Războiul din 66-70 AD a fost un punct de cotitură pentru iudaism și pentru creștinism. După război și distrugerea templului din Ierusalim, iudaismul a mers în mai multe direcții. Pe termen lung, cea mai semnificativă a fost clar mișcarea iudaismului rabinic, despre care sunt multe materiale dar dubioase. În afară de Mishnah, Tosefta și 3 midrashim, toate sursele rabinice au fost scrise după sec. 5, și unele mult mai târziu, la mult timp după evenimentele discutate. Aproape toate sursele rabinice au fost scrise nu mai devreme de sec. 5 și multe din ele, mai târziu, la mult timp după evenimentele din acest capitol. Ca dovadă istorică, majoritatea surselor rabinice nu au valoare mare. Informațiile noastre despre iudaismul non-rabinic din secolele imediat după distrugerea templului sunt mai rare, depindem de arheologie, deoarece tradițiile textuale lipsesc aproape în totalitate. Acest lucru este regretabil când recunoaștem că două tradiții non-rabinice ale iudaismului erau foarte răspândite la acea vreme. În sec. 4, diaspora elenistă și diaspora aramaică non-rabinică par a include câteva milioane de iudei. Deși erau o comunitate mică, gnostici evrei ai sfârșitului primului secol și al doilea secol sunt interesanți.
Finalul templului din Ierusalim însemna finalul saducheilor, pentru care închinarea la Adonai era centrată pe jertfele din templu. Mulțimile de pelerini care tradițional veneau la templu pentru a celebra paștele nu mai veneau și taxa de la templu din diaspora care înainte venea la Ierusalim, mergea acum la templul lui Jupiter Capitolinus din Roma. Deși dovezile sunt ambigue, se pare că după 70 AD jertfele nu mai aveau loc. Preoția – miile de preoți care slujeau la templu sub marele preot – și-au pierdut importanța, deși preoții (kohanim) mai aveau câteva funcții sacerdotale în sinagogi, mai ales în zilele sfinte care odinioară erau sărbători ale pelerinilor.2
Se presupune adesea că și esenienii au dispărut în războiul din 66-70 AD, dar dovezile sunt ambigue. Descriind Iudeea anilor 70, Pliniu cel bătrân a vorbit despre esenieni la timpul prezent: o comunitate de esenieni trăia la acea vreme pe coasta Mării Moarte la nord de ruinele Ein Gedi, unul din orașele distruse de legiunile romane.3 Iosephus a scris Bellum Judaicum 70 și a descris esenienii, fără a indica faptul că ar fi dispărut în război.4 Dar dacă secta a supraviețuit războiului din 66-70, a fost probabil doar pentru o generație sau două. Poate ultimii esenieni au pierit în masacrele din diaspora din 115-117 și revolta lui Bar Kochba din 132-35.
Rădăcinile iudaismului rabinic: fariseii și urmărirea sfințeniei.
Fariseii nu doar că au supraviețuit războiului din 66-70 dar au și prosperat după el, din cele mai vechi școli de farisei au venit instituțiile esențiale pentru iudaismul rabinic. Rădăcinile iudaismului rabinic sunt complexe, dar cel mai important era urmărirea sfințirii.
Ca orice altă limbă modernă, engleza reține adjectivul „sfânt” și „sacru”, dar aparțin unui câmp semantic care a dispărut din lumea în care trăim.
Opusul sfințirii sau al sacrului este profanul sau ordinarul. Dihotomia antică a sacrului și profanului se baza pe separarea lumii materiale în ceea ce aparține unuia sau mai multor zei (sacrul) și ce nu aparține (profanul). Ceea ce aparține unui zeu trebuie respectat dar evitat de oameni, trebuie să fie pur, ca nu cumva zeitatea să se ofenseze și să pedepsească comunitatea care i se închină. Adjectivele latine sacrum și profanum înseamnă ceva pus deoparte pentru zei și în afara limitelor sanctuarului, în ordine. În cultele iconice statutul zeilor era obiectul cel mai sfânt imaginabil și casa zeului – templul – era următorul. Victimele de sacrificiu, oferite zeului sau ritualurile făcute erau sacre și a le încălca era sacrilegiu.
În ebraica veche, cuvintele sfințeniei erau construite pe consoanele קדש. Verbul qodash însemna a fi pur sau sfânt sau a face un trup sfânt. Substantivul concret qodēsh denota o persoană devotată, consacrată și substantivul abstract qděsh înseamnă sfințenie sau sanctitate. Grija pentru sfințenie este ilustrată în arhitectura templului Ierusalim. Partea interioară a templului – camera în care locuia Însușii Adonai – era qděsh ha-qodashim, sfânta sfintelor. Această încăpere era accesibilă doar marelui preot și doar în zilele sfinte. Templul era interzis tuturor în afara preoților înveșmântați corect. Cele patru curți ce înconjurau templul erau sfințite din interior spre exterior, și în exterior putea veni oricine, iudei, neamuri, cu excepția femeilor la menstruație.
Ca templul din Ierusalim, Tora era sfântă și pentru a evita încălcarea, fariseii din Iudeea și cei din Mesopotamia au ridicat garduri din sec. 2 ÎH, care să oprească persoanele de la a se apropia de încălcarea poruncilor lui Adonai. Aceste bariere erau elaborate în legea orală a fariseilor. De exemplu, Pentateuhul (Lev 19:19; Deut 22:11) interzicea combinația impură de bumbac și lână în aceeași haină. O altă barieră în legea orală interzicea purtarea simultană a două haine, una de lână și una de bumbac.5 în timp ce iudeul de rând era satisfăcut cu păstrarea Torei scrise, omul care vroia sfințenia era călăuzit de Tora orală, mai elaborată.
Rădăcinile iudaismului rabinic: cărturarii și administrarea justiției
La fel de important ca fariseii pentru ridicarea iudaismului rabinic, erau cărturarii sau soferim. Experți în torah, cărturarii erau legiuitorii Iudeii, sfatul lor era indispensabil în cazurile legale în care părțile erau iudei. Spre deosebire de legea greacă sau romană care erau văzute ca seculare și predispuse la schimbare și amendamente, legea iudaică nu era privită ca o instituție omenească. Adonai scrisese regulile societății civile și pedepsele aplicate încălcării regulilor. Cel care sparge dintele sclavului lui, trebuie să manumească sclavul și omul care sapă o groapă și nu o acoperă trebuie să ramburseze proprietarului animalului care a căzut în groapă. 6
Deoarece legea iudaică era legea lui Adonai, o autoritate cu privire la Tora nu era doar avocat ci și custode al legii lui Adonai. Mulți cărturari fuseseră membrii ai Sanhedrinului din Ierusalim, unde erau judecători și unde sfătuiau pe Marele Preot în cestiuni legale. Deși fariseii nu fuseseră așa de interesați în aspectele practice ale Torei, ca și cărturarii, mulți farisei stăteau în sinedriu. Cu abolirea sinedriului din Ierusalim în 70 AD, administrarea justiției în Iudeea a devenit responsabilitatea celor care știau Tora: cei care fuseseră școliți de marii rabini.
Din școlile fariseilor din Ierusalim la curtea Jamnia și la școală
În Iudeea, dacă nu în Mesopotamia, oamenii care căutau sfințirea erau fariseii. Erau o minoritate în Iudeea și se contrastau cu am ha-aretz, oamenii pământului, care nu erau mai sfinți decât cerea legea. Un fariseu care păstra o casă pură ritualic era atent când intrau persoane dintre am ha-aretz ca să nu îi întineze casa. Fariseii erau o elită religioasă și deși erau criticați și disprețuiți de unii – Isus i-a numit morminte văruite7 – majoritatea am ha-aretz îi respecta. Fariseii aveau începutul unui caracter corporat, cu școli mici în Ierusalim, pentru studiul Torei. Stabilite în timpul domniei lui Irod cel mare, de faimosul învățător Hillel și Shammai, școlile – Beth Hillel și Beth Shammai – au rămas puternice la mult timp după moartea fondatorilor până la revolta din 66-70. Un om care a învățat Tora orală, și apoi o preda la alții se numea tanna (“învățător,” plural tannaim), dar studenții lui îl numeau rabin, Domnul meu sau stăpânul meu, care denota afecțiune și respect.
Beth Shammai, clar anti-Roman, a dispărut la revolta din 66-70. Capul sau nasi (“prințul”) din Beth Hillel în anii 50 și 60 era Simeon (Shimon), fiul lui Gamaliel I. conform cu Josephus, Simeon simpatiza zeloții și cauza lor și a pierit și el în dezastrul din 70. Dar unul din cei mai respectați membrii din Beth Hillel a supraviețuit și a slujit ca o punte între fariseii din Ierusalim la școlile rabinice din perioada post-templu. Acest om era Jochanan ben Zakkai, un fariseu bătrân și un tanna, care în tinerețe fusese elev al lui Hillel însușii. Deși nu pro-roman mai mult ca ceilalți farisei Jochanan ben Zakkai se opunea revoltei armate și își sfătuia elevii să nu se alăture. Conform unei legende rabinice, când Vespasian (sic) asedia Ierusalimul, nepotul lui Jochanan a inventat o scăpare pentru unchiul său, rabinul a pretins că e mort și a fost dus afară din Ierusalim și adus la Vespasian.8 Oricum s-a făcut, Rabbi Jochanan a asigurat permisiunea lui Vespasian de a stabili un centru fariseic în Jamnia.
Acest mic oraș palestinian, cunoscut ca Jabneh sau Yavneh în Aramaică, este la o oră de mers de la mare și la 10 mile nord de Asdod și în 66 a slujit de azil pentru iudeii partidei păcii.9 Nu a fost afectat prea mult de revoltă și era un loc potrivit pentru proiectul fariseilor. Distrugerea templului și terminarea cultului jertfelor a fost văzută de Jochanan ca o demonstrație că Tora era mai importantă decât Templul și că Adonai sau ha-Shem (“Numele”) – vroia de la închinători sfințire în viețile lor de zi cu zi.
Fie că a fost Vespasian sau Titus cel care a aprobat stabilirea școlii fariseice în Jamnia, este clar că romanii au văzut ca înțeleaptă aprobarea instituției Jamnia cu aceeași autoritate care până în 70 o avea Marele Preot și sinedriul din Ierusalim. Nasi, sau Prințul fariseilor din Jamnia era tratat de romani ca un înlocuitor al marelui preot din Ierusalim. Primul Nasi din Jamnia a fost evident Jochanan, dar curând postul a fost dat lui Gamaliel II. Conform cu Smallwood, “numirea lui Nasi după 70 era ratificată de autoritățile romane, care asigurau astfel puterea evreiască în mâna unor oameni acceptabili politic.10 Nasi a luat responsabilitatea Marelui Preot de a fixa calendarul religios. Paștele, săptămânile sărbătorile nu mai erau pelerinaje, unii iudei continuau să le serbeze în Ierusalim, chiar fără templu și mare preot, dar majoritatea locuitorilor Iudeii urmau exemplul diasporei și celebrau festivalurile în sinagogile locale. Astfel s-a indus revolta – adunarea de mulțimi masivă în Ierusalim – nu a mai fost o grijă pentru autoritățile romane.
Odată cu finalitatea marii preoțimi și a sinedriului din Ierusalim, fariseii din Jamnia au stabilit un conciliu propriu, cu aprobarea romană. Această curte, beth ha-din, juca rolul vechiului sinedriu, administrând legea tradițională ebraică și liderul era Nasi. Deoarece beth ha-din consista din farisei exclusiv, administrarea justiției se baza pe Tora orală și scrisă, deoarece ambele au fost date de Adonai. La ceva timp după stabilirea beth ha-din nu se mai bucura de același respect ca vechiul sinedriu. Dar era unica curte în care iudeii puteau fi judecați după legea iudaică și a câștigat acceptarea în Iudeea, gradat.
Poate chiar mai important decât curtea era școala – beth ha-midrash, – sau școala de studiu, din Jamnia, al cărei scop era producerea de rabini. La sfârșitul primului secol, un rabin nu era încă profesionist și nici lider al sinagogii. Era învățător, expert în Tora orală și exemplu pentru cei am ha-aretz care doreau să urmeze legile lui Dumnezeu. Deși mic la început, la finalul sec.2 – când se afla în Galileea – beth ha-midrash avea 1000 de elevi. Băieți de 6 ani până la tineri de 20 de ani, toți învățau de la tannaim legea orală. Deoarece ambele, legea scrisă și cea orală erau în ebraică, învățarea și transmiterea limbii sacre era importantă pentru misiunea școlii. Școala lui Jochanan era o inovație extraordinară. Beth Hillel și Beth Shammai din Ierusalim fuseseră mici și centrate pe o autoritate distinsă, ca în cazul lui Platon și elevii lui din academia ateniană. școala din Jamnia era fondată de Jochanan dar nu era centrată pe el sau pe altcineva, scopul ei era învățarea Torei, pentru care Jochanan a creat un grup de tannaim.
Rabbi Akiba și metodele Midrashic și Mishnaic
beth ha-midrash era devotată studiului. Verbul darash însemna a studia. școala din jamnia și succesorii ei erau adesea numiți academia tanaitică. Dar nu erau academici. Inițial, școala includea un curs de literatură greacă la care s-a renunțat curând și tannaim s-au devotat îndoctrinării elevilor cu Tora. Presupunerea era că Tora nu se înțelege fără studiu. Sensul literal al textului scris era rar sensul cel mai important, cum spuneau tannaim. Găsirea halakah sau instrucțiunile ascunse dincolo de sensul literal al textului, era știința rabinului. Metoda Midrashică era importantă după distrugerea templului. O mare parte a bibliei ebraice era devotată jertfelor, serbări templului și muntelui Sion, pe care era postată o legiune romană după 70. Cum pot texte ca levitic sau Ezra sau Psalmii să fie relevante pentru un iudaism post-templu? Fariseii din Jamnia au găsit o cale: în pasajele cele mai nepromițătoare midrashim lor a detectat halakoth – instrucțiuni pentru un comportament convenit în Tora orală – și au salvat astfel biblia ebraică de la irelevanță. beth ha-midrash a lansat iudaismul rabinic și a slujit ca un model pentru școala de catecheză creștină și pentru madrasa musulmană.
Liderul școlii beth ha-din, a fost la început Jochanan ben Zakkai, dar probabil datorită vârstei lui Jochanan, conducerea formală a trecut la Gamaliel II, fiul lui Simon și nepotul lui Gamaliel I. după tradția rabinică, pe care nu ne putem baza, Gamaliel II a rămas nasi (“prinț”) în curtea din Jamnia și la școală din anul 80 până la primele faze ale revoltei lui Bar Kochba. În același timp, tanna cel mai respectat al școlii, după moartea lui Jochanan ben Zakkai pare a fi fost Rabbi Akiba ben Joseph. Akiba s-a născut cam în anul 45, fiul unui păstor. De la aceste începuturi umile, el și-a păstrat obiceiul austerității și al sărăciei, în timp ce devenea renumit pentru cunoașterea legii orale. El a memorat-o toată – în diferitele interpretări învățate Shammai, Hillel și alți farisei renumiți – și a insistat ca studenții lui să învețe pe de rost cât de mult pot. Instrucțiunile lui pentru ei au fost, shanah!, ceea ce înseamnă „repetați” mishnah. Rabbi Akiba a rămas o figură venerabilă în Jamnia până la executarea lui de către romani în 135, și a fost fără îndoială una din figurile cele mai importante și influențiale în dezvoltarea iudaismului rabinic. Mishnah pe care Akiba a băgat-o în elevii săi la Jamnia forma baza Mishnah care a fost publicată după 60-70 de ani de la moartea lui Akiba și care a devenit inima în jurul căreia Talmudul va lua formă.
Canonizarea bibliei evreiești
La finele sec. 1, tradiția literară iudaică, ce începuse cam cu 400 de ani mai devreme, includea câteva sute de cărți. Multe din acestea – de exemplu cele 30 de cărți scrise de Josephus – nu erau pentru a fi citite în sinagogi și niciodată nu au fost citite acolo. Pe de altă parte, sinagogile vremii foloseau un anume număr de cărți pe care puțini le-ar privi ca sacre în ziua de azi. Diferitele secte aveau idei diferite despre ce cărți erau potrivite sau nu pentru închinare. Manuscrisele Qumran revelează o latitudine largă în timp ce saducheii par a privi doar Pentateuhul ca fiind sacru.
După farisei, lista saducheilor era prea îngustă, în timp ce alte secte nu discriminau destul. Lista fariseică includea ce ei numeau 24 de cărți, toate în ebraică și la Jamnia, aceste 24 de cărți au fost canonizate ca și cărțile care întinează mâinile. Acestea erau cărțile în care apărea tetragramarea sfântă ebraică, YHWH, un nume prea sacru pentru a fi vocalizat.11 Un targum aramaic sau o traducere greacă nu includeau tetragramarea și nu erau așa de sacre ca și originalul ebraic. Cele 24 de cărți sacre includeau cele 5 cărți ale lui Moise, care erau Tora prin excelență, opt cărți ale profeților (nebiim), și 11 ale unei categorii mai puțin prestigioase, numită „scrierile” (kethubim).12 Din aceste trei diviziuni – tora, nebiim, kethubim – a evoluat acronimul tanakh.
Fariseii și succesorii lor de la Jamnia defineau ceea ce azi este adesea numit Biblia ebraică, ceea ce creștinii numesc VT, dar care aici se va numi Tanakh.
Tanakh omitea multe cărți care erau mari favorite în primul secol. Romanțele Iuditei și a lui Tobit nu întinau mâinile, nici Macabeii, care în sec. 1 proliferaseră la patru cărți. Învățații de la Jamnia erau deciși să acopere mesianismul și erau fericiți să treacă de la categoria sfântă aproape toate cărțile apocaliptice, cu excepția lui Daniel, care a fost trecut de la categoria profeți la categoria scrieri. Gamaliel II a adăugat la rugăciunea Shemoneh Esreh a doisprezecea binecuvântare, care nu era deloc o binecuvântare, ci un blestem peste toți Nazirim și alți eretici.13
Rabinii priveau ca secular și de mică valoare nu doar noua pseudo-epigrafă, ca II și III Baruh și manuscrisul războiului, ci și texte venerabile ca Jubileele și Cartea Văzătorilor. Cărțile care împlineau standardele fariseilor și ale învățătorilor din Jamnia nu interesau sinagogile imediat, mai ales cele din diaspora vorbitoare de greacă. Acolo se pare că vechile favorite au continuat a fi citite până în antichitatea târzie. În lumea vorbitoare de aramaică, sinagogile își luau ideile de la tannaim. În timp ce diaspora vorbitoare de greacă a lâncezit în sec. 4-5, Tanakh rabinică a devenit sinonimă cu Biblia evreilor. Când Jerome a produs versio vulgata (o traducere latină a Bibliei), VT oglindea selecția făcută de rabini. Cărțile care fuseseră parte din Septuaginta dar fuseseră respinse la Jamnia, au fost grupate de Jerome într-o categorie separată: apocrifele, care nu aparțineau nici VT și nici NT. Cărțile apocrife au fost citite în bisericile creștine în epocile de mijloc. Deși Martin Luther a renunțat la ele și nu le-a inclus în majoritatea bibliilor protestante, apocrifele continuă a fi privite ca sfântă scriptură în tradițiile catolice și ortodoxe.
Selectarea cărților sacre făcută de farisei și de tannaim din Jamnia reflectau preocuparea lor cu Tora scrisă și orală. Biblia ebraică rezultată era mai puțin atrăgătoare pentru închinători decât Septuaginta, dar aceasta nu contat pentru învățători. Ei credeau că Tora orală era la fel de importantă ca textele scrise. Ei mai știau – după distrugerea templului și încetarea jertfei la Ierusalim – că părți lungi din Tanakh nu mai aveau sens la nivel literal și ei credeau că a înțelege adevăratul sens al acestor texte necesita ani lungi de studii.
Ultima înflorire a iudaismului mesianic
Deși rabinii de la Jamnia descurajau mesianismul, previziunile apocaliptice și speranțele mesianice au supraviețuit războiului din 66-70. Fanatismul s-a atenuat și mulți iudei s-au resemnat la ideea că era mesianică era departe în viitor. Părea improbabil acum că Isus Nazoraios era Mesia lui Israel, pentru majoritatea, cu excepția câtorva. Unii din aceștia au devenit iudei creștini, cunoscuți ca ebioniți, devotați aderării lor la Tora și care așteptau întoarcerea lui Isus și salvarea Israelului. Mulți alți iudei se concentrau pe speranțele lor cu privire la un eliberator, fie unul din eroii VT: Moise, Ilie, Ezra, pe care Adonai îi luase în cer, ori un salvator ce urma a fi revelat.
O figură profetică favorită după 70 a fost Baruh, scribul sau secretarul faimos că a scris cuvintele lui Ieremia, cum le rostea profetul (Ier 36:4-5). Deoarece Ieremia a profețit după distrugerea templului original (587 BC), Ieremia și Baruch erau profeți potriviți pentru a consola iudeii după ce romanii au distrus al doilea templu. Textul cunoscut ca I Baruch exista sub o formă încă din sec. 2 ÎH, dar a fost înnoit cu o mărturie a lui Adonai că templul e în ruine datorită păcatelor contemporanilor autorului: „casa chemată cu numele tău, ai făcut-o cum e azi din cauza răutății casei lui Israel și a casei lui Iuda.” (I Baruch 2:26 Goodspeed).
Spre finele primului secol, un scriitor fariseu a compus II Baruch, cunoscută și ca apocalipsa siriacă a lui Baruch (deși a supraviețuit doar în traducerea siriacă, a fost compusă în ebraică și câteva fraze ebraice din ea au fost păstrate în sursele rabinice). Autorul II Baruch îndeamnă cititorul să rămână constant în urmarea legii lui Dumnezeu și promite că totul va fi îndreptat la Finele Timpului. Acea vreme de groază este descrisă în detaliu în cap. 27, cu dezastre copleșitoare pentru lume, în 12 părți. cu lumea în ruine, Mesia va începe să fie revelat. Pământul va aduce roadă de zece mii de ori și fiecare viță va avea 1000 de struguri. „și după aceste lucruri, când se împlinește vremea lui Mesia, că se va întoarce în glorie. Atunci, toți care au adormit cu nădejdea la El, se vor ridica.” (Cap. 30, Charles). Altă apocalipsă a lui Baruch (III Baruch), care a supraviețuit într-un manuscris grec, a fost compusă curând după II Baruch, poate la începutul secolului doi.
Ezra a fost o altă figură exploatată de scriitorii apocaliptici după anul 70. Textul cunoscut ca IV Ezra (sau 2 Esdra, sau apocalipsa lui Ezra), a pus în gura lui Ezra profeții ce explică de ce templul din Ierusalim va fi distrus și prezice calamități mondiale după care cetatea care nu se vede, va apărea și pământul care acum este ascuns, va fi descoperit. și toți cei eliberați de rău, vor vedea minunile. Deoarece Fiul Meu Mesia va fi descoperit cu cei care sunt cu El și cei care rămân se vor bucura 400 de ani (IV Ezra 7:26-28).
Dar această domnie de 400 de ani a lui Mesia va fi un preludiu fericit la o moarte universală și la Ziua Judecății când toți vor fi înviați și neprihăniții vor fi răsplății și cei ce au negat pe Dumnezeul adevărat vor fi trimiși în focurile iadului:
[29] după acești ani, Fiul Meu Mesia va muri și tot ce trage suflare uman.
[30] și lumea se va întoarce la tăcerea primară timp de 7 zile, ca la începuturi, ca nimeni să nu rămână.
[31] după 7 zile, lumea, care încă nu s-a trezit, se va trezi și ce este rău va pieri.
[32] pământul va da pe cei adormiți în el, și praful pe cei care locuiesc în liniște în el, și încăperile vor da sufletele care le-au fost încredințate.
[33] și Preaînaltul va fi revelat pe scaunul judecății și îndurarea va trece și răbdarea va fi retrasă;
[34] va rămâne doar judecata, adevărul va sta și credincioșia va crește.
[35] va urma răsplata și răsplata se va manifesta, faptele bune se vor trezi și cele rele nu vor dormi.
[36] apoi va apărea iazul de foc și locul de odihnă, focul iadului va fi descoperit și paradisul încântării.
[37] apoi Preaînaltul va spune națiunilor ridicate din morți: iată și vedeți pe cine ați negat, pe cine nu ați slujit, ale cui porunci le-ați disprețuit!
[38] priviți aici și acolo, aici e odihnă și bucurie, acolo e foc și chin. Așa le va vorbi în ziua judecății —
[39] o zi care nu are soare, lună sau stele. (traducerea RSV)
Speranțele apocaliptice și mesianice erau încă un factor semnificativ în domnia lui Adrian, când Bar Kochba a condus Iudeea la a doua revoltă împotriva Romei. Dar când acea revoltă a fost zdrobită în 135, vocile profetice s-au oprit. Apocalipsele cunoscute ca III Baruch și IV Ezra au fost ultimele ale genului, de autori iudei. Creștinii au continuat să compună apocalipse ocazionale, atribuind mai multe profeții lui Baruch și Ezra, dar iudeii și-au pierdut entuziasmul, evident pentru genul ca rezultat al celor trei dezastre suferite într-o singură viață. părți ale așa numitului Oracol sibilin, mai ales Cărțile 3-5, au fost evident compuse de iudei, și puține din aceste profeții au fost adăugate în sec. 2-3. Dar Oracolele ținteau spre eleniști și spre iudeii din diaspora elenistă și deși erau plini de avertismente îndrăznețe despre finalul timpului, nu erau mesianice în special.
Așteptarea lui Mesia a continuat până în timpurile moderne și uneori s-a transformat în entuziasm, dar aceste izbucniri erau temperate de dezamăgirile trecute. În atmosfera religioasă ferventă a sec. 15-16 în Europa, pretențiile lui Shlomo Molcho și Sabbatai Zvi au generat multă încântare în sinagogi. Episodul cel mai recent al mesianismului evreiesc centrat pe a șaptea comunitate hasidică Lubavitcher din Brooklyn din 1950 până în a suferit o lovitură în 1992 și a murit în 1994. Mulți Lubavitcheri, bazându-se pe profeția din Daniel, așteptau ca Rebbe să învie și să coboare din cer pe un nor, pentru a aduce sfârșitul timpului. Dar mișcările mesianice din rezistența medievală și iudaismul modern erau reflexii palide ale episoadelor sângeroase din sec. 1-2.
După revolta lui Bar Kochba, în fiecare eveniment, câțiva iudei aveau iluzia despre distrugerea iminentă a imperiului roman și a întregii lumi. Așa s-au sfârșit cei 300 de ani de apocalipsă iudaică. A început cu euforia hrănită de micile succese macabeene împotriva Seleukids. S-a terminat când fanteziile s-au lovit de realitatea crudă a puterii romane.
Josephus, Justus de Tiberias, și finalul literaturii apologetice iudee
Începutul sec. 2, o altă tradiție iudaică lungă a ajuns la capăt: compunerea în greacă a apologiai pentru iudaism, nici o apologie iudaică nu a fost scrisă în latină, decât dacă se ia în considerare o parafrazare creștină a Războiului iudaic a lui Josephus, care a început să circule la finalul antichității, sub autorul “Egesippus”.14 Textele scrise de apologeții iudei s-au adresat eleniștilor pentru a-i convinge că iudaismul este antic, corect și nobil: o tradiție religioasă și culturală, alta decât elenismul și care era fie superioară ori compatibilă cu elenismul, deși nu cu zeii lui, pe care chiar eleniștii deși îi iubeau, îi considerau stupizi. Această literatură apologetică a început în sec. 3 ÎH, când un iudeu cu nume elen, Demetrios a publicat Despre regii din Iudeea, din care doar câteva fragmente au supraviețuit. În sec. 2 ÎH a continuat cu Eupolemos, Philo cel bătrân, Aristoboulos și Pseudo-Aristeas. Undeva înainte de 50 ÎH un iudeu cu nume elenizat persan: Artapanos a lăudat tradiția iudaică absurd: încât Moise era învățătorul lui Orfeu, dătătorul original al legii pentru egipteni și ar fi învățat pe etiopieni să circumcidă bebelușii băieți.15 Philo de Alexandria era mai limpede decât Artapanos și mai citit de oameni, iar scrierile lui voluminoase sunt păstrate deoarece creștinii le-au folosit în polemicile împotriva culturii grecilor și a zeilor greci. Speranța lui Philo de a arăta filozofia greacă, mai ales cea a lui Platon, se potrivea perfect cu cărțile sacre ale iudeilor.
Ultimul și cel mai bine echipat apologet iudeu a fost Josephus. Joseph ben Matthiah s-a născut în 37 AD, fiul unui preot. Familiar cu cele trei școli ale iudaismului, cum le numea, el a găsit fariseii foarte convingători. Cum am văzut în timpul războiului din 66-70, a fost numit comandantul iudeilor în Galileea, dar la începutul războiului a fost capturat de romani și i s-au dat îndatoriri minore de către Vespasian și Titus. După sosirea în Roma în 71, a primit cetățenia romană de la Vespasian, și ca și client al familiei Flaviane, a devenit Titus Flavius Josephus. Josephus a scris istoria războiului din 66-70în aramaică. Aceasta pentru iudei, spunea el, (BJ 1.3), din Mesopotamia, deși a presupus că istoria va fi de mare interes pentru iudeii vorbitori de aramaică din imperiul roman. Cu ajutorul colaboratorilor care aveau o educație greacă, a terminat versiunea greacă a Războiului iudeu, în 7 cărți, înainte de moartea lui Vespasian în 79. Apoi a scris Antichitățile iudaice, un opus de 20 de cărți, terminat în 93 AD. După anul 100, înainte de moartea sa, a scris Împotriva lui Apion. Aceasta este o lucrare scurtă dar bine construită, poate cea mai eficientă apologie pentru iudaism care a supraviețuit din antichitate.. Autobiografia lui Josephus (Vita) poate încorpora mult material scris de el în timpul trimiterii lui în Galileea în 67, dar a fost compusă și publicată la începutul sec. 2.
În acea vreme – curând după 100 – o altă istorie a războiului din 66-70 fusese publicată, aceasta fiind scrisă de un iudeu Justus din Tiberias. Viața lui Josephus este deci în mare parte o refutare a povestirilor lui Justus despre război și un atac la caracterul lui Justus. Justus avusese comanda în război și era evident un critic sever al lui Josephus ca și comandant în Galileea și ca istoric al războiului. Justus era un scriitor realizat și pe lângă Istoria războiului iudeu, a scris Cronica regilor iudei, care a început cu exodul din Egipt și a termina cu Agrippa II. Apologetica lui Justus țintește spre a pune într-o lumină bună iudaismul și cetatea Tiberiada, care nu s-ar fi revoltat niciodată, spune el, dacă Josephus nu ar fi incitat-o la aceasta.
Dar lucrările lui Justus au avut puțini cititori și Josephus a creat o impresie mai mare și mai durabilă. Rabinii nu i-au găsit lucrarea interesantă, ci biserica creștină. La începutul sec. 4, Eusebius a presupus că majoritatea cititorilor săi erau familiari cu lucrările majore ale lui Josephus și creștinii au tradus Războiul iudeu în latină, siriacă și slavona bisericească veche. Deși sunt istorii, Războiul iudeu și Antichitatea iudaică a lui Josephus sunt apărări ale iudaismului la fel de mult ca și Împotriva lui Apion. În acea ultimă lucrare, forma apologetică este evidentă. Când a scris Împotriva lui Apion, Josephus citise mult literatura clasică elenista greacă. A folosit ceea ce a citit pentru a-l refuta pe Apion la fel de bine ca scriitorii care denigraseră iudeii.
Disprețuind egiptenii pentru că se închinau la animale, Josephus a luat ofensiva împotriva aspectelor culturii grecești. Deși i-a scutit pe istoricii și filozofii greci, a ridiculizat zeii greci și miturile lor. Dumnezeul adevărat era Cel la care se închinau iudeii, Cel pe care Pitagora, Anaxagoras, Platon și stoicii l-au perceput, deși mai puțin clar sau corect.17 Ca și Philo, Josephus a prezentat pe Adonai al iudeilor ca pe Dumnezeul realizat de filozofi, o ecuație care curând urma să devină la fel de importantă pentru apologeții creștini ca și pentru apologeții iudaismului elenist.
Denunțarea zeilor din religia populară greacă de către Josephus arată că la începutul secolului 2, se putea râde de acești zei fără a ofensa împărații romani, pe al căror patronaj s-a bazat Josephus timp de 30 de ani. Mai important, Josephus a scris cu presupunerea că deși mulți din cititorii lui vor fi iudei, mai mulți vor fi eleni. A fost angajat astfel cu clasele educate ale lumii greco-romane, ca și predecesorii săi apologeți. a dorit mult ca elenii și romanii să aibă o părere bună despre el și marea masă de iudei.
La jumătatea sec. 2, proiectul apologetic fusese abandonat. Justus din Tiberias și Josephus sunt ultimii autori iudei cunoscuți care au scris – în greacă – pentru eleni și pentru iudei. Este posibil ca în sec. 2 câțiva scriitori iudei să continue dialogul cu societatea greco-romană, ca apologeții creștini, dar numele și eforturile lor au fost uitate. Astfel s-a terminat o dezbatere că iudaismul elenistic a început imediat după Alexandru cel Mare și a continuat 400 de ani.
De ce apologia evreiască s-a oprit la Justus și Josephus se poate explica în mai multe feluri. Iudaismul rabinic nu era interesat de o dezbatere cu elenii și romanii. școlile rabinice erau în aramaică, nu în greacă și se axau pe sfințenie, pe tradiția lor și evitau întinarea prin contactul cu neamurile. Ceea ce lumea greacă credea despre ei nu îi interesa pe rabini. În contrast, muți iudei eleni au fost preocupați de opinia neamurilor. Dar la jumătatea secolului, cum vom vedea, un iudeu elen care a scris o apologetică despre iudaism se va angaja într-un proiect riscant, prin încurajarea neamurilor de a se converti la iudaism se punea împotriva politicii imperiale și a edictelor.
Masacrele din diaspora din 115-117AD
Nu știm exact ce rol au jucat speranțele mesianice și profețiile în violența din diaspora care a devastat mai multe pământuri ale mediteraneenilor în timpul domniei lui Traian (98-117 AD). Probabil că iudeii din diaspora au devenit violenți într-o încercare disperată de a crea o stare mai obișnuită și mai puțin apocaliptică, fie monarhică sau republicană. Oricare ar fi fost cauza, ei au luat viețile a un milion de oameni, victimele fiind la fel de multe dintre neamuri ca și dintre iudei. Când violența a luat sfârșit, la finalul anului 117, iudaismul era virtual eliminat din două provincii romane estice și drastic redus în a treia. Dar nu a fost o revoltă generală în diaspora. Masacrele s-au limitat la câteva zone în care iudeii erau numeroși și au provocat domnitorii neamurilor. Cetăți ca și Corint, Efes, Smirna și chiar Roma, unde iudeii erau o minoritate, nu au fost afectate.
Spre deosebire de revolta din 66-70, descrisă de Josephus detaliat, sursele noastre despre masacrele din diaspora din 115-117 sunt vagi. Sursele rabinice nu spun mai nimic despre masacru, nici scriitorii creștini sin sec. 2 și 3. Istoria bisericii de Eusebius, scrisă la 200 de ani după eveniment, include o mențiune scurtă, ca și un paragraf din istoria romană scrisă de Dio Cassius. Istoria trebuie adunată din aceste mențiuni scurte, din dovezi arheologice și din papirusurile găsite în Egipt.18
Episodul a avut loc în timpul marii expediții a lui Traian în imperiul Part, condus de dinastia arsacidă. În 113, noul rege part Chosroes (Khushrau), pentru a da potențialului rival la tron ceva de făcut, l-a incitat pe nepotul său să ia tronul Armeniei. Armenia fusese neutră de mult timp între Roma și imperiul Part și Traian era determinat să nu lase pe parți să facă ce vor. A poruncit candidatului arsacid din Armenia să renunțe la tron, dar în 114 a declarat Armenia provincie romană și a intrat în ea cu armata. Aceasta însemna război cu Parția. În 115, Traian a trecut în Mesopotamia de nord cu o forță masivă și a cucerit-o. în iarna 115-116 s-a întors în Antiohia, unde aproape a fost ucis de un cutremur catastrofic care a distrus în mare parte Antiohia și alte cetăți siriene. Traian a trebuit să se târască printr-o fereastră, când clădirea unde se afla a început să se dărâme.19 Întorcându-se în Mesopotamia în primăvara șui 116, a traversat Tigrul în Media Atropatene, și cu coloane paralele a mărșăluit pe Tigru spre capitala parțiană de la Ctesiphon, pe care a cucerit-o. în 117, Traiana declarat întreaga Mesopotamie ca fiind romană, până la golful Persic, dar moartea sa la finalul verii acelui an, a terminat expediția. Succesorul lui, Adrian (117-138), a abandonat Mesopotamia parților și a restaurat suveranitatea în Armenia, insistând doar ca arsacidul care domnea acolo să fie numit și încoronat de Roma.
În timpul marii campanii parte, masacrele din diaspora au început și s-au sfârșit. Un factor important care le-a determinat a fost opoziția puternică cu care iudeii din pământurile parte au luptat împotriva armatei lui Traian. Iudeii au privit pe parți ca binefăcători și protectori mult timp. Domnitorii arsacidi ai Parției erau buni cu mulții lor supuși iudei. La finele primului secol AD, un oficial iudeu cunoscut ca Exilarch era adesea numit de regele arsacid să aibă grijă de milionul de iudei din imperiul Part. Iudeii din Mesopotamia vedeau Roma ca dușman. Romanii distruseseră templul din Ierusalim și stabiliseră fiscus Iudaicus, o comoară iudaică în care iudeii de pretutindeni din imperiul roman plăteau o taxă anuală de două drahme. Pe lângă taxă, erau și insultele din partea lui Vespasian, adică restul din taxele fiscus Iudaicus erau dedicate templului lui Jupiter Capitolinus din Roma.20
Un alt factor obscur ce a provocat masacrele a fost amenințarea lui Traian și cucerirea ultimului stat suveran de sub controlul iudeu. Era Adiabene, micul regat la est de Tigru, unde familia domnitoare și mulți supuși se convertiseră la iudaism în anii 40 AD. Am văzut că regele Izates și mama sa, regina Helenē, sprijineau templul de la Ierusalim până la moartea lor din 58 și oasele Helenēi au fost îngropate într-un mormânt spectacular lângă Ierusalim. Deși regatul Adiabene nu era important în comparație cu marile puteri Parte și romane, dar era iubit de iudei pentru că era ultimul stat suveran iudeu de după moartea lui Agrippa II (din 48 până la moartea sa în anii 90, Agrippa II domnise micul teritoriu Chalkis, între Liban și zona muntoasă anti Liban). După cuceririle sale din 115 și 116, Traian a abolit regatul Adiabene, trecându-l în noua provincie numită de el Assyria.
Factori locali din diaspora elenă au jucat poate un rol în ridicarea iudaică.
Una din legiunile luate de Traian cu el în Mesopotamia a fost Legio III Cyrenaica, staționată în mod normal în Egipt. Poate pentru că prezența militară romană în Egipt era la jumătatea puterii, locuitorii iudei din Alexandria au prins curaj să atace vecinii greci. Violența a izbucnit în Egipt mult înainte de octombrie 115. Un fragment de papirus din acea dată indică faptul că iudeii din Alexandria se revoltaseră și că prefectul roman al Egiptului, probabil M. Rutilius Lupus, trimisese singura legiune rămasă împotriva rebelilor și îi învinsese. După revoltă, elenii din Alexandria atacau iudeii și proprietățile lor și prefectul poruncește elenilor să înceteze acțiunile imediat.21 Mai multe sute de alexandrineni erau iudei, aproape cât erau neamuri în cetate. Deși violența a fost controlată temporar în Alexandria, s-a răspândit spre valea Nilului în Egiptul de sus și cel de jos.
Cursul războiului civil de acolo este cunoscut din papirusuri parțial și mai ales dintr-o arhivă de scrisori ale lui The Apollonios din Hermoupolis, un oraș din Egiptul de sus. Apollonios era general (strategos) într-un district egiptean și scrisorile sunt corespondența lui cu sora – soția sa Aline. Elizabeth Smallwood spune detalii despre Aline:
Într-o scrisoare către soțul ei, probabil scrisă în septembrie115, îi spune că nu poate mânca sau dormi de stres din cauza plecării lui bruște și că s-a simțit prea rău ca să ia parte la sărbătoarea anului nou și îl imploră să nu se expună la pericole fără a se păzi. Mama lor Eudaimonis a auzit poveștile despre atrocitățile evreilor și într-un fragment de scrisoare către fiul ei include rugăciunea adresată zeilor, mai ales invincibilului Hermes, ca să nu fie omorât.22
Alte scrisori vorbesc de speranțe că forțele maselor țăranilor egipteni vor învinge pe iudei. Nu au putut și criminalii evrei au intrat în Hermoupolis și au jefuit moșiile lui Apollonios. La finele lui 116, valea Nilului, până la sud de Teba, era în fierbere. Ce s-a întâmplat în Alexandria nu este așa de clar, dar a curs mult sânge. Atunci iudeii din Alexandria s-au răzbunat – întârziere de 180 de zile – pe Pompeius, proconsulul roman care intrase în templul din Ierusalim în 63. Au desecrat mormântul lui Pompeius din Alexandria, și i-au aruncat oasele în mare. La finele lui 117, legiunile romane – sub Marcius Turbo – au liniștit dezordinea în Alexandria și Egipt.
Politeuma iudaică din Alexandria poate să fi supraviețuit masacrelor din 115-116, dar restul Egiptului de jos și în cel de sus, dovezile arată că doar o fracțiune din populația iudaică a supraviețuit. Papirusuri ce datează din perioada de după 117 arată că puțini oameni din orașele Nilului și din sate plăteau taxa evreiască și persoane cu nume iudaic abia apar în tranzacții legale. Dacă peste un milion de egipteni erau iudei în timpul lui Philo, multe sute de mii au fost uciși în masacre.23
Din Egipt, violența din diaspora s-a răspândit la nordul Africii, în Cirena și alte orașe ale Cyrenaicei, în care o mare parte a populației era iudaică. Aici iudeii au sperat să stabilească un stat iudeu, regat sau republică. Erau conduși de un rege, al cărui nume era fie Lukuas ori Andreas. Dio Cassius spune că iudeii din provincie au ucis 220,000 eleni, i-au mutilat, le-au luat pielea. dacă Dio raporta fapte sau presupuneri nu se știe. Cea mai mare parte a anului, iudeii din Cyrenaica controlau provincia și elenii care au supraviețuit, au fugit în Egipt, ca să se salveze. Dovezi arheologice din Cyrenaica arată că centrul Cyrenei era distrus în mare parte de iudei. Băile publice și o bazilică au ars până la temelii. Templele u fost țintele principale ale mâniei iudeilor, templele zeilor greci Apollo, Zeus, Hekate, și Dioskouroi au fost distruse, ca și cele ale lui Demeter și Artemis. Furia s-a îndreptat în special spre Caesareum, unde locuia cultul imperial.
Când Traian a aflat în Mesopotamia despre ce se întâmpla în Egipt și , a detașat o parte a forțelor expediționare și le-a trimis sub comanda unui legat, Q. Marcius Turbo, să oprească insurgenții și să recupereze provincia. Iudeii au distrus drumul ce ducea din Cirena la orașul port Apollonia, evident pentru a face mai greu planul legiunilor de a aduce un tren asediu din port în oraș. Legiunile lui Turbo nu au întâmpinat rezistență pe teren și au luat Cirene după un asediu scurt. Trebuie să fi ucis majoritatea iudeilor din cetate și cei capturați (mulți au fugit în V spre alte orașe nord africane), au fost făcuți sclavi și trimiși pe vapoare în alte părți ale imperiului. Masacrele din 115-116 AD marchează finalul virtual al iudaismului în Cyrenaica, unde înflorise mai mult de 400 de ani. A sfârșit și prosperitatea antică a Cyrenaicăi, care începuse în sec. 7 ÎH. Provincia a rămas depopulată încât Adrian a poruncit ca coloniștii să meargă în Cyrenaica și să preia câmpurile care erau pline de rădăcini, de la masacrul fermierilor care le lucra anterior.
Infecția războiului civil în Alexandria și Cyrene s-a dus și în Cipru. S-a făcut referire la sinagogile cipriote vizitate de Pavel și Barnaba. La începutul sec. 2, populația urbană a insulei era egal împărțită între eleni și iudei. După Dio, în masacrele din 115-116, iudeii insulei au măcelărit 240000 de eleni. Cetatea de coastă Salamis a fost distrusă aproape în întregime.24 În Cipru, scopul iudeilor a fost crearea unui stat iudeu. La final, forțele militare romane combinate cu populația civilă elenă au înfrânt pe iudei. Ca în Cyrenaica, la finalul violenței, nu mai erau iudei pe insulă și Dio spune că că în zilele lui, orice iude care venea pe insulă – chiar pe un vas – era ucis.
În Mesopotamia, unde a început episodul, iudeii erau în fruntea luptei împotriva lui Traian. După ce împăratul și armata sa au trecut prin Mesopotamia de nord și erau lângă golful Persic, iudeii au condus Edessa, Nisibis și alte cetăți nordice (până la Seleukeia-pe-Tigru) la revoltă, rebelii au înfrânt și ucis garnizoanele roamne puse de Traian în cetăți. din sudul Mesopotamieie, Traian a trimis în nord un alt general de încredere, Lusius Quietus, mauritan prin naștere (“Moor”). Quietus a recucerit Nisibis, a ars Edessa și Seleukeia.25 Răzbunarea a căzut în special pe iudeii din cetățile rebele.
Chiar în Iudeea, o mică revoltă a început în 117, poate pentru că rebelii înfrânți din Cyrenaica și Egipt se refugiaseră acolo. După ce Lusius Quietus a terminat pacificarea Mesopotamiei de nord, Traian l-a trimis în Iudeea să termine rebelii și să guverneze provincia. Surse rabinice ulterioare, pe care nu ne putem baza, despre războiul “Kitos” sugerează că Quietus a asediat Lydda, între Ierusalim și mare și după cucerirea orașului a poruncit executarea liderilor iudaici. Cetatea Lydda a fost renumită Diospolis, “cetatea lui Zeus.” Lusius Quietus, sau “Kitos,” nu a rezistat mult la guvernarea iudeii. Când Traian a murit de infarct în 117, a fost urmat de Adrian, care era căsătorit cu nepoata lui Traian și care fusese adoptat de Traian ca fiu, pe patul de moarte. Quietus a fost unul din generalii nemulțumiți de această succesiune, sau mânioși că au fost trecuți cu vederea. Când Adrian a aflat de conspirație, a poruncit executarea lui Quietus și a altor trei consuli. În tradițiile rabinice confuze, Traian însușii este executat, căci Adonai se răzbună pe împăratul rău.26
Așa s-au terminat masacrele din 115-117 AD. Au costat vieți omenești la fel de multe ca cele din 66-70. Sunt slab documentat și au primit puțină atenție din partea istoricilor seculari sau evrei sau creștini. Ele merită să fie studiate mai mult deoarece – împreună cu războiul din 66-70 și revolta Bar Kochba – ajută la explicarea motivului pentru care povara a trecut de la iudaism la creștinism în întoarcerea lumii antice într-un mileniu de la zei la Dumnezeu.
Revolta lui Bar Kochba, 132-35 AD
Ultimul din cele trei războaie dezastruoase luptate de evrei împotriva imperiului roman și a neamurilor a fost revolta lui Bar Kochba. Războiul Bar Kochba a fost luptat în Iudeea, dar consecințele sale s-au făcut simțite și în Iudeea și în diaspora. Revolta a avut loc în timpul domniei lui Adrian (117-138), unul din cei 5 împărați buni ai imperiului roman din 98-180AD. Sursa rabinică principală a acestui război este un capitol din Midrash Rabbah despre Plângeri, compusă în sec. 5 sau 6. Aproape tot ce se spune în Plângeri Rabbah 2, este fantastic: fiecare om al lui Bar Kozeba era puternic și putea dezrădăcina un stejar matur de pe muntele Libanului și Bar Kozeba în genunchi prindea bolovanii aruncați de dușmani cu catapultele și îi arunca înapoi la romani, ucigând pe mulți. Surse mai sigure, deși scurte, sunt ale li Dio Cassius 69.12-14 și Eusebius HE 4.6. dovezile cele mai directe vin din partea inscripțiilor romane ce arată așezarea legiunilor și din partea iudeilor pe papirusuri găsite la Wadi Murabba‘at și din legendele că rebelii au călcat pe monedele lor.27
În contrast cu Traian, predecesorul său în război, Adrian nu dorea să extindă imperiul deja enorm. El și-a concentrat energia pe întărirea apărării imperiului și administrarea lui. Alt proiect favorit al său era înviorarea elenismului, cum fusese în zilele dinaintea lui Alexandru cel Mare. Elenismul clasic al lui Adrian se exprima prin barba sa, care reînvia moda bărbilor Greciei dinaintea lui Alexandru și ca devotament față de iubitul lui tânăr, Antinous. Hadrian a construit mult în Atena, care în ciuda lui Alexandru era încă centrul educațional al lumii vorbitoare de greacă și a stabilit o asociație numită Panhellenion, în care toate vechile cetăți grecești erau înrolate, cele dinaintea lui Alexandru cel Mare.
Adrian era un călător neobosit și în timpul unei vizite la Ierusalim în 129, a conceput ideea că poate promova elenismul între iudei prin refondarea și reconstruirea Ierusalimului ca și colonie romană. Colonia urma să se numească “Aelia” după el (numele lui întreg era P. Aelius Hadrianus), i trebuia să includă un templu pentru Jupiter. Cetatea găzduia o mare parte dintr-o legiune romană (X Fretensis) de la finalul revoltei din 66-70,28 și trebuie să fi avut altare pe care jertfeau trupele pentru zeilor lor. Dar decizia lui Adrian de a reconstrui și re-numi cetatea și de a construi un templu pentru Jupiter era o idee îndrăzneață. Poate că împăratul, ca Antiochos Epiphanes cu 300 de ani înainte, și-a imaginat că iudeii îl vor echivala pe Jupiter cu Adonai și se vor mândri cu splendidul templu roman. Dar probabil că Adrian știa că acest templu va provoca violență.
Lucrările asupra orașului au început în 131 AD. Nesurpprinzător, au aprins în Iudeea o furtună de rezistență și revoltă, iudeii din Galileea nu au prea participat.29 Revolta a început în 132 și a fost condusă de Simeon bar Kosiba, care avea un corp superb și era un comandant priceput. După ce a început revolta și era o reușită, Simeon bar Kosiba a fost salutat de Rabbi Akiba ca Mesia și ca Bar Kochba, sau “fiul stelei.” Salutul lui Akiba evita profeția din Numeri 24:17: “va ieși o stea din Iacov.” Simeon a acceptat profeția mesianică și “Bar Kochba” este numele prin care mulți din generații ulterioare și-l amintesc.
Provincia Iudeea era atunci guvernată de un proconsul, Q. Tineius Rufus, dar cele două legiuni ale lui Rufus nu au putut opri pe Bar Kochba și rebelii de la a prelua Ierusalimul, unde marele plan al lui Adrian abia începea. Odată aflat în controlul Ierusalimului, Bar Kochba a poruncit ca jertfele pentru Adonai să re-înceapă, sub direcția unui preot numit Eleazar, care era unchiul lui Bar Kochba. Majoritatea satelor iudaice s-au alăturat revoltei, deoarece Dio Cassius indică că romanii au trebuit să asedieze și să ia 50 de locuri fortificate (phrouria). O legiune întreagă – Legio XXII Deiotariana, adusă din Egipt – pare să fi fost ștearsă la începutul revoltei. Monede bătute de Bar Kochba proclamau “anul unu al răscumpărării lui Israel” și – în 133 AD – “anul doi al libertății lui Israel.” Legenda monedelor din anul următor este mai puțin optimistă: anul trei, pentru libertatea Ierusalimului.30
În 133AD comanda împotriva rebelilor a fost preluată S. Julius Severus, pe care Adrian l-a transferat din Britania în Iudeea și oameni din 7 legiuni au luptat sub Severus.31 Forțele lui trebuie să fi fost teribile în câmp deschis și după sosirea sa, rebelii s-au limitat la lovește și fugi, atacuri asupra unităților romane ce umblau pe dealuri, în timp ce romanii reduceau metodic cetățile, prin asedii. Ca în revolta din 66-70, strategia romană era înfometarea rebelilor și a populației controlate de ei. Ierusalimul a căzut înaintea lui Severus la începutul verii 135 și finalul a venit în august același an, la o fortăreață numită Bethar: la 6 mile sud vest de Ierusalim. Rebelii au ținut piept în forță legiunilor lui Severus dar au fost învinși. Bar Kochba a pierit cu armata sa.32 Rabbi Akiba, avea peste 90 de ani, a fost executat la ordinele lui Adrian și moartea lui a fost deplânsă în fiecare an de Yom Kippur.
Consecințele revoltei lui Bar Kochba
După statisticile date de Dio Cassius (69.14), în cursul războiului lui Bar Kochba romanii au distrus – pe lângă cele 50 de locuri fortificate – 985 de sate din Iudeea. În luptă, fie în fortărețe ori pe câmp, 580000 de iudei au murit, chiar mai mulți au murit de foame sau boală. Nu știm de unde are Dio cifrele, dar presupunem că revolta din 132-35 a fost în termeni umani o calamitate la fel de mare ca cea din 66-70. Consecințele nu au fost la fel de mari, dar au fost profunde.
O consecință durabilă a fost demografică: dispariția din Iudeea centrală a populației iudaice tradiționale. Acesta era rezultatul demolării zonei, a satelor și măcelărirea locuitorilor. Ceea ce nu a realizat violența, a fost completat de politica lui Adrian de după război. El a decis să excludă iudeii din Ierusalim și din împrejurimi. După stingerea revoltei, Adrian a schimbat numele provinciei din Iudeea în Palestina, nume cu care s-au referit vorbitorii de greacă la pământul la sud de Carmel și care la fel ca Israel și Iudeea a existat în sec. 13 ÎH. El a construit pe muntele Sion un templu al lui Jupiter Capitolinus. Proiectul nu mai era încurajarea iudeilor să treacă la cultura greco-romană, ci să îi pedepsească. Numele Ierusalim a fost anulat și orașul refăcut ca greco-roman. Noul nume era Aelia Capitolina, îl onora pe Jupiter Capitolinus și pe împărat.
Din orașul refăcut și din împrejurimi, toți iudeii au fost excluși. dacă după 70 ceva pelerini mai veneau la Ierusalim pentru festivități, nu mai puteau face aceasta după 135. Generații mai târziu, Tertullian (Adversus Iudaeos 13.3) nota că iudeii încă nu aveau voie să trăiască în Betleem. În sec. 4, Eusebius a detaliat porunca lui Adrian și consecințele ei:
De atunci, întreaga rasă a primit interdicție să pună piciorul oriunde aproape de Ierusalim, sub o lege dată de Adrian, care se asigura că evreii nu au posibilitatea ca nici măcar de la distanță să nu poată vedea pământul ancestral. Aristo de Pella spune povestea. Când cetatea s-a închis pentru evrei și a suferit distrugerea foștilor locuitori, a fost colonizată de o rasă străin.33
Jerome adaugă că succesorii lui Adrian au ridicat interdicția doar cât să permită iudeilor să se adune pe muntele Măslinilor o zi pe an, pentru a-și plânge soarta.34 Faptele nu sunt clare. Nu sunt dovezi de iudei în Aelia Capitolina în sec. 2, dar interdicția pare să fi fost revizuită de Septimius Severus: se pare că sub împărații Severani, iudeii puteau vizita cetatea.35 Timp de 200 de ani, locuitorii iudei în ceea ce fusese inima Iudeii au dispărut. După 135, iudeii din sudul Levant erau concentrați în Idumaea și Galileea, regiuni neatinse de război, și ceea ce fusese Iudeea era acum un pământ al neamurilor, un pământ păgân.36
Sub Constantine, numele de “Aelia” a început să se piardă, în favoarea Ierusalimului, deși în sec. 7 unele texte se referă la el ca Aelia. Construirea bisericii de către Constantin a făcut din oraș o destinație pentru creștini și în sec. 5-6, Ierusalimul a devenit din nou un oraș măreț. Dar creștin.
Interdicția împăraților cu privire la circumcizie și încercarea lor de a termina prozelitismul
Adrian a dat un edict ce interzicea circumcizia. El spera ca după decade, acest edict să pună capăt iudaismului. Dar edictul original a fost în efect doar câțiva ani și a fost modificat de succesorul lui Adrian, Antoninus Pius (138-161). Revizuirea permitea iudeilor circumcizia fiilor lor, dar nu a unuia dintre neamuri, ceea ce era o crimă:
Rescrierea divinei Pius permitea circumcizia doar iudeilor, pedeapsa pentru circumcizia altcuiva care nu era iudeu, este aceeași pedeapsă pentru castrare.37
Smallwood observă: “aceste pedepse erau severe: un non-evreu care se circumciza pe sine sau pe sclavii lui era condamnat la exil pe viață și i se confisca proprietatea, doctorul responsabil era executat și evreii care circumcideau sclavi neamuri erau deportați sau executați.”38 Edictul a fost revizuit de Antoninus și a permis iudaismului să continue, recunoscându-l ca religio licita (religie legală). Poate că sumele importante primite anual de fiscus Iudaicus l-au convins pe Antoninus că încercarea de a elimina iudaismul nu era în interesul imperiului. În același timp, edictul interzicea bărbaților neamuri să treacă la iudaism. Prozelitismul femeilor era comun, dar fii născuți unei soți iudaice cu soț non-iudeu, nu erau circumciși și crescuți ca iudei, fără a pune în pericol întreaga familie.
Interdicția circumciziei bărbaților neamuri intenționa prevenirea prozelitismului, dar nu a realizat aceasta. Smallwood sugerează că sinagogile au permis o baie ritualică ca simbol al primirii unui convertit la iudaism.39 Acest remediu primește opoziția multor iudei, deci efectul general al edictului era descurajarea convertirii la iudaism. Pentru neamurile sărace mai era un obstacol, anume taxa evreiască, obligația tuturor iudeilor – bărbați și femei – de a plăti două drahme pe an, la fiscus Iudaicus. Această taxă rămâne valabilă până în sec. 3, poate chiar mai mult.40
Relațiile împăratului cu iudaismul rabinic
Atitudinea guvernului roman față de iudaismul rabinic era bună în general. Dacă luăm în considerara scara calamității revoltei lui Bar Kochba, este surprinzător că citatul din Plângeri Rabbah 2 tradiția rabinică nu spune nimic despre el. Deși Rabbi Akiba a jucat un rol semnificativ și unul nefericit în război, alți rabini au criticat aventurarea lui în mesianism. Fariseii din Jamnia trebuie să fi stat departe de revoltă, deoarece majoritatea au supraviețuit. Gamaliel II, liderul formal (nasi) al beth ha-din și beth ha-midrash evident că nu a supraviețuit revoltei, dar se presupune că a murit de cauze naturale, la începutul revoltei. La acel punct, centrul de la Jamnia trebuie să se fi închis, poate pentru restul domniei lui Adrian: Simeon II, așa zisul fiu al lui Gamaliel, a fugit în Mesopotamia. După moartea lui Adrian și ascensiunea lui Antoninus Pius, Simeon II s-a întors și Antoninus i-a permis să redeschidă școala și beth ha-din. Cum a concluzionat Elizabeth Smallwood, Simeon “era văzut acum de către autoritățile romane…ca o figură sigură, de încredere, care coopera cu administrarea lor.”41
Instituțiile rabinice nu mai erau la Jamnia. După 135, populația iudaică din sudul Levantului era concentrată în Galileea și acolo învățătorii și elevii lor s-au re-adunat. Cu binecuvântarea Antoninus, Simeon II a stabilit o școală și o curte n micul oraș Usha, în umbra muntelui Carmel. Nu mulți ani după aceea, centrul s-a mutat din nou, de la Usha la Beth Shearim. Poziția de cap a lui Simeon II (probabil ca. 138-ca. 175) a fost pacifistă. Erau deja instituții iudaice cu autoritate în zonă , sub conducerea lui Simeon. Împăratul Antoninus îl trata pe Simeon ca persoană de contact pentru toți iudeii, nu doar din Palestina, ci și din Diaspora. Ca și tatăl lui, Simeon II avea titlul onorific de nasi, sau “prinț.” Vorbitorii de greacă se refereau la el ca la un patriarh (πατριάρχης).
Pe farisei nu îi interesa cum să te împaci cu romanii, dar era cel mai important lucru pentru ei și pentru iudaism în general. După trei războaie teribile în mai puțin de 70 de ani, iudeii trebuiau să găsească un modus vivendi cu vecinii neamuri și cu imperiul roman. Tannaim l-au găsit prin răspândirea de vise mesianice care hrăniseră violența și prin devotarea lor față de sfințenie. Patriarhatul, o instituție esențial rabinică, a durat 300 de ani și a avut succes în prezentarea unei fețe a iudaismului ce nu amenința nici pe împărații romani și nici pe neamuri.
Un tannaim respectat la Usha și Beth Shearim era Rabbi Meir. Numele meir însemna “luminătorul,” și era un nume onorific. Altul era „lucrătorul de minuni”, deoarece generații ulterioare de rabini au inventat povești despre minunile făcute de Rabbi Meir. Se presupune că a învățat de la Rabbi Akiba și era succesorul acestuia ca autoritate finală în Tora orală. Rabbi Meir forma o punte între Akiba și Judah ha-Nasi.
Simeon II a rămas Nasi (patriarh) până la moartea sa în 175. A fost urmat de fiul lui, Juda, poate cel mai mare din patriarhi, amintit ca Judah ha-Nasi. Ca și tatăl lui, Judah ha-Nasi a avut relații excelente cu guvernul roman. Sunt povestiri rabinice despre “Antoninus și Rabbi.”42 Învățații tind să identifice pe “Antoninus” din aceste povești cu fiul adoptat al lui Antoninus Pius, Marcus Aurelius, care a condus imperiul din 161 în 180 și al cărui nume oficial după adopție a fost Marcus Aurelius Antoninus, dar nu sunt adevărate. Candidatul cel mai probabil la rabbi a fost Judah ha-Nasi. Poveștile aparțin unui gen popular despre un rege și un înțelept și întotdeauna dau credit înțeleptului. În The “Antoninus și Rabbi” împăratul este așa de impresionat de înțelepciunea rabbi încât se convertește la iudaism. Deși sunt ficțiuni, probabil că poveștile reflectă o amintire despre împărații antonini, inclusiv Commodus, fiul lui Marcus Aurelius, care erau binevoitori față de patriarhat.
Împărații severani și iudaismul
Cooperarea între rabini și guvernul roman a continuat sub împărații Severani. Septimius Severus (a domnit 193-211) era un general capabil și administrator. Fiul lui, Antoninus, poreclit “Caracalla,” nu era nici una nici alta, și a fost unul din cei mai despotici împărați. în 199, la 10 ani, Caracalla a devenit co-împărat cu tatăl său și după moartea lui Septimius, în 211, Caracalla l-a ucis pe fratele lui și a domnit singur până ce a fost asasinat, în 217. Septimius cu siguranță și Caracalla probabil s-au bucurat de popularitate între iudei în provincia numită acum Palaestina. Cum vom vedea, academia rabinică din Galileea a înflorit sub împărații severani. În sec. 2 la final și începutul sec. 3 a fost publicată Mishnah. Jerome afirmă că Septimius și Caracalla “țineau la iudei,” și o inscripție într-o clădire – posibil o sinagogă – în Galileea proclama că iudeii se roagă pentru siguranța severanilor.43 Digest a lui Justinian include o lege dată de Septimius Severus și Caracalla ce permite celor care cred superstiția iudaică să dețină funcții municipale, scuzându-i de îndatoriri incompatibile cu „superstiția” lor.44 Expresia qui Iudaicam superstitionem sequuntur, pare a include prozeliți și iudei nativi și sugerează faptul că deși Septimius vedea iudaismul ca pe o superstiție nefericită, politica lui era să nu acuze oamenii care s-au convertit la iudaism.
Evident a încercat să reducă convertirile ulterioare, dacă nu chiar să le oprească. Acest fapt îl aflăm de la o sursă ulterioară, notorie, pe care nu ne putem baza, dar care ocazional transmite informații valoroase. Conform biografiei lui Septimius Severus din Scriptores Historiae Augustae Septimius a interzis convertirea la iudaism sau creștinism: sub pedeapsă grea a interzis oamenilor să devină iudei, a decretat același lucru despre creștinismm.45
Posibil că informația din SHA este falsă, dar multe dovezi arată că a doua propoziție, un gând ulterior, este corectă. Septimius nu a încercat eradicarea creștinismului, a încercat să îi oprească creșterea. A dat un edict ce poruncea arestarea și pedepsirea persoanelor care se converteau la creștinsim.46 Probabil că Septimius a acceptat ca fait accompli prezența a milioane de iudei și creștini în imperiu, dar a făcut tot ce a putut să oprească expansiunea ulterioară a acestor religii. Cine venea la Dumnezeu de la zei se înstrăina de civilizația greco-romană și de imperiul roman.
Dacă această reconstrucție a politicii religioase a lui Septimius Severus este corectă, el și-a dat binecuvântarea pentru iudeii vorbitori de aramaică din Palestina și conducerii lor din Galileea. Este clar că a făcut concesii iudeilor în pământul lor. Severanii au ușurat edictul lui Adrian care interzicea ca iudeii să pună piciorul în fostul Ierusalim, actuala Aelia Capitolina. Împărații severani au sprijinit rabinii din Galileeași au tratat pe nasi ca pe patriarhul iudeilor de pretutindeni. În același timp, Septimius era obosit de iudaismul elen și a încercat, ca și Antoninus Pius, să oprească creșterea iudaismului în Diaspora.
Judah ha-Nasi și redactarea Mishnah
Ca patriarh, Judah ha-Nasi avea aprobarea imperială de a muta întregul complex rabinic la Sepphoris, un oraș mai mare decât Usha și Beth Shearim. La Sepphoris locurile ocupate de Judah ha-Nasi erau mărețe și biroul lui era distins încât a angajat pentru protecția sa personală o unitate de bodyguarzi celtici sau germanici.ca predecesorii săi, Judah ha-Nasi a trăit suspicios de mult.47 Se spune că a prezidat peste curte și școală 44 de ani (ca. 175-219), și s-a bucurat de încrederea împăraților romani, de la Marcus Aurelius la Elagabalus.
Realizările istorice a lui Judah ha-Nasi au fost scrierile lui sau redactarea Torei orale, Mishnah. Ca și Tora scrisă, cea orală era în ebraică, dar nu ebraica Pentateuhului. Ebraica mishnei era o limbă oarecum artificială, deoarece mult timp limba în Galileea și în Levant fusese aramaica, dialectul vestic al aramaicii. Rolul ebraicii în Galileea sec. 2 poate fi paralel cu rolul latinei în Irlanda sec. 8. Cârt a scris Iuda personal nu se știe, se presupune că sub supravegherea sa, tannaim au contribuit la efort. Mishnah publicată, ca predecesoarea ei orală, cuprindea 63 de tratate, grupate în șase sedarim sau “ordine.” Fiecare seder nominal trata un aspect al vieții, dar includea multă lege care nu era legată de titlu. Cele 6 sedarim sunt:
Zera‘im (“semințele”)
Mo‘ed (“anotimpul potrivit”)
Nashim (“femele”)
Nezikin (“stricăciunile”)
Qodashim (“lucrurile sfinte”)
Tohoroth (“curăția”)
Este aparent din titluri că Mishnah includea legea practică și instrucțiunile purității ritualice. Cele două topici fascinau școlile Tannaitice din Galileea și Mesopotamia. Discuțiile și dezbaterile despre orice chestiune din cele 63 de tratate au început cu Shammai și Hillel și au continuat după ce Rabbi Judah a scris Mishnah. Acele discuții și dezbateri au fost publicate sub forma unui comentariu, sau gemara. Gemara era în Aramaică, și Mishnah ebraică și gemara aramaică formau Talmudul. Talmudul palestinian sau cel “Ierusalim” (Yerushalmi) (ca. 400 CE) atașează la Mishnah tradiția dezbaterilor din Galileea, în timp ce Talmudul “Babilonian” (Babli) (ca. 500 CE) prezintă Mishnah împreună cu tradiția mai deplină a dezbaterilor Mesopotamiene.
Legea penală și civilă din Mishnah
Deși legea penală din Galileea fusese în mâini romane de la moartea lui Irod Agrippa, Mishnah detaliază ce pedepse se aplicau crimelor. Nici Rabbi Judah și nici sinedriul lui la Sepphoris nu aveau autoritatea să impună pedepse capitale, dar tratate ale sinedriului specifică patru moduri diferite de execuție pentru ofense capitale. și două pedepse corporale pentru ofense minore – biciuirea și alungarea – erau menționate.
Legea civilă era jurisdicția sinedriului din Sepphoris și aici putem începe cu un exemplu din seder Nashim. O lege scrisă renumită (Deut 25:5-6) despre “mariajul levirat” stipula că atunci când soțul murea fără moștenitor masculin, fratele soțului trebuia să ia văduva de soție și să-i facă un fiu, care să moștenească averea mortului. Este clar, dar sunt cazuri în care nu este așa de simplu și Mishnah clarifică ce se întâmplă când lucrurile sunt mai complicate. Să presupunem că după ce soțul moare, tatăl lui face alt fiu, băiatul este fratele decedatului. Când ajunge la maturitate, trebuie să se însoare cu văduva fratelui lui mort? Nu, spune Mishnah, mariajul levirat nu s aplică la frați care nu sunt contemporani.48
Să privim la stricăciuni. și la seder Nezikin. Tora scrisă afirma (Exod 21:35, OSB): „Dacă boul unui om împunge boul unui alt om şi boul acesta moare, vor vinde boul cel viu şi preţul lui îl vor împărţi; vor împărţi şi boul mort.” Este simplu și clar, dar nu este detaliat pentru a acoperi multe cazuri de rănire a turmei. De exemplu, ce se întâmplă când un bou rănește o vacă și deși nu o omoară, omoară vițelul ei nenăscut? Mishnah oferă legea:
Dacă un bou rănește o vacă și vițelul ei nou născut este găsit mort în apropiere și nu se știe dacă nașterea a precedat rănirea sau a venit după aceea, jumătate din pagube se vor plăti pentru rănile cauzate vacii, dar doar un sfert se va plăti pentru pierderea vițelului.49
Legea Mishnaică clarifică legea taurului. Era clar că un taur ce merge pe drum și iese de pe drum și sparge vasele unui olar, proprietarul taurului cumpără vasul spart. Dar pagubele periferiale. Seder Nezikin specifică dacă boul calcă pe o ustensilă, și o rupe și un fragment din ea cade pe altă ustensilă care se sparge, pentru prima se primește compensație totală, dar pentru a doua doar jumătate.50
În acest mod, Mishnah suplinește legea pentru sute de răni și situații care nu sunt acoperite de Tora scrisă sau nu sunt clare. Aceste legi erau indispensabile pentru funcționarea lină a societății. Scopul acestei părți din Mishnah era, cum spune Jacob Neusner, „menținerea statutului perfect, păstrarea situațiilor, asigurarea stabilității relațiilor. În schimbul produs de vânzare-cumpărare, ofertă-cerere, împrumut-cerere, este importantă egalitatea schimbului. Nici o parte nu va avea la final mai mult decât a avut la început și nimeni nu va fi victima unei răsuciri de avere sau circumstanțe.”51
Ca și în alte societăți, remediile mișnaice s-au ridicat peste secole de la lega comună și de la bunul simț a ceea ce este corect. În ale societăți, astfel de rafinamente și clarificări au fost încorporate în coduri scrise, la iudei nu se putea face acest lucru, deoarece ei vedeau codurile scrise ca fiind sacre: Moise scrisese totul așa cum Adonai i-a spus pe Mt. Sinai. Adăugarea vreunui codicil la Exod sau Deuteronom era sacrilegiu, și ficțiunea era necesară ca Tora orală dată lui Moise de Adonai, dar Moise în loc să o scrie, a transmis-o oral mai departe lui Aron și lui Iosua. Astfel, forma orală a Torei, cum o vedeau rabinii, de la vremea revelării ei, a fost transmisă cu credincioșie ca și legea scrisă: legea scrisă, sub forma unui text și cea orală prin vorbe.
Sfințirea și puritatea în Mishnah
În plus față de legea practică, Tora orală includea, la începutul sec. 3, reguli de puritate, sfințenie. Nu este surprinzătoare proeminența legii sfințeniei în Mishnah, deoarece aceasta este partea din Tora cu care fariseii erau foarte atenți. aceste reguli se concentrează în special în al doilea, al cincilea și al sedarim: Mo‘ed (“anotimpul potrivit”), Qodashim (“lucrurile sfinte”) și Tohoroth (“curăția”). Dar sunt răspândite și prin alte porunci. Prima intrare în Mishnah instruiește cu privire la recitarea de seară a shěmā, rugăciunea ce incorporează Deut 6:4-9, Deut 11:13-21, și Num 15:37-41:
Când se recită shema seara? Când preoții intră în casă pentru a mânca terumah până la prima strajă. Acestea sunt cvintele lui Eliezer. Înțelepții spun: până la miezul nopții. R. Gamaliel spune: până în zori. S-a întâmplat odată ca ii lui să ajungă acasă târziu de la o nuntă și i-au spus: nu am recitat shema deseară. El le-a spus: dacă zorile nu au sosit, trebuie să o rcitați.52
O rugăciune mai importantă era shemoneh esreh (“18”). Un nume alternativ pentru această rugăciune ce trebuie recitată imediat după shěmā de trei ori pe zi, este Starea în picioare (amidah), deoarece la recitarea acestei rugăciuni,o persoană trebuie să stea în picioare, și i se spune cum și unde. Ca și shěmā, shemoneh esreh se rostea în ebraică. A treia rugăciune zilnică era kadish, în Aramaică.
Pe lângă rugăciune, urmașul Mishnah depunea eforturi pentru a se curăți după ce era contaminat. A șasea poruncă din Mishnah, Tohoroth, oferea reguli de evitare a contactului cub materii necurate (cadavre, scuipat, excremente, secreții trupești, fluide cu origine nesigură) mâncare necurată. Niddah din acest seder este devotată deplin necurăției femeilor la menstruație. Sunt 5 varietăți de sânge menstrual, toate necurate. Alt tratat, care ca și seder se numește Tohoroth, specifică trei grade de necurăției a mâncării – prima fiind cea mai rea și a treia mijlocie – și arată ce contagioasă este necurăția:
Dacă un aluat cu gradul unu de necurăție și altele se ating de el, sunt toate necurate. Dacă este separat, rămâne necurat, iar celelalte suferă doar necurăție de gradul doi.53
Dacă un fariseu (haber) a avut contact cu un non-fariseu – fie neam, samaritean sau iudeu de rând – este necurat și trebuie să facă terumah (“jertf prin ridicare”) oferită lui Adonai. Chiar contactul indirect cu o persoană comună întina:
Dacă soția unui haber lăsa soția unui am ha-arez să macine grâu în casa ei, casa este necurată dacă se oprește din învârtirea morii. Dar dacă nu se oprește, doar acea parte de casă este necurată, până unde își pateu întinde mâna și atinge. Dacă sunt două femei în casă, casa e necurată în ambele cazuri, deoarece în timp ce una macină, cealaltă poate umbla și atinge lucruri, a spus R. Meir. Dar înțelepții au declarat: doar partea din casă unde poate ajunge cu mâna întinsă.54
Pentru tannaim și rabinii din Galileea punctele Torei orale erau o sursă de încântare ș interes fără limite. Rabbi Simeon ben Yohai declară în tratatul Berakoth că cele trei daruri ale lui Dumnezeu pentru Israel au fost Paradisul, pământul Israel și Tora.55 Pentru unii din rabini, Tora orală pare a fi devenit obiectul devoțiunii mai mult decât Adonai în sine. În multe locuri din Talmud, Sfântul nu apare deloc, atenția concentrându-se pe rabini exclusiv, pe părerile și dezacordurile lor despre lege. Într-o anecdotă talmudică, rabinul Iosua și rabinul Ieremia spun că majoritatea opiniilor despre înțelepții rabini nu pot fi invalidate nici de o voce din cer.56
Iudaismul non-rabinic
Deoarece tradițiile Talmudice oferă detalii voluminoase despre rabinii din școlile galileene, iar iudaismul non-rabinic nu prea are dovezi textuale, este ușor de presupus că în sec. 2 și 3, iudeii de pretutindeni doreau să învețe ce halakoth găseau rabinii în midrashim. Este o presupunere eronată. Dovezile arheologice indică în sec. 2 și 3 că iudaismul rabinic avea puțină atracție și la finele sec. 4 și 5, majoritatea iudeilor nu știau și nu le păsa de disputele tannaim. Inscripții sugerează că în lumea vorbitoare de greacă, la începutul sec. 3, sinagogile atrăgeau neamuri. Modelul trebuie să fi nemulțumit autoritățile romane pentru care prozelitismul iudeu era oficial proscris, dar și pe rabinii din academiile iudaice.
Dacă se poate judeca după rămășițele sinagogilor găsite acolo, chiar în Galileea însăși majoritatea iudeilor primeau Tora cu un strop de sare, pentru mult timp. Sinagogile galileene de la finele antichității erau decorate cu arta reprezentațională și o scenă favorită era carul de foc înconjurat de un zodiac. Astfel de lucruri nu erau permise în interpretarea rabinică a Exodului 20:4. Prima referire sigură la Talmud într-o sinagogă din Galileea vine de la o sinagogă din sec. 7 din Beisan (Beth-Shean), la sud de marea Galileii: excavatoarele au găsit că mozaicul central al încăperii cuprindea un pasaj, cu privire la zeciuieli, luat din Talmudul palestinian. Sinagogi mai vechi, ca cea de la Sepphoris (reconstruită și decorată în 400 AD) nu aveau nimic în ele despre rabini. În aceste congregații, Shaye Cohen a conclus, rabinii nu aveau multă influență încă:
Mai mult, multe sinagogi conțineau inscripții cu donații sau numele liderilor congregației. Rabinii apar rar în aceste inscripții și fie sunt donatori, dar nu lideri. Deci rabinii nu controlau sinagogile Palestinei sec. 2-6.57
În Palestina și în Diaspora, sinagoga tipică în sec. 3-4 continua să fie condusă de archisynagogos, asistat de un grup de presbyteroi (bătrâni).
Sinagoga Dura-Europos și Diaspora aramaică
Deoarece aramaica era dominantă în Mesopotamia, comunicarea între evreii din Mesopotamia și școlile Tannaitice din Galileea era frecventă. Vorbitorilor de aramaică din Mesopotamia și Siria care erau zeloși în legătură cu Tora orală, nu le era prea greu să înțeleagă un text oral în ebraica Mișnei sau să memoreze părți considerabile. O minoritate a iudeilor din diaspora aramaică se preocupau cu Tora orală. Cea mai intensă lucrare a avut loc în Mesopotamia cu privire la gemara culminând în 500 în așa zisul Talmud babilonian. În 212 o academie rabinică a fost stabilită pe Eufrat, la 40 de mile în sus de la ruinele Babilonului și apoi o altă academie la Sura, la câteva sute de mile mai sus. Stimulii ambelor școli erau producția lui Judah ha-Nasi printr-un text scris al Mishnah. La finele antichității, iudeii deciși veneau din multe orașe ale Siriei de sud și Mesopotamia la Sura și Nehardea (Pumbeditha) pentru a participa la adunările bi-anuale – în lunile Adar (Februar/Martie) și Elul (August/Septembrie) – unde auzeau rabinii disputând Tora orală.58
În ciuda vigorii iudaismului rabinic din Mesopotamia, majoritatea iudeilor din diaspora aramaică nu prea erau ghidați de Tora orală în timpul lui Iuda ha-Nasi ori al succesorilor lui imediați. credem că în sec. 3, undeva între un milion și două milioane de oameni din Mesopotamia erau iudei.
Sinagoga cea mai bine păstrată găsită de arheologi este cea excavată la Europos, ulterior numit Dura, la mijlocul Eufratului.59. În 256 sinagoga și orașul au fost distruse de Shapur și armata sa Sassanidă și deoarece site-ul a fost abandonat, clădirea și cetatea au fost păstrate pentru arheologii sec. 20. Excavările arată că o casă privată Dura-Europos slujea de sinagogă,poate din sec. 1 ÎH. În 245 AD structura a fost dublată în mărime și pereții interiori acoperiți cu picturi cu scene biblice, cea mai mare fiind învierea oaselor uscate ale lui Ezechei, făcută de Adonai.
Evident, sinagoga de la Europos era înfloritoare la jumătatea sec. 3, dar aparținea unei ramuri a iudaismului diferită de cea a rabinilor galileeni: picturile sinagogii arată că membrii nu erau farisei. Nici temele pictate nu erau încurajate de rabini. Rugăciunile spuse la Dura-Europos și în pământurile vorbitoare de aramaică, erau în aramaică. Citirea Tanakh era posibilă de pe manuscrise ebraice, dar era însoțită de citirea targum, o traducere aramaică.60
Congregația de la Europos aștepta sfârșitul veacului, hrănnd așteptări mesianice și în acest spirit, artiștii din sinagoga Dura-Europos îi descriu pe Moise și pe Enoh, despre care se spune că s-au înălțat la cer și pe Ezra care a avut viziuni apocaliptice.61 Europos s-a fondat de Seleukos I ca oraș elenist și pateu în sec. 3, iudeii orașului vorbeau greaca, dar unii pictor erau aramaici și hainele purtate de picturi sunt iraniene și mesopotamiene. Mulți iudei aramaici din Mesopotamia aveau interese diferite de tannaim din Galleea. Deoarece Josephus a scris prima ediție Războiului iudeu în aramaică pentru iudeii din Mesopotamia, trebuie să fi presupus că au același angajament cu neamurile. Este poate o coincidență că în Irak, iudaismul Karaite – care respingea Talmudul – a început în sec. 18 și a înflorit 300 de ani.
Diaspora vorbitoare de greacă
Pentru Diaspora vorbitoare de greacă, Tora orală a rabinilor era mai puțin accesibilă decât pentru diaspora aramaică, deoarece pentru majoritatea iudeilor care vorbeau greaca, ebraica și aramaica erau ne-inteligibile. Aparent, mulți iudei din diaspora elenă erau esențial monolingvi, folosind greaca în viața zilnică și în închinarea de la sinagogă. Când acești iudei călătoreau la Ierusalim, la fel de des ca înainte de 70 AD, puteau negocia afacerile în greacă, deoarece orașele din Levant (ne-necesar la sate) știau destulă greacă pentru a comunica. Pelerinii care vorbeau greaca auzeau rugăciunile evreiești recitate de marele preot la de pe străzile Ierusalimului sau Capernaumului. Dovezi avem în NT: iudeii care vorbeau greaca rar distingeau între aramaică și ebraică, deci nu le cunoșteau și urechile obișnuite doar cu greaca nu făceau diferența între cele două limbi semite.62
Tora orală transmisă între iudeii vorbitori de greacă generaților următoare este puțin probabil să fi existat. Este sigur că textul scris al rabinului Iuda din Mișna nu a fost tradus în greacă și cu rare excepții, diaspora greacă nu cunoștea destulă ebraică pentru a citi textul redactat. După vremea lui Constantin, diaspora greacă era mai mare numeric decât cea aramaică. În sec. 4, unele sinagogi din orașele vorbitoare de greacă erau clădiri uriașe, decorate cu artă figurativă și pentru aceste congregații mari, Mișna nu era prea interesantă. Cu spune Shaye Cohe, evreii vorbitori de greacă ai diasporei, care aveau contacte minime cu rabinii Palestinei și erau bine stabiliți în comunitățile lor cu tradițiile lor reigioase.63
Avem puține informații despre diaspora ce vorbea greaca, în ciuda faptului că avea mai multe milioane de oameni. Sursele rabinice nu oferă date pe această temă și dovezile noastre textuale sunt limitate la scriitorii creștini – când această diaspora a dispărut, și literatura ei religioasă a dispărut. Din fericire, arheologii luminează ocazional situația orașului. Informația este neobișnuit de plină pentru Roma.64 Din sec. 2 până în sec. 5, iudeii Romei își îngropau morții în șase catacombe de-a lungul Via Appia, la o milă de zidul cetății.65 Câteva inscripții din aceste catacombe sunt în ebraică și aramaică, mai multe sunt în latină, dar din 570 de inscripții, trei pătrimi sunt în greacă. Iudeii Romei vorbeau latina, dar slujba la sinagogă era în greacă și erau centrați pe Septuaginta. 11 sinagogi romane sunt menționate în inscripții și s-au găsit dovezi despre ele. Se alau în partea mai nouă a Romei, pe malul drept al Tibrului (districtul Trastevere). Se estimează în sec. 3 între 30000 și 50000 de oameni în Roma erau iudei.
Roma era excepția și în orașele mici, iudeii se adunau în aceeași sinagogă. Excavările de salvare din 1981 au revelat că la Philippopolis (azi Plovdiv, în central Bulgaria) o sinagogă substanțială a fost construită înainte de 250 AD.66 Era o structură rectangulară (13.5m x 14.2m), cu coloane și curte anterioară puțin mai mari decât clădirea în sine. Mozaicul podelei holului principal depictează diferite figuri, inclusiv o menora, și trei inscripții grecești. Inscripțiile informează cititorul că decorațiile mozaice au fost plătite de “Kosmianos, numit și Joseph” și de “Hell[……] numit și Isaac.” Numele biblice sugerează că Kosmianos și Hell[……] erau prozeliți bogați, care după ce s-au alăturat congregației, și-au adăugat nume iudaice numelor lor grecești originale.67 De la Adrian la Septimius Severus, s-a încercat eliminarea sau reducerea prozelitismului la iudaism, dar la jumătatea sec. 3, edicte imperiale pe această temă nu au mai fost luate în serios.
Închinarea la sinagogă consta în rugăciuni și Tanakh, mai ales cele 5 cărți ale lui Moise. Închinarea era condusă în greacă.
Scripturile sacre erau Septuaginta sau traduceri literale –versiunile Aquila ori Theodotion. În alte zile decât sabatul, unii membrii ai congregației se adunau de trei ori pe zi, pentru a spune rugăciunile împreună. În sabat, când se aduna congregația, se citeau părți Tanakh. O liturghie elaborată sprijinea deschiderea Torei, citirea textului și închiderea ei. Cântările erau iubite și în sinagogile mari erau conduse de un cantor. Rugăciunile erau inima închinării de sabat. Un sinonim synagogē era proseuchē, “casa de rugăciune.” Rugăciuni preliminare, cele 18 benedicții, cu fața spre Ierusalim, rugăciuni de încheiere, erau rostite de întreaga congregație. Închinarea în sinagogi, spre deosebire de bisericile creștine, nu includea sacramente. De aceea nu distingeau clericii de laici.
Răspândirea iudaismului în Africa de nord și Spania
Era evident la finele sec. 1 sau 2 că iudaismul a apărut în Africa de nord: Libia de azi, Tunisia, nordul Algeriei, și Maroc. Până la începutul anilor 1950, iudaismul a fost important în Africa de nord, deși din sec. 7 pământul a fost controlat de musulmani. În arabă, litoralul nord african la vest de Egipt se maghreb (“vestul”). Azi, sub 20000 de oameni în maghreb se identifică ca iudei. La începutul sec. 20, înainte de violența musulmană împotriva minorității Iudee și exodul în masă spre Israel, numărul era a aproape un milion. Acum 500 de ani, erau mai mulți.
Iudeii din Maghreb, a toți din diaspora, s-au considerat mult timp descendenții iudeilor sau ai izraeliților menționați în biblia ebraică. Una din poveștile lor era că sunt descendenți ai războinicilor care au venit în nordul Africii cu Iosua și au rămas ca și cuceritori.68 Altă povestire, Nebuchadnezzar a asediat Ierusalimul, mulți locuitori au fugit în Maghreb și au prosperat. Alta, nelegată de Biblie, dar legată de un eveniment faimos de istorie seculară și de Eneida lui Virgil susține că atunci când fenicienii au navigat spre vest să construiască Cartagina, mulți iudi au venit să ajute la fundație.
Toate aceste povești trebuie date deoparte ca mituri etiologice.69 În studiul critic recent despre începuturile iudaismului în Africa de nord, Claudia Setzer scrie:
Dovezile cele mai vechi de evrei în Cartagina și zona înconjurătoare apar în inscripții datate din sec. 2. Unii au sugerat că evreii erau acolo din perioada punică, dar nu sunt dovezi arheologice sau literare înainte de sec. 2 să susțină această idee.70
Setzer s-a bazat pe studii epigrafice făcute în anii 1980 de Yann Le Bohec, bazat pe inscripțiile iudaice și numele personale din Africa de nord antică:
Le Bohec trage niște concluzii generale din dovezile adunate. Încearcă să plaseze evreii în nordul Africii înainte de finele sec. 1 sau începutul sec. 2, dar nu are suport material. Dovezile vin din sec. 2-4, deci ipoteza emigrării evreiești în Africa de nord în perioada punică trebuie abandonate.71
Iudeii nordului Africii urmează un model văzut în diaspora iudaică. Nu se văd descendenți ai nordului Africii – care înainte de convertire erau neamuri necurate – și se descriu ca copii ai evreilor puri, care au venit cu o mare ocazie direct din pământul Israelului.
Probabil că sosirea iudeilor de altundeva – Cirena și Alexandria, în timpul masacrelor din timpul domniei lui Traian – a plantat diaspora nord Africană. Emigranții au venit târziu și nu au fost legați de povestirile biblice. Erau mii, dar fertilitatea lor nu justifică numărul mare de nord africani care la finele antichității erau mai mult sau mai puțin iudei. Creșterea iudaismului în nordul Africii, ca peste tot, era rezultatul atracției mari a religiei noi pentru prozeliți, într-o epocă în care prozelitismul își pierdea credibilitatea. Tertullian explică scrierea Adversus Iudaeos pentru a clarifica cearta auzită în Cartagina, între un prozelit iudeu și un creștin. Descris de Tertullian, argumentul a durat toată după-masa și a atras atenția trecătorilor, care țineau cu o parte sa alta. Tertullian profită de ocazie să râdă de pretenția iudeilor că sunt descendenți virtuali ai lui Iacov și că în sinagogile lor, prozeliții sunt picătura din găleată sau praful de pe prag.72
Rămășițele cele mai vechi ale unei sinagogi în nordul Africii sunt mozaice găsite 1883 în Tunisia de azi, la Hammam Lif (fenicianul Naro).73 Mozaicul are inscripții în latină ce identifică clădirea ca sinagogă. Ele datează din sec. 5-6, dar sinagoga din care au venit poate fi mai veche. Desenele făcute de Capt. Ernest de Prudhomme, ofițerul militar francez ai cărui oameni au excavat ce a rămas din sinagogă, arată că ar fi fost construită ca o vilă privată și ulterior modificată ca să slujească de sinagogă. Camera cea mai mare era de 5.25 x 9 m, și este un indiciu pe zidul de vest că slujea de cameră de adunare. Podelele mai multor camere erau acoperite cu mozaic ce descrie menore și poate un manuscris cu Tora, faună, floră, imagini separate de viță de vie cu frunze de acantus, coșuri cu fructe, un palmier, pești, rațe, cocoși, chiar un leu. În camera principală era o inscripție într-o latină nu foarte bună: la sfânta sinagogă din Naro, slujitoarea ta Juliana p (?), fpentru salvarea ei a plătit mozaicul din banii ei (de suo propium teselavit).”
Congregația adunată aici în vechiul Naro se bucura de eleganța sa și nu era conștientă că chipurile cioplite ale podelei i-ar fi mâniat pe rabinii și elevii lor din academiile tannaitice. Departe de strictețea rabinilor, iudeii din Naro se potriveau bine cu diaspora elenistă și aveau multe în comun cu neamurile din larga societate. În cartea sa despre sinagoga antică, Lee Levine remarcă că mozaicele Hammam Lif arată paralele remarcabile cu mozaicele din bisericile contemporane ale Africii de nord.74
Deși nu avem nimic din sec. 2-3 să se potrivească cu mozaicele ultimei sinagogi de la Hammam Lif, inscripțiile atestă existența sinagogilor în Africa de nord în acea vreme. Aceste inscripții vechi menționează un șef de sinagogă (archisynagogos) și un tată al alteia (pater synagogae). Presupunem deci, că iudeii nord africani se adunau în sinagogi din afară. Lista este lungă cu orașele și cetățile nord africane din care s-au găsit dovezi ale prezenței iudaice în perioada imperială romană.75 Unele din dovezile arheologice cele mai extensive vin de la o necropolă sau cimitir la Gamart, la nord de Cartagina antică, acum în orașul Tunis. Iconografia și inscripțiile identifică un mare număr de evrei îngropați aici și cele mai vechi par să dateze din sec. 376 Cimitirul avea loc pentru 500000 de îngropări. Învățații din secolul trecut vedeau cimitirul ca evreiesc. Dar nu este așa, este totuși înțelept să admitem posibilitatea că comunitatea sec. 3 avea 300000 de evrei ce se închinau lângă Cartagina.
Dovezile materiale ale iudaismului nord african vin din orașe sau mici așezări. ști că noua religie atrăgea prozeliți din triburile nomade și berbere ș că în sec. 7, triburi întregi se identificau ca iudei și păstrau preceptele el a evidente ale iudaismului – se închinau la Dumnezeu, urau idolii, circumcizia, odihna sabatică, nu se atingeau de carnea necurată. Deși prozelitismul berber a început probabil imediat după sosirea iudaismului în nordul Africii, nu a devenit important până la finele antichității. Ne vom întoarce la aceasta în cap. 218.
Merită observat că aparența și creșterea inițială a iudaismului în nordul Africii coincide precis cu ridicarea creștinismului nord african. Tertullian, a sris în Cartagina în 200 AD și pare a fi influențat de iudei vorbitori de latină.77 După cercetarea polemicii lui Tertullian împotriva iudeilor, Claudia Setzer sugerează că unele remarci ale lui Tertullian par a apărea din competiția cu evreii pentru prozeliți.78 Iudaismul a precedat probabil creștinismul în Africa de nord cu câteva decade, dar dacă iudaismul sau creștinismul a venit primul nu este foarte important.
Au sosit cam în același timp și erau atractive și o mare minoritate urbană și-a abandonat zeii și s-a întors la Dumnezeu. O femeie din nordul Africii, fie iudee fie creștină, a găsit mângâierea să se roage la Dumnezeu și s-a identificat ca (ancilla tua), termen făcut popular de Magnificat, folosit des de Augustine în descrierea mamei lui, o creștină devotată și folosit de Juliana, Iudeea din Hammam Lif.
În apelul lor față de prozeliți și convertiți, bisericile se bucurau de avantajul de a avea scripturile în traducere latină. Traducerile africane vechi ale creștinilor ale Bibliei în latină sunt destul de bune, deși nu elegante și evident erau folosite în biserici deja de ultimele decade ale sec. 2. Iudei individuali poate au obținut copii ale traducerilor latine creștine ale VT, dar sinagogile nu au făcut traduceri proprii. Greaca poate a fost folosită în unele sinagogi nord africane ca și în unele biserici creștine (Valerius, care a fost predecesorul lui Augustin, ca episcop la Hippo Regius, evident conducea închinarea în greacă). În sinagogi, legea și profeții erau probabil citiți în greacă, din Septuaginta sau Aquila sau Theodotion în versiunea greacă și textul a fost tradus în latină pentru cei din sinagogă ce nu înțelegeau greaca.
Unul din marile avantaje ale sinagogilor peste biserici era statutul iudaismului de religie legală, în timp ce creștinismul era interzis oficial. Din când în când, creștinii erau adunați și trimiși la moarte în amfiteatre. Martiriile de la Perpetua și Felicitas au avut loc la Cartagina în 203 sau 204 și persecuțiile în întreg imperiul în 250 sub Decius și la finele anilor 250 sub Valerian (în care Cyprian din Cartagina a fost martirizat) a împrăștiat multe adunări din Cartagina. Până la Constantin și Licinius care au dat Edictul de la Milan din 313, iudaismul era o alternativă mai sigură pentru păgâni nord africani care se decideau să renunțe la idoli și să se închine la Dumnezeu.
Dacă iudaismul s-a răspândit în Spania înainte de 250 nu este sigur. Ambiția lui Pavel de a merge în Spania sugera prezența iudeilor acolo încă din primul secol. Lucrări arheologice extinse făcute în cetățile romane ale Spaniei, nu au oferit o indicație clară cu privire la iudei înainte de sec. 3.79 La începutul sec. 4, numărul iudeilor di Spania trebuie să fi fost suficient pentru a îngrijora pe episcopii creștini care s-au întrunit la Conciliul de la Elvira. Episcopii erau preocupați ca enoriașii lor să nu se convertească la iudaism și au interzis inter-mariajele și chiar cinarea cu iudeii.80 Au mai decis că chiar dacă se comite adulter este păcat, dar a-l comite cu un iudeu este ieșit din comun. O altă indicație că diaspora iudaică se răspândise în părțile vestice ale Mediteranei este faptul că la începutul sec. 5, o sinagogă mare se afla pe insula Minorca. Minorcanii convertiți la iudaism după ce Constantin a luat puterea este posibil, dar este mai ușor de imaginat acest fapt în sec. 3, nu în 4.
Iudeii și neamurile: dovezi de la Aphrodisias
Două inscripții găsite în 1976 în Aphrodisias, la sud vest de Anatolia, sunt foarte informative despre diaspora vorbitoare de greacă. Deși datele lor nu sunt sigure, au fost atribuite începutului sec. 3.81 Aceste inscripții – cea mai lungă inscripție greacă cu privire la iudei – arată nu doar că iudeii și neamurile din cetate uitaseră teama și antagonism simțite în timpul creșteri în diaspora, dar și că un număr semnificativ de oameni Aphrodisias erau membrii sau frecventau sinagoga locală. Este înregistrată generozitatea a 17 iudei ai cetățenii care se temeau de Dumnezeu, care au organizat o cantină pentru săraci. 15 din donatori erau iudei, fie prozeliți fie temători de Dumnezeu, ceea ce arată cât de atractivă era sinagoga pentru neamuri și ce indiferente erau autoritățile locale cu privire la edictele imperiale ce interziceau prozelitismul.
A doua inscripție de la Aphrodisias, parțial distrusă, este o altă listă de 105 oameni, dincare 53 erau iudei și 52 erau temători de Dumnezeu. Cu excepția unui Eusabbathios, teătorii de Dumnezeu aveau nume mai mult sau mai puțin grecești: Zenon, Stratonikos, Diogenes, Athenagoras, etc. între numele iudaice biblice sunt: Iuda, Iosif, Reuben, Manase, Iacov – și 3 oameni au numele greco-iudeu de Eusabbathios, alții au nume grecești ca Amantios, Zenon, Jason and Leontios. Ocupați le sunt trecute la unii iudei și la toți temătorii de Dumnezeu. Mulți sunt comercianți, tăietori de piatră, fierari, vânzători, făcători de cerneală – dar în capul listei celor ce se tem de Dumnezeu sunt 9 dintre ei mai bogați din Aphrodisias. Trebuie să fi fost ș creștini la Aphrodisias, dar înainte de domnia lui Constantin nu erau numeroși ca iudeii.
Inscripțiile din Aphrodisias și dovezile arheologice pentru sinagogi ne dau o imagine diferită de cele prezentate de sursele rabinice și creștine. Cu excepția provinciilor devastate de masacrele din 115-117 – Cyrenaica, Cyprus și Egipt – diaspora vorbitoare de greacă pare să fi înflorit în sec. 3 orice plecare a temătorilor de Dumnezeu din sinagogă ar fi avut loc în timpul și după masacre, în sec. 3, sinagogile atrăgeau din nou neamurile – unii din ei fiind eleni bogați, la iudaism. Decius și consilierul lui, Valerian conduceau o persecuție în tot imperiul pentru eradicarea creștinismului, nimeni nu-și imagina că într-un secol și jumătate lumea va arăta diferit: imperiul roman va fi oficial creștin și iudeii vorbitori de greacă din diaspora vor intra în perioada finală, când majoritatea au fost aboliți de creștini și cei care au supraviețuit s-au transformat în iudaismul rabinilor galileeni.
