Actuala opinie academică este că ori scriitorii Evangheliei au folosit termenul anacronistic (introducerea în mod artificial a unui termen într-o situaţie istorică înainte ca aceasta să existe cu adevărat) sau termenul nu a implicat cu adevărat tipul de autoritate religioasă pe care l-a luat odată cu dezvoltarea unei coordonări oficiale. Din păcate, documentele din timp sunt rareori specifice cu privire la INTENŢIA lor când folosesc termenul sau alte forme ale acestuia. Nu există nici un text care ne “spună/anunţe” că termenul a trecut de la o descriere practică/utilitară a funcţiei la un titlu tehnic, onorific formal. Nu sunt sigur ce reprezintă elementul “cu valoare adăugată” pentru admiterea opiniei academice, în afară de faptul că permite omului să se îndoiască de apariţia termenului în Evanghelie. Astfel, putem demonstra “data lor târzie” şi să punem la îndoială exactitatea lor istorică.
Cu toate acestea, dacă ne îndreptăm în acea direcţie, vom avea mai multe întrebări decât răspunsuri. De exemplu, în timp ce Evangheliile erau scrise, este în mare parte recunoscut faptul că, Creştinismul timpuriu încearcă să se distanţeze de Iudaism din mai multe motive: pentru a-şi crea o identitate proprie şi un motiv pentru a exista, să creeze o distanţă faţă de Iudaism astfel intervenind necesitatea adepţilor de a alege una dintre ele, avantajul politic şi economic de disociere faţă de grupurile de oameni răzvrătiţi/cuceriţi/acum asupriţi, etc. Întrebare: în acest caz, de ce comunitatea Creştină introduce intenţionat un anacronism, în textele sale sacre, care va demonstra clar o conexiune între Iudaism şi Creştinism.
O întrebare legată de subiect: dacă textele care folosesc cuvântul rabbi pentru indivizi ca Ioan (Baptistul, Jn 3:26) şi Isus (Mt 26:25, 49; Mk 9:5; 11:21; 14:45; Jn 1:38, 49; 3:2; 4:31; 6:25; 9:2; 11:8) utilizează acei termeni anacronistici, de ce ar face asta într-o manieră care pare direct împotriva intenţiilor Învăţătorului lor (Mt 23:7-9) ? De ce Noul Testament pare mereu că reuşeşte să menţină contextul corect – funcţia rabinilor (învăţători autoritari ai Scripturilor, modele de urmat şi instructori de “ucenici”), unde apare termenul (la Matei, Marcu şi Ioan, dar nu şi în Evanghelia Elenistică a lui Luca, nici în Acte [rabinii fiind un fenomen exclusiv Palestin], şi nici în Epistolele Pauline), etc? De ce există forme înrudite ca de exemplu rabbounei (Marcu 10:51; Ioan 20:16 [în acest pasaj, echivalentul grecesc oferit este la fel ca cel oferit pentru termenul de rabbi, “învăţător”]) şi alte forme rabinice ca rav şi rabban?
Nu existenţa acestor variaţii presupun o formă originală, de bază, care ar fi fost înţeleasă de toţi membrii societăţii? Pentru a avansa cu încă un pas cu acest punct de vedere; dacă rabbi ar fi fost anacronistic inserat de autorii Evangheliei într-un moment nefast în care nici nu exista, trebuie de asemenea să presupunem că aceeaşi autori au avut motivul să creeze termeni înrudiţi ca rabbounei de exemplu (Marcu 10:51 şi Ioan 20:16, când termenul original rabbi ar fi fost suficient şi mai consistent în folosirea Noului Testament) şi să-l insereze în contextele potrivite cu înţelesul corect ataşat de fiecare dată când e folosit. Trebuie de asemenea să presupunem că aceeaşi variantă s-a dezvoltat, independent şi mai mult sau mai puţin simultan, în comunităţile Ioaniste şi Marciste (sau trebuie să acceptăm, în acest moment, folosirea Ioanistică a tradiţiei Marciste – încă o concluzie neaprobată). Oare acest lucru acceptă regula ştiinţifică numita “Lama lui Ockham” (adică cea mai simplă explicaţie este şi cea corectă)?
Altă întrebare (încă fără răspuns) este, ”De ce ar fi altă biserică greacă predominantă, din vest, interesată de lingvistică şi în evoluţii ecleziastice din Palestina Iudaică pentru ca apoi să le urmărească cu atenţie evoluţia şi să le încorporeze în propria lectură sacră?” Similar (şi de asemenea nerăspunsă), “Având în vedere ţinta lor, de ce ar folosi Evangheliştii, intenţionat, termeni tehnici nefamiliari pentru vorbitorii de greacă, dacă nu cumva aceste tehnici făceau deja parte din tradiţia orală perpetuată de prima generaţie de creştini?”
În cele din urmă, există numeroase autorităţi în curentul tradiţional Iudaic cărora le-au fost lăsate titlurile rav, rabban sau altă formă morfologică şi semantică de acest tip. Câteva dintre aceste autorităţi (probabil cele mai de seamă fiind Gamaliel şi Yochanan ben Zakkai) au înflorit admirabil înainte de dărâmarea templului. Desigur, este posibil şi a fost de asemenea argumentat faptul că aceşti indivizi au trăit înainte de distrugerea templului, dar aceste titluri au fost anacronistic date lor mai târziu de generaţiile următoare. Cu toate acestea, cei care fac acest argument, trebuie să trateze problema nu numai cu tradiţiile textuale din Noul Testament, dar şi cu cele din Literatura rabinică. Ei trebuie să ne ceară nouă să credem că toţi autorii din antichitate au făcut aceleaşi greşeli istorice în utilizarea aceluiaşi cuvânt! Cu siguranţă că trebuie să fi fost cu toţii membrii ai aceleaşi reţele de Facebook! (Asta cu adevărat ar fi un anacronism!). În realitate, onorificul titlu rav este atestat, cel putin, încă din secolul II î.e.n. (aproximativ un secol şi jumătate până la Isus şi Ioan), în dictonul lui Yehoshua ben Perachya, ”aseh lecha rav” (o traducere vagă ar fi ”ia-ţi un îndrumător spiritual sau profesor autoritar”, Mishnah Avot 1:4). Acest imperativ presupune existenţa unor astfel de persoane care erau cunoscute şi demne de o astfel de poziţie de influenţă, dar totuşi acest lucru nefăcând saltul total la titlul mai personalizat de rabbi. Desigur, aceleaşi voci care au ridicat obiecţii privind utilizarea Evangheliei, vor pretinde de asemenea că vorbele lui Yehoshua au fost inventate de generaţiile următoare – alt lucru nedovedit.
Din nou trebuie pusă întrebarea, ”Este asta cea mai bună explicaţie a dovezilor?”. În plus, dacă Literatura Rabinică este vinovată de utilizarea greşită a termenilor, de ce există această diversitate intenţionată şi consistentă în utilizare lor? Anumite autorităţi rabine primesc doar unele titluri, nu toate. Defapt, dacă autorităţile rabine şi cărturarii de mai târziu actualizează şi standardizează tradiţia folosind titluri onorifice mai noi, cu siguranţă, liderii de seamă ai vechilor generaţii, cum ar fi Hille şi Shammai ar primi titlul de rabbi dacă nu chiar rabban (”Marele NOSTRU învăţător/maestru versus Marele MEU învăţător/maestru”). Cu toate acestea, ce vedem noi în înregistrarea literară, contrazice acest lucru, Hillel apărând de regulă cu numele de HaZaken (”Bătrânul”), iar Shammai apare de obicei fără titlu. Titlul de Rabban nu a apărut în tradiţie până cand n-a fost acordat lui Gamaliel I, nepotul marelui Hillel.
În concluzie, există un set de întrebări substanţiale şi enervante ridicate de opinia academică, prin poziţia adoptată, care sunt suficiente pentru a pune la îndoială concluzia conform căreia termenii rabbi şi rabbounei sunt folosiţi anacronic în Evanghelia Noului Testament. În plus, întrebarea dacă aceşti termeni indică o anumită formă de ”coordonare oficială” sau pur şi simplu sunt doar simple titluri onorifice neformale, nu este o problemă îngrijorătoare, deoarece textele cu pricina nu impun această problemă. Nu există nimic, nici o Evanghelie care pretinde termenul smichah (hirotonirea oficială, publică, la finalizarea cu succes a unui curriculum prescris, completat cu punerea mâinilor) pentru Ioan sau Isus (sau Saul/Paul defapt), şi nici o menţiune de existenţa unei astfel de ceremonii în care Isus face acest lucru lui Petru sau oricărui dintre ceilalţi apostoli. Dacă acest text există cu adevărat, căutarea antecedentelor şi corolarea evidenţelor extra-biblice ar fi într-adevăr justificată. Atât timp cât există dovada, o astfel de dezbatere nu ar trebui să ne irosească timpul şi eforturile. În analiza finală, se pare că această parte a discuţiei actuale este ”mult zgomot pentru nimic”.
W.E. Nunnally, Ph.D.
Professor of Early Judaism and Christian Origins
Evangel University
Springfield, MO
