de Bob Siegel
„Numele Lui nu a fost Isus. A fost Yeshua! Eu sunt un discipol al lui Yeshua și de El ascult ca un evreu, așa cum Dumnezeu mi-a poruncit. M-am săturat de felul în care neamurile au păgânizat biserica. De fapt, nici nu prea folosesc eu cuvântul biserică. Yeshua este legat de o adunare, de o sinagogă a credincioșilor!”
„Chiar așa? De ce pretinzi că Îl urmezi pe Isus, dar te rușinezi de numele de creștin? Este timpul să alegi: fie ești creștin, fie nu ești. Și până te hotărăști, să ții minte că legământul lui Dumnezeu cu Israel este sfârșit, un legământ pe care cel din urmă l-a încălcat! Nu mă mai aștept să văd împlinindu-se profeția biblică pentru Israel. Eu sunt parte a Israelului spiritual, biserica!”
Par familiare aceste două afirmații opuse? Probabil că da. Nonsensul este, de obicei, acompaniat de o trăsătură ușor de recunoscut. Ambele declarații reprezintă o ignorare grosieră și dezinformată, trimisă dintr-o tabără spre cealaltă.
Relația dintre biserica lui Isus Hristos și poporul lui Israel (evreii) a fost o sursă de controversă care se agrava, cât și de dezbateri intense în ultimii două mii de ani.
Oamenii adesea sunt nedumeriți în privința acestui fenomen straniu. De ce ar trebui să existe o astfel de tensiune? Până la urmă, Isus însuși a fost evreu. Așa au fost și discipolii Săi. De fapt, biserica originară a fost alcătuită din atât de mulți evrei, încât atunci când neamurile și-au arătat prima oară interesul pentru Isus, apostolii au avut o perioadă destul de interesantă încercând să priceapă dacă neamurile trebuiau mai întâi să devină evrei, ca cerință pentru primirea lui Mesia.
De-a lungul timpului, tot mai puțini evrei și din ce în ce mai mulți dintre neamuri s-au alăturat bisericii. În decursul anilor care au definit istoria bisericii, creștinii neevrei și-au dezvoltat un demers foarte culpabil în privința tratamentului lor față de evrei. Evreii erau priviți ca un popor afurisit, adesea denumiți fiind „ucigași de Hristos.” Evreii au fost alungați, hărțuiți și omorâți în numele creștinismului.
În timp ce nu toți creștinii erau antisemiți, mulți credeau totuși lucruri greșite despre evrei, anume că Dumnezeu îi lăsase de izbeliște și că orice profeții sau binecuvântări făgăduite lui Israel fuseseră retrase și își așteptau, în schimb, împlinirea în biserică.
Titulaturile teologice apar și dispar, însă cel mai familiar curent care se îndreaptă către ideea de „binecuvântare strămutată” a lui Dumnezeu este denumit Teologia Înlocuirii.
Un răspuns agresiv la această teologie a înlocuirii caută să îi reeduce pe creștini cu privire la originile lor evreiești. Astăzi, mulți evrei convertiți susțin că pot fi deopotrivă creștini și iudei, în același timp. Unii dintre ei chiar lasă deoparte termenul „creștin”, afirmându-și convingerea că Isus este Mesia evreu al lui Israel. Ei înșiși se denumesc „evrei mesianici” sau, uneori, „evrei compleți.” Deseori preferă să folosească numele ebraic al lui Isus (Yeshua) și numele ebraic pentru Hristos (Mesia sau Meshiach).
Evreii nu sunt singurii intrigați de această aromă ebraică a creștinismului. Mulți neevrei au devenit parte a aceleiași revigorări, exprimându-și aprecierea pentru „rădăcinile evreiești” ale credinței lor. Într-adevăr, aceste adunări mesianice au avut adesea mai mulți neevrei decât evrei. Această asociere a devenit cumva cunoscută drept Mișcarea pentru Rădăcinile Evreiești.
Mișcarea Rădăcini Evreiești este foarte eclectică. Nu oricine se asociază cu această titulatură crede exact în aceleași lucruri. Totuși, (cu tot respectul pentru acei oameni care sunt excepții), există destule tendințe deranjante, cel puțin la vederea unei largi părți a Mișcării Rădăcini Evreiești care a devenit la fel de eronată precum Teologia înlocuirii, față de care protestează.
Aceia care critică Mișcarea Rădăcini Evreiești sunt deseori acuzați de a fi antisemiți. Îndeobște, este o reacția incorectă. Pe de altă parte, există încă mult antisemitism în lume și în biserică, astfel că această chestiune este totuși confuză.
Pentru a invoca obiectivitatea, pe cât posibil, lăsați-mă să spun din start că eu însumi sunt un evreu convertit. L-am primit pe Isus ca mântuitor al meu încă din timpul facultății, ca rezultat al unei întâlniri dinamice cu Duhul lui Dumnezeu. Această experiență a fost atât de grozavă, încât atunci când am avut de ales între a-L nega pe Hristos sau a fi renegat de părinții mei, am ales să plec de acasă. Am fost dezmoștenit și am sfârșit prin a-mi croi calea muncind în timpul facultății, sub ocrotirea și binecuvântarea lui Dumnezeu.
Nu va putea nimeni să mă numească antisemit și totuși eu am probleme serioase legate de Mișcarea Rădăcini Evreiești. Cu certitudine, nu sunt singurul evreu creștin care simte astfel, însă intenționez să mă număr printre cei care sunt vocali.
Este vremea să provocăm ambele tabere ale acestei monede cu două fețe; Teologia înlocuirii și Mișcarea Rădăcini Evreiești. Nici una din părți nu are prea multe de-a face cu adevărul. Fiecare arată mai mult căldura decât lumina relației pe care Dumnezeu o dorește între Isus și neevrei. Ambele atitudini sunt nebiblice. Teologiile lor cu subliniază anumite versete selectate din Biblie, ignorând altele concomitent.
Ce contează în toiul unei atât de mari neînțelegeri de la o comunitate de credincioși, îndeosebi când toți au aceleași pretenții privind cinstirea Bibliei? Problema nu este cu Biblia. Biblia este foarte clară. Problema este cu însăși firea umană.
Oricât am iubi cu toții să credem că orice auzim în biserică este bazat pe înțelegerea nemijlocită a Scripturii, din păcate nu este întotdeauna cazul. Ființele umane au o capacitate stranie de a filtra și alege eclectic faptele, uneori din naivitate, alteori din dorința de a crede ceea ce sună mulțumitor, în loc de ceea ce este de fapt adevărat.
Adăugați la acest lucru observația că creștinii tind să urmeze învățăturile pastorului lor, în special când acesta le vorbește cu carismă sau se bucură de încredere mare. Dar dacă ar fi să stea și să se gândească câteva clipe, ar realiza că pastorii cu opinii diferite sunt în mod egal potriviți cu calificativele de la seminar, din diferite instituții, laolaltă cu vreun onor de licență/hirotonire.
Marii oratori și vorbitorii cu încredere la auditoriu propovăduiesc deseori opinii contradictorii. Pentru acest motiv, acei care sunt însetați de adevăr sunt, mai devreme sau mai târziu, nevoiți să își facă singuri tema. Trebuie să privească dincolo de vreo personalitate puternică și vreun discurs impresionant.
Însă ce îi influențează pe acești oameni cu personalități puternice, mai întâi? De multe ori, în istoria bisericii, am văzut vreun individ fascinat de o idee și atunci a purces la examinarea restului Scripturii prin lentilele acelei perspective incitante, frecvent ignorând chiar vreun pasaj al cărții care, aparent, învăța ceva diferit. John Calvin a demonstrat această tendință cu suveranitatea lui Dumnezeu. De cealaltă parte a gardului, Jacob Arminius a făcut ceva similar în privința liberului arbitru al omului. Acești oameni nu au fost singurii de acest fel. S-ar putea găsi multe alte exemple.
Nu este un lucru dificil ca astfel de oameni pasionați să își găsească discipoli. Nu numai că oamenii „urmează turma”, ci – ca regulă generală, ei gândesc, simt și acționează în extreme. În mod tipic, popularitatea unei mișcări inspiră o reacție extremă în partea opusă, creând astfel o nouă mișcare. Când teologia este împărțită la poli opuși, Biblia (dacă este citită onest și în context) este îndeobște undeva la mijloc.
Reținând acest lucru, voi critica Teologia Înlocuirii și, respectiv, Mișcarea Rădăcini Evreiești. Veți vedea cum fiecare dintre ele adoptă cu mândrie anumite pasaje din Scriptură, evitând vădit versetele care ar tăgădui cumva poziția lor sau reinterpretând pasajele în moduri care i-ar face cuiva capul calendar.
Teologia Înlocuirii
Teologia Înlocuirii se referă în mod specific la ideea înlocuirii Israelului de către biserică. Această școală de gândire crede că Dumnezeu a încheiat lucrurile cu Israel, ca națiune. Aderenții acestei teologii nu observă atent evenimentele curente din Orientul Mijlociu, pentru împlinirea viitoare a profeției. Unii nu cred într-o a doua venire propriu zisă a lui Hristos, în parte din cauză că o interpretare plată a unei astfel de proorociri înseamnă scăparea Israelului de inamicii săi la modul literal, fizic.
Pentru a-și justifica poziția, ei fac observații legate de maniera supranaturală a întoarcerii lui Hristos și o compară cu exprimarea similară din Vechiul Testament, care s-a îndeplinit într-un mod mult diferit decât s-ar aștepta creștinii în privința întoarcerii lui Isus.
Apoi m-am uitat, și iată un nor alb; și pe nor ședea cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur; iar în mână, o secere ascuțită. (Apocalipsa 14:14)
Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul. (1 Tesaloniceni 4:17)
Teologia Înlocuirii vede aceste versete ca prilej de reinterpretare. Ei accentuează aspectul spiritual și alegoria acestei descrieri a întoarcerii lui Mesia. Unii văd în distrugerea templului de către romani, în anul 70 după Hristos, un semn al judecării lui Israel de către Dumnezeu și, poate, adevărata „a doua venire” a lui Hristos. Dacă nu asupra distrugerii templului, ei vor arăta către un alt moment al istoriei pentru a-l corobora cu punctul lor de vedere, însă în orice caz, „norii” vor trebui priviți doar ca simboluri.
Pentru a ilustra acest lucru, ei au găsit pasaje din Vechiul Testament care vorbesc despre Dumnezeu venind în nori, arătând că aceste lucruri nu s-au realizat literalmente, ci doar ca expresii poetice.
De exemplu, în timp ce amintește Israelului să Îi urmeze calea, Dumnezeu spune, prin profetul Isaia:
Iată, Numele Domnului vine din depărtare! Mânia Lui este aprinsă, și un pârjol puternic; buzele Lui sunt pline de urgie, și limba Lui este ca un foc mistuitor. (Isaia 30:27)
Da, Biblie folosește exprimări și hiperbole, însă la fel de des Dumnezeu vorbește clar și ad literam. În același timp, la înțelegerea Scripturii poate fi periculos să presupui că totul e pe același calapod, ca atunci când un cuvânt ca „nori” survine.
Să reținem, putem citi despre un eveniment din Biblie în care Dumnezeu i-a condus, literalmente, pe israeliți prin pustietate, sub forma unui nor în timpul zilei și a unui stâlp de foc în timpul nopții (Exodul 13:21).
Și lăsați-mă să fac ce este evident, mai evident: în cazul lui Isus, El a fost literalmente ridicat în aer (Faptele 1), lucru urmat de apariția a doi îngeri care le-au spus discipolilor că Isus se va întoarce întocmai precum a plecat. Este dificil să faci o hiperbolă din așa ceva!
După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălțat la cer, și un nor L-a ascuns din ochii lor. Și cum stăteau ei cu ochii pironiți spre cer, pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbați îmbrăcați în alb, și au zis: “Bărbați Galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer. (Faptele Apostolilor 1:9-11).
Să se fi înălțat Isus într-un nor în mod propriu zis și să se întoarcă oare într-un mod figurativ?
Însă cea mai puternică și des întâlnită justificare a Teologiei Înlocuirii ne amintește că promisiunile făcute către Israel au fost sub Vechiul Legământ, iar astăzi Dumnezeu a rânduit un Nou Legământ:
Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul, pe care l-am încheiat cu părinții lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot din țara Egiptului, legământ, pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soț asupra lor, zice Domnul. (Ieremia 31:31-32).
Este astfel rapid arătat faptul că acest Nou Legământ (Testament) nu se mai limitează doar la Israel, ci se aplică tuturor celor care îl primesc pe Isus ca Domn și Mântuitor. Într-adevăr, acum creștinii sunt „Noul Israel.”
Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru; și tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu își scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. (Romani 2:29).
Așa cum vedeți, teologia aceasta a fost creată într-un soi de vid. Îndeobște, există Scriptura care sprijină aceste idei. Din nefericire, atunci când Scriptura este scoasă din context, poate fi făcută să afirme orice.
Aidoma altor idei populare, Teologia Înlocuirii este parțial corectă și parțial greșită. Este adevărat că nu mai suntem sub legile lui Moise. La fel de adevărat este că anumite făgăduieli făcute lui Israel se aplică și bisericii. Însă nu este adevărat că Dumnezeu a încheiat socotelile cu Israel. O parte a acestei confuzii vine din înțelegerea eronată a acordului lui Dumnezeu cu Israel. El a făcut de fapt două legăminte, nu unul. Cu ani de zile înainte de legământul cu Moise, Dumnezeu făcuse un legământ cu Avraam.
Legământul mozaic a fost condiționat. Legământul Avraamic a fost necondiționat. Legământul făcut cu Moise nu mai este aplicat, Teologia Înlocuirii are dreptate aici. Însă Legământul Avraamic este încă valabil. Când Teologia Înlocuirii ignoră acest fapt pertinent, face o gravă greșeală.
Diferența dintre cele două legăminte este asemenea celei dintre noapte și zi:
Acordul făcut de Dumnezeu cu evreii prin intermediul lui Moise depindea foarte mult de supunerea față de lege.
Iată, pun azi înaintea voastră binecuvântarea și blestemul: binecuvântarea, dacă veți asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, pe care vi le dau în ziua aceasta; blestemul, dacă nu veți asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, și dacă vă veți abate de la calea pe care v-o dau în ziua aceasta, și vă veți duce după alți dumnezei pe care nu-i cunoașteți. (Deuteronomul 11:26-28)
Pe de altă parte, Legământul Avraamic a fost făcut pentru a se împlini, indiferent de faptele lui Israel. Datorită credinței lui Avraam, urmașii săi vor fi binecuvântați, punct! Nu contează cât de des va fi Israel nesupus față de Dumnezeu, în cele din urmă, când Hristos se va întoarce, Israel va fi izbăvit. Din fericire, la acea vreme, întreaga națiune se va fi pocăit. Între timp, ei sunt ocrotiți, în pofida faptelor lor. Pocăința lor fundamentală este o făgăduială și o prezicere, nu o condiție în legământul lui Avraam.
Te voi binecuvânta foarte mult și-ți voi înmulți foarte mult sămânța, și anume: ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării; și sămânța ta va stăpâni cetățile vrăjmașilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea! (Geneza 22:17-18).
De data aceasta, centrul de greutate nu depinde de supunerea evreilor, ci de supunerea arătată de Avraam. Pe această idee, Pavel continuă să meargă atunci când le spune creștinilor neevrei despre evrei:
În ce privește Evanghelia, ei sunt vrăjmași, și aceasta spre binele vostru; dar în ce privește alegerea, sunt iubiți, din pricina părinților lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile și de chemarea făcută. (Romani 11:28-29).
Aceste cuvinte sunt cruciale: „părinților lor.” Acești părinți erau Avraam, Isac și Iacob. Este foarte important să pricepem această deosebire cheie a Legământului Avraamic. Spre deosebire de cel mozaic, evreii vor fi până la urmă izbăviți, fără a mai conta ce fac ei.
Oricum, această izbăvire se referă la evrei ca popor și ca națiune, nu ca indivizi. Pentru a fi iertat de păcate, un evreu oarecare tot trebuie să Îl primească pe Isus ca mântuitor, ca oricine altcineva. Petru le spune acest lucru destul de limpede prietenilor săi evrei, când aceștia au întrebat ce au de făcut:
După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunși în inimă, și au zis lui Petru și celorlalți apostoli: “Fraților, ce să facem?” “Pocăiți-vă”, le-a zis Petru, “și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri, și pentru toți cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru. “” (Faptele Apostolilor 2:37-39).
Unii evrei Îl vor accepta pe Hristos. Alții Îl vor refuza și vor fi excluși pentru totdeauna din rai. Însă Israel, ca națiune, va supraviețui.
Acest concept poate fi asemuit celui de Al Doilea Război Mondial. America a câștigat războiul cu Germania și Japonie și, din acest motiv, este corect să descriem rezultatul ca „americanii au supraviețuit” războiului, însemnând desigur că America ca și națiune a ieșit victorioasă. Soldați americani tot au pierit și nu au fost de față la sărbătoare, când ostilitățile au încetat.
Așijderea, întreaga națiune a Israelului a fost dusă din Egipt, însă nu fiecare individ evreu a ajuns la tărâmul făgăduit. De fapt, destul de puțini au ajuns acolo. Din cauza tuturor cârtelilor și plângerilor nefondate, Dumnezeu i-a făcut să rătăcească în deșert timp de 40 de ani. Cu excepția lui Iosua și Caleb, întreaga generație care părăsise Egiptul a murit în pustiu. Doar copiii lor au intrat în tărâmul laptelui și mierii. Chiar și Moise nu a apucat să ajungă în acel ținut. Însă noi tot putem spune că Israel, ca națiune, a fost salvată de Dumnezeu din Egipt și și-a găsit sălaș în Canaan.
Ispășirea necondiționată a Israelului este doar o parte a Legământului Avraamic. Cealaltă parte se află atunci când Dumnezeu spune „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!” (Geneza 22:18).
Urmașii lui Avraam vor supraviețui și prin acești oameni, Mesia se va arăta la orizont. Ca rezultat, neamurile vor avea șansa să imite credința lui Avraam și să ia parte la binecuvântările lui Israel. Pavel prezintă această idee în Galateni, chiar în punctul descrierii Legământului Avraamic ca un fel de mostră la Nou Legământ, asupra căruia se poate arunca o privire exhaustivă:
Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credință, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: “Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.” (Galateni 3:8)
În Epistola către Romani, Pavel oferă o ilustrare foarte elocventă. El compară Israelul cu un copac. Copacul în sine urmează să fie salvat, însă unele ramuri s-ar putea să fie tăiate, dacă nu cresc cum trebuie. „Creștere” este o alegorie pentru supunere sau nesupunere. După ce o ramură naturală (evreiască) este înlăturată, ramuri sălbatice ale altor copaci (neevrei) se pateu altoi în loc și poate deveni parte a acestui pom (Israel).
Ca și cum ar fi anticipat toată neînțelegerea care avea să se petreacă de-a lungul timpului, Pavel îi avertizează pe neevrei să nu își răstălmăcească statutul de „ramură altoită”. El începe discuția amintindu-le că, contrar celor crezute de unii, Dumnezeu nu a isprăvit cu Israel.
Întreb dar: “A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?” Nicidecum! Căci și eu sunt Israelit, din sămânța lui Avraam, din seminția lui Beniamin. (Romani 11:1).
Deși copacul în sine este în siguranță, Dumnezeu va tăia ramurile nesupuse, fie ele evrei sau neevrei.
Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, și dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, și ai fost făcut părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului, nu te făli față de ramuri. Dacă te fălești, să știi că nu tu ții rădăcina, ci rădăcina te ține pe tine. Dar vei zice: “Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu.” Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinței lor, și tu stai în picioare prin credință: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! Căci dacă n-a cruțat Dumnezeu ramurile firești, nu te va cruța nici pe tine. Uită-te dar la bunătatea și asprimea lui Dumnezeu: asprime față de cei ce au căzut, și bunătate față de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat și tu. Și chiar ei: dacă nu stăruie în necredință, vor fi altoiți; căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăși. Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin, care din fire era sălbatic, ai fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiți ei, care sunt ramuri firești, în măslinul lor? (Romani 11:17-24).
Chiar dacă Israelul este iertat necondiționat, Israelul într-o zi, ca națiune, se va pocăi și îl va accepta pe Mesia.
Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viață din morți? Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, și plămădeala este sfântă; și dacă rădăcina este sfântă, și ramurile sunt sfinte. Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, și dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, și ai fost făcut părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului, nu te făli față de ramuri. Dacă te fălești, să știi că nu tu ții rădăcina, ci rădăcina te ține pe tine. Dar vei zice: “Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu.” Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinței lor, și tu stai în picioare prin credință: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! Căci dacă n-a cruțat Dumnezeu ramurile firești, nu te va cruța nici pe tine. Uită-te dar la bunătatea și asprimea lui Dumnezeu: asprime față de cei ce au căzut, și bunătate față de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat și tu. Și chiar ei: dacă nu stăruie în necredință, vor fi altoiți; căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăși. Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin, care din fire era sălbatic, ai fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiți ei, care sunt ramuri firești, în măslinul lor? Fraților, pentru ca să nu vă socotiți singuri înțelepți, nu vreau să nu știți taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ține până va intra numărul deplin al Neamurilor. (Romani 11:15-25).
Aceasta nu este o idee oarecare a Noului Testament. Ea a fost prezisă cu mulți ani înainte de profetul Zaharia. Când Mesia se va întoarce, evreii vor observa stigmatele crucificării Sale, își vor da seama că El a mai venit deja o dată și că ei L-au respins. Va fi un moment emoționant:
Atunci voi turna peste casa lui David și peste locuitorii Ierusalimului, un duh de îndurare și de rugăciune, și își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, și-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut. (Zaharia 12:10).
Nu, Dumnezeu nu a încheiat socotelile cu Israel.
„Dar nu cumva sunt evreii blestemați pentru uciderea lui Hristos? De fapt, nu au atras chiar ei blestemul asupra lor?”
Nu, evreii nu sunt blestemați. Nici nu sunt singura nație răspunzătoare pentru moartea lui Isus. Romanii sunt răspunzători în aceeași măsură. De fapt, se poate argumenta că toată lumea este răspunzătoare. Dacă nu erau păcatele noastre individuale, Isus nu ar fi fost nevoit să vină și să moară. Moarte Lui nu a fost un accident. Nu este ca și când El și discipolii ar fi plănuit o excursie în insulele Bermude și răstignirea a ruinat planul. Moartea a fost scopul pentru care El a venit.
Oricum, dacă vorbim din perspectivă istorică, evreii și romanii laolaltă au fost cu certitudine responsabili pentru moartea Sa. Chiar dacă inițial doar liderii evreilor au fost cei care L-au urât pe Isus, iar populația evreiască L-a plăcut, gloatele au fost până la urmă ațâțate de conducători până la punctul în care s-au întors împotriva lui Isus (Matei 27:20).
În vremea lui Hristos, Israelul era un popor cucerit. Ei aveau încă libertate religioasă, însă în plan politic, erau la mâna Romei. Sub legea romană, Sanhedrin-ul evreiesc (un soi de curte manevrată, alcătuită din farisei și aristocrația preoțească) nu avea autoritatea de a-L omorî pe Isus. Ei ar fi făcut-o, dacă ar fi avut-o. În schimb, L-au predat guvernatorului roman, Pontius Pilat, iar acesta L-a omorât pe Isus, noi fiind astfel lăsați în situația obositoare și irelevantă de a polemiza cine L-a ucis pe Isus, evreii sau romanii. De fapt, a fost un efort de colaborare. În orice caz, sunt iertați atât evreii, cât și romanii. Este adevărat că gloata evreilor, în fața lui Pilat, și-a pus soarta în cumpănă cu niște cuvinte teribile:
Și tot norodul a răspuns: “Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri.” (Matei 27:25).
Totuși, aceste cuvinte au fost neutralizate de către Isus, de pe cruce:
Isus zicea: “Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Luca 23:34).
Aceste cuvinte se aplică tuturor acelora care au fost răspunzători pentru moartea lui Hristos. Să ne gândim la acest lucru. Dacă evreii ar fi blestemați, atunci cum explicăm că binecuvântarea miraculoasă dată de Sfântul Duh bisericii timpurii a fost prin evrei și condusă de către apostoli evrei?
Fiecare era plin de frică, și prin apostoli se făceau multe minuni și semne. Toți cei ce credeau, erau împreună la un loc, și aveau toate de obște. Își vindeau ogoarele și averile, și banii îi împărțeau între toți, după nevoile fiecăruia. Toți împreună erau nelipsiți de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă, și luau hrana, cu bucurie și curăție de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu, și erau plăcuți înaintea întregului norod. Și Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiți. (Faptele Apostolilor 2:43-47).
Să reținem că nu doar populația de rând a evreilor se convertise la creștinism. Mulți dintre liderii care Îi fuseseră ostili lui Isus în timpul misiei Sale se convertiseră. Faptele Apostolilor 15 ne spune că și un număr de farisei erau parte a bisericii. Faptele Apostolilor 6:7 ne spune același lucru despre preoții evrei:
Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulțea mult în Ierusalim, și o mare mulțime de preoți veneau la credință.
Evreii care au devenit creștini nu au început să întoarcă spatele propriului popor. Dacă s-a întâmplat ceva, atunci a fost că acum ei își iubeau concetățenii mai mult.
Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor, că simt o mare întristare, și am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărțit de Hristos, pentru frații mei, rudele mele trupești. Ei sunt Israeliți, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduințele, patriarhii, și din ei a ieșit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin! (Romani 9:1-5).
Pavel a adăugat ceva la aceste cuvinte pe care deja le-am văzut, însă ar fi bine să ne mai uităm rapid încă o dată la ele:
Întreb dar: “A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?” Nicidecum! (Romani 11:1).
„Bine. Așadar, Dumnezeu nu a blestemat Israelul, iar Israelul va vedea totuși o profeție împlinindu-se. Și ce mare lucru? Presupunând că unele evenimente profetice sunt încă în colimatorul Israelului, dacă totuși creștinii nu vor reuși să recunoască acest lucru? Să fie oare acesta într-adevăr sfârșitul lumii? Este opinia noastră despre profeție un lucru care rupe legământul, în ceea ce privește iertarea păcatului? Nu este important faptul că oamenii vor fi mântuiți?”
Da, creștinii au fost în dezacord în probleme de teologie și interpretare a Bibliei de ceva timp. Atât timp cât ei au înțeles cel puțin sensul crucii, Pavel nu își face griji prea mult despre diferențele de opinie. El spune tocmai acest lucru către corinteni, atunci când ei întreabă despre chestiuni de o importanță mai mică.
Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos și pe El răstignit. (1 Corinteni 2:2).
Ce-i drept, mântuirea unei persoane nu depinde de opinia sa despre Israel. Însă survine o altă problemă. Uneori, teologia însușită de o persoană afectează felul în care tratează Israelul. Acest lucru nu este de dorit și nu ar trebui să se întâmple. Însă adeseori, este.
Pavel a încercat să ne ferească de această ironie a sorții. Avertismentul său nu trebuie bagatelizat. Nu uitați, același Pavel care nu își făcea griji privind dezacordurile mărunte, scria totuși în Romani 11 cuvinte de precauție pentru neamurile gentile. El a făcut acest demers pentru a-și etala îngrijorarea față de relațiile evrei-neevrei.
În urmă cu ceva ani, am avut un discurs la Seminarul Bethel din San Diego. Subiectul nu a fost iudaismul, ci apărarea întregii Biblii, a Vechiului și Noului Testament. În general, astfel de discursuri sunt urmate de perioade de întrebări și răspunsuri cu auditoriul. Unul dintre seminariști a ridicat mâna, cu o întrebare interesantă. Asistase la multe ore de curs despre Sfârșitul vremurilor, împlinirea profeției biblice și a doua venire a lui Hristos. Cu toate că există o mare varietate de opinii în rândul creștinilor, câteva dintre precepte asociază întoarcere lui Isus cu națiunea Israelului. Acești oameni insistă pe faptul că întoarcere evreilor la Ținutul Făgăduit, în secolul al douăzecilea, este o îndeplinire a prezicerilor scripturale străvechi, și cred că o viitoare bătălie (Armaghedonul) va avea drept punct culminant salvarea Israelului de către Hristos, din fața inamicilor și căpeteniilor lumii, Hristos avându-și cartierul general în Israel.
Oricum, lăsați-mă să vă spun întrebarea seminaristului: „Ca și creștin, mă simt obligat să fiu de partea Israelului, din cauza profeției Bibliei, însă când ascult știrile, devin îngrijorat în legătură cu abuzurile israelienilor față de palestinienii persecutați. Ce ar trebui să fac în acest sens?”
Am apreciat întrebarea și am oferit un răspuns atent: „Cred în profeția Bibliei, dar eu nu cred că profeția ar trebui să fie motivul de bază pentru ca creștinii să fie de partea Israelului. Haideți să vă dau un motiv mai bun, un motiv legat de drepturile omului. Dacă am putea corecta istoria până la momentul actual, v-ați găsi în situația de a fi simpatizanți ai Israelului, indiferent de profeția Bibliei.”
Sunt mulțumit că atât de mulți creștini evanghelici iau partea Israelului, dar devin puțin nervos când aud că profeția biblică este singurul motiv. Asta pentru că popularitatea teologiilor tinde să se schimbe. Deseori această schimbare are mai puțin de-a face cu ceea ce citim în Biblie și mai multe în comun cu oamenii care urmează ultimele tendințe.
De fapt, am văzut creștini dezvoltând o simpatie pentru Orientul Mijlociu cu motive opuse și față de taberele opuse. Mulți care acceptă Teologia Înlocuirii (care are o anume revenire în rândul evanghelicilor) tind să simtă că trebuie acum să își îndrepte sentimentele spre palestinieni și să se dezică de Israel. Oare ce are de-a face una cu alta? Presupunând că Teologia Înlocuirii ar fi biblică? Nu este, dar presupunând că ar fi? De ce ar pune cineva deodată Israelul modern în partea greșită și pe teroriștii care amenință să îl distrugă în partea corectă?
Oricare ar fi punctul dumneavoastră de vedere despre profeție, de fapt orice ați crede despre Biblia însăși, trebuie să înțelegeți că foarte puține din cele pe care le auzim astăzi despre Orientul Mijlociu sunt adevărate. Contrar opiniei populare, Israelul nu ocupă teritoriul nimănui. Nici palestinienii nu sunt interesați într-o soluție cu două state. Li s-a oferit propriul stat încă de la început. Au refuzat oferta. Ceea ce vor autoritățile palestiniene este anihilarea totală a Israelului. Nu trebuie să crezi într-o profeție ad literam pentru a înțelege această otravă periculoasă.
Timpul nu ne permite o discuție detaliată despre Israelul modern. Pentru cei interesați, o serie lungă de 12 articole este disponibilă pe site-ul meu web, serie intitulată: The Truth About Israel and Palestine (Adevărul despre Israel și Palestina).
Ideea mea de aici este că o teologie eronată uneori se transformă în politică greșită sau ignoranță în privința evenimentelor din lume.
Mișcarea Rădăcini Evreiești
În zelul lor de a contracara gafele Teologiei Înlocuirii, Mișcarea Rădăcini Evreiești pare la început aidoma unei guri de aer proaspăt.
Adepții ei au dreptate când arată că creștinismul a crescut din sorgintea iudaismului, când vorbesc împotriva rușinosului antisemitism care a tulburat mult din istoria bisericii și când apără ideea că un om poate fi concomitent și evreu, și creștin. Acestea pot fi lucruri evidente, însă sunt lucruri pe care oamenii deseori le uită sau le ignoră.
Isus a afirmat că este împlinire a profeției Vechiului Testament (sau profeție din Tannach, așa cum l-ar numi iudeii ortodocși). Ar fi demn de atenția dumneavoastră să aruncați o privire mai amănunțită asupra unor astfel de proorociri, îndeosebi Daniel 9) care dă un calendar profetic despre vremea venirii lui Mesia) și Isaia 53, care prezice faptul că Mesia va muri pentru păcatele lui Israel și se va ridica din morți.
Când m-am convertit la creștinism, în timpul facultății, mai întâi părinții m-au târât de la un rabin la altul, fiecare dintre ei încercând să îmi explice că nu pot fi concomitent și evreu, și creștin. Cu fiecare prilej, i-am pus rabinului o întrebare la care nu a fost capabil să îmi dea un răspuns mulțumitor în vreun fel:
„A fi evreu este o religie sau un neam?”
Dacă răspunsul lui era „religie”, atunci aș fi întrebat de ce atât de mulți evrei atei (inclusiv propriul meu tată) erau încă considerați evrei de către comunitatea evreiască.
Dacă răspunsul era „neam”, atunci aș fi arătat că cineva poate fi evreu și crede în orice, Buda, umanism, marțieni, chiar și în Isus. Seminția ta rămâne seminția ta. Rămâi membru al aceleiași seminții indiferent de convingerile personale. Acest lucru ar trebui să fie și în cazul (ipotetic) în care Isus nu ar fi fost Mesia.
Dar se întâmplă ca Isus să fie Mesia. Îngăduiți-mi să fac afirmația cea mai modestă a veacului: credința într-un Mesia evreu nu descalifică o persoană de a se numi pe sine evreu.
Inițial m-a bucurat tovărășia cu alți credincioși evrei. Deși eram foarte mulțumit de a mă numi pe mine însumi creștin, nu conta pentru mine că ceilalți preferau termeni ca „evreu complet” sau „evreu mesianic”. Pentru mine, era vorba de același dejun, doar ambalat altfel.
Nu am simțit nici o obligație de a include obiceiuri evreiești în viața mea, cum ar fi bunăoară Sabatul, Paștele sau Yom Kippur. Nici nu L-am simțit pe Dumnezeu chemându-mă la sinagoga mesianică mai mult decât la slujba de duminică de la biserică.
Însă dacă prietenii mei evrei-creștini s-au bucurat de ținerea tradițiilor moștenirii lor, mie mi s-a părut foarte bine. În acele zile, nu eram îmboldit de nimeni să urmez mulțimea. Tradiția evreiască era descrisă ca o opțiune. Evanghelia însăși rămânea pură și nevinovată. Eram izbăviți prin răscumpărarea făcută de Isus și nimic altceva.
Singura problemă a acelor zile era un fel de zel exagerat, care devenise un pic arogant. Eram îngrijorat când unii dintre confrații mei iudeo-creștini spuneau:
„Ca evrei, suntem deja poporul ales al lui Dumnezeu. Și când cineva devine creștin, este iarăși ales al lui Dumnezeu, așa că noi suntem, fără îndoială, aleși de două ori și de două ori binecuvântați!”
Înfumurată afirmație, eu totuși nu am auzit vreodată vreo erezie ostentativă și pentru acest motiv nu am avut insomnii în privința căii confraților mei evrei-creștini. Dar pe măsură ce anii au trecut, am văzut schimbări treptate și semnificative la „evreii compleți.” Obiceiurile, legile alimentare și sărbătorile iudaismului nu mai erau doar o tradiție oarecare pentru ei. Evrei-creștinii erau acum sub obligația continuării supunerii Legii lui Moise. La neevrei, aceasta era doar o opțiune. Apoi, pe măsură ce timpul a trecut, și acest lucru s-a schimbat. Am auzit că Dumnezeu cerea și neevreilor să se supună Legii.
Evoluția unui punct de vedere este un fenomen omenesc obișnuit. Oamenii, când sunt incitați de desfășurarea unui fapt, sunt rareori mulțumiți. Există mereu nevoia de mai mult, mereu o nevoie de a cere forme tot mai mari de supunere.
A fost apoi mai rău. Am început să aud că Noul Testament a fost la origine scris în ebraică și că ideile grecești au schimbat substanțial rădăcinile evreiești originale ale creștinismului. Am auzit de la câțiva oameni că evreii vor fi izbăviți chiar dacă Îl primesc pe Hristos sau nu. Unii au mers până la a nega Treimea, afirmând astfel că dumnezeirea lui Isus a fost o scorneală a împăratului Constantin.
Acesta este tipul de „scolastică” care a inspirat apariția cărții Codul lui Da Vinci și care trădează o ignoranță enormă față de istoria bisericii de la începuturi.
Evreii creștini care nu reușesc să își îndemne confrații evrei către Hristos sau care neagă Treimea sunt în minoritate, așa că nu mă voi concentra pe aceste chestiuni în această conjunctură. În orice caz, l-am citat deja pe Petru spunându-le confraților lui evrei că trebuie să Îl primească pe Hristos. Iar eu apăr Treimea și în alte articole, arătând cum ea poate fi găsită și în Vechiul Testament!
În ceea ce privește Noul Testament scris în ebraică, acest lucru este adevărat doar pentru Evanghelia lui Matei, dar chiar și Matei a scris apoi o versiune în greacă, așa cum reiese din faptul că uneori el se oprea pentru a explica cititorilor care este sensul unei anume expresii ebraice sau ebraico-aramaice.
Și pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: “Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46).
Restul Noului Testament a fost scris în limba greacă, lucru care are sens odată ce acesta țintea în mod deosebit un public vorbitor de greacă. Limba greacă era pentru lumea antică ceea ce este limba engleză astăzi. Era limba curții regale și a pieței publice. Cineva putea să călătorească în orice țară și să găsească acolo oameni care vorbeau greacă. Astfel că, în mod firesc, are sens faptul că Evanghelia lui Hristos, care a fost menită să ajungă la întreaga lume, să fi fost scrisă în cea mai comună și înțeleasă limbă.
Dacă Noul Testament ar fi fost scris în ebraică, ar fi fost bine și așa. Chestiunea este că lucrurile nu s-au întâmplat în acest fel. Dar încearcă să lămurești așa ceva unor oameni care folosesc mândri numele Yeshua în loc de Isus, de parcă ar fi vreo chestiune de o importanță care cutremură pământul limba în care Îi pronunțăm numele.
Pe site-ul Passion For Torah (Pasiune pentru Tora), citim următoarele:
„De ce folosim Yeshua în loc de Isus? Cei mai mulți evrei mesianici și adepți ai mișcării Rădăcini Evreiești folosesc numele Yeshua când se referă la Isus. Motivul este acela că numele Isus nu este un nume adevărat, acela pe care îngerul Domnului i-a spus lui Iosif să I-l dea (Matei 1:18). În engleză, numele Isus nu înseamnă nimic. Este doar un nume, pentru identificare. În orice caz, în ebraică, Yeshua înseamnă ceva, și anume „mântuire.””
Un nume este important doar pentru că ne indică persoana corespunzătoare. Atât timp cât avem un singur Dumnezeu adevărat, atât timp cât înțelegem că Dumnezeu Cuvântul a devenit Dumnezeu Fiul care a plătit pentru păcatele noastre pe cruce, de ce ar face Dumnezeu hernie dacă noi pronunțăm numele ca Jesus (în engleză) sau Iesus (în greacă) în loc de Yeshua? Preocupările legate de astfel de probleme ne amintesc de observația făcută de Isus la faptul că unii oameni „strecoară țânțarul, dar înghit cămila.” (Matei 23:24).
Acesta ar fi un exemplu de moft legalist, chiar dacă Noul Testament ar fi fost scris în ebraică.
Îngăduiți-mi să fac mai evident ceea ce este evident: dacă numele Yeshua înseamnă mântuire, atunci traducerea lui Yeshua în orice altă limbă înseamnă același lucru! Așadar, ce înseamnă Isus? Mântuire!
Așa cum s-a întâmplat să fie, nici un manuscris antic în ebraică a Noului Testament nu s-a găsit vreodată. Chiar și în cazul lui Matei, singurele manuscrise timpuri care au supraviețuit sunt în limba greacă, cât și altele în alte limbi. Știm despre versiunea originală ebraică deoarece există un comentariu asupra ei de la părintele bisericesc din secolul al doilea, Papias. Irineu și Origen au scris și ei comentarii similare.
Cu mult mai îngrijorătoare decât discutarea limbii originale a Noului Testament este mesajul Noului Testament.
Ideea că creștinii sunt încă supuși legii nu este doar neadevărată, ci este chiar cea dintâi erezie cu care creștinii au avut de-a face. Chiar apostolii au crezut acest lucru pentru o vreme (ceea ce creează o oarecare confuzie), însă aceștia s-au îndreptat după Conciliul de la Ierusalim, despre care putem afla în Faptele Apostolilor 15.
De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăți acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu; ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate și de sânge. (Faptele Apostolilor 15:19-20).
Mai târziu, Pavel a ajuns la concluzia că acel conciliu nu a mers îndeajuns de departe. Chiar și carnea oferită idolilor era permisă, atât timp cât nu se făcea închinare la acel idol (1 Corinteni 8-10).
„Dar nu ne-a spus Isus că El nu a venit pentru a înlătura legea?”
Afirmația în cauză se poate găsi la slujba de pe Munte. Iată cuvintele lui Isus:
Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. (Matei 5:17-18).
După cum puteți vedea, Isus a spus într-adevăr că El nu a venit să înlăture Legea. Dar nu asta e tot ce a spus. Este întotdeauna important să citim contextul Scripturii. Isus a continuat adăugând „am venit nu să stric, ci să împlinesc”. A mai spus și „până ca să se fi întâmplat toate lucrurile.”
Când s-a împlinit Legea? Când s-a îndeplinit totul? Acestea sunt întrebări de milioane. Legea s-a împlinit atunci când Isus a murit pe cruce. La acea vreme, potrivit lui Matei, perdeaua Templului s-a rupt în fața Sfântului Sfinților, în mod supranatural.
Și îndată perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat. (Matei 27:51).
Calea ne este deschisă acum pentru a merge în prezența lui Dumnezeu, fără vreun Mare Preot și sacrificiu animal o dată pe an, de Yom Kippur. În locul acestora, Isus a devenit Mare Preot fundamental și sacrificiu fundamental. (Evrei 4,6,9-10).
Este adevărat, El a vorbit despre „nici o iotă sau o frântură de slovă din lege” fiind calm, însă tot El a explicat cât timp va dura această situație: „până ce toate se vor fi întâmplat.” Aceste toate care să se întâmple sunt lucrurile descrise mai sus. De aceea Isus spunea, chiar înainte să moară, „S-a isprăvit” (Ioan 19:30). Afirmația despre ceruri și pământ care vor trece, era într-un limbaj obișnuit în acea cultură, în care un jurământ depus însemna și o garanție a jurământului; nu o cronologie a evenimentelor care aveau să se desfășoare.
Oamenii uită că, deși noi citim despre misia lui Isus într-o carte pe care o denumim Noul Testament, totuși Vechiul Testament (sau Vechiul Legământ) era încă în vigoare, până când El a fost răstignit și a murit ca ispășire pentru păcatele noastre. Însă înainte de acest eveniment crucial, pe toată durata vieții, Isus a urmat Legea lui Moise și a încurajat și pe alții să o facă.
Trebuie ca noi acum să ascultăm de Lege, după ce Isus a murit pe cruce pentru noi? Desigur că nu. Noi suntem într-o relație, cu Isus și cu Sfântul Duh, care merge dincolo de Lege.
Întreaga carte a Galatenilor a fost scrisă deoarece evreii creștini din primul secol făceau comentarii asemănătoare celor de astăzi din Mișcarea Rădăcini Evreiești. În cazul lor, practica se centra mult în jurul circumciziei. Neevreilor li se spusese că pentru a deveni evrei trebuiau ca mai întâi fiecare persoană de parte bărbătească din familia lor să fie circumcisă. Aceia care au refuzat să facă astfel erau tratați ca cetățeni de mâna a doua.
Dar când a venit Chifa în Antiohia, i-am stat împotrivă în față, căci era de osândit. În adevăr, înainte de venirea unora de la Iacov, el mânca împreună cu Neamurile; dar când au venit ei, s-a ferit și a stat deoparte, de teama celor tăiați împrejur. Împreună cu el au început să se prefacă și ceilalți Iudei, așa că până și Barnaba a fost prins în lațul fățărniciei lor.
Când i-am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în fața tuturor: “Dacă tu, care ești Iudeu, trăiești ca Neamurile, și nu ca Iudeii, cum silești pe Neamuri să trăiască în felul Iudeilor?” (Galateni 2:11-14).
Pavel le-a scris galatenilor, pentru a le reaminti câteva lucruri pe care evident, le propovăduise și când fusese personal printre ei. Mai întâi le-a spus că în biserică „nu mai este nici iudeu, nici grec” (Galateni 3:28). Acest lucru nu era în contradicție cu convingerile lui Pavel cum că anumite profeții vor fi împlinite pentru Israel. Însă viața bisericească era o chestiune diferită, până la urmă. Dacă șederea noastră în fața lui Hristos nu înseamnă vreo distincție între evreu și gentil, cum ar fi simțit Pavel în legătură cu cei care pretindeau că ne-am închina mai adecvat lui Dumnezeu dacă am ține riturile evreiești?
„Am auzit acel verset explicat. Ei spun că este un verset al mântuirii, care vorbește despre poziția noastră în rai și că nu are nimic de-a face cu biserica.”
Nimic de-a face cu biserica? A fost scris PENTRU biserică, pentru că era o problemă DIN biserică. Evreii creștini se simțeau superiori creștinilor neevrei. Pentru a corija această falsitate zadarnică, Pavel ne spune că în biserică nu există evreu sau grec. Da, acest lucru va rămâne adevărat atunci când vom ajunge în rai, așa cum este și acum. Biserica se presupune a fi o mostră a raiului pe pământ, o ambasadă a Împărăției lui Dumnezeu.
De fapt este loc pentru a avea slujbe bisericești cu aromă etnică, fie ea evreiască sau de altă naționalitate.
De dragul mărturisirii, Pavel a vorbit la nivelul și în limbajul oamenilor la care dorea să ajungă mesajul. Atât cât a mers cu evanghelizarea, el s-a apropiat de evrei și de greci în moduri cât se poate de diferite.
Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iudeu, ca să câștig pe Iudei; cu cei ce sunt sub Lege, m-am făcut ca și când aș fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câștig pe cei ce sunt sub Lege. (1 Corinteni 9:20).
Mergând pe acest filon, ai putea într-adevăr să ajungi cu Evanghelia la prietenii evrei mai ușor printr-o slujbă mesianică ținută sâmbăta, decât cu una la duminicală de dimineață în biserică. Acesta poate fi un loc foarte bun de început. Însă mai există și chestiunea unde se va încheia. Pavel pare să fi ținut în echilibru principiul începerii și al încheierii: atât cât a continuat cu demersul său, pentru evrei el a devenit evreu. Atât cât a mers adunarea de discipoli, el a vrut ca evreii să afle că calitatea lor de evrei nu mai era importantă. În schimb, Hristos și confreria pe care El o acordă tuturor popoarelor este importantă. În biserică „nu este evreu, nu este grec.”
Pavel a avut însă și alte lucruri de spus către galateni. El a vrut ca ei să înțeleagă că nu dispun de luxul de a se agăța de câteva obiceiuri, precum circumcizia, dacă nu vor purcede la a se supune întregii Legi a lui Moise.
Și mărturisesc iarăși încă odată oricărui om care primește tăierea împrejur, că este dator să împlinească toată Legea. (Galateni 5:3).
Nimeni nu face acest lucru. În schimb, ei aleg doar obiceiurile care le convin. S-ar putea să se bucure de Kosher sau de sărbătorirea Sabatului, însă cine, de exemplu, mai face sacrificii animale astăzi? Nici un creștin pe care l-am întâlnit vreodată, deși sunt sigur că există mereu pe undeva vreun țicnit care ar face orice.
Ori de câte ori întâlnesc evrei ortodocși, evrei creștini sau doar creștini adepți ai legii care pretind că trebuie să urmeze Legea, pun o întrebare foarte simplă.
„Faci și sacrificii animale? Asta este o parte destul de însemnată a Legii Mozaice.”
Aproape de fiecare dată aud același răspuns: „Nu putem. Templul a fost distrus.” Acest argument ar putea suna convenabil, însă el sufocă imediat oamenii în nisipul mișcător din care este făcut. Nu a existat templu de la Moise până la Solomon, totuși Dumnezeu încă poruncea sacrificiile.
„Am auzit spunându-se că Legea și Evanghelia sunt una și aceeași, și că Evanghelia este doar o exprimare mai vastă a legii.”
Pur și simplu nu este adevărat. Cei care fac o astfel de afirmație își justifică poziția doar printr-o gimnastică verbală pe seama învățăturii foarte clare a Scripturii.
Cuvintele lui Pavel către galateni nu au fost vreodată mai relevante. Ai putea crede că au fost scrise către adepții de astăzi ai Mișcării Rădăcini Evreiești.
O, Galateni nechibzuiți! Cine v-a fermecat, pe voi, înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus Hristos ca răstignit? Iată numai ce voiesc să știu de la voi: prin faptele Legii ați primit voi Duhul, ori prin auzirea credinței? Sunteți așa de nechibzuiți? După ce ați început prin Duhul, vreți acum să sfârșiți prin firea pământească? În zadar ați suferit voi atât de mult? Dacă, în adevăr, e în zadar! Cel ce vă dă Duhul și face minuni printre voi, le face oare prin faptele Legii sau prin auzirea credinței? (Galateni 3:1-5).
După ce a venit credința, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta. (Galateni 3:25).
Contrastul dintre credința mântuitoare și Lege nu ar putea fi arătat mai limpede. Legea a fost împlinită. Acum există Noul Legământ. Așa cum a arătat bine Isus, să nu amestecăm vinul nou cu burdufurile vechi (Matei 9).
Ce a vrut Isus să spună, atunci când a zis că legea fusese împlinită? Pentru început, că în loc de porunci pentru fapte exteriorizate, Dumnezeu ne oferă o relaționare cu Duhul Său, cel care ne schimbă inimile și ne face (sper) mai iubitori, astfel încât să nu mai avem nevoie de porunci gen „Să nu ucizi” sau „Să nu furi” sau „Să nu poftești nevasta aproapelui tău.” Dacă noi deja am fi iubitori, dacă deja am fi lipsiți de egoism, dacă deja am trata oamenii așa cum ne dorim să fim tratați, aceste lucruri ar surveni în modul cel mai firesc.
Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea și Prorocii. (Matei 7:12).
Pavel le-a propovăduit ceva foarte asemănător galatenilor. Nu este nimic surprinzător, odată ce ei erau oameni care uitaseră cum Legea fusese deja îndeplinită prin Evanghelie.
Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Galateni 5:14).
Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preț, ci credința care lucrează prin dragoste. (Galateni 5:6).
Numim acest lucru o împlinire a Legii Morale, iar ea se potrivește foarte bine cu Ieremia 31, prin care Dumnezeu a spus: „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor.” Cealaltă parte a legii, Legea Rituală, a fost îndeplinită prin moartea lui Isus pe cruce. Sacrificiile de animale din vechime erau doar o umbră a ceea ce Isus avea ulterior să facă pentru toți oamenii. Sângele mieilor și taurilor oferise doar o imagine a ispășirii, astfel ca oamenii, care aveau nevoie să fie izbăviți de Isus, să poată fi mântuiți chiar și înainte de venirea Sa.
„Dar nu a arătat Pavel însuși că el era totuși sub puterea legii, supus urmărilor unui legământ?”
Incidentul în cauză se regăsește în Faptele Apostolilor 21.
Când l-au auzit, au proslăvit pe Dumnezeu. Apoi i-au zis: “Vezi, frate, câte mii de Iudei au crezut, și toți sunt plini de râvnă pentru Lege. Dar ei au auzit despre tine că înveți pe toți Iudeii, care trăiesc printre Neamuri, să se lepede de Moise, că le zici să nu-și taie copiii împrejur, și să nu trăiască potrivit cu obiceiurile. Ce este de făcut? Negreșit, mulțimea are să se adune, căci vor auzi că ai venit. Deci, fă ce-ți vom spune noi. Avem aici patru bărbați, care au făcut o juruință. Ia-i cu tine, curăță-te împreună cu ei, și cheltuiește tu pentru ei, ca să-și radă capul. Și astfel vor cunoaște toți că nu este nimic adevărat din cele ce au auzit despre tine, ci că și tu umbli întocmai după rânduială, și păzești Legea. Cu privire la Neamurile, care au crezut, noi am hotărât și le-am scris că trebuie să se ferească de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate și de curvie.” Atunci Pavel a luat pe oamenii aceia, s-a curățit, și a intrat cu ei a doua zi în Templu, ca să vestească sfârșitul zilelor curățirii când se va aduce jertfă pentru fiecare din ei. (Faptele Apostolilor 21:20-26).
Am studiat deja motivul pentru care Pavel a făcut toate aceste lucruri.
Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iudeu, ca să câștig pe Iudei; cu cei ce sunt sub Lege, m-am făcut ca și când aș fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câștig pe cei ce sunt sub Lege. (1 Corinteni 9:20).
Pavel știa că era mai lesne să îndrepți dinții cu o proteză decât cu ciocanul. El nu a vrut ca iudeii să respingă Evanghelia prin neînțelegerea unui fapt, anume că el ar fi fost potrivnic Legii lui Moise doar pentru că pricepuse că Legea era acum împlinită.
Însă dacă Pavel s-a arătat maleabil de dragul mărturisirii, el totuși nu se mai considera a fi legat de Lege. „Măcar că nu sunt sub Lege.” Nu este nimic chestionabil la aceste cuvinte. Ele sunt îndeajuns de clare.
Desigur, unii oameni din Mișcarea Rădăcini Evreiești au o abordare mult mai vehementă față de Pavel. Ei admit că el de fapt ne-a învățat că nu mai suntem sub lege, însă îi discreditează cuvintele pe baza faptului că el nu era un apostol adevărat, nefiind astfel inspirat de Sfântul Duh, precum Petru și ceilalți.
Cum însă Pavel a așternut în scris jumătate dintre cărțile Noului Testament, priviți cât de mult din Scriptură ar trebui acum aruncată pe fereastră, doar pentru că oamenii nu pot admite că noi nu mai suntem sub puterea Legii!
Adevărul este că Pavel a fost la fel de apostol precum oamenii care L-au urmat pe Isus vreme de trei ani. Ca dovadă, trebuie doar să ne uităm la cuvintele unuia dintre acești oameni, Petru însuși:
Să credeți că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris și preaiubitul nostru frate Pavel, după înțelepciunea dată lui, ca și în toate epistolele lui, când vorbește despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri grele de înțeles, pe care cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc ca și pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor. (2 Petru 3:15-16).
Observați cu câtă naturalețe Petru pune pe picior de egalitate cuvintele lui Pavel cu cele ale Scripturii. Cât despre ideea că oamenii vor răstălmăci cuvintele lui Pavel fiind „ignoranți și nestatornici”, vom fi îngăduitori și vom trece cu vederea această considerație. Însă să înțelegem acest lucru: dacă Pavel nu a fost inspirat divin, atunci nici Petru nu a fost inspirat când a scris despre Pavel. Dacă Petru nu a fost apostol, atunci nimeni nu a fost apostol!
Așa cum am spus mai devreme, nimeni, incluzând aici și pe cei din Mișcarea Rădăcini Evreiești, nu se întoarce cu adevărat la întreaga Lege. În schimb, ei tind să izoleze obiceiurile, precum sărbătorile iudaice sau ținerea Sabatului. Pavel a cuvântat și despre acest lucru.
Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat. (Coloseni 2:16).
Dacă un evreu creștin sau orice creștin se găsește personal dator să respecte Sabatul sau vreo sărbătoare anume, cu certitudine este o opțiune personală. Nu am nimic de împărțit cu acele tradiții atâta timp cât ele sunt descrise ca ceea ce sunt, tradiții. Problema este că prea adesea ele nu sunt descrise ca fiind opțiuni. Auzim discursuri fățarnice despre cât de importante sunt aceste zile sfinte pentru Dumnezeu.
Mark Biltz de la El Shaddai Ministries nu numai că vede sărbătorile străvechi ca importante, ci crede că Dumnezeu vrea să le folosim pentru a comunica fapte despre a doua venire a lui Isus:
„Unii oameni spun că sărbătorile Domnului nu mai sunt importate, că ele sunt încheiate odată cu Noul Testament. Însă Dumnezeu este Acela de ieri, de azi și pentru veșnicie. Dacă lași baltă zilele de sărbătoare, înseamnă că ai aruncat unul dintre mijloacele tale de comunicare.”1
Biltz privește părerea noastră despre Lege ca pe un barometru al antisemitismului:
„Unde veți sta în ziua de pe urmă? Încercarea cea mare va fi când veți pomeni despre legile lui Dumnezeu. Când spui că trebuie să stăm alături de poporul evreu, un șuvoi de ură anormală vine din gurile lor. Îngăduie acei oameni ca tradițiile omenești să acopere adevărurile eterne ale Cuvântului lui Dumnezeu?”2
Țin să reamintesc cititorului că eu însumi sunt evreu. Sunt de partea poporului evreu! Dar tot pun sub semnul întrebării faptul că mai suntem încă sub Legea Mozaică, deoarece sunt câteva versete biblice care contrazic o atare învățătură, iar acele versete sunt întregul Nou Testament!
Pavel a făcut limpede faptul că legile alimentației și sărbătorirea anumitor zile sunt doar opțiuni:
Unul socotește o zi mai presus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredințat în mintea lui. Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face. Cine mănâncă, pentru Domnul mănâncă pentru că aduce mulțumiri lui Dumnezeu. Cine nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă; și aduce și el mulțumiri lui Dumnezeu. (Romani 14:5-6).
Același Pavel spunea, privitor la aceia care vor trece de judecată în legătură cu sărbătorile etc.:
Cine ești tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuși, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea.
Acest lucru survine din Romani 14:4, care este chiar înainte versetului despre „zilele sfinte”, asupra cărora tocmai am aruncat o privire.
Însă nu este de ajuns că ținerea obligatorie a sărbătorilor evreiești este apărată astăzi. Dojeni usturătoare le sunt oferite celor care ar îndrăzni să ignore obiceiurile din Vechiul Testament și să sărbătorească, în schimb, zile precum Crăciunul. Ni se amintește cum cândva, pe 25 decembrie, alte credințe se celebrau în Roma antică, precum festivalul Saturnalia și însuși soarele.
Pe site-ul Last Trumpet următoarea plângere apare, cu privire la obiceiurile „păgâne” la care creștinii aderă:
„Ei sărbătoresc Crăciunul, care e sărbătoarea păgână a zeului soare și nașterea soarelui.”3
În mod ironic, ei sunt aici de aceeași parte cu ateii, atunci când vremea Crăciunului se ivește. Suntem obișnuiți ca ateii să vorbească împotriva Crăciunului, nu doar în timpul lunii decembrie, ci tot anul. Îmi amintesc o dezbatere în care oponentul meu a divagat, pentru a menționa că Crăciunul a fost la origine o sărbătoare păgână, anume festivalul roman Saturnalia, transformat într-una creștină cu mulți ani mai târziu, după ce împăratul Constantin a făcut creștinismul religia oficială a Romei. Cred că ideea aceasta m-a uluit într-un mod incredibil, fiind gata-gata să cad de pe scenă în fața acestei „revelații.”
În schimb, l-am întrebat liniștit pe oponentul meu ce sărbători anume au de-a face cu discuția noastră, legat de acuratețea Bibliei. Biblia nu spune nimic despre Crăciun, în vreun fel sau altul.
Acum, o atare dezbatere s-ar putea rezuma la un joc de-a șoarecele și pisica, însă cât de trist este când suntem obligați la asemenea discuții cu lideri creștini.
Îngăduiți-mi să pun o întrebare simplă: dacă creștinismul înseamnă convertirea sufletelor sau convertirea națiunilor, ce anume este greșit în convertirea sărbătorilor?
Da, dulce casă Virginia, este adevărat: Crăciunul a fost cândva Saturnalia. Cu tot respectul pentru atei și pentru prietenii mei, evrei creștini – și ce dacă?
În scrisoarea lui Pavel către corinteni, el a vorbit despre o problemă asemănătoare, o altă practică religioasă păgână fiind transformată într-o funcțiune socială alternativă. De astă dată, în chestiune se afla carnea. În Grecia antică, resturile de la animalele sacrificate erau plasate în piața publică. Nu se putea ca cineva să cumpere carne sau să o mănânce fără a ști că bucata cu proteine fusese mai întâi întrebuințată la adorarea vreunei zeități grecești. Mulți creștini s-au închinat la acești idoli în anii dinaintea lui Hristos. Se simțeau apoi vinovați bucurându-se de o astfel de carne, puțin înfricoșați (o frică de înțeles, altminteri) pentru că parcă s-ar fi întors la închinarea la idoli, o practică la care abia renunțaseră. Acest lucru a pricinuit chiar o scindare în biserică.
Unii spuneau: „Este doar carne. Liniștiți-vă!” Alții găseau că consumarea animalelor era un lucru păcătos. Lui Pavel i s-a cerut să vorbească despre această situație și el a dat două răspunsuri.
Mai întâi, el le-a amintit oamenilor că carnea în sine era ceva neutru. Dacă a fost utilizată în sacrificiul făcut pentru vreun zeu fals, fie. Atât timp cât creștinul a renunțat la fosta religie și a consumat carnea pentru nici un alt motiv decât că îi place carnea, nu face nici un rău.
Pe de altă parte, Pavel i-a avertizat pe corinteni să nu încurajeze vreodată pe cineva să își încalce conștiința. De pildă, nu era un păcat să mănânci carne. Dar dacă oamenii ar crede că este, de ce să îți ispitești prietenii să facă ceva ce ei consideră a fi păcat? În ziua judecății, Dumnezeu le va judeca inimile și motivele, nu cunoștințele despre libertate versus legitimitate.
Deci, cât despre mâncarea lucrurilor jertfite idolilor, știm că în lume un idol este tot una cu nimic, și că nu este decât un singur Dumnezeu. Căci chiar dacă ar fi așa numiți “dumnezei”, fie în cer, fie pe pământ (cum și sunt în adevăr mulți “dumnezei” și mulți “domni”), totuși pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile și pentru care trăim și noi, și un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile și prin El și noi. Dar nu toți au cunoștința aceasta. Ci unii, fiind obișnuiți până acum cu idolul, mănâncă un lucru ca fiind jertfit unui idol; și cugetul lor, care este slab, este întinat.
Dar nu carnea ne face pe noi plăcuți lui Dumnezeu: nu câștigăm nimic dacă mâncăm din ea, și nu pierdem nimic dacă nu mâncăm. Luați seama însă ca nu cumva această slobozenie a voastră să ajungă o piatră de poticnire pentru cei slabi. Căci dacă te vede cineva pe tine, care ai cunoștință, că șezi la masă într-un templu de idoli, cugetul lui, care este slab, nu-l va împinge pe el să mănânce din lucrurile jertfite idolilor? (1 Corinteni 8:4-10).
Voi oferi același sfat pentru confrații mei creștini de astăzi. Dacă alegeți personal să nu sărbătoriți Crăciunul, vă respect alegerea. Dar înainte de a-i judeca pe alții, care privesc această perioadă a anului ca fiind minunată, ca însemnând sărbătorirea lui Hristos, vă îndemn să vă mai aruncați o a doua privire peste 1 Corinteni. Hei! Sună ca un titlu: A doua privire la 1 Corinteni!
De fapt, o a doua privire peste întreg Noul Testament pare să fie în regulă.
Concluzie
Scopul acestui articol a fost de a ameliora relația dintre creștini și evrei, prin chestionarea și corectarea celor două precepte opuse despre creștini și evrei. Nu, Dumnezeu nu a isprăvit totul cu Israel. Însă în zelul nostru de a arăta această idee, să nu mergem până într-acolo încât să spunem oamenilor că ei se află încă sub Lege.
În încheiere, cine ar putea aduce îmbunătățiri spuselor evreului creștin Simon Petru, când discută cu confrații lui apostoli dacă neamurile ar trebui sau nu să urmeze Legea?
După ce s-a făcut multă vorbă, s-a sculat Petru și le-a zis: “Fraților, știți că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi, ca, prin gura mea, Neamurile să audă cuvântul Evangheliei, și să creadă. Și Dumnezeu, care cunoaște inimile, a mărturisit pentru ei, și le-a dat Duhul Sfânt ca și nouă. N-a făcut nici o deosebire între noi și ei, întrucât le-a curățit inimile prin credință. Acum dar, de ce ispitiți pe Dumnezeu, și puneți pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinții noștri, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca și ei, suntem mântuiți prin harul Domnului Isus.” (Faptele Apostolilor 15:7-11).
Oho! A-L ispiti pe Dumnezeu, punând pe gâtul discipolilor un jug pe care nici noi, nici părinții noștri nu au fost în stare să îl ducă! Cred că cele de mai sus spun totul.
Note de subsol:
1) Mark Biltz, Blood, Moons (Sânge, Luni), pag. 49, WND Books, 2014.
2) Ibidem, pag. 172.
3) www.lasttrumpet.org/paul_false_apostle.htm
