de Dr. Michael Horton
În Mai 1989, o conferință sponsorizată de National Association of Envagelicals și de Trinity Evangelical Divinity School a fost ținută în campusul Trinity din Illinois. Consultând Afirmațiile Evanghelice, întâlnirea a scos la iveală mai mult decât se aștepta. În publicații, Carl F. H. Henry, decanul evanghelismului American, dă tonul unei cărți cu următoarea replică: “Termenul de evanghelic a preluat lupta cu diferite nuanțe în secolul douăzeci. Vrând – nevrând, constituțiile evanghelice nu mai puțin ca criticii lor au contribuit la această confuzie și neînțelegere.” El a prevenit că termenul “evanghelic” era înțeles, nu conform învățăturilor Scripturii și crezului teologic, ci conform termenului sociologic și empiric “a fi”. Cu alte cuvinte, Henry era supărat că evanghelismul este definit tot mai mult de cele mai recente însușiri ale sale decât de identitatea teologică normativă a sa. Autor după autor a declarat aceleași temeri cum că, curând, termenul “evanghelic” va fi inutil și fără o identificare importantă.
Termenul în sine se derivă din cuvântul Grecesc euangelion, tradus ca “Evanghelie”, și a devenit un substantiv atunci când reformatorii Protestanți și-au început munca de a aduce “biserica catolică și biserica apostolică” înapoi la mesajul de la care au fost create. Oamenii încă folosesc etichete ca “Lutheran”, “Reformat” și cele de mai târziu, și anume “Puritan”, “Evlavioși” și “Wesleyeni”. În orice caz, credința era că aceeași Evanghelie ce i-a unit pe “evanghelici” împotriva greșelilor Romei, putea să-i unească și pe ei împotriva naturalismului și secularismului Iluminării din secolul optsprezece. Așa numita “Trezire Evanghelică” din Britania a coincis cu “Marea Trezire” din America, după cum Wesley, Whitefield, Edwards, Tennant și mulți alții și-au bazat predicile asupra mântuirii. Mai târziu, bineînțeles, zelul lui Wesley pentru ideile Aeminiene au divizat munca din Britania, însă ideile Reformei erau clare și bine articulate în Marea Trezire.
Din această moștenire, cei care se numesc astăzi “evanghelici” (sau care sunt în aceste biserici, dar nu știu că respectă această tradiție) sunt și moștenitorii celei de-a doua Mari Treziri. Radical alterând termenul din cauza obiecției credinței, A doua Mare Trezire și revivalismul ce s-a ridicat din ea, s-au bazat pe actul și experiența credinței, depinzând în mare parte pe “entuziasm”, după cum au spus Finney și alții, de a da naștere unui răspuns bun. După estimarea noastră, această a Doua Mare Trezire era cea mai importantă schimbare schismatică din istoria religioasă a Americii. Deși ideile Reformei legate de păcat și bunăvoință au continuat să exercite o anumită influență, acestea erau mereu revizuite pentru a face “Evanghelia” mai acceptabilă pentru cei care au crezut că pot să ajungă undeva prin propria putere.
Doar în ultimul deceniu al acestui secol, majoritatea liderilor acestei mișcări au luat în considerație pierderea substanței evanghelice. Opinia evanghelică nu mai este asupra identității mișcării, ci este acum cunoscută mai mult ca o sub-cultură, o colecție de probleme politice, morale și sociale, și un interes acu asupra unor noțiuni mai exotice despre sfârșit. Din lipsă de cuvinte, un prieten a răspuns la întrebarea unui om: “Cine este evanghelicii?” cu următoarea propoziție: “Ei sunt oamenii ce îl susțin pe Billy Graham.”
În acest punct aceia dintre noi care sunt moștenitorii Reformei – ce au lăsat evanghelismului o identitate teologică distinctă ce s-a pierdut în timp – cer atenție asupra termenului solas (doar unul sau singur) ce a încadrat dezbaterea secolului șaisprezece: “Doar Scriptură”, “Doar Hristos”, “Doar Bunăvoință”, “Doar Credință” și “Glorie doar lui Dumnezeu”.
Sola Scriptura: Singura noastră Fundație
Mulți critici ai Reformei au încercat să portretizeze asta ca pe o invitație la individualism, după cum oamenii descoperă singuri din Biblie ceea ce vor și ce nu vor crede. “Lăsați deoparte biserica. Puneți la o parte crezurile și predicile oficiului bisericii! Noi avem Biblia și aceasta este destul.” Însă asta nu era doctrina reformatorilor de sola Scriptura – doar Scriptură. Luther a spus despre apropierile individuale asupra Bibliei: “Asta ar însemna că fiecare om va ajunge în iad în felul său.”
Pe de o parte, reformatorii s-au luptat cu Biserica Romană, ce credea că autoritatea sa era absolută și finală. Romano Catolicii spuneau că tradiția poate fi o formă de revelație perfectă până și în biserica contemporană; o persoană are nevoie de o Biblie perfectă și de un interpretator perfect al cărții sacre. Pe de altă parte erau Anabaptiștii radicali, care credeau că nu aveau nevoie de oficiul de învățare din biserică; ei se pare că nu avea nevoie nici de Biblie, de vreme ce Duhul Sfânt le-a vorbit – sau cel puțin liderilor lor – direct. În loc de un singur Papă, Anabaptiștii au creat mai mulți mesageri care auzeau vocea lui Dumnezeu. Împotriva ambelor poziții, Reformarea a insistat că Biblia era singura autoritate finală în determinarea doctrinei și vieții. Prin interpretarea ei, întreaga biserică trebuie să fie inclusă, inclusiv laitatea, aceștia trebuind să fie îndrumați de învățătorii bisericii. Acei învățători, deși nu perfecție, trebuiau să aibă o autoritate de interpretare considerabilă. Crezurile legau, iar noile comuniuni Protestante reformate au schițat rapid confesiunea de credință ce a primit acceptarea întregii biserici, nu doar din partea învățătorilor.
Astăzi ne confruntăm cu provocări similare până și în cazul evanghelismului. Pe de o parte, există tendința de aspune, după cum a caracterizat și Luther problema, “Merg la biserică, aud ce spune preotul și pe el îl cred.” Calvin s-a plâns Cardinalului Sadoleto că ceremoniile dinaintea Reformei erau o parte dintr-o căutare trivială a poveștii. Astăzi, același proces este la un nivel mai scăzut, astfel dovedind prin cuvintele spuse de George Gallup că “suntem o națiune de iliterați biblici.” Probabil că avem o părere prea bună despre inspirația Bibliei: 80% din adulții din America cred că Biblia este lierală sau inspirată din Cuvântul lui Dumnezeu. Însă 30% dintre tinerii care vin la biserică în mod constant, nici măcar nu știu de ce Paștele este sărbătorit. “Declinul din citirea Bibliei”, spune Gallup, “este din cauza convingerii răspândite că Biblia este inaccesibilă, și nu mai este o bază pentru antrenamentul religios din biserici.” La fel cum perfecțiunea Romei s-a bazat pe credința că Biblia însăși era dificilă, obscură și confuză, la fel și astăzi oamenii vor o separare de profesionaliști; ce înseamnă asta pentru mine și cu ce mă va face fericit? Însă cei ce citesc Biblia pentru un scop mai mare ca o simplă meditație știu clar ce este – cel puțin punctele de bază – și cum într-un final fac religia mai puțin confuză și obscură. Din nou astăzi, Biblia – în special în bisericile Protestante – este o carte misterioasă ce poate fi înțeleasă doar de un cadru mic de școlari biblici care “cunosc”.
Însă avem și cealaltă parte. Există un trend popular în multe biserici evanghelice ce subiliează direct comunicarea cu Duhul Sfânt separat de Cuvânt. În aceste cercuri, tradiția și oficiul de învățare al bisericii de-a lungul anilor nu sunt considerate imperfecte (după cum credeau reformatorii), ci ca obiecte de batjocură. Sentimentele lui Thomas Muntzer, care s-a plâns că Luther era “unul dintre scribii care vor să trimită Duhul Sfânt afară din colegiu”, își vor găsi un loc fruntaș în radio-ul evanghelic și televiziune. Calin a spus despre acești oameni: “Când fanaticii vorbesc prea mult despre Duh, tendința este mereu de a îngropa Cuvântul lui Dumnezeu astfel încât să poată face loc ideilor lor false.”
Creștinismul nu este spiritualism, ci o religie. Wade Clark Roofand și alți sociologiști, au evidențiat că evangheliștii din ziua de astăzi nu pot fi evidenșiați de obiceiurile culturale generale, în special atunci când vine vorba de preferința de a gândi asupra relației lor cu Dumnezeu mai mult în termeni de experiență, decât în termeni de relație susținută prin cuvinte. Societatea noastră este una vizuală sau bazată pe imagine, asemeni Evului Mediu, și totuși Creștinismul poate înflori doar prin cuvinte, idei, credințe, anunțuri, argumente. Nu poate fi altă comunicație cu Dumnezeu decât cea a Cuvântului scris și viu. Totul din credința Creștină depinde de Cuvântul vorbit și scris oferit de Dumnezeu nouă prin profeți și apostoli.
Mai mult, sola Scriptura spunea că Cuvântul lui Dumnezeu era suficient. Deși Roma credea că era perfect, teologia oficială era structurată mai mult de crezurile lui Plato sau Aristotel decât cele Scripturale. Similar și astăzi, psihologia amenință să redefinească înțelegerea sinelui, de vreme ce până și în amvonul evanghelic păcatul devine o “adicție”; Căderea ca un eveniment este înlocuită de statutul victimei; salvarea este mai bine comunicată ca o stare menatlă, pace a minții și respect de sine, iar fericirea mea personală și împlinirea de sine sunt un stagiu central decât sfințenia și mila, dreptatea și dragostea, gloria și compasiunea lui Dumnezeu. Biblia definește problema și soluția umană? Sau atunci când vrem fapte cu adevărat, ne ducem alt undeva, la o autoritatea seculară? Bineînțeles, Biblia va fi citată ca să îmbunătățească argumentul. Ideologia, sociologia, marketing-ul și alte autorități politice seculare nu trebuie să primească niciodată prioritate asupra răspunsurilor întrebărilor Biblice. Asta este, într-o măsură, ceea ce această afirmație înseamnă, iar evanghelicii de astăzi par la fel de confuzi ca și biserica medievală.
Solus Christus: Singurul nostru Mântuitor
În Evul Mediu, preotul era văzut ca o persoană care avea o relație specială cu Dumnezeu, în timp ce media bunăvoința și iertarea Domnului prin sacramentele sale. Însă existau și alte provocări. Credem deseori că veacul nostru este unic, cu pluralismul său și existanțe multor religii. Însă nu cu mult înaintea Reformei, gânditorul Renascentist Petrarch chema un Veac al Spiritului în care toate religiile se vor uni. Mulțe minți Renascentiste erau acuzate că susțineau o revelație în Dumnezeu prin natură și astfel, Hristos nu era singura cale. Fascinația cu filosofia păgână a încurajat idea că religia naturală oferea multe lucruri – întradevăr, până și salvare – celor ce nu-l cunoșteau pe Hristos. Reforma era, mai mult ca orice, un asalt asupra credinței umanității, și o apărare a ideii că Dumnezeu singur se arată se Sine și ne salvează. Noi nu Îl găsim; El ne găsește pe noi. Acea idee era cauza cerinței “Doar Hristos!” Isus era singura cale de a știi cum este Dumnezeu, singura cale de a intra într-o relație cu El ca tată și singura cale de salvare de la mânia Sa.
Astăzi, încă o dată, această afirmație este în pericol. Conform sociologului James Hunter de la Universitatea din Virginia, 35% din seminarienii evanghelici neagă faptul că credința în Hristos este absolut necesară. Conform lui George Barna: “Dumnezeu îi va salva pe toți oamenii buni atunci când mor, chiar dacă aveau sau nu încredere în Hristos”. 85% din adulții Americani cred că se vor afla înaintea lui Dumnezeu pentru a fi judecați. Ei credeau în iad, însp doar 11% cred că vor ajunge acolo. R.C.Sproul a observat că în felul în care majoritatea oamenilor cred, ei vor trece de inspecția divină, și sunt evidenți pentru sfințenia lui Dumnezeu, astfel ei nu îl vor vedea pe Hristos ca fiind necesar. De aceea peste un sfert dintre evanghelicii “renăscuți” ce au fost chestionați, au fost de acord cu faptul că există pericol și pentru cei ce cred în următorul lucru: “Dacă o personaă este bună sau face destul lucruri bune pentru alții în timp vieții, aceasta își va câștiga un loc în Rai.” Mai mult, atunci când sunt întrebați dacă sunt de acord cu următoarea declarație: “Creștinimii, Evreii, Musulmanii, Budiștii și alții se roagă la același Dumnezeu, deși îi atribuie nume diferite”, două treimi dintre evanghelici găsesc acest lucru chestionabil. Barna evidențiază că “există o diferență mică între răspunsurile celor care vin la biserică regulat și celor care nu au nimic de a face cu biserica”. O persoană, un Fundamentalist Independent, a spus: “Ceea ce e important în cazul lor este faptul că s-au conformat legii lui Dumnezeu după cum o simt în inimi.”
Însă această influență culturală spre relativism nu este aparent doar pentru mase; este susținută conștient de unii învățători ai evanghelismului. Clark Pinnock declară: “Biblia nu învață că o persoană trebuie să se confeseze în numele lui Isus Hristos pentru a fi salvată. Ceea ce îl interesează pe Dumnezeu este direcția inimii, nu conținutul teologiei lor.” Pentru cei dintre noi care își ascultă inima (vezi Jer 17:9), acest lucru nu va fi la fel de confortabil după cum presupune Pinnock. Pentru a spune solus Christus nu înseamnă că nu credem în Tată și în Duh, ci insistită asupra faptului că Hristos este singura revelație întrupată a lui Dumnezeu și este mântuitorul umanității. Duhul Sfânt nu atrage atenția asupra sa, ci ne conduce spre Hristos, prin care îl vom descoperi pe Dumnezeu.
Sola Gratia: Singura Metodă
Motivul pentru care trebuie să susținem Scripturile este din cauză că este singurul lor unde ni se spune că vom fi salvați prin acceptare lui Dumnezeu. În “Sunetul Muzicii”, Maria (Julie Andrews), surprinsă de subita atracție a căpitanului pentru ea, cântă “Nimic nu provine din nimic, nimic nu poate vreodată. Așadar undeva în tinerețea sau copilăria mea, trebuie să fi făcut ceva bun.” Undeva adânc, natura umană este convinsă că există o cale de salvare pentru noi. Vom avea întradevăr nevoie de ajutor divin. Poate că Dumnezeu ni se va arăta în vreun fel sau va trimite un mesager să ne îndrume înapoi.
Legea face parte din natura noastră. Am fost născuți cu o conștință ce ne spune că suntem condamnați de acea Lege, însă motivul nostru conclude imediat că răspunsul pentru acea condamnare este de a ne descurca mai bine data viitoare. Însă Evanghelia nu este în natură. Nu este altundeva în inima noastră, în mintea noastră, voința noastră sau emoțiile noastre. Este un anunț ce vine la noi ca o nesăbuință, iar primul nostru răspuns, ca și cel al lui Sarah, este de a râde. Povestea este ce a unui om care a căzut de pe o stâncă, însă în căderea sa a reușit să se prindă de o creangă. Și-a oprit căderea și și-a salvat viața, înasă a realizat că nu se putea urca iar pe stâncă. Într-un final a strigat: “Este cineva acolo sus care mă poate ajuta?” Spre surprinderea sa, o voce a răspuns: “Sunt aici și te pot ajuta, dar va trebui să dai drumul crengii.” Gândindu-se la opțiunile sale, omul s-a uitat iar în sus și a răspuns: “Mai este și altcineva acolo sus care mă poate ajuta?” Căutăm pe cineva care să ne salveze ajutându-ne să ne salvăm singuri. Însă Legea ne spune că până și cele mai bune lucrări ale noastre sunt șubrede; Evanghelia ne spune că există ceva în Dumnezeu și caracterul său (bunătate, blândețe, milă, compasiune) și ceva în noi (voie bună, o decizie, un act, o inimă deschisă, etc.) care ne salvează. Mulți oameni din biserica medievală au crezut că Dumnezeu salva prin bunăvoință, însă deasemenea credeau că propriul liber arbitru și cooperare cu bunăvoința era “scopul lor” în salvare. Populara frază medievală era: “Dumnezeu nu va retrage bunăvoința sa din calea celor care fac ce pot.” Versiunea de astăzi, bineînțeles, este: “Dumnezeu îi ajută pe cei ce se ajută singuri”. Peste jumătate dintre evanghelici au crezut că această expresie e un citat biblic, iar 84% credeau că este o idee biblică.
În ajunul Reformei, un număr de lideri ai bisericii, inclusiv episcopi și arhiepiscopi, s-au plâns de Pelagianism (o erezie ce respinge păcatul original și nevoia absolută de bunăvoință). În orice caz, acea erezie nu a fost tolerată niciodată și astfel nu s-a exprimat pe deplin. Totuși, astăzi este tolerată și chiar promovată în Protestantismul liberal general, și până și în multe cercuri evanghelice.
În Pelagianism, păcatul lui Adam nu este atribuit nouă, și nici dreptatea lui Hristos. Adam este un exemplu negativ, și nu este considerat exemplul reprezentativ prin care suntem vinovați. În mod similar, Hristos este un exemplu pozitiv, însă nu cel reprezentativ prin care primim dreptate. Cât de mult din propria predică se centrează asupra lui Hristos – pe cât de important este – decât asupra persoanei sale și lucrării sale? Cât de des auzim despre lucrarea sa în noi în comparație cu lucrare sa pentru noi? Charles Finney, revivalistul din secolul trecut, este un sfânt pentru majoritatea evanghelicilor. Și totuși, el a respins păcatul original, substituționar mântuirii, justificației și nevoii de regenerare prin Duhul Sfânt, Pe scurt, Finney era un Pelagian. Această credință în natura umană, atât de proeminentă în Iluminare, a distrus doctrina evanghelică a bunăvoinței printre denominațiile evanghelice Protestante mai vechi, și putem vedea unde i-a condus asta. Și totuși, evanghelicii conservativi se îndreaptă pe aceeași cale și susțin această credință bazată pe latura umană de ceva vreme.
Statisticile ne trimit aici, din păcate, și din nou ajutorul liderilor subliniază eroarea. Normal Geisler scrie: “Dumnezeu i-ar salva pe toți oamenii dacă ar putea. El îi va salva pe cât mai mulți posibil fără a le încălca liberul arbitru.”
Sola Fide: Singurele noastre Căi
Reformatorii au spus că nu este de ajuns afirmația că suntem salvați doar prin bunăvoință, deoarece mulți dintre școlarii medievali aveau această părere, inclusiv mentorul lui Luther. Roma vedea bunăvoința mai mult ca pe o substanță decât ca pe o atitudine a favorii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, bunăvoința era ca apa turnată în suflet. Ajuta credinciosul să crească spre salvare. Scopul bunăvoinței era de a transforma un păcătos în sfânt, o persoană rea într-o persoană bună, un rebel într-un fiu sau fiică ascultătoare.
Reformatorii au căutat în Scripturi și au găsit un ingredient ce lipsă prin noțiunea medievală a bunăvoinței. Pentru a fi sigur, existau multe pasaje ce vorbeau de bunăvoința ce ne transforma și ne conforma într-o imagine a lui Hristos. Însă existau și alte pasaje, deasemenea, ce foloseau cuvântul Grecesc ce semnifica “a declara drept”, nu “a face drept”. Problema era că Biblia Latină folosită de toți, traducea greșit termenul din urmă și combina doi termeni într-unul. Erasmus și alți umaniști Renascentiști “au depus oul clocit de Luther” prin faptul că au corectat greșelile de traducere. Conform Scripturii, Dumnezeu declară o persoană ca fiind dreaptă înainte ca acea persoană să devină dreaptă propriu-zis. Așadar, declarația nu este un răspuns față de vreun avans spiritual sau moral într-un individ, însă este o susținere a unei dreptăți perfecte pe care Dumnezeu o cere imediat din partea oricărei persoane care este unită cu Hristos prin credință. Atunci când o persoană are încredere în Hristos, în acel moment el sau ea este îmbrăcată în sfințenia sa perfectă, astfel încât chiar dacă credinciosul este încă păcătos, el sau ea este judecat de Dumnezeu ca fiidn fără vină.
Această doctrină apostolică, proclamată lui Avraam și urmașilor săi, a avut parte de vremuri grele în istoria bisericii. Nu doar că majoritatea Creștinilor de astăzi nu aud despre doctrina justificării prin bunăvoință, mulți nici o pot defini. Deși justificarea este doctrina prin care, conform reformatorilor evanghelici, “biserica stă sau cade”, acest lucru a fost provocat. Finney a declarat deschis: “Doctrina unei dreptăți impuse este o altă evanghelie. Pentru păcătoși să fie pronunțați forenzic, este absurd și imposibil. Doctrina unei dreptăți impuse este fondată pe o presupunere falsă și fără sens, reprezentând mântuirea, decât ascultarea păcătosului, ca bază a justificației lui, care a fost o piedică pentru mulți.”
În vremea noastră, Clark Pinnock se întreabă de ce nu putem accepta noțiunea de purgatoriu:
Nu pot nega faptul că majoritatea credincioșulor își încheie viețile pământești departe de a fi complete. Nu pot nega înțelepciunea prin a le oferi o oportunitate de a închide golul și de a se maturiza după moarte. Evident, evanghelicii nu s-au gândit asupra acestei probleme deloc. Mi se pare că avem deja posibilitatea unei doctrine a purgatoriului. Gândirea noastră Wesleyană și Arminiană ar putea fi exteinsă în această direcție. O doctrină a purgatoriului nu este necesară doctrinei noastră a sfințeniei? Rusell Spittler, un teolog Pentecostal de la Fuller Seminary, reflectă asupra frazei lui Luther legat de justificație: simul justus et peccator (simultan drept și păcătos): “Însă poate fi adevărat – sfânt și păcătos în acelați timp? Mi-aș dori să fie așa. Este asta corect: Nu trebuie să muncesc pentru a deveni. Sunt deja declarat sfânt. Nu este necesară truda? Mi se pare total greșit. Observ cerințe morale în Scriptură. Simul iustus et peccator? Sper că este adevărat! Însă mă tem că nu e așa.”
Ideea Wesleyană a fost mereu o provocare pentru credința evanghelică în acest punct, deși în cele mai bune momente ale sale, Wesley a insistat asupra inimii Evangheliei. Până la punctul în care creatorii conștinței și stareții instituționali ai mănăstirilor evanghelice au încercat să incorporeze Arminianismul sub eticheta de “evanghelic”, însă în acest stadiu mi se pare că nu mai este evanghelic deloc.
Soli Deo Gloria: Singura noastră Ambiție
Lumea este plină de oameni ambițioși. Însă Pavel a spus: “A fost mereu ambiția mea de a predica Evanghelia în care Hristos nu era cunoscut.” (Rom 15:20). De vreme ce Dumnezeu a vorbit clar și a oferit salvare, credinciosul este liber de a venera, sevi și glorifica pe Dumnezeu și de a se bucura de el pentru totdeauna, începând de acum. Ce este ambiția mișcării evanghelice? Este aceasta felul de a-l mulțumi pe Dumnezeu sau de a-i mulțumi pe oameni? Este fericirea noastră și bucuria găsită prin Dumnezeu sau în altcineva sau în altceva? Este venerarea noastră publicitatea sau venerare? Este gloria lui Dumnezeu sau împlinirea noastră golul vieții noastre? Vedem bunăvoința lui Dumnezeu ca singura bază pentru salvarea noastră sau încă căutăm credit pentru noi? Aceste întrebări arată o centrare umană în bisericile evanghelice și mărturia generală a zilelor noastre.
Robert Schuller spune defapt că Reforma “a dat greș deoarece era centrată asupra lui Dumnezeu în loc să fie centrată asupra omului”, iar George Lindbeck susține cât de rapid a acceptat teologia evanghelică această nouă evanghelie: “În anii cincizeci, a fost nevoie ca liberalii să-l accepte pe Norman Vincent Peale, însă după cum arată cazul lui Robert Schuller, conservatorii de astăzi îl acceptă imediat.”
Mulți istorici privesc înapoi la Reformă și se întreabă legat de influențele sale asupra culturii. Etica muncii, educația publică, civică și economia, o renaștere a muzicii, artelor și un sens al vieții fiind legate cumva de Dumnezeu și gloria sa: Aceste efecte îi îndeamnă pe istoric să observe cu un sens de ironie cum o teologie a păcatului și bunăvoinței, domnia lui Dumnezeu asupra ființelor umane neajutorate, și o subliniere a ideii de salvare prin bunăvoință, ar putea fi catalistul pentru asemenea transformare morală energetică. Reformatorii nu au început să lanseze o companie politică sau morală, însă au dovedit că atunci când punem Evanghelia pe primul loc și dă voce Cuvântului, efecte inevitabile urmează.
Cum ne putem aștepta ca lumea să îl ia pe Dumnezeu și gloria sa în serios atunci când biserica nu o face? Sloganul Soli Dea Gloria al Reformei esteg ravat în biserica lui Bach din Leipzig, iar compozitorul și-a semnat lucrările cu inițialele sale. Este înscris în taverne și săli de muzică în vechile secțiuni din Heidelberg și Amsterdam, un tribut etern pentru o perioadă când sfințenia lui Dumnezeu umplea aerul. Nu era o eră de aur, însă era o recuperare uluitoare a credinței și practicii centrate în jurul lui Dumnezeu. Profesorul Eugene Rice de la Universitatea Columbia oferă o concluzie potrivită:
Și mai mult, părerile Reformei despre Dumnezeu și umanitate măsoară golful dintre imaginația seculară a secolului douăzeci și intoxicarea secolului șaisprezece cu maiestatea lui Dumnezeu. Putem exercita doar simpatie istorică pentru a încerca să înțelegem cum se poate ca cele mai luminat minți ale unei întregi epoci au decis să abandoneze printr-o libertate supremă, slăbiciunea umană în favoarea lui Dumnezeu.
Soli Deo Gloria!
Dr. Michael Horton este profesor de apologetică și teologie la Westminster Seminary California (Escondido, California).
