionysius ia din nou ideea lui Philo referitoare la „Unul” şi „Monad” pentru a interpreta termenul „νοξαψήχ”. În De Vita Contemplativa a lui Philo noi găsim ideea că, călugării „se închină la Cel în Sine Existent, care este mai bun decât Binele, mai pur decât Unul, şi mai primordial decât Monad”. Potrivit lui Pseudo-Dionysius, călugării sunt numiți νοξαψοέ de asemenea, pentru că lupta lor constantă este orientată spre viața nedivizată și unificată. Autorul textului Areopagit urmând teologia patristică Estică înțelege păcatul ca dezmembrare, ca ceva care introduce discordie şi divizare. Pseudo-Dionysius definește caracterul distructiv al păcatului ca „o amestecare nearmonioasă de elemente discordante”. Viața creştină în general şi vocația monastică în particular este un efort de a restaura în fiecare ființă umană viața unică a lui Dumnezeu. În analiza finală viața lui Dumnezeu este o viață de unitate și viața monastică este, de fapt, o unire.
– Dar în studierea De Vita Contemplativa a lui Philo și compararea acesteia cu datele referitoare la vocația monastică oferită de Pseudo-Dionysius în a lui Ierarhie Ecleziastică, unul poate discerne o a treia diferență foarte însemnată. În expoziția Dionysiană există o perspectivă eclesiologică puternică. Cei dedicați vieții monastice nu sunt simpli filozofi sau therapeutae în sensul Philonian, ci ei slujesc lui Dumnezeu în cadrul corpului Bisericii. Aceasta înseamnă că perfecțiunea monastică este realizată, nu printr-o viață abstractă şi autonomă de contemplare, ci într-adevăr în Biserică. Monasticii, ca therapeutae, au o funcţie specifică de îndeplinit, care a fost înțeleasă ca o slujire ecleziastică. Caracterul ecleziastic al vocației monastice este prezentat de Pseudo-Dionysius prin ceea ce spune el despre „misterul consacrării unui călugăr”. Ar trebui observat încă o dată aici că, călugării sunt considerați de Pseudo-Dionysius ca având un dar şi un loc specific în ierarhia ecleziastică.
Este interesant să vedem cum Areopagitul descrie această consacrare:
Preotul stă înaintea altarului divin și cântă invocația pentru un călugăr. Persoana fiind inițiată stă în spatele preotului şi nu îngenunchiază pe nici unul sau amândoi genunchii. Scripturile divine nu sunt puse pe capul lui. El stă în picioare pur şi simplu în timp ce preotul cântă invocația secretă peste el. Când aceasta s-a terminat, preotul se apropie de inițiat. Mai întâi el îl întreabă dacă el nu doar renunță la felul de viață cu două fețe, dar chiar dacă refuză la fiecare fantezie (care ar putea fi o distrugere a felului său de viață). El îi reamintește despre regulile care conduc o viață pe deplin perfectă şi afirmă deschis că el trebuie să întreacă felul de mijloc al vieții. După ce inițiatul a promis cu devotament că face toate acestea, preotul face semnul crucii pe el. El îi taie părul acestuia și invocă cele trei Persoane ale binecuvântării divine. El îi ia toate hainele acestuia și îi dă altele. Apoi împreună cu toţi ceilalţi oameni sacri prezenți la ceremonie, el îi dă sărutul (de pace) şi îi acordă acestuia dreptul de a împărtăși din Misterele divine.
Pseudo-Dionysius prezintă o explicație detaliată a fiecărei acțiuni simbolice a consacrării unui călugăr. Nu este de competența acestei lucrări de a oferi un comentariu detaliat. Singurul lucru pe care vrem să îl subliniem este faptul că după încheierea consacrării, novicele se împărtășește din sfânta Împărtășanie.
Participarea la Împărtășanie are o semnificaţie evident eclesiologică. Aceasta este o mărturie vie a faptului că, călugării formează o parte integrală a Bisericii. Calea lor şi vocația lor este sub binecuvântarea Bisericii. Potrivit lui Pseudo-Dionysius, viața lor nu este o activitate spirituală extra-eclesiastică, ci este într-adevăr viața eclesiastică. În prezentarea Philoniană absența unei astfel de perspective este izbitoare. Unul realizează că Therapeutae erau un corp de asceți a căror integrare în țarcul Iudaismului a fost extrem de mică. În înțelegerea Pseudo-Dionysiană, arta vieții ascete este arta Biserica însăși. Arta lor conduce prin purificare, iluminare şi perfecțiune spre comuniunea divină. Scopul final al vieții monahale, cât şi scopul comun al tuturor creştinilor, este a „fi părtași naturii divine” (2 Petru 1:4).
Acum putem rezuma prin a spune că Pseudo-Dionysius, pentru a descrie vocația monastică, a folosit modul de gândire Philonian cu tot fundalul său Platonic. Dar în spatele limbajului similar, unul poate ușor remarca diferenţa fundamentală dintre Philo şi Pseudo-Dionysius. Contribuția lui Pseudo-Dionysius constă în faptul că, nu doar că el nu a respins gândul lui Philo, dar el l-a îmbogățit cu o atitudine deslușit creştină. Sau să spunem aceasta în mod diferit. Scopul lui Pseudo-Dionysius a fost să prezinte învăţătura creştină referitoare la viața monahală; şi el a făcut aceasta prin folosirea limbajului, simbolurilor şi categoriilor Philoniene.
