Până de curând, cunoștințele noastre despre grupurile religioase comuniste din perioada clasică erau destul de limitate. Știam aproape nimic despre viața călugărilor din templul Egiptian, deși este sigur faptul că puterea clerului era aproape la fel de mare ca cea a faraonilor și uneori, în special clerul din Amon în timpul Dinastiei a XVIII-a din secolul șaisprezece, a dominat și detronat faraoni după bunul plac. Faimosul rege eretic, Ihknaton, era mai mult un rebel împotriva frăției din Amon decât era monoteist. Nu se știe mai mult despre viețile diferitelor frății preotești din Grecia și Roma sau despre Magii Persieni. Cea mai multă informație pe care o avem este despre Essenei, cultul comunist religios sau mișcare laică monastică din rândul Evreilor; însă până și asta se adună în doar o scurtă descriere în Philo, Josephus și Pliny. Odată cu descoperirea Mării Moarte și a comunității din Qumran din dealurile deșertului deasupra Mării Moarte, care au fost aproape sigur la fel cu Essenii din Philo, putem să ne formăm o imagine destul de clară despre viața unei secte comuniste religioase de la începutul erei Creștine. Din punctul de vedere al unui antropologist, cea mai remarcabilă caracteristică a acestui mod de viață este aceea că totul se rezuma la o întoarcere foarte rituală la viața satului primitiv, fiind o revoltă conștientă la adresa vieții din oraș, sau orășel, și deasemenea structurarea clerului templului și conducerea militară.
În aceste materiale sumare oferite de Pliny, Josephus și Philo, împreună cu mici ecouri fără prea multă dezvoltare din partea părinților Bisericii, a început să se formeze o structură mare de speculații, în special în secolul al nouăsprezecelea, de către scriitorii influențați de criticismul Bibliei și al Protestantismului Liberal. Essenii se presupunea că ar fi fost Budiști sau Magi sau Pitagoreni sau membrii ai unui cult, un cult Egiptian eremitic. A existat și ipoteza că Isus ar fi fost un Essen; sau mai mult, Ioan Botezătorul. De vreme ce toți cei trei autori clasici erau citiți deobicei de către teologi și alți oameni laici învățați începând cu Renașterea, ideea lor despre modul de viață al Essenilor avea probabil o influență considerabilă din partea sectelor mai literate și strict Pietiste. În secolul nouăsprezece, cea mai echilibrată speculație asupra relației dintre Esseni, Ioan, Isus și primii Creștini a fost cea a lui Ernest Renan. Ideile lui au avut o mare influență asupra imaginii Creștinismului primitiv susținută de cei mai radicali dintre socialiști după publicarea cărții Life of Jesus.
În anul 1947, șapte pergamente de piele au fost descoperite de păstorii Beduini aproape de locul decris de Pliny. De-alungul următorilor zece ani, o duzină de caverne din împrejurul ruinelor unei așezări de lângă Wadi Qumran au dus la descoperirea multor pergamente și fragmente – mai mult de 500 de manuscrise – iar așezământul în sine a fost excavat cu grijă. Comunitatea Essenă a fost înlăturată din rândul fanteziilor și speculațiilor. Descoperirile au inclus și mari părți sau fragmente din aproape toate cărțile Vechiului Testament, scrieri apocrifice și pesudepigrafice, comentarii, imnuri, scrieri apocaliptice și profetice specifice sectei, și deasemenea o lucrare vastă și detaliată numită Manual of Discipline (“Manualul Disciplinei”). Au fost luate în vedere părerile a trei mari autori clasici. Există diferențe doar în detalii, cu doar două excepții importante. În primul rând, există multe schelete femeiești în cimitirul Qumran. Fie secta nu era celibatară, sau era împărțită într-un ordin celibatar și o asociație de oameni laici asemănători Franciscanilor. Înăuntrul delimitării comunității, arheologii au descoperit multe urne îngropate cu grijă alături de oase de oi, capre și bovine, fiecare animal fiind îngropat individual. Nu există prea multe dubii că acestea sunt rămășițele ospețelor de sacrificiu ale comunități, așadar declarația lui Josephus trebuie interpretată cum că Essenii respingeau cultul sacrificiului din templul Ierusalimului, având unul separat pentru ei (la fel cum procedează Falasha din Etiopia în ziua de astăzi). Acest lucru este important deoarece astfel avem o dovadă că comunitatea Essenă nu se considera doar o sectă Evreiască mai strictă, dar și un nou Ierusalim ce-l va înlocui pe cel vechi.
Pergamentele și excavațiile întărescși măresc imaginea comunității, dată de autorii clasici prin metode specifice, în ciuda unor diferențe minore. Comunitatea era organizată după o ordine foarte strictă. În vârf se afla așa numitul Învățător al Dreptății, urmat de preoți și leviți, iar sub ei toți ceilalți membrii, fiecare cu locul său specific într-o structură ierarhică elaborată. În ciuda acestei structuri, comunitatea era democratică. În ceea ce privea problemele teologice, autoritatea preoților era absolută, însă consiliul de guvernare era format din doisprezece oameni laici și trei preoți, iar deciziile acestui consiliu erau luate în urma unui vot, la care fiecare avea dreptul. Teologia comunității era o combinație între apocalipticism, milenarianism, chiliasm și o interpretare riguroasă a escatologiei vieții și istoriei.
Apocalismul a fost numit ca o profeție stricată. Cărțile profetice al Vechiului Testament prevăd îndeplinirea scopului lui Dumnezeu în istorie de-alungul dezvoltării normale a lumii. Scrierile apocaliptice ale Vechiului și Noului Testament și continuările lor apocrifice specifice așteaptă cu nerăbdare sfârșitul istoriei, conducerea acestei lumi, prin cataclism, și venirea unii regat supernatural al lui Dumnezeu mai presus de istorie. Milenarianismul este credința atribuită acestui regat ca o îndeplinire a timpului – cei o mie de ani menționați în Apocalipsa 20 de-alungul cărora sfințenia trebuie să triumfe în lume, atunci când Hristos Mesia va conduce pe pământ împreună cu sfinții săi. Chiliasmul este credința în regatul teocratic și credința că comunitatea prezentă a celor credincioși ar trebui să reprezinte un model pentru regatul viitor. În părerea escatologică toate moralurile și etice, fiecare măsurare a valorilor, personale sau istorice, sunt orientate spre, și organizate de așteptare cataclismului final, judecata lumii, și venirea regatului transistoric.
În așteptarea apocalipsei, lucrurile ca posesiunile, statutul și puterea, devin irelevante, așadar comunitatea chiliastică și milenariană practică o comunitatea strictă a bunurilor și a sărăciei voluntară. Munca este redusă la o formă simplistă – în munca agriculturală a comunității satului primitiv și a meșteșugului său necesar, toate fiind îmbunătățite de tehnologie preluată de la societatea dominantă și blestemată. Aceste trei caracteristici ale comunității Essene din Qumran cu siguranță nu erau originale. Multe aspecte ale tehnologiei lor, războiul iminent dintre Fiii Întunericului și Fiii Luminii, de exemplu, pot fi găsite și în religia Persiană. Însă Qumran este acum comunitatea despre care știm multe lucruri. Existanța unor comunități similare în Estul Apropiat în jurul erei Creștine, reprezintă încă o speculație. Oricare ar fi fost antecedentele lor, aceste caracteristici remarcabile ale Essenilor trebuiau să rămână ca urme distincte ale aproape fiecărei secte comunaliste de atunci încoace, și trebuiau să fie, într-o formă secularizată, perpetuate în mișcările revoluționare din secolul al nouăsprezecelea, utopice, comuniste, anarhiste și socialiste.
Philo din Alexandria, folosoful Evrei neo-platonic (mai mult sau mai puțin) care a scris în primele decenii ale erei Creștine, oferă cele mai vechi relatări ale Essenilor în cartea sa Quod Omnis Probis Liber Sit și în Apologia pro Judaeis. Cea din urmă este pierdută, însă pasajul despre Esseni este citat de Eusebiu din Caesarea. Philo spune aici astfel:
Essenii sunt dedicați în totalitate venerării lui Dumnezeu. Ei nu oferă animale pentru sacrificiu. Ei părăsesc orașele și trăiesc în sate. Majoritatea dintre ei lucrează câmpurile. Alții practică meșteșuguri pașnice. Ei nu strâng bani și nici nu cumpără sau închiriază pământ. Ei trăiesc fără bunuri sau proprietate. Ei nu fac niciodată arme sau orice alt fel de obiecte care pot fi folosite cu scopuri rele. Ei nu fac comerț. Ei nu au sclavi și condamnă sclavia. Ei se feresc de metafizică și orice formă de filosofie cu excepția eticilor ce care le studiază prin legile Evreiești oferite lor prin cale Divină. Fiecare a șaptea zi pentru ei este sfântă și nu muncesc, ci o petrec în adunări religioase conform rangului lor, și ascultă la citirea cărților lor sacre explicate conform unui sistem simbolic antic. Ei studiază pietatea, sfințenia, dreptatea, legea sacră și regulile ordinului lor, toate ducând spre dragostea de Dumnezeu, de virtute, de oameni, și prin care viețile lor sunt complet devotate. Ei refuză să jure și nu mint niciodată. Ei cred că Dumnezeu este cauza a tot ce este bine, niciodată rău. Ei îi tratează pe toți oamenii cu bunătate egală și trăiesc împreună într-un mod comunal. Niciun om nu posedă casa sa. Casele lor sunt mereu deschise membrilor vizitatori. Ei au un singur scop și un singur buget. Ei mănâncă împreună într-o masă comună și își cumpără hainele de la un magazin comunal. Ei au grijă de cei bolnavi, de cei tineri și de cei bătrâni.
Atât din Quod Omnis Probis Liber Sit. În Apologia pro Judaeis, Philo adaugă:
Ei trăiesc în câteva orașe și sate mari din Iudeea. Nu există copiii printre ei. [Acest lucru contrazice cealaltă declarație a sa.] Diferitele lor ocupații îi ajută să supraviețuiască. Cei ce câștigă bani “în lume”, îi donează fondului comun. Ei nu se căsătoresc.
Philo încheie această declarație cu patru paragrafe al unui discurs împotriva femeilor, mariajului, și copiilor care deobicei se presupune că reflectă proprile lui opinii, nu cele ale Essenilor. Unele paragrafe ale descrierii sale aparent descriu viața în comunitățile ordinului; altele pe carele ale asociaților asemeni Franciscanilor care trăiesc în lume.
În De vita Contemplativa, care este îndoielnic atribuită lui Philo, apare descrierea unei comunități Egiptene similară cu Essenii – Therapeutae. Ei au trăit în Alexandria, fiecare membru într-o colibă separată, cu o capelă mică pentru rugăciune, ceva asemănător aranjamentului Carthusienilor medieval, și se întâlneau la răsărit și apus pentru rugăciune comunală, și o dată pe zi pentru o masă comună. Cei mai pustnici membrii mâncau doar o dată la două zile, iar câțiva o dată pe săptămână. În ziua Sabatului, ei se întâlneau pentru slujbe religioase mai lungi. În zilele importante de sărbătoare Evreiască, în special Paștele, ei începeau la apus cu un ospăț ceremonial pustnic, o slujbă, rugăciuni și cântare de psalmi și imnuri (între bărbații și femeile separați), deasemenea și dans ce-l imita pe Moise și Miriam la Marea Roșie. Privind răsăritul, ei se rugau ca Lumina Triumfului să le lumineze mințile, iar apoi se întorceau în celulele lor solitare pentru studiu și contemplare.
Aceasta este singura relatare originală despre Therapeutae, și din cauza asemănării sale cu monasticismul timpyriu din deșertul Egiptean, a atras multă atenție din partea primilor scriitori Creștini, mulți care credeau că Philp și Therapeutae erau Creștinii unei ere apostolice. În secolul al nouăsprezecelea ei au fost deseori asemănați cu Essenii, însă se pare că au fost defapt mult mai pustnici decât aceștia și au practicat doar un minim de viață comunală. Dacă acceptăm relatarea din De Vita Contemplativa după o interpretare propriu-zisă, ei par că au fost o sectă comunală monastică influențată de religia Egipteană și practicile comunităților de preoți și preotese din marele templu, în special cele din Heliopolis, de vreme ce Essenii au fost fără îndoială influențați de religia Persiană. Ăhilo nu spune cum reușeau ei să-și creeze un trai de viață. Implicația ar fi că ei ar fi deținut toate bunurile, care erau întradevăr foarte puține, la comun, și trăiau din pomană. Lumina și soarele joacă un rol important în scurta relatare. De exemplu, “ei aveau grijă de nevoile naturii doar în ascunzișul întunericului”, astfel ei nu ofensau soarele. Doar această idee îi pot lega de posibilele ritualuri taboo ale templului Heliopolitan, la fel și cu “lumina metfizicii” lui Philo, iar acest concept filosofic Persian vor bântui sectele mai puternic communaliste mistice până în prezent. “Prin Lumină, Lumină”, folosind cuvintele lui Philo.
Istoric Evreu Flavius Josephus a scris lucrarea The Jewish War între anii 70 și 75. În ea el spune astfel:
Essenii sunt celibatari, dar adoptă copii și îi cresc în ordinul lor. Ei oferă toate proprietățile lor ordinului și duc vieți obișnuite fără sărăcie sau bogăție. Ei văd undelemnul ca pe o întinare și nu își ung trupurile. Ei poartă mereu robe albe. Funcțiile din interiorul ordinului sunt oferite de către toată comunitate. Ei nu fac negoț între ei. Fiecare om oferă celui care are nevoie și primește în schimb ceea ce are nevoie. [Din partea fiecăruia conform abilităților sale, pentru fiecare conform nevoilor sale.] Ei se trezeau, se rugau la răsărit, lucrau până în jur de ora 11 dimineața, se îmbăiau în apă rece, iar apoi mergeau la masa comunală formată din pâine și un fel de mâncare. Înainte și după masă, un preot binecuvânta mâncarea și spunea o rugăciune. După asta ei îi mulțumeau lui Dumnezeu, își dădeau jos hainele sacre care le purtau doar la masă, [susține Josephus cu solemnitate], și lucrau până la apus, iar apoi mergeau la cină în aceeași manieră ca prima masă. Majoritatea acțiunilor lor erau coordonate de către administratorului lor, însă este permisă și anumite inițiative individuale. Ei nu depun jurăminte. Ei studiază cărțile lor antice, ierburile și mineralele ce vindecă bolile. Candidații pentru ordin așteaptă înafară timp de un an, iar în această perioadă este testat. Dacă este acceptat el primește un topor, o fâșie de pânză pentru brâu și o robă albă [asemeni celei din frăția Pitagoreană]. Timp de doi ani noul membru lucrează ca novice și ia parte la ritualurile purificatoare. Dacă trece de perioada de test, acesta este acceptat în ordin, admis la masa comunală și pentru prima și ultima dată din viața sa jură credință ordinului prin cele mai solemne jurăminte. Cei care sunt găsiți vinovați sunt exilați, iar din cauza jurămintelor mor de foame. Dreptatea este aplicată de către toată comunitatea, nu mai puțin de o sută de membrii. Nu doar că nu lucrează în ziua Sabatului, ei deasemenea nu aprind niciun foc, nu mișcă vreun obiect și nici nu merg la toaletă. Unul dintre scopurile topoarelor lor este de a săpa latrina. În timpul războiului Roman ei au fost torturați, însă au fost tari în fața durerilor, nu au înjurat și au refuzat să mănânce mâncare interzisă. Ei credeau în imortalitatea sufletului, că cei drepți vor ajunge în insulele celor Binecuvântați, iar cei răi în Iad. Unii dintre ei, studiind textele sacre, au devenit experți în prezicerea viitorului.
Ca o completare, Josephus menționează existența unui alt ordin de Essen căsătoriți. În lucrarea Jewish Antiquities el notează că aceștia trimiteau ofrande la templul din Ierusalim, dar nu luau parte la sacrificiiile de acolo și nici nu intrau în templu, însă țineau sacrificii în satul lor. El estimează că au existat aproape patru mii de Esseni care au dus o viață comunală.
Al șaptesprezecelea capitol din a cincea carte The Natural History of Pliny the Elder, tradus de Philemon Holland în 1601, spune astfel:
De-alungul coastei de vest [a Mării Moarte] locuiau Essenii. O națiune asemeni multora în lume, admirată și frumoasă. Femeile nu sunt văzute: ei nu cunosc pofta trupului: ei nu au grija banilor: ei își duc viața singuri. Și totuși, țara este populată, deoarece mulți străini se abat prin părțile lor: și anume cei ce s-au săturat de viețile lor mizerabile, sunt aduși aici de destin, să observe felul lor de viață. Astfel timp de mii de ani (un lucru incredibil, și totuși adevărat), acești oameni au continuat să existe fără nașteri. Numărul lor crește prin mântuirea altor oameni. Sub ei a fost cândva Engadda, cu sol fertil și roditor, considerat ca fiind un oraș important în Iudeea. Se spune că le-a servit doar drept loc în care să-și ducă morții. După acest loc, era un castel sau o fortăreață pe o stâncă, nu prea departe de lacul Sodome Asphatites.
Lângă malurile stâncoase ale Mării Moarte, au fost descoperite multe ruine, Khirbet Qumran, ce a fost vizitat de arheologi, însă niciodată explorat. În anul 1951 au început excavațiile și imediat a fost evident că dezgropau construcțiile comunale ale sectei ce a ascuns pergamentele. Nu existau camere de trăit. Membrii probabil că au locuit în corturi și colibe în peșterile din apropiere. Au fost descoperite silozuri, hambare, o brutărie, o moară, o bucătărie, o spălătorie, ateliere, camere de olărit, și un sistem elaborat de strângere a apei, un apeduct din apropiatul Wadi Qumran, și cisterne ce duceau apă sper casele de baie. Apa sacră era un factor important în viața comunității din acest pământ pustiu. Exista și un loc în care cărțile lor sacre erau copiate și o sală de adunare și o sală de mese. Două mile sud de Khirbet Qumran au început excavările în anul 1956, în Ain Feshkhah, aici fiind descoperit centrul agricultural al celor ce lucrau câmpurile, creșteau palmieri și aveau grijă de animale. Astăzi ne putem forma o imagine maii clară asupra modului de viață, credințelor și practicilor culte ale comunității Qumran, decât oricine altcineva din trecutul îndepărtat.
Într-un mod semnificativ, Essenii au ales zona unui sat fortificat din Era Fierului și au refăcut vechile structuri de irigație. Ei s-au întors la viața satului ce preceda culturile Eleniste și Evreiești. Acesta a fost începutul lor. Sfârșitul lor este dramatic de evident. Toate clădirile sunt însemnate de foc, iar pe pământ sunt împrăștiate capetele de săgeată ale Legiunii a X-a Romane, care între anii 76-78 a mărșăluit prin deșert exterminând sectele Evreiești, pacifiștii, Essenii și Fanaticii războinici în aceeași măsură. Iar și iar documentele din Qumran fac referire la Învățătorul Dreptății și la persecuția sa din partea Preotului Rău. Există probabil mai multe dispute legate aceste două personaje decât legat de orice altceva în aceste pergamente. A fost cel din urmă fondatorul sectei, iar Preotul Rău un anume înalt preot? A fost Învățătorul Dreptății numele unei funcții importante din comunitate, iar Preotul Rău un simbol al ierarhiei templului din Ierusalim – instituția? Reprezintă aceștia figuri cosmogonice și apocaliptice a căror luptă se duce în Rai? Poate că toate trei; depinde de textul citit. Trebuie să ne amintim că nu doar viața lui Hristos este tratată astfel; tendința generală a gândului religios Evreiesc este de a proiecta istoria în ceruri. Învățătorul Dreptății nu este un singur lucru, și acela este Mesia; iar asta aduce cu sine lunga dispută conform căreia el îl anticipează pe Hristos sau Isus Hristos însuși este interpretat greșit.
Structura ierarhică elaborată a comunității Qumran nu este doar o inițiere sau o ordine grupată religioasă. Este militară. Termenul obișnuit pentru “capitolele locale” și așezămintele comunității este deobicei tradus ca “tabere”. Nu doar că Khirbet Qumran cu corturile și colibele sale ce înconjurau clădirile vechii așezări a unui vechi fort părea ca o tabără militară; ci era defapt una, cartierul general al armatei salvării prinsă într-un război sfânt, războiul Fiilor Luminii împotriva Fiilor Întunericului. În acel război fiecare om avea un singur loc, și nu altul, în rândul armatei – “Acesta este conflictul final; fiecare să stea la locul său.” Se crede că această armată formată avea ca scop lupta alături de forțele cerului. De aceea numele secrete ale îngerilor fac parte din inițierea novicelui. Lupta era purtată în eternitate, în perioada în care comunitatea era în așteptarea ordinelor de ataca inamicul. Istoria ar fi ajuns la sfârșit odată cu câștigarea războiului sfânt și stabilirea regatului mesianic.
Caracterul sacramental al mesei comunale ca un semn fizic exterior al unei realități interioare spirituale este destul de evident, însă este diferit radical de Eucaristul Creștin, cel puțin acesta pare a fi doar finalul primului secol. Reprezintă o anticipare a ospățului mesianic ce sărbătorește victoria în războiul sfânt și inaugurarea noului regat. Ospățul începe cu sfințirea pâinii și vinului de către un preot și administratorul laic, care sunt evidențiați de textele liturgice ca Preotul Mesia, descendentul lui Aaron, și Regele Mesia, descendentul lui David. Fiii Luminii, armata victorioasă a Domnului, șed la masă, fiecare la locul lui. De două ori pe zi fiecare membru al comunității are dreptul de a trăi în eshaton, sfârșitul vieții.
Tabăra din Qumbran nu a fost doar tabăra Armatei Viitorului, ci deasemenea și tabăra Armatei Trecului, a Israelului din Sălbăticie, și a cuceririi Canaanului. Din nou, structura ierarhică o copia pe cea a Israelului de la începutul acestei istorii semnificative, perioada primirii Legământului și Legii. Consiliul de guvernare este modelat la fel ca cel din Exod, regii laici ai celor doisprezece triburi, și cei trei mari preoți. Istoria se repetă, însă pe un plan transcendent.
Multe dintre disputele din documentele Qumran sunt generate printr-o alegere atentă a cuvintelor pentru a traduce termenii cheie. Unii oameni traduc esah ca biserică. DUPONT-Sommer traduce acest termen ca grupare. Acest lucru îi permite să vorbească despre Gruparea Comunității și Consiliile Grupării, însă asta evident ar putea fi împinsă și mai mult, pentru a face o comparație care este evidentă – soviet înseamnă consiliu – și astfel putem completa citatul cu versiunea Bolșevică Internațională: “Sovietul internațional va fi rasa umană.” În această direcție nu se află nebunia ci doar nestatornicia.
Apocalipsa este o profeție dezamăgitoare – adevărat, dar ce înseamnă asta? Înseamnă că apocalipticismul apare atunci când condițiile istorice devin apocaliptice, atunci când nu există o cale de ieșire. Essenii din Qumran nu greșeau. Deși războiul sfânt nu a avut loc, atât vechiul cât și noul Israel au fost învinse. Astfel tradiția a fost stabilită și odată cu ea un nou mod de viață. După cum a spus Renan, Creștinismul a fost un Essenism ce a avut success – mai mult sau mai puțin.
