de Keith Mathison
Una dintre cele mai obişnuite întrebări puse de studenții Bibliei are de a face cu relaţia dintre Israel şi biserică. Noi citim Vechiul Testament, şi este evident că majoritatea acestuia are de a face cu istoria lui Israel. De Iacov la exil, poporul lui Dumnezeu este Israel, şi Israel este Poporul lui Dumnezeu. În ciuda constantei păcătuiri a împăratului şi a poporului ducând la judecata exilului, profeții s-au uitat dincolo de această judecată cu speranţa unei vremi de restaurare pentru Israel. Când ne întoarcem la Noul Testament, aceeaşi istorie continuă, şi Israel este încă în imagine. Isus este descris ca unul căruia i se va da „tronul tatălui său David” şi unul care „va domni peste casa lui Iacov (Israel) pentru totdeauna” (Luca 1:32-33). El este prezentat ca Unul pe care profeții l-au prevăzut.
Primii care au crezut că Isus este Mesia promis sunt israeliții – Andrei, Petru, Iacov, Ioan. Dar în Evanghelii, de asemenea auzim că Isus vorbeşte despre clădirea bisericii Lui, şi noi vedem ostilitatea crescândă între conducătorii lui Israel şi Isus. Auzim că Isus vorbeşte despre distrugerea arendașilor viei şi că o dă altora (Luca 20:9-18). În cartea Faptele Apostolilor, răspândirea evangheliei către samariteni şi neamuri conduce la un mai mare conflict cu liderii religioși ai lui Israel. Astfel, este Israel aruncat de o parte şi înlocuit de această nouă entitate cunoscută ca „biserica”?
Sunt cei care ar spune da, dar răspunsul nu este atât de simplu, căci de asemenea dăm peste indicii că Dumnezeu nu a terminat cu națiunea lui Israel. La sfârşitul declaraţiei Lui de vaiuri asupra cărturarilor şi fariseilor, Isus spune, „căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!”” (Matei 23:39). În discursul de pe Muntele Măslinilor, El vorbeşte despre Ierusalim ca fiind călcat în picioare „până se vor împlini vremurile Neamurilor” (Luca 21:24). În Faptele Apostolilor, Petru spune unei audiențe evreieşti: „Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor; despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime.” (Faptele Apostolilor 3:19-21). În final, Pavel vede lucrurile despre Israel care înlătură respingerea totală. Vorbind despre Israel, el scrie, „Întreb, dar: „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?” Nicidecum!” (Romani 11:1a).
Pentru a înțelege relaţia dintre Israel şi biserică aşa cum este descrisă în Noul Testament, va trebui să ne uităm la chestiune în contextul diferitelor răspunsuri pe care creştinii le-au dat de-a lungul anilor. Viziunea dispensaționalismului tradițional susține că Dumnezeu nu l-a înlocuit pe Israel cu biserica dar că Dumnezeu are două programe în istorie, unul pentru biserică şi unul pentru Israel. Dispensaționalismul tradiţional de asemenea susține că biserica constă doar din credincioşi mântuiți între Cincizecime şi răpire. Biserica fiind trupul lui Cristos nu include credincioşii Vechiului Testament. Dispensaționalismul progresiv a modificat unele dintre aceste viziuni, dar viziunea dispensaționalistă tradiţională rămâne foarte populară. Unii teologi ai legământului au adoptat o viziune pe care mulți dispensaționaliști o descriu ca „teologia înlocuirii.” Aceasta este ideea că biserica l-a înlocuit complet pe Israel. Evreii pot încă să fie mântuiți la un nivel individual prin a veni la Cristos, dar națiunea lui Israel Israel şi evreii ca popor nu mai au nici o parte de jucat mai departe în istoria răscumpărării.
Un studiu atent al Noului Testament dezvăluie că amândouă aceste interpretări ale relaţiei între Israel şi biserică sunt deficiente. Relaţia dintre poporul lui Dumnezeu în Vechiul Testament şi poporul lui Dumnezeu în Noul Testament este descrisă mai bine în termenii unei dezvoltări organice mai degrabă decât fie ca separare fie ca înlocuire. În timpul majorității erei Vechiului Testament, există în esenţă trei grupuri de oameni: națiunile neamurilor, Israelul național, Israelul adevărat (rămășița credincioasă). Deşi națiunea lui Israel a fost deseori implicată în idolatrie, apostazie, şi răzvrătire, Dumnezeu întotdeauna a păstrat pentru El Însuși o rămășiță credincioasă – cei care s-au încrezut în El şi care nu îşi vor pleca genunchiul față de Baal (1 Împăraţi 19:18). Această rămășiță, acest Israel adevărat, i-a inclus pe astfel de oameni precum David, Ioas, Isaia, şi Daniel, cât şi femei precum Sara, Debora, şi Ana. Au fost cei care au fost circumciși în trup şi un număr mic care au avut şi inimile lor circumcise, de asemenea. Deci, chiar în Vechiul Testament, nu toţi descendenții din Israel erau Israel (Romani).
La nașterea lui Isus, rămășița binecuvântată (Israelul adevărat) a inclus credincioşi precum Simeon şi Ana (Luca 2:25-38). În timpul misiunii de adult a lui Isus, Israelul adevărat a fost cel mai vizibil în acei ucenici evrei care au crezut că Isus era Mesia. Cei care l-au respins pe Isus nu au fost adevăratul Israel, indiferent de rasa lor. Între aceștia au fost incluși mulți dintre cărturari şi farisei. Deşi ei erau evrei din punct de vedere fizic, ei nu erau Israelul adevărat (Romani 2:28-29). Israelul adevărat a devenit definit de unirea cu adevăratul Israelit – Isus Cristos (Galateni 3:16, 29).
În ziua Cincizecimii, Israelul adevărat (evreii credincioşi în Isus) a fost luat de Duhul Sfânt şi a fost alcătuit în nucleul bisericii Noului Testament (Fapte 2). Duhul Sfânt a fost turnat peste Israelul adevărat, şi aceeaşi oameni şi femei care au fost parte din acest Israel adevărat au fost acum adevărata biserică a noului legământ. Curând după aceasta, neamurile au început să devină o parte a acestui mic grup.
Acesta este un punct extrem de important de prins pentru că el explică de ce există atât de multă confuzie cu privire la relaţia dintre biserică şi Israel. Răspunsul depinde de faptul dacă noi vorbim despre Israelul național sau Israelul adevărat. Biserica este distinctă față de Israelul național, după cum adevăratul Israel din Vechiul Testament era distinct față de Israelul național, chiar atunci când adevăratul Israel era parte din Israelul național. Grupul rămășiță a fost o parte din întreg dar a putut de asemenea să fie distins de întreg prin credinţa sa.
Totuşi, dacă noi vorbim despre Israelul adevărat, cu adevărat nu există nici o distincție. Israelul adevărat din Vechiul Testament a devenit nucleul bisericii adevărate din ziua Cincizecimii. Aici analogia măslinului pe care Pavel o foloseşte în Romani 11 este instructivă. Măslinul reprezintă poporul de legământ al lui Dumnezeu – Israel. Pavel compară Israelul necredincios cu ramurile care au fost tăiate din măslin (v. 17a). Neamurile credincioase sunt comparate cu ramurile dintr-un măslin sălbatic care au fost altoite în măslinul cultivat (v. 17b-19). Punctul important de observat este că Dumnezeu nu taie pomul vechi şi plantează unul nou (teologia înlocuirii). Iar Dumnezeu nici nu plantează un pom nou alături de pomul vechi şi apoi altoiește ramurile din pomul vechi în pomul nou (dispensaționalismul tradiţional). În schimb, acelaşi pom există peste împărțirea dintre Vechiul şi Noul Testament. Ceea ce rămâne după ce ramurile moarte sunt înlăturate este Israelul adevărat. Credincioşii dintre neamuri sunt acum altoiți în acest deja existent pom vechi (Israelul adevărat / biserica adevărată). Există doar un măslin bun, şi acelaşi măslin există de-a lungul despărțirii legămintale.
Ce înseamnă aceasta pentru înțelegerea noastră a relaţiei dintre biserică şi Israel? Aceasta înseamnă că atunci când Israelul adevărat a fost botezat de Duhul în ziua Cincizecimii, adevăratul Israel a devenit biserica Noului Testament. Astfel, există o continuitate între Israelul adevărat şi biserică. De aceea mărturisirile Reformate pot vorbi despre biserică a fi existentă de la începutul lumii (de exemplu, Mărturisirea Belgic, Art. 27). Totuşi există o discontinuitate între biserică şi Israelul național de asemenea, precum a existat o discontinuitate între rămășița credincioasă şi Israelul apostat din Vechiul Testament.
Romani 11 şi viitorul lui Israel
Deci, ce înseamnă aceasta pentru Israelul național, ramurile care au fost tăiate din Israelul adevărat datorită necredinţei? A terminat Dumnezeu cu acest popor ca entitate de legământ? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ne întoarcem la argumentul lui Pavel în Romani 9-11.
În Romani 1-8, Pavel a negat faptul că evreilor le-a fost garantată mântuirea pe baza privilegiilor lor distinctive ca evrei. Credinţa era cheia, nu etnicitatea sau vre-un fel de fapte. Pavel a argumentat că toţi cei care cred în Isus sunt copiii lui Avraam. De asemenea, el a argumentat că nici una din promisiunile lui Dumnezeu nu va eşua. Toate acestea ar ridica întrebări serioase în mințile cititorilor săi. Dar cum este cu Israel? Ce s-a ales de promisiunile lui Dumnezeu față de el în lumina respingerii de către el a lui Mesia? A negat necredinţa lui Israel promisiunile lui Dumnezeu? A fost Israel dezmoștenit? Oare planul lui Dumnezeu descoperit în tot Vechiul Testament a fost deraiat sau pus de o parte? Pavel răspunde la aceste întrebări în Romani 9-11.
Pavel începe Romani 9 cu o lamentare pentru Israel – „rudele lui după trup” (v. 3). El apoi relatează toate privilegiile care încă aparțin lui Israel – inclusiv înfierea, legămintele, şi promisiunile (v. 4-5). În versetele 6-29, Pavel apără propoziția pe care el o afirmă în versetul 6a, şi anume, că promisiunea lui Dumnezeu nu a eşuat. În versetele 6-13, el explică faptul că alegerea colectivă a lui Israel nu a însemnat mântuirea fiecărui descendent biologic al lui Avraam: „Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel” (v. 6b). În versetele 14-23, Pavel extinde despre aceasta, explicând că mântuirea nu a fost niciodată un drept de naștere bazat pe origine biologică. Aceasta a fost întotdeauna un dar bazat pe alegerea suverană a lui Dumnezeu.
În Romani 9:30-10:21, Pavel elaborează despre întoarcerea pe care istoria răscumpărării a făcut-o, şi anume, că în timp ce Israel s-a împiedicat de Isus, neamurile intră acum în împărăţie. Este important să observăm că în Romani 10:1, Pavel scrie, „Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliţi este să fie mântuiţi.” El vorbeşte despre Israel. Chiar faptul că Pavel poate continua să se roage pentru mântuirea Israelului necredincios indică faptul că el crede că mântuirea este posibilă pentru ei.
Ceea ce a spus astfel Pavel ridică pe departe marea întrebare, pe care el acum o afirmă: „Întreb, dar: „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?” Nicidecum!” (Romani 11:1a). Aceasta este tema de bază din capitolul 11. În versetele 1-10, Pavel demonstrează că Dumnezeu nu l-a respins pe Israel prin distingerea între „rămășiță” şi cei „împietriți.” Clădind pe ceea ce s-a spus deja în 9:6-13 şi 9:27, Pavel indică faptul că precum a fost în zilele lui Ilie, tot aşa există acum o rămășiță credincioasă (11:2-5). În contrast cu rămășiță, aleasă prin har (v. 5), este „restul” națiunii lui Israel ca un întreg, care a fost „împietrit” (v. 7). Dumnezeu a prostit simțurile spirituale ale lui Israel (v. 8), şi ei s-au împiedicat (v. 9-10).
Atunci Pavel întreabă, „S-au poticnit ei ca să cadă?” (11:11a). Care este răspunsul lui? „Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mântuirea Neamurilor, ca să facă pe Israel gelos” (v. 11b). Care este semnificaţia prezentă a poticnirii lui Israel? Pavel explică faptul că aceasta s-a întâmplat ca un mijloc pentru a aduce o mulțime de neamuri în împărăţie. Împietrirea lui Israel slujește scopului lui Dumnezeu. Încălcarea lor a legii a slujit ca o ocazie pentru oferirea mântuirii către neamuri. Pavel afirmă, „dacă deci alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume, şi paguba lor a fost o bogăţie pentru Neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor?” (v. 12, accentuarea mea).
În versetele 11-12, Pavel menționează trei evenimente: încălcarea legii (sau „eşecul”) lui Israel, mântuirea neamurilor, şi deplina includere a lui Israel. Primul dintre acestea conduce la al doilea, şi al doilea conduce spre al treilea. Încălcarea legii de către Israel, cu alte cuvinte, a început un proces care în final va conduce înapoi spre restaurarea lui Israel. Acesta este primul dintre cinci locuri în acest scurt pasaj unde Pavel explică scopul şi viitorul lui Israel în termeni de trei etape. Douglas Moo oderă un rezumat ajutător:
• v. 11-12: „călcarea legii de către Israel” – „mântuire pentru neamuri” – „plinătatea lor”
• v. 15: „respingerea lor” – „împăcarea lumii” – „acceptarea lor”
• v. 17-23: „ramurile naturale tăiate” – „lăstarii sălbatici altoiți” – „ramurile naturale” altoite înapoi în
• v. 25-26: „împietrirea lui Israel” – „plinătatea neamurilor” – „tot Israelul va fi mântuit”
• v. 30-31: neascultarea lui Israel – milă pentru Neamuri – milă față de Israel
Apariția repetată a acestui proces de „trei-etape” întărește ideea că Pavel se uită înainte la o viitoare restaurare a lui Israel. Condiția actuală a lui Israel este descrisă ca „eşec” şi ca „respingere.” Pavel caracterizează condiția viitoare a lui Israel în termeni de „includere totală” şi ca „acceptare.” Israel nu este simultan în condiția de „eşec” şi „includere totală,” de „respingere” şi „acceptare.” „Includerea totală” va urma după „eşec.” „Acceptarea” va urma după „respingere.”
Pavel anticipă o problemă potențială în versetele 13-24. Neamurile credincioase care au fost învățate că ei erau acum poporul lui Dumnezeu ar putea fi ușor induse în eroare în a gândi că aceasta era cauza pentru a se mândri împotriva evreilor. În aceste versete, Pavel avertizează împotriva unei astfel de aroganțe. În 11:16-24, Pavel explică dezvoltarea istoriei răscumpărătoare şi locul lui Israel în cadrul acesteia prin folosirea analogiei măslinului pe care am discutat-o mai sus. Aici din nou, Pavel indică spre trei etape din istoria răscumpărării: „ramurile naturale tăiate” – „lăstarii sălbatici altoiți în” – „ramurile naturale” altoite înapoi în.
Învăţătura lui Pavel în versetele 25-27 a fost în centrul dezbaterii referitoare la interpretarea corespunzătoare a capitolului 11. Pavel scrie scrie în versetul 25: „Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor.” Aici Pavel încă vorbeşte direct către neamuri (vezi versetul 13). El vrea ca ei să înțeleagă o „taină.” În acest context, taina implică inversarea așteptărilor evreieşti referitoare la evenimentele de la sfârşitul timpului. „Taina” este că restaurarea lui Israel urmează mântuirii neamurilor.
În versetul 26, Pavel continuă propoziţia începută în versetul 25: „Şi atunci tot Israelul va fi mântuit.” Cea mai mare dezbatere de aici este înțelesul cuvintelor „tot Israelul.” Charles Cranfield enumeră toate cele patru viziuni principale care au fost sugerate: (1) toţi cei aleși, deopotrivă evreii şi neamurile; (2) toţi cei aleși din națiunea Israel; (3) întreaga națiune Israel, incluzând pe fiecare membru individual; şi (4) națiunea Israel ca un întreg, dar nu în mod necesar incluzând fiecare membru individual. De vreme ce Pavel în mod repetat neagă mântuirea fiecărui individ israelit, putem pune de o parte opțiunea (3).
John Calvin a înțeles „tot Israelul” din versetul 26 a însemna toţi aleșii, deopotrivă evrei şi neamuri. Pavel nu foloseşte acest limbaj în alte scrieri ale lui. Problema cu înțelegerea lui „tot Israelul” din 11:26 în acest sens este contextul. De la versetul 11 la 25, Pavel a distins în mod consecvent între evrei şi neamuri. Noi trebuie de asemenea să ne amintim că preocuparea lui Pavel în aceste capitole este pentru rudele lui după trup (9:1-5). Rugăciunea lui în acest context este pentru mântuirea Israelului necredincios (10:1). În Romani 11:26, Pavel dezvăluie că rugăciunea din 10:1 va fi ascultată odată ce plinătatea neamurilor a intrat.
Alți teologi Reformați, cum ar fi O. Palmer Robertson şi Herman Ridderbos, au argumentat că „tot Israelul” se referă la toţi aleșii din națiunea lui Israel până în era actuală. Cât despre viziunea care înțelege „tot Israelul” a fi biserica, există adevăr în această interpretare. Evreii care sunt mântuiți în era actuală nu sunt deloc diferiți de evreii care vor fi mântuiți în viitor. Problema cu această interpretare, la fel ca aceea anterioară, este că ea intră în conflict cu contextul imediat. Aşa cum observă John Murray, „În timp ce este adevărat că toţi aleșii din Israel, adevăratul Israel, va fi mântuit, aceasta este atât de necesară şi autorizează un adevăr încât a afirma acelaşi lucru aici nu ar avea nici o relevanță specifică față de ceea ce este interesul conducător al apostolului în această secțiune din epistola lui.” Pavel nu este chinuit cu privire la mântuirea rămășiței. Ei sunt deja mântuiți. El este chinuit cu privire la Israelul necredincios. Pentru acest „Israel” pentru a cărui mântuire el se roagă (10:1), şi despre acest Israel el spune că va fi mântuit în versetul 26.
Interpretarea lui „tot Israelul” care se potrivește cel mai bine cu contextul imediat este aceea care înțelege „tot Israelul” ca națiunea lui Israel ca un întreg, dar nu în mod necesar incluzând fiecare membru individual din Israelul etnic. Pavel contrastează în mod consecvent neamurile şi Israelul în tot acest capitol, şi el continuă să facă aşa în prima jumătate a propoziţiei pe care noi o examinăm (v. 25). Nu există nici un motiv contextual pentru a presupune că Pavel schimbă sensul termenului Israel la mijlocul propoziţiei aici. „Israelul” care va fi mântuit (v. 26) este „Israelul” care a fost parțial împietrit (v. 25). Acest Israel parțial împietrit este distinct de neamuri (v. 25) şi este de asemenea distinct de rămășița prezentă de evrei credincioşi, care nu sunt împietriți (v. 7).
Concluzie
Relaţia dintre Israel şi biserică în Noul Testament nu este întotdeauna ușor de deslușit, dar poate fi înțeleasă dacă ne amintim diferențele între Israelul național şi Israelul adevărat deopotrivă în Vechiul Testament şi în Noul Testament, şi dacă ținem minte ce învață Pavel în Romani 11. Împietrirea prezentă a lui Israelul are un scop în planul lui Dumnezeu, dar această împietrire nu este permanentă. Restaurarea viitoare a națiunii lui Israel va implica re-altoirea lor în măslin, acel popor al lui Dumnezeu. Restaurarea lui Israel va însemna că ei devin parte din „adevăratul Israel” prin credinţa în Isus Cristos Mesia.
