(De Vita Contemplativa)
Traducerea în limba engleză făcută de C.D. Yonge (1854-1855); o nouă împărţire a versetelor (în paranteze) a fost adăugată în republicarea adusă la zi, prin editura Hendrickson Publishers, în 1993. Subtitluri, note revizuite şi unele ajustări minore în această traducere au fost efectuate de F.H. Colson (1941), fiind la rândul lor încorporate în notele explicative. Titlul grecesc al acestei lucrări este PERI BIOU QEWRHTIKOU, H IKETWN, cu subtitlul PERI ARETWN TO TETARTON (”Al patrulea [tratat] privind virtuţile”). Eusebius afirmă că Philon a scris cinci tratate „Privind virtuţile”, dintre care Ambasador la Gaius era unul; nu este clar care anume erau celelalte trei, chiar dacă din prefaţa de mai jos, pare probabil ca tratatul care îi pomenea pe „Esenieni” (Orice om bun) ar fi putut fi al treilea din serie.
I.(1) Pomenindu-i pe esenieni, care în toate privinţele îşi alegeau ca model de urmat şi pentru ducerea traiului lor deosebit un curs practic al vieţii, fiind neîntrecuţi în toate cele, voi purcede acum, în făgaşul firesc al subiectului meu, să vorbesc despre cei care au îmbrăţişat viaţa de cugetare, şi voi zice ceea ce îmi pare mie a fi de dorit să se spună despre această idee, nu voi născoci afirmaţii plăsmuite de mintea mea, doar de dragul înzorzonării înfăţişării acelei părţi a problemei pe care toţi poeţii şi scriitorii sunt prea adesea obişnuiţi să o facă, întru înflorirea puţinătăţii faptelor, ci voi păstra cu mare simplitate numai adevărul gol goluţ, pe care ştiu bine că până şi cei mai elocvenţi oameni nu îl pot păstra mereu în discursurile lor.
Nu mai puţin adevărat este că trebuie să ţintim şi să ne străduim pentru obţinerea acestei virtuţi; altminteri, nu este drept ca măreţia virtuţii oamenilor să producă tăcerea celor care nu gândesc cum se cuvine, cum că orice lucru vrednic de laudă ar trebui trecut sub tăcere.
[Denumirea Therapeutae]
(2) Acum, modul de trai al acestor cugetători este încă o dată înfăţişat prin denumirea care li s-a dat; căci din punct de vedere etimologic, ei au fost denumiţi Therapeutae sau Therapeutrides,\1/ fie din cauză că ei practică arta medicinii mult mai bine decât este înfăptuită ea în oraşe (căci unii vindecă doar trupurile, însă alţii vindecă şi sufletele care sunt pradă unor boli teribile şi nevindecabile, boli pe care plăcerile şi poftele, temerile şi supărările, pizma şi sminteala, nedreptatea şi toate celelalte nenumărate apucături şi vicii le-au pricinuit), fie pentru că ei au fost prin firea lor şi prin legile sfinte instruiţi să Îl slujească pe Dumnezeul cel viu, care este mai presus de bine, mai curat decât oricine şi mai străvechi decât orice; (3) cu care, oricum, cine din cei care ar propovădui pietatea s-ar putea compara?
\1/ Din cuvântul qerapeuein – “a vindeca” sau “a sluji”.
[Căutarea comparaţiilor]
Îi putem compara oare [pe Therapeutae] cu cei care preamăresc elementele naturii, pământul, apa, aerul şi focul? Cărora diferite naţii le-au pus diferite nume, zicându-le Hefaistos, îmi închipui că din cauza învăpăierii lor, \2/ iar aerul l-au denumit Hera, mă gândesc că din cauză că pluteşte, \3/ şi înalţă spre văzduh, iar apa – Poseidon, probabil pentru că se poate bea, \4/ şi în fine, pământul l-au numit Demeter, căci pare a fi mama tuturor, \5/ a tuturor plantelor şi animalelor.
\2/ Cuvântul grecesc este exayiV, sugerând că HfaistoV ar deriva din aptomai care este înrudit cu afh.
\3/ Cuvântul grecesc este airesqai, pentru care Hra are cumva o asemănare fonetică.
\4/ Cuvântul grecesc este poton, derivat din participial perfect de la persoana a treia singular al lui pinein (pepotai), din a cărui persoană a doua singular (peposai), se poate să fi derivat şi Poseidwn.
\5/ Cuvântul grecesc este mhthr, văzut ca rădăcină evident al lui Dhmhthr.
(4) Însă aceste nume sunt născociri ale sofiştilor; căci elementele naturii sunt materie neînsufleţită, fără putinţă de mişcare prin vreo forţă proprie, fiind supuse celui care le conduce pentru a primi vreo formă sau calitate deosebită, pe care acel diriguitor le-o dă. (5) Însă ce vom mai putea zice despre acei oameni care se închină la lucrurile desăvârşite făcute pentru dânşii, soarele, luna, alte stele, planete sau aştri, ori despre întregul cer sau univers? Şi totuşi aceste lucruri nu îşi au existenţa prin ele însele, ci datorită unui creator a cărui cunoaştere a fost desăvârşită, deopotrivă în gând şi faptă. (6) Aşadar, ce vom spune despre semizei? Este o problemă cât se poate de ridicolă: căci, cum poate fi acelaşi om şi muritor, şi nemuritor, chiar dacă lăsăm deoparte faptul că originea naşterii acestor fiinţe este supusă ocării, căci a fost pricinuită de nechibzuinţa tinereţii, pe care autorii au căutat-o ca pe o lipsă de neprihănire, pentru a mânji firea binecuvântată şi divină, de parcă ei, fiind amorezaţi până peste cap de femeile muritoare, ar fi alipit această fire de ele; în acelaşi timp, spunându-ni-se că zeii sunt liberi de orice părtăşie sau influenţa la patimi, şi complet fericiţi.
(7) Mai apoi, ce vom spune despre cei care se închină la lucruri şi imagini cioplite? Substanţele acestora, piatră şi lemn, însemnând prea puţin înainte să li se dea formă, înainte ca cioplitorii în piatră sau lemn să le dea formă şi să le înfrumuseţeze, în timp ce altă parte a materialului din care sunt ele făcute, ca un fel de fraţi ai lor, să ajungă căni, mânere de oale şi alte vase obişnuite şi fără cinstire, care sunt întrebuinţate mai degrabă în uz obscur, nu din cel aducător de lumină; (8) căci în ceea ce priveşte obiceiurile egiptenilor, pe care nici nu merită să le mai pomenim, dat fiind că ei au pus fiare fără de judecată şi nici măcar din cele domestice şi blânde, ci din cele mai feroce din fiarele sălbatice, pentru a împărtăşi cinstirea zeilor, luând câte ceva din elementele de sub luna de pe cer, precum leul dintre animalele ce vieţuiesc pe uscat, crocodilul dintre cele ce trăiesc în apă, eretele din vieţuitoarele cerului, cât şi floarea de iris egipteană. (9) Şi cu toate că ei văd că aceste animale se nasc, că ele au trebuinţă de hrană şi că sunt neîntrecute în voracitate şi pline de toate necurăţeniile, ba şi veninoase şi mâncătoare de oameni pe deasupra, fiind supuse nimicirii prin tot soiul de boli, şi că în fapt ele sunt ucise deseori nu numai de moarte naturală, dar şi de cea violentă, totuşi aceştia, oameni civilizaţi, se închină la aceste bestii sălbatice şi feroce; deşi oameni cu chibzuinţă, ei se închină fiarelor fără judecată; deşi sunt aproape de o relaţie cu Dumnezeirea, ei venerează creaturi nedemne de existenţă, prin comparaţie chiar şi cu alte animale; deşi ei sunt lăsaţi pe lume ca stăpâni şi conducători, ei se închină la creaturi care prin firea lor sunt supuse şi înrobite.
II. (10) Însă odată ce aceşti oameni îi infestează nu numai pe compatrioţii lor, ci şi pe cei din preajma lor cu sminteală, atunci să rămână în nesocotinţa lor, schilodiţi de cel mai de preţ dintre toate simţurile omeneşti, adică vederea. Vorbesc aici nu de vederea cea trupească, ci de aceea a sufletului, singura prin care se deosebesc adevărul şi minciuna una de cealaltă.
[Incomparabilii Therapeutae]
(11) Seminţia therapeuţilor, [grecescul genoV], fiind încontinuu învăţată să observe fără de încetare, ar putea să ţintească la căpătarea vederii Dumnezeului cel viu, şi ar putea vedea şi în soare, care se poate vedea cu ochiul trupesc, şi nu ar mai părăsi vreodată rânduiala aceasta care duce la desăvârşită fericire. (12) Însă aceia care îşi întrebuinţează chiar asupră-le acest soi de slujbă, nu pentru că obiceiurile i-ar împinge să facă astfel, nici la sfatul sau recomandarea vreunui alt om anume, ci pentru că se lasă purtaţi de un anumit fel de iubire cerească, lasă loc entuziasmului, în această privinţă comportându-se aidoma atâtor de mulţi cheflii din tainele bahice sau ale neastâmpărului, până când îşi văd obiectul dorinţei atât de fierbinţi.
[Atitudinea faţă de bunurile deţinute]
(13) Astfel, din pricina dorinţei lor neostoite pentru o existenţă nemuritoare şi binecuvântată, gândind că viaţa lor de muritori se apropie deja de fine, ei îşi lasă posesiunile fiilor sau fiicelor lor, ori poate şi altor rubedenii, dându-le cu bucurie moştenirea; iar aceia care nu ştiu să aibă rude, îşi lasă bunurile celor apropiaţi sau prietenilor lor, căci urmează ca din necesitate cei care au adunat acea bunăstare care face ca ochii să vadă, ca şi cum ar fi fost deja pregătita dinainte pentru dânşii, să fie dornici să o treacă mai departe celor orbi, care încă nu au darul vederii cu mintea.
(14) Grecii îi celebrează pe Anaxagoras şi Democrit, pentru că ei, fiind cuprinşi de dorinţa de a filosofa, au îngăduit ca moşiile lor să fie mistuite de cirezi. Eu însuşi admir oamenii care s-au arătat, în acest fel, superiori faţă de atracţia banului; însă cu cât mai buni au fost oare cei care nu au îngăduit vitelor să le mistuie păşunile, ci au ajutat cu ele la nevoile omenirii, a propriilor lor rude şi prieteni, făcându-i pe aceştia bogaţi, pe cei ce erau săraci înainte? Căci cu siguranţă era un comportament nesocotit (pe care îl pot evita spunând că orice faptă a oamenilor pe care grecii au înclinat să o admire era o mostră de sminteală); însă aceasta din urmă este fapta unui om cumpătat, şi a unuia care a fost atent lucrând printr-o precauţie fără preget.
(15) Deoarece ce ravagii mai mari ar putea să facă nişte duşmani, decât să distrugă şi să taie la pământ toţi copacii din ţara potrivnicilor lor, pentru ca aceştia să fie obligaţi să se supună, fie şi din pricina nevoilor? Şi totuşi, Democrit a făcut acest lucru tocmai cu cei de un sânge cu el, aducând asupră-le nevoia şi sărăcia, poate nu neapărat dintr-o dorinţă ostilă faţă de ei, ci pentru că nu a prevăzut şi chibzuit la ceea ce ar fi fost de folos pentru ceilalţi. (16) Cu cât mai buni şi mai admirabili sunt aceia care, fără să aibă mai puţină dorinţă de a căpăta beneficiile filosofiei, au preferat mărinimia în locul neglijenţei şi, dăruind din bunurile lor în loc să le distrugă, au lăsat şi pe alţii să se bucure, s-au bucurat şi dânşii, i-au fericit pe alţii din belşugul bogăţiei lor, iar pe ei înşişi prin studiul filosofiei? Căci nepăsarea nechibzuită pentru bani şi bunăstare poate pricinui o mare pierdere de timp, şi se cuvine să economisim timpul, odată ce, potrivit spuselor apreciatului doctor Hipocrat, viaţa este scurtă, dar arta durabilă. (17) Şi asta este şi ceea ce Homer pare să sugereze în mod măiestrit în Iliada, la începutul cărţii a treisprezecea, prin următoarele rânduri:
„Cete de mysieni, ce ştiu pieptiş să lupte
Şi-aceia neaoşi din ţinuturile scite,
Dornici să-şi cate hrana cea umilă
Din laptele de vite şi din cel de iepe,
Cei mai drepţi dintre oameni.” [Iliada, Cântul 13.5]
Ca şi când marea nelinişte privind mijloacele de trai şi de căpătare a banilor ar fi adus pericolul nedreptăţii, prin inegalitatea care se va fi produs, în timp ce predispoziţia contrară şi căpătuiala ar fi produs dreptatea prin egalitate, potrivit căreia şi bunăstarea firii ar fi definită, şi este superioară doar pentru cel ce trăieşte numai în păreri zadarnice.
[Locurile lor de sălăşluire]
(18) Aşadar, atunci când oamenii aceştia îşi lasă de izbelişte bunurile, fără a fi influenţaţi de vreo ispitire puternică, ei fug fără ca măcar să se mai uite îndărăt, părăsindu-şi confraţii, copii, nevestele, părinţii, rubedeniile, prietenii dragi, ţinuturile de baştină în care s-au născut şi au crescut, chiar dacă familiaritatea este o legătură strânsă, şi încă una care îi place oricui. (19) Şi aceşti oameni se îndepărtează, nu într-un alt oraş, precum aceia care caută să scape de oameni care le sunt stăpâni, fiind fie năpăstuiţi, fie slugi nevrednice, căutând astfel să-şi schimbe stăpânii în loc să caute libertatea (căci orice oraş, chiar şi cel cu legi foarte bune, are parte de tumult de nedescris, de tulburări şi calamităţi, pe care nimeni nu le doreşte, dacă are vreun dram de înţelepciune), (20) ci ei caută să locuiască dincolo de ziduri, în grădini sau ţinuturi singuratice, cătând un loc pustiu, nu din vreo fire mizantropă cu care s-ar fi învăţat să trăiască, ci din cauza asocierii cu oameni cu predilecţii în întregime opuse lor, la care ar putea fi şi ei ispitiţi, dar le cunosc a fi păguboase şi înşelătoare.
III. (21) Acum, această seminţie [în greceşte, genoV] poate fi regăsită în multe locuri, căci ea a găsit de cuviinţă că se poate aşeza atât în ţinuturile Greciei, cât şi în cele ale barbarilor, la fel de bune; şi există un mare număr de oameni de acest fel în Egipt, în fiecare district al acestuia, sau nomoi, cum sunt ele denumite, şi mai ales în jurul Alexandriei; (22) şi din toate locurile, cei mai buni dintre aceşti therapeutae au plecat în pelerinaj către cele mai potrivite locuri, de parcă acelea ar fi fost chiar patria lor, adică dincolo de Lacul Mariout, aşezându-se într-o zonă oarecum netedă ridicată deasupra celorlalte, potrivită scopului lor prin siguranţa ei şi, de asemenea, prin temperatura mai blândă a aerului.
(23) Deoarece toate locuinţele ridicate în câmp şi satele din jur, din toate părţile, arătau siguranţă; şi temperaturile bune ale aerului provin din adierile neîncetate care vin din lacul ce se revarsă în mare, cât şi din marea învecinată, adierile dinspre mare fiind uşoare, iar cele dinspre lac mai puternice, acest amestec producând o atmosferă cât se poate de sănătoasă.
[Casele lor]
(24) Însă casele acestor oameni adunaţi astfel laolaltă sunt foarte simple, oferindu-le doar adăpost în privinţa a două lucruri foarte importante, adică arşiţa soarelui şi frigul câmpului deschis; iar ei nu trăiesc unii lângă alţii, precum cei de la oraş, căci vecinătatea apropiată cu ceilalţi ar fi un lucru aducător de necazuri şi neplăcut pentru oamenii care apreciază şi se dedică solitudinii; şi, pe de altă parte, nu trăiesc nici prea departe unul de celălalt, în numele frăţietăţii pe care îşi doresc să o cultive, cât şi prin dorinţa de a putea să se ajute unul pe altul, în caz că ar fi atacaţi de tâlhari.
[Închinarea lor, literatura, visele, rugăciunea]
(25) Iar în fiecare locuinţă există un altar sacru, care este denumit locul sfânt, fiind chilia în care ei se retrag singuri şi înfăptuiesc toate tainele unei vieţi sfinte, neaducând nici carne, nici băuturi, nimic din ce este de trebuinţă nevoilor trupului, ci învăţând acolo legiuirile şi proorocirile sacre pe care Dumnezeu le-a spus prin sfinţii profeţi, şi imnuri, şi psalmi, şi tot felul de alte lucruri prin mijlocirea cărora cunoaşterea şi evlavia sunt duse la desăvârşire.
(26) Ca atare, ei rămân mereu cu gândul la Dumnezeu, în aşa fel încât nici măcar în visele lor nu este alt subiect înfăţişat ochilor lor, în afara virtuţilor dumnezeieşti şi a puterilor divine. Aşa se face că mulţi oameni vorbesc în somn, divulgând şi făcând cunoscute doctrinele filosofiei sacre. (27) Şi ei sunt obişnuiţi să se roage de două ori zilnic, dimineaţa şi seara; când soarele răsare, rugându-L pe Dumnezeu ca fericirea zilei ce urmează să fie una adevărată, pentru ca gândurile lor să fie pline de lumină cerească, iar când soarele apune, rugându-se ca sufletul lor, fiind în întregime luminat şi uşurat de povara simţurilor zadarnice, chiar dacă este supus acestor simţuri, să poată lua urma adevărului în odaia lor de odihnă şi cugetare. (28) Iar in timpul dintre dimineaţă şi seară, ei se dedică în întregime cugetării şi practicării virtuţii, căci ei iau aminte la scrierile sfinte şi filosofia care îi priveşte, cercetând alegoriile filosofiei lor naţionale, odată ce ei privesc exprimările literare ca fiind simboluri ale unui înţeles tainic al firii, înţeles menit să fie un miez în acele expresii figurative.
[Scrierile lor cucernice]
(29) Ei mai deţin şi scrieri ale oamenilor din vechime, care fuseseră întemeietori ai vreunei secte sau ai alteia, lăsând în urma lor multe memorii ale stilului alegoric de scriere şi lămurire, lucruri pe care therapeuţii le-au luat ca pe un fel de model, imitându-l în secta lor după obişnuinţa generală a vremii; astfel că aceşti oameni nu se ocupau doar cu cugetatul, ci şi cu compunerea de psalmi şi ode pentru Dumnezeu, în tot felurite soiuri de metrică şi melodie pe care şi le puteau închipui, aranjându-le neapărat într-o ritmică cumsecade. (30) Aşadar, timp de şase zile, fiecare dintre aceşti oameni, retrăgându-se în singurătatea sinelui, cugeta de unul singur în locuri numite chilii, fără a merge afară, prin curte, şi nici măcar privind afară.
[Adunările lor de Sabat]
Însă în cea de a şaptea zi, ei se adună laolaltă, ca într-o reuniune cucernică, şi se aşează în ordinea vârstei lor, cu seriozitatea cuvenită, ţinându-şi mâinile acoperite de veşminte, mâna dreaptă în dreptul pieptului, pe sub veşmânt, iar stânga în jos, pe lângă corp; (31) iar apoi, cel mai vârstnic dintre ei, care deţine cea mai adâncă desluşire a doctrinelor lor, iese în faţă şi glăsuieşte, cu priviri domoale şi voce blândă, despre marea forţă a gândirii, despre precauţia neostoită, nefăcând paradă de abilităţile sale oratorice, precum oratorii din vechime sau sofiştii din ziua de azi, ci cercetând cu mâhnire şi explicând cu acurateţe înţelesul legilor, cele rânduite, nu doar pentru ca ele să pătrundă urechile de faţă, ci să le ajungă la suflet şi să rămână acolo; şi toţi cei aşezaţi acolo ascultă în linişte cuvintele de laudă aduse legii, arătându-şi încuviinţarea doar prin înclinarea capului sau prin priviri aprobatoare.
[Locul lor de întrunire, separarea femeilor şi bărbaţilor]
(32) Iar acest loc sfânt obişnuit, la care ei se adună laolaltă în cea de a şaptea zi, are un sens dublu, lăcaşul fiind despărţit într-o parte pentru bărbaţi, iar în alta pentru femei, căci şi femeile, potrivit obiceiurilor de acolo, alcătuiesc o parte a auditoriului, având aceleaşi trăiri de admiraţie precum bărbaţii, şi îmbrăţişând aceeaşi sectă cu premeditare şi hotărâre în egală măsură; (33) iar peretele care este între încăperi se ridică de la pământ cu trei sau patru coţi [aproximativ 1,5-2 m, nota trad.] precum un parapet, iar partea de sus se înalţă până la tavan, fără vreo deschizătură, din două pricini; mai întâi, pentru ca sexul femeiesc să rămână în cuviinţa necesară, iar apoi, pentru ca femeile să fie mai lesne capabile să înţeleagă ce se spune, stând aşezate pe scaune, căci nu există altceva care să oprească glasul celui care cuvântă.
[Traiul lor ascetic, posturile]
IV. (34) Iar aceşti tălmăcitori ai legii, aşternând înainte de toate cumpătarea ca pe un soi de temelie pe care să se odihnească sufletul, au purces la a-şi ridica virtuţile pe această temelie, iar dintre ei, nici unul nu poate mânca sau bea înainte de asfinţit, odată ce ei socotesc că lucrarea cugetării este una care este demnă de lumină, iar trebuinţele trupeşti sunt nimerite doar întunericului, drept care aceşti oameni oferă zilei o preocupare, iar într-o mică parte a nopţii, cealaltă preocupare; (35) iar unii oameni de-ai lor, în care este sădită o dorinţă de cunoaştere mai aprinsă, pot răbda să se abţină de la merinde chiar şi trei zile, fără ca măcar să o guste, iar unii sunt atât de încântaţi, încât se bucură din cale-afară când sunt ospătaţi de înţelepciune, care le oferă crezuri din belşug şi fără preget, reuşind să nu se hrănească chiar şi de două ori acea perioadă, şi abia de vor degusta ceva în cea de a şasea zi, doar strictul trebuincios, fiind obişnuiţi, cum spun ei, ca aidoma greierilor, să se hrănească cu aer, cu cântul lor, lucru care îmi închipui eu, le face suportabilă puţinătatea hranei.
[Odihna de Sabat, mesele frugale]
(36) Iar ei, aşteptând cea de-a şaptea zi ca pe una a sfinţeniei depline şi a sărbătorii depline, au gândit că se cuvine să i se dea o cinstire deosebită, iar în decursul ei, după ce îşi îngrijeau trebuinţele sufleteşti şi trupeşti, îngăduindu-şi o odihnă desăvârşită de la neîncetatele lor lucrări, aşijderea îngăduindu-le şi vitelor lor; (37) şi nu mănâncă nimic din mâncărurile scumpe, ci numai pâine şi un pic de sare, pe care cei mai lăfăiţi dintre ei o mai împănează şi cu puţin isop; iar băutura lor este apa de izvor; căci ei se împotrivesc trăirilor pe care natura le-a atârnat seminţiei omeneşti, adică foamea şi setea, nelăsând loc de măguleli sau glume în privinţa lor, ci folosind doar atât cât este trebuincios şi fără de care nu este cu putinţă existenţa. Şi aşa se face că ei mănâncă doar atât cât să nu le fie foame, beau doar atât cât să scape de sete, ocolind cu grijă ghiftuirea, ca pe un duşman şi viclean potrivnic sufletului şi trupului.
[Îmbrăcămintea lor]
(38) Şi există două feluri de acoperăminte trupeşti, un strai mai bun şi unul de casă: am spus deja de locuinţele lor, că nu sunt împodobite în vreun fel, ci făcute la repezeală, fiind gândite să îndeplinească doar scopurile necesare; şi în acest fel, şi veşmântul lor este cât se poate de modest, doar atât cât să păzească de frig şi arşiţă, fiind un soi de pelerină pentru a ascunde trupul de frig, cât şi o mantie subţire sau vreun şal de pânză vara; (39) deoarece, mai pe şleau grăit, ei ţineau la simplitate, cătând la zădărnicii ca fiind temelia mândriei, iar adevărul ca avându-şi obârşia în simplitate, iar adevărul şi minciuna ca fiind aidoma unor fântâni, căci din minciună izvorăsc tot felul de rele şi ticăloşii, iar din adevăr izvorăsc toate lucrurile bune care pot fi închipuite, omeneşti sau dumnezeieşti.
[Adunările şi mesele comunităţii, comparate cu cele ale altora]
V. (40) Aş mai vrea să vorbesc despre adunările lor obişnuite, cât şi despre întrunirile lor foarte vesele la petreceri, aflându-se în opoziţiune şi contrast cu banchetele altora, căci alţii, când beau vin tare, ca şi când ar fi înghiţit nu vin, ci vreo licoare de turmentat şi smintit, sau ar fi făcut vreo altă faptă care îl scoate pe om din judecata lui firească, se înfurie şi sparg lucruri în bucăţi, aidoma câinilor turbaţi, se ridică unii împotriva altora, muşcându-se şi julindu-şi nasul, urechile, degetele şi alte părţi ale trupului, de parcă ar fi vreo zugrăvire a povestirii despre Ciclop şi tovarăşii lui Ulise, Ciclopul consumând, ne spune poetul, bucăţi de corp omenesc [Homer, Odiseea, 9.355], ba chiar şi mai nebuneşte decât acesta; (41) căci acel ciclop doar se răzbuna pe cei pe care îi credea a fi duşmanii lui, însă oamenii de care spun aici se purtau urât cu tovarăşii şi prietenii, iar uneori chiar cu rudele lor, în timp ce aveau pe masă pâinea şi sarea înaintea lor, făcând în vreme de pace fapte care nu erau paşnice, aidoma acelora făcute de oameni în întrecerile de gimnastică, răstălmăcind exerciţiile trupeşti precum falsificatorii de bani măsluiesc banii cei buni, dar în loc de a fi atleţi, ei sunt doar nişte oameni mizerabili, căci aceasta este denumirea care li se cuvine.
(42) Căci acei oameni care obţin victorii la jocurile olimpice, atunci când sunt în toate simţurile lor în arenă, avându-i pe greci drept spectatori în acea zi, îşi arată dibăciile în scopul câştigării victoriei şi a cununii de lauri, pe când aceşti oameni nu fac aşa ceva la petrecerile şi distracţiile lor, bând noaptea, după căderea întunericului, atunci când se îmbibă în vin, făcând lucruri fără să îşi dea seama, neavând cunoştinţă sau dibăcia cuvenite, ajungând să jignească, să rănească şi să capete dispreţul celor care sunt supuşi violenţei lor.
(43) Şi dacă nu apare nimeni cu minte limpede în mijlocul lor, să îi despartă pe încăieraţi şi să îi împace, ei vor continua tărăboiul cu nestăpânită râvnă, căutând să se omoare chiar unul pe altul, şi uneori chiar fiind ucişi pe loc; căci ei nu rabdă să lovească mai puţin decât au fost loviţi cu toate că în delirul în care au ajuns de bunăvoie, nu mai simt mare lucru din ceea ce li se întâmplă, odată ce sunt îmbibaţi în vin, nefiind vorba, cum spune poetul, de vreo rană făcută vecinului, ci chiar lor înşişi. (44) Ca atare, aceşti oameni care, nu cu mult timp înainte, veniseră în siguranţă şi cu mintea limpede la petrecere, cu prietenie unii pentru ceilalţi, se despart mai apoi în duşmănie şi cu trupurile schilodite.
Iar unii dintre ei au apoi trebuinţă de avocaţi şi judecători, iar alţii de vindecători şi doftori, adică de ajutorul dat de aceşti oameni. (45) Iar alţii, care par oarecum mai stăpâniţi la astfel de petreceri, când şi-au băut vinul neîndoit cu apă, de parcă ar fi fost mătrăgună, fiertură de mătrăgună, îşi reazemă capul într-un cot şi acesta le atârnă într-o parte, cu respiraţia greoaie din pricina vinului, până când, în cele din urmă, cad într-un somn greu, nemaivăzând şi nemaiauzind nimic, ca şi cum nu ar fi avut decât un singur simţ, cel mai înrobitor dintre simţuri, adică cel al gustului gurii. (46) Şi mai cunosc pe unii oameni care, atunci când s-au umplut cu vin, înainte ca băutura să îi copleşească, încep să pună la cale o altă petrecere pentru a doua zi, printr-un soi de chetă şi contribuţie a celorlalţi, ticluind ca o mare parte a distracţiei de acum să se întindă şi într-o viitoare beţie; (47) şi în acest fel, ei îşi duc viaţa până la sfârşitul zilelor, fără o casă şi un loc de odihnă, potrivnici ai propriilor părinţi şi ai propriilor soţii, ai propriilor copii şi duşmani nedeclaraţi ai ţării lor, dar şi cei mai înverşunaţi inamici chiar ai sinelui lor. Căci o viaţă destrăbălată şi fără căpătâi este capabilă să prindă în capcană pe oricine.
VI. (48) Şi poate că unii oameni ar putea înclina să aprobe punerea la cale a acestor petreceri, care acum au loc pretutindeni, dintr-o admiraţie şi o dorinţă de imitaţie a luxului şi lăfăielii italienilor, care-i atrag pe greci şi barbari, ei făcând tot soiul de pregătiri pentru a vedea cu ochii lor astfel de desfătări, (49) căci folosesc banchete numite triclinia, sofale puse în jurul mesei făcute din carapace de ţestoasă şi fildeş, şi alte materiale scumpe, de multe ori încrustate cu nestemate; şi cuverturi din pânzeturi purpurii, brodate cu aur şi argint; şi altele cu brocarturi înflorate şi în felurite culori şi forme care să încânte privirea, cât şi un mare număr de felurite pocaluri şi cupe; căci există boluri şi farfurii, tăvi şi potire, precum şi tot felul de alte vase meşterite cu cea mai mare dibăcie, cupe şi alte cele prelucrate cu cel mai mare rafinament şi ingeniozitate omenească; (50) şi sclavi arătoşi şi cu mare frumuseţe, pricepuţi la vorbă, de parcă ei nu ar fi acolo numai pentru servirea oaspeţilor, ci şi pentru încântarea ochilor celor de faţă, prin simpla lor prezenţă.
Dintre aceşti sclavi unii, încă băieţandri, toarnă vinul în cupe; iar ceilalţi, mai mari, toarnă apă, curaţi şi ferchezuiţi, cu feţele îmbălsămate şi boite, cu părul de pe cap împletit şi cârlionţat, cu noduri măiastru făcute; (51) căci ei au părul foarte lung, netuns, sau tuns doar în dreptul frunţii, fiind cu breton bine conturat, circular, înveşmântaţi în tunici din pânză fină, de cel mai curat alb, lungi până la genunchi în faţă, iar în spate până la jumătatea gambei, cu falduri meşteşugite în dreptul cusuturilor tunicii, aducând unduiri ale materialului veşmântului pe laturi şi cu deschizături în partea laterală.
(52) Apoi alţii, oameni tineri cărora abia le dau tuleiele pe bărbie, fiind pentru scurtă vreme ţinta batjocurii unor astfel de destrăbălări şi fiind pregătiţi, cu multă grijă şi atenţie, caută spre apucături chiar mai anapoda; fiind un soi de expoziţie a opulenţei nechibzuite a celui care ţine petrecerea sau altminteri, ca să o spunem pe şleau, a propriei ignoranţe faţă de cele cuviincioase, aşa cum bine ştiu cei care sunt în toate minţile.
(53) Pe lângă toate astea, există şi nenumărate feluri de mâncăruri şi delicatese, de găteli pe care brutarii şi bucătarii le migălesc, luând aminte nu numai la gust, care este de mare importanţă, ci şi la aspect, pentru a-i îmbia pe meseni prin felul în care arată tăvile cu mâncăruri, \6/ pentru ca cei de faţă să întoarcă capul în toate direcţiile, privind cu ochii şi mirosind cu nările, cercetând belşugul şi numărul tăvilor pentru cel dintâi simţ, iar apoi mireasma aburindă trimisă celuilalt simţ.
\6/ Adnotarea din acest pasaj apare iniţial în secţiunea 55. Acest material a fost reaşezat pentru a reflecta ordinea lui Loeb.
Apoi, când s-au dumirit complet cu privirea şi cu mirosul, aceste simţuri îi îmbie iar la a mânca, lăudând fără cuvinte modeste atât distracţia în sine, cât şi pe cel care o oferă, datorită costurilor şi măreţiei. (54) Ca atare, şapte mese, uneori mai multe, sunt aduse, fiecare plină cu tot felul de delicatese provenite de pe pământ şi din mare, din râuri şi din văzduh, toate procurate cu mult chin şi fiind în condiţii din cele mai bune, animale pământeşti, acvatice şi zburătoare, fiecare vieţuitoare diferită în ornarea şi condimentarea ei.
Şi cum nu se poate omite descrierea lucrurilor existente în natură, la sfârşit sunt aduse fructiere pline de poame, pe lângă cele ţinute pentru părţile mai pompoase ale distracţiei şi pentru ceea ce se numeşte desert; (55) iar apoi unele dintre vase sunt luate, golite de pofta nesăţioasă a mesenilor, care îmbuibându-se precum mâncăii, devorează toate delicatesele, rozând tot până la os, ronţăindu-l chiar şi pe acesta, până ce tot ce mai avea pe el a fost curăţat. Iar când sunt osteniţi de atâta ghiftuire, având burţile pline până la gâtlej, tot au poftele încă nemulţumite, deşi obosiţi de atâta mâncat.
(56) Oricum, de ce ar mai trebui să stăruiesc asupra acestor apucături, care sunt deja condamnate în general de oamenii mai cumpătaţi, ca fiind aţâţătoare de patimi, fiind de dorit stăpânirea lor? Căci orice om în toate minţile se va ruga pentru ostoire în privinţa stărilor celor mai nenorocite, foamea şi setea, în loc să ceară belşug fără margini de fripturi şi băuturi, cum se întâlnesc la asemenea ospeţe.
[Două pilde greceşti faimoase]
VII. (57) Acum, în privinţa banchetelor din rândul grecilor, două din cele mai celebrate şi remarcabile sunt cele în care a fost prezent şi Socrate, unul ţinut în casa lui Callias, când a dat un festin în onoarea câştigării laurilor victoriei de către Autolicus, iar celălalt la casa lui Agathon, considerându-se că acesta era vrednic de o comemorare din partea oamenilor care erau pătrunşi de adevăratul spirit al filosofiei, deopotrivă ca predilecţie şi ca discursuri ale lor, Platon şi Xenofon, căci ei au consemnat că sunt evenimente ce merită a fi reamintite mereu, căutând ca generaţiile viitoare să îi ia de model pentru viitoarele aranjamente ale rânduirii banchetelor; (58) însă fără doar şi poate, chiar şi acestea, dacă ar fi asemuite cu banchetele celor din zilele noastre, care au îmbrăţişat traiul de viaţă în cugetare, vor apărea ca fiind ridicole. Fiecare descriere are, într-adevăr, propriile ei plăceri, însă cea consemnată de Xenofon este una ale cărei delicii sunt cel mai mult potrivite cu firea umană, căci femei care cântau la harpă, dansatori, scamatori şi jongleri, şi alţii care făceau lucruri hilare, mândrindu-se cu destoinicia lor de a face măscări şi a-i amuza pe ceilalţi, precum şi alte soiuri de desfătări vesele, sunt înfăţişate în ea. (59) Însă distracţia consemnată de Platon este aproape în întregime legată de dragoste; nu de acea dragoste a bărbaţilor care doresc cu ardoare femeile, sau a femeilor amorezate tare de bărbaţi, căci aceste dorinţe sunt împlinite în concordanţă cu legea firii, ci cu acea dragoste simţită de un bărbat pentru altul, diferind doar în privinţa vârstei; căci dacă la vreun banchet se pomeneşte ceva despre dragostea adevărată şi despre celesta Venus, asta se face doar de dragul unui discurs pompos; (60) căci cea mai mare parte a cărţii este ocupată de dragostea obişnuită, vulgară, întinată, care înlătură din suflet curajul, poate cea mai de folos virtute deopotrivă în timp de pace şi de război, şi pune în loc apucăturile femeieşti, făcând din bărbaţi un soi de bărbaţi-femei, cu toate că ei mai bine ar căuta să îi instruiască pe acei băieţandri în lucruri care dau omului valoare.
(61) Şi corupându-i pe acei băieţi, transformându-i şi mutându-i către categorisirea şi caracterul femeiesc, le-au rănit acestor iubiţi ai lor aspectele cele mai importante, în trup, în suflet şi în cele ce ţin de fiecare; căci înseamnă negreşit că mintea unui iubitor de băieţi trebuie să fie îndreptată neostoit către obiectul dorinţelor sale, nemaivăzând altceva în jur, ci fiind doar orbită de dorinţă, asemenea tuturor dorinţelor ascunse, îndeosebi a celor care nu sunt îndeplinite. Mai mult, atributele bărbăteşti trebuie că sunt micşorate din două pricini, atât din neglijenţa celui ce le deţine, cât şi din risipa făcută întru obiectul pasiunii sale.
(62) Mai există un alt rău care dăunează întregului popor, un rău care creşte laolaltă cu altele, căci bărbaţii care cad în astfel de patimi produc singurătate în oraşe şi sărăcie în privinţa bărbaţilor de soi, pricinuiesc stârpire, neînmulţire, în felul acela prin care fermierii sunt nepricepuţi la agricultură şi care, în loc să are un pământ bun de la ţară, pun răsaduri în mlaştini sau terenuri cu pietriş ori în zone colţuroase, care nu sunt menite să producă recolte de vreun fel, ci doar distrug sămânţa care este sădită în ele. (63) Am să trec sub tăcere diferite plăsmuiri şi descrieri, balivernele despre oameni cu două trupuri, care fiind la început parcă înţepenite unul într-altul, sub influenţa amorului, sunt mai apoi despărţite precum nişte bucăţi puse la un loc, iar apoi desfăcute iar, armonia prin care erau alăturate fiind nimicită; căci astfel de lucruri sunt foarte ispititoare, fiind capabile să le înfierbânte imaginaţia şi să le momească auzul, însă ele sunt dispreţuite de discipolii lui Moise care, în îmbelşugata lor înţelepciune, au învăţat din fragedă pruncie să iubească adevărul, dar şi să îl ducă până la sfârşitul zilelor lor, fără putinţă de a fi amăgiţi.
[Contrastul adunărilor celor din Therapeutae]
VIII. (64) Însă odată ce distracţiile cu mare fast sunt pline de astfel de măscări şi sminteli, aducând cu ele şi osândire, dacă cineva găseşte nimerit că nu are a băga în seamă o părere vagă şi că acele petreceri s-au dovedit a fi dintre cele mai reuşite, eu le voi pune întru comparaţie distracţiile acelor oameni care şi-au dedicat viaţa întreagă cunoaşterii şi chibzuirii asupra treburilor firii, în armonie cu cele mai sfinte poveţe şi precepte de la proorocul Moise.
[Sărbătoarea deosebită de după zilele a 49-a şi 50-a]
(65) În primul rând, aceşti oameni se adună la sfârşitul a şapte săptămâni, ţinând cu respect nu numai simpla săptămână de şapte zile, ci şi multipli acesteia, căci ei ştiu că este curată şi mereu neprihănită; iar această tradiţie este un preludiu şi un soi de prevedere a celei mai mari sărbători, care este atribuită numărului cincizeci, cel mai sfânt şi firesc dintre numere, fiind alcătuit din puterea triunghiului cu unghi drept, care este principiul sorginţii şi condiţia întregului.
(66) Prin urmare, atunci când vin laolaltă înveşmântaţi în straie albe, bucuroşi, însă cu mare seriozitate, când unul dintre ephemereutae (căci aceasta este denumirea pe care o dau ei celor însărcinaţi cu astfel de slujbă), înainte ca ei să se aşeze în rând şi să îşi ridice ochii şi mâinile către cer, ochii pentru că au învăţat să îşi îndrepte privirea către ceea ce este demn de privit, iar mâinile pentru că ele sunt scutite de orice acuză a câştigului nemeritat, nefiind vreodată murdărite de vreo nelegiuire care să ducă la profituri necuvenite, ei se roagă apoi la Dumnezeu pentru ca distracţia să fie cuviincioasă, binevenită şi plăcută; (67) şi după ce au înălţat aceste rugăciuni, cei mai vârstnici se aşează la masă, respectând ordinea în care se aşezaseră şi mai înainte, însă în unele cazuri ei îi cinstesc astfel pe cei mai tineri, dacă s-au alăturat sectei în ultima vreme; dar cei denumiţi înţelepţi sau bătrâni, sunt în sectă încă din fragedă pruncie, crescând şi ajungând la maturitate în cele speculative ale filosofiei, a ceea ce este mai frumos şi mai divin în ea.
[Participantele de sex femeiesc]
(68) Şi femeile iau parte la această serbare, dintre ele cele mai multe, deşi bătrâne, sunt fecioare în privinţa purităţii lor (nu neapărat din obligaţie, precum unele preotese ale grecilor, care au fost puse să îşi păstreze castitatea mai mult decât şi-ar fi dorit-o ele), ci din admiraţie şi dragoste de înţelepciune, cu care ele sunt dornice să îşi ducă traiul, în numele căreia ele sunt nepăsătoare la plăcerile trupeşti, dorind nu vlăstari muritori, ci din cei nemuritori, pe care sufletul îi poate zămisli doar dacă este ataşat de Dumnezeu, Tatăl ceresc sădind în el lumină ce poate fi simţită numai de minte, prin care altminteri se şi pot percepe ideile înţelepciunii.
[Rânduiala şi felul de a se aşeza la masă]
IX. (69) Iar ordinea în care ei se pun la masă este una de împărţire, bărbaţii stând la dreapta şi femeile deoparte de ei, în stânga; iar în caz nu-i convin cuiva, din întâmplare, pernele de şezut, dacă nu scumpe, oricum, dintr-un material destul de plăcut, pregătite pentru bărbaţi şi femei născuţi şi crescuţi în spiritul cugetării şi al filosofiei, atunci acel cineva trebuie să ţie seamă că oamenii aceştia nu au altceva decât materiale aspre ca veşmânt, mese ieftine făcute din cel mai obişnuit soi de papirus din ţinut, pus pe podea şi ridicat abia puţin deasupra cotului, astfel ca mesenii să se poată sprijini pe ele, căci ei se destind într-o măsură mai mică decât rigorile vieţii lacedaemoniene [spartane, nota trad.], şi oricând şi oriunde ei practică o cumpătare liberă, cuviincioasă, dispreţuind ispitirile plăcerilor cu toată fiinţa lor.
[Atitudinea faţă de sclavie]
(70) Iar ei nu folosesc slujirea religioasă a sclavilor, privind deţinerea de servitori sau sclavi ca fiind absolut şi pe de-a-ntregul contrară firii, căci natura i-a creat pe toţi liberi, însă nedreptatea şi viclenia unor oameni care poftesc inegalitatea, pricina tuturor relelor, înrobindu-i pe mulţi, a făcut ca unii mai puternici să stăpânească pe cei mai slabi.
(71) Aşadar, la această cuvioasă distracţie de acolo, aşa cum am zis, nu sclavi, ci oameni liberi îi slujesc pe oaspeţi, făptuind îndatoririle de slujitori nu din obligaţie, nici din supunere faţă de vreo poruncă imperativă, ci din propria lor voinţă, îndeplinind cele necesare cu toată râvna şi destoinicia, (72) căci ei nu sunt nişte oameni numiţi la întâmplare pentru aceste îndatoriri, ci sunt tineri aleşi cu grijă din sânul ordinului lor, pentru calităţile lor, purtându-se ca nişte tineri virtuoşi şi bine crescuţi care caută să capete desăvârşirea virtuţii şi care, aidoma unor fii vrednici, se întrec în a-şi sluji cu drag taţii şi mamele, gândind că părinţii lor sunt mai strâns legaţi de ei decât celelalte rude de sânge, odată ce în adevăr, nu există înrudire mai bună decât cea prin virtute; şi ei vin să înfăptuiască această slujire fără cingători, cu tunicile lăsate până jos, pentru ca nimic din straiul lor să nu semene cu cele ale unui sclav prezent la petreceri.
[Mâncarea şi băutura – fără vin]
(73) Ştiu bine că unii oameni vor râde când vor auzi asta, însă cei ce vor râde sunt tocmai aceia care fac lucruri demne de plâns şi ocolit. Şi cum în acele vremuri vinul nu era adus vinul între dânşii, ci doar apă limpede; apă rece pentru toată lumea, şi apă mai călduţă pentru vârstnicii care erau obişnuiţi cu o viaţă mai bogată. Iar masa, la rândul ei, nu avea pe dânsa nimic care avusese sânge, ci se punea pâine şi sare pentru presărat, uneori adăugându-se şi isop, pentru aceia care sunt cu gusturi mai delicate la mâncare, căci aşa cum şi preotul porunceşte pe bună dreptate să fie oferite sacrificii cumsecade, (74) aşijderea aceşti oameni sunt sub porunca de a duce un trai sobru, căci vinul este un leac smintit, iar mirodeniile şi sosurile scumpe aţâţă dorinţa, care este cea mai nesătulă bestie cu putinţă.
[Citirea şi tălmăcirea scrierilor sacre]
X. (75) Aceste lucruri sunt de căpătâi pentru sărbătoarea aceasta; după ce oaspeţii s-au aşezat la masă în ordinea pe care am arătat-o, cei care îi slujesc stau în picioare în jur, pregătiţi să facă ceea ce ar mai fi necesar, iar când nu mai este nimic de băut, acela care conduce adunarea va lua cuvântul, [după ce s-a făcut linişte deplină – şi te-ai putea întreba când nu este linişte acolo], când nimeni nu mai şopteşte sau nici măcar nu respiră prea tare, atunci cel care vorbeşte va căuta unele pasaje din scrierile sacre, ori va lămuri vreo nedumerire rostită de altcineva, fără vreun gând de a-şi arăta măiestria personală, căci el nu caută renume de deşteptăciune şi dibăcie, ci doreşte doar limpezirea unor nedumeriri, fiind cumpătat, fără vreo umbră de rea voinţă din partea lui pentru ceilalţi, oameni care deşi poate nu pătrund adevărul cu aceeaşi agerime a minţii, totuşi au aceeaşi dorinţă de a învăţa. (76) Iar glăsuitorul, e drept, urmăreşte o cale înceată de îndrumare, aplecându-se şi lămurind în repetate rânduri nedumerirea cu pricina, pentru a întipări bine ideile sale în mintea ascultătorilor, căci dacă înţelegerea acestora nu poate să ţină pasul cu tălmăcirea dată de cel care glăsuieşte cursiv, fără întreruperi, atunci ascultătorii vor rămâne în urmă cu desluşirea şi nu vor mai pricepe ceea ce este spus; (77) dar ascultătorii, ţintindu-şi privirile şi atenţia asupra vorbitorului, rămân în aceeaşi poziţie, nu se foiesc, ascultând cu luare-aminte, arătând că pricep prin înclinarea capului şi din priviri, dorinţa de a-l aprecia pe vorbitor arătându-şi-o prin chipuri senine şi prin priviri, precum şi cu degetul mare al mâinii drepte.
Iar tinerii care stau în picioare, în spatele mesenilor, ascultă nu cu mai puţină luare aminte decât aceştia. (78) Şi aceste lămuriri ale scrierilor sacre sunt oferite prin exprimări mistice, alegorii, pentru că întregul legii le pare acestor oameni a fi aidoma unui animal viu, iar exprimarea poruncilor legii pare a fi trupul, înţelesul de dincolo de cuvintele rostite fiind asemenea sufletului, iar sufletul raţional fiind foarte bine contemplat în cele ce îi sunt specifice, precum într-o oglindă, arătându-se tocmai prin cuvintele lămuritoare frumuseţea sentimentelor, dezvăluindu-se şi explicându-se simbolurile, descoperindu-se înţelesul tainic prin punere în lumina şi desluşire, pentru ca ceea ce era nevăzut să poată fi văzut.
[Aclamaţiile şi cântatul]
(79) Mai apoi, când conducătorul adunării pare să fi cuvântat îndeajuns, cât şi pentru ca el să îşi ducă la bun sfârşit intenţiile, pentru ca lămuririle sale să fi fost auzite cu acurateţe în mod fericit şi neîngrădit, spre binele ascultătorilor, se ridică un val de aplauze din partea celor de faţă, bucurându-se laolaltă pentru ceea ce au văzut şi auzit; (80) iar apoi, cineva se ridică şi cântă un imn făcut întru preacinstirea lui Dumnezeu, fie compus chiar de el, fie de vreun poet din vechime, căci aceşti oameni au lăsat în urma lor multe poeme şi cântece în iambi trimetrici, psalmi şi imnuri de mulţumire, cântece din vremea libaţiilor, pentru altar, apoi pentru coruri, toate făcute cu măsură şi măiestrie, în funcţie de feluritele lor strofe.
Iar după acesta, care a cântat imnul, se ridică şi alţii, potrivit rangului lor, în timp ce ceilalţi ascultă în linişte cuviincioasă, în afară de cel care duce povara cântării, iar ei i se alătură la sfârşit; căci atunci cu toţii, bărbaţi şi femei deopotrivă, se alătură imnului. (81) Şi când fiecare om din cei prezenţi şi-a terminat psalmul, tinerii aduc masa pomenită ceva mai înainte, cea cu pâine dospită şi sare, cu isop presărat deasupra, tinerii arătând cucernicie faţă de această masă, ca unui templu; căci pe această masă sunt puse pâini nedospite şi sare, fără mirodenii, iar pâinea este nedospită şi sarea neamestecată cu alte condimente, (82) căci ceea ce provine din cele mai simple şi curate lucruri trebuie oferit în porţii preoţilor, ca răsplată pentru slujirea lor, iar ceilalţi admiră lucruri asemănătoare, însă trebuie să se abţină de la a mânca astfel de pâini, pentru că datina este ca cei mai buni dintre ei să aibă acest privilegiu.
[Sărbătoarea care ţine toată noaptea, cu dans şi cântec]
XI. (83) Iar după ospăţ, ei celebrează sărbătoarea sacră în timpul întregii nopţi; şi acest festival nocturn este sărbătorit după cum urmează: se ridică în picioare cu toţii, iar în mijlocul distracţiei, se formează la început două coruri, unul de bărbaţi şi celălalt de femei, fiecare cor având ales un conducător şi un diriguitor, care este dintre cei mai buni şi onorabili din grup. (84) Apoi ei cântă imnuri care au fost compuse înspre proslăvirea lui Dumnezeu, cânturi în mulţi metri şi acorduri, când cântând cu toţii împreună, când mişcându-şi mâinile şi dănţuind în armonia cuvenită, înălţând în acest fel ode de mulţumire, iar alteori ode obişnuite, făcând cum se cuvine toate strofele şi antistrofele necesare.
(85) Apoi, când fiecare din corul bărbătesc, respectiv din cel femeiesc, s-a ospătat separat, precum petrecăreţii din ospeţele bacanale, bând vin neîndoit cu apă întru dragostea lui Dumnezeu, ei se alătură şi cele două coruri devin unul singur, după rânduiala care în vechime fusese stabilită la Marea Roşie, acolo unde s-au petrecut lucruri minunate; (86) căci, prin porunca lui Dumnezeu, marea devenise pentru unii pricină de scăpare şi siguranţă, iar pentru alţii de nimicire neînduplecată; căci apele mării fuseseră stăpânite şi trase îndărăt de un reflux violent, lăsând loc în mijlocul lor unui drum uscat mărginit de ziduri înalte de apă, pric care oamenii au trecut pe celălalt ţărm, ajungând cu bine pe pământ; apoi marea s-a întors la făgaşul ei şi pe vechiul ei aşezământ, iar acolo unde fusese croit drum prin minune, duşmanii au fost înghiţiţi de ape şi au pierit.
(87) Când israeliţii au văzut şi au trăit această mare minune, care a fost un eveniment dincolo de orice descriere şi orice închipuire, dincolo de orice gând de speranţă al vreunui om sau femeie, sub influenţa inspiraţiei dumnezeieşti, devenind toţi un singur cor, ei cântă imnuri de mulţumire lui Dumnezeu Mântuitorul, lui Moise proorocul de frunte al oamenilor şi pentru Miriam, profet de frunte al femeilor.
(88) Odată format corul de Therapeutae şi Therapeutrides [adică bărbaţi, respectiv femei ai sectei Therapeutae], atât cât omeneşte se poate urma această rânduială, se va cânta cel mai armonios concert cu putinţă, cu adevărat o splendoare a sunetelor, vocile mai înalte ale femeilor împletindu-se cu cele mai joase ale bărbaţilor. Ideile erau frumoase, cântul lor era frumos, iar cei din cor erau frumoşi; şi la finele ideilor, a cânturilor şi cântăreţilor corului, era cucernicia; (89) ca atare, fiind intoxicaţi întreaga noapte cu această mireasmă frumoasă, fără a-şi simţi capurile grele sau fără a-i fura somnul ca pe beţivi, ci fiind chiar mai treji decât au venit la petrecere, atât în priviri cât şi la trupuri, stând acolo până dimineaţă, atunci când soarele răsare, ei îşi ridică mâinile către ceruri, implorând linişte şi adevăr, ascultare şi înţelegere.
Iar după ce îşi spun rugăciunile, se retrag fiecare la sălaşul său, gândind să revină la filosofarea obişnuită căreia aceşti oameni i s-au dedicat.
[Concluzie]
(90) Acestea sunt cele pe care le-am avut de spus despre acei oameni denumiţi Therapeutae, care s-au consacrat contemplării naturii, care au trăit în ea şi pentru suflet, fiind cetăţeni ai cerurilor şi ai lumii, fiind îndrăgiţi Tatălui şi Creatorului universului prin virtutea lor, pe care le-a hărăzit-o ca răsplată cât se poate de cuvenită, şi care întrece toate celelalte daruri ale sorţii, ducându-i pe aceşti oameni către culmile şi desăvârşirea fericirii.
