de John Murray
John Murray a fost profesor de teologie sistematică la Westminster Theological Seminary din Philadelphia, Pennsylvania. Profesorul Murray a primit diploma M.A. de la Universitatea din Glasgow și diplomele Th.B. și Th.M. de la Princeton Theological Seminary.
[dintr-o serie ce a apărut în The Presbyterian Guardian între 1935-1936.]
Arminianismul își preia numele de la James Arminius, un preot al Bisericii Reformate din Olanda, care a trăit între anii 1560 și 1609. El a devenit Profesor al Divinității la Universitatea din Leyden în 1603. În special în perioada activității sale profesorale din Leyden, el a arătat tendințe spre depărtări de Credința Reformată, ceea ce i-a purtat numele încă de atunci. Arminius a murit în 1609, însă a lăsat în urma sa discipoli care au continuat să predea și să-i dezvolte tendințele.
În 1610, un document cunoscut sub numele de Remostrance și despre care se vorbea deseori sub numele de Cele Cinci Articole Arminiene, a fost semnat de patruzeci și șase de preoți și prezentat autorităților civile ale Provinciilor Unite. Aceste articole au pus bazele doctrinei Remonstranților, cunoscuți și sub numele de Arminieni, asupra subiectului predestinării, răspândirea căinței, cauza salvării prin bunăvoință și perseverență. Aceste articole erau atât negative cât și pozitive – ele negau o doctrină, dar o afirmau pe alta.
În etapele timpurii ale controversei, audierile și implicațiile unor puncte nu au devenit prea explicite, însă, în timp ce conflictul creat de Arminieni se dezvolta, a devenit evident faptul că cele cinci puncte ale Credinței Reformate asupra cărora Arminienii au insistat să fie respinse erau predestinarea, căința limitată, depravarea totală, bunăvoința irezistibilă și perseverența sfinților. Ce Calviniștii afirmau, Arminienii negau.
Aceste cinci puncte nu definesc pentru noi ceea ce reprezintă Credința Reformată sau Calvinismul. Credința Reformată este un sistem de adevăr și este mult mai pe înțeles decât oricare cinci puncte ce pot fi enumerate, oricât de importante sau esențiale pentru asta sunt cele cinci puncte. În aceste cinci puncte atacate de Arminieni, totuși, sistemul adevărului cunoscut și ca Calvinism, se poate spune că este cristalizat. Ele exprima ceea ce acest sistem neagă în opoziție cu sistemul Arminist sau orice alt sistem care, în aceeași manieră, respinge. Ele continuă constant să creeze puncte decisive asupra cărora conflictul este alăturat cu orice alt sistem de gândire ce este mișcat de o forță Arminiană și direcționat de aceleași principii.
Nici noi nu trebuie să ne gândim că erorile Arminismului sunt încadrate de aceste cinci puncte. Arminianismul este o teologie, iar diferența dintre această teologie și teologia Bisericii Reformate este exprimată prin mai multe puncte. Eroare teologiei Arminiene este, totuși, însumată în aceste cinci puncte, astfel cea mai mare parte a controversei din trecut este destul de justificată de a se lega de doctrinele enunțate în ele. Ceea ce este adevărat în realitate a fost demonstrat de istorie.
Predestinarea necondiționată
Primul articol al Remonstranței din 1610 era legat de predestinare. Toți Reformatorii timpurii se bazau substanțial asupra doctrinei predestinării. Doar în Biserica Reformată, totuși, doctrina predestinării absolute este susținută de Luther și la fel și de Calvin, astfel aceasta și-a găsit un loc al ei. Ce înseamnă acest lucru?
Pentru a răspunde, trebuie să cităm din Confesiunea Westminster a Credinței, capitulol III:
“i. Dumnezeu din toată eternitatea, prin cel mai sfânt și înțelept sfat al voinței Sale, a decretat libert și de neschimbat orice se va întâmpla: și astfel, de vreme ce Dumnezeu nu este autorul păcatului, nici violența nu este oferită voinței creaturilor, nici libertatea nu este furată, ci mai degrabă stabilită.”
“iii. Prin decretul lui Dumnezeu, pentru manifestarea gloriei Sale, unii oameni și îngeri sunt predestinați spre viața eternă, iar alții sunt sortiți morții fără de sfârșit.”
“iv. Acești îngeri și oameni, astfel predestinați și hierotonosiți, sunt concepuți într-un anumit fel; iar numărul lor este atât de sigur și definitiv, încât nu poate fi crescut sau scăzut.”
“v. Acei oameni care sunt predestinați la viață, Dumnezeu, înaintea creării cuvântului, conform scopului său etern și neschimbător, și prin sfatul și plăcerea voinței Sale, l-a ales pe Hristos pentur glorie eternă, din propria bunăvoință și dragoste, fără vreo planificare a credinței și lucrurilor bune, sau a perseverenței în oricare dintre ele, sau orice altceva în creatură, drept condiții, sau cauze de a-l mișca mai departe; și toate datorită bunăvoinței sale glorioase.”
Această declarație a doctrinei a fost încadrată de sfinții Westminster în 1645, însă este doar un crez bine articulat al doctrinei susținute de Reformatorii timpurii, păstrată în Biserica Reformată, și atacată de Arminieni. Importarea primei secțiuni citate este următoarea: toată istoria universală de la început până la sfârșit, în toate detaliile sale, este acceptată în planul și decretul lui Dumnezeu, că totul se va împlinii, mare sau mic, bine sau rău, Dumnezeu a determinat ce se va întâmpla.
Nu este, totuși, legat de toate decretele înțelese a lui Dumnezeu, faptul că conflictul cu Arminienii a apărut. Este conform împlinirii acestui decret asupra destinelor ființelor raționale și în particular asupra destinelor oamenilor, în alte cuvinte, după cum decretul devine operativ în predestinarea vieții unor oameni și sentința la moarte pentru alții. Însă doctrina decretului general se abate direct asupra întrebării destinelor oamenilor. Dacă Dumnezeu decretă liber și fără schimbare orice va veni, și dacă se întâmplă ca unii oameni să fie salvați și alții să piară, atunci cu siguranță El a decretat aceste lucruri la fel ca și altele. Dacă Arminienii neagă pe cel din urmă, el trebuie să- nege și pe primul.
Predestinarea la viață și decretarea morții semnifică că din toată eternitatea domniei lui Dumnezeu, conform sfatului voinței Sale, a fost ales un număr definit de oameni pentru viața eternă, că El i-a ales pe ei ca indivizi, iar prin această alegere El nu a fost condiționat de credință sau bunele lucrări sau perseverența în ambele, ci de faptul că alegerea a fost determinată de dorința supremă ce se află în totalitate prin El și nimic altceva. Cu alte cuvinte, Dumnezeu printr-un decret absolut, necondiționat și neschimbător a determinat salvarea anumitor persoane din propria bunăvoință și dragoste, și conform decretul El execută scopul bunăvoinței și dragostei Sale. Cei care nu au fost aleși, prin exercizarea aceleiași supremații, au fost răsplătiți de el la distrugere eternă pentru păcatele lor.
Aceasta este doctrina negată de Arminianism. James Arminius a declarat: “Dumnezeu nu a predestinat absolut oamenii la salvare; ci i-a considerat prin decretul său drept credincioși”. Este foarte important ca acest fapt să fie apreciat. Principiul fundamental al Arminianismului despre acest articol al credinței este negarea doctrinei create de Standardele Reformate. Prea des semnificația și seriozitatea acestui lucru este obscurată de apelul asupra părții Arminiene a părții pozitive a învățăturilor lor. Nu trebuie să permitem această piedică. Arminianismul începe cu negare, negarea doctrinei supremației. Totuși elaborarea pozitivă a poziției Arminiene deține mult adevăr, astfel nu încetează deloc de a mai fi Arminiană atâta timp cât negarea alegerii necondiționale rămâne, deoarece acesta este punctul culminant al întrebării. Toți cei care resping alegerea necondiționată, neagă un aspect al adevărului ce este esența doctrinei Reformate.
Poziția Arminiană incude, după cum am sugerat deja, mai mult decât negare. Remonstranța citește astfel: “Articolul I. Dumnezeu, printr-un scop etern neschimbător în Isus Hristos Fiul Său, înaintea fondării lumii, i-a determinat pe cei ce vor cădea, rasa păcătoasă a oamenilor, să se salveze prin Hristos, de dragul lui Hristos, toți cei care, prin bunăvoința Duhului Sfânt, vor crede în Fiul Său Isus, și vor perseveraîn această credință și ascultare a credinței, prin bunăvoința sa, până la sfârșit.”
Printr-o examinare superficială s-ar părea că nu există vreo diferență esențială între asta și poziția creată de Standardele Reformate. Nu vorbește despre un scop etern și neschimbător al lui Dumnezeu prin care El determină să-i salveze pe toți cei care cred în Fiul Său și perseverează până la final? Cu siguranță face asta, și nimeni din această controversă nu va nega faptul că ceea ce s-a spus este adevărat. Dumnezeu determină etern și neschimbător să-i salveze pe toți cei care cred în sfințenie până la final. Însă există o prăpastie a diferenței dintre ceea ce afirmă aici Arminienii și ceea ce afirmă Calviniștii.
Diferența este aceasta. Calvinistul afirmă că Dumnezeu decretă etern și neschimbător salvarea unor anumite persoane pe care le-a distins El prin decretul său de toți cei care nu erau potriviți pentru salvare. Pe lângă acest decret al salvării, El decretă felul în care se împlinește, și astfel decretă să dea credință și perseverență tuturor celor predestinați pentru salvare. Arminienii neagă orice astfel de decret ce se leagă de salvarea individuală, și ceea ce ei afirmă în locul lui este că Dumnezeu decretă sau dorește să-i salveze pe toți cei care cred în credință și ascultare până la sfârșit. În primul caz există destinația eternă a salvării persoanelor care sunt obiectele alegerii supreme a lui Dumnezeu; în cazul din urmă este vorba de scopul divin de a salva clasa caracterizată prin credință și perseverență. Într-o analiză ultimă a primului, este vorba despre alegerea persoanelor, iar pentru ultimul este vorba despre alegerea calităților cu ideea că toți cei care arată aceste calități vor fi salvați.
Unii Arminieni, din cauza argumentului și deasemenea din principii exagerate, au văzut inadecvența poziției ocupate, și astfel spun că Dumnezeu nu doar decretă salvarea tuturor celor care cred, ci deasemenea El îi alege pe toți cei care cred. Există așadar, după spusele lor, o alegere eternă neschimbătoare a indivizilor a căror număr este sigur, o alegere a celor care pot fi salvați. Unii pot spune că acest lucru este exact învățătura Standardelor Reformate. O mică investigație va expune adevărul despre asta.
Temelia Calvinismului este alegerea necondiționată, iar acest lucru este exact ceea ce Arminienii neagă cu înverșunare. Profesează întradevăr alegerea indiviziilor într-un mod fix și neschimbător. Însă adevărul este că, de vreme ce Dumnezeu decretă salvarea tuturor celor ce cred și de vreme ce El știe perfect dinainte cine va crede, bazându-se pe prezicerea Sa alege acești indivizi pentru viața eternă. Dumnezeu îi alege pe toți cei care prevăd voința de a crede și perseverența până la final. Alegere sa este atunci determinată de idea unor diferențe ce există printre oameni, o diferență pe care El însuși nu o crează, însă care în analiza finală este datorită alegerii supreme din partea voinței umane. Factorul determinant din acest tip de alegere nu este atunci plăcerea lui Dumnezeu, ci decizia omului pe care Dumnezeu îl alege. Alegere nu este sursa credinței, ci credința prevăzută este făcută ca sursă sau condiție a alegerii.
La o examinare mai atentă pare evident faptul că aceasta nu este alegerea divină. Supremația determinării lui Dumnezeu este îndepărtată de la rădăcină, deoarece determinantul ultim al discriminării ce există printre oameni este transformat ca o parte din oameni, nu plăcerea lui Dumnezeu. Întradevăr acest tip de Arminianism ce pare la început a fi o apropiere de poziția Reformată, are ca scop afișarea unei diferențe clare între două sisteme. Alegerea predată în Biserica Reformată este alegerea salvării și vieții eterne, așadar deasemenea credința și orice bunăvoință ca moduri decretate de Dumnezeu pentru a atinge decretul Său suprem. Alegerea nu este atunci condiționată de credință, însă credința este fructul alegerii. Supremația lui Dumnezeu lucrează credința în oameni deoarece El are sfatul Său etern ce i-a condus spre salvare. Credința nu este punctul logic culminant al alegerii, însă alegerea este punctul culminant etern și sursa credinței. Arminianismul în cel mai bun moment al său neagă toate aceste concepte.
Negarea alegerii necondiționate lovește la inima doctrinei bunăvoinței lui Dumnezeu. Bunăvoința lui Dumnezeu este absolută, iar fiecare eșec de a vedea și aprecia supremația absolută a cerinței lui Dumnezeu poate avea efecte diferite asupra oamenilor legat de salvare, doare pentru că au fost diferiți. În elementele sale finale înseamnă că factorul determinant al salvării este ceea ce face omul, și este destul de rău de aspune că nu Dumnezeu determină salvarea oamenilor, ci oamenii își determină propria salvare; nu Dumnezeu îl salvează pe om, ci el însuși. Aceasta este problema.
Pocăință Limitată
Al doilea articol al Remonstranței Arminiene din 1610 este centrat asupra întrebării răspândirii căinței. După cum spune și următorul fragment: “Article II. Astfel, trebuie să fim de acord că Isus Hristos, Mântuitorul lumii, a murit pentru toți oamenii și pentru fiecare om, astfel i-a ajutat pe toți, prin moartea sa pe cruce, mântuind și iertând păcatele; însă nimeni nu se bucură cu adevărat de această iertare a păcatelor decât credinciosul, conform cuvântului Evangheliei lui Ioan 3:16… Și în Prima Epistolă a lui Ioan 2:2…” Aceasta este o declarație a doctrinei universale a căinței, și este esența lucrului pentru care Hristos a murit pentru toți oamenii deopotrivă și le-a oferit egalitate fără distincție între mântuire și iertarea păcatelor. Căința astfel, se spune, că are intenția de a oferi salvare tuturor, făcând salvarea tuturor oamenilor posibilă, punându-i pe toți oamenii și pe fiecare om într-un statut ce poate fi salvat.
În opoziție fațp de aceasta, Credința Reformată afirmă doctrina unei căințe limitate. Ce înseamnă asta? Poate că cel mai bun răspuns ce poate fi dat acestei întrebări este de a înainta învățătura Confesiunii Westminster de Credință, capitolul VIII, secțiunea V.
Mântuirea cumpărată pentru cei Aleși
“Domnul Isus, prin ascultarea sa perfectă și sacrificiul său, pe care l-a oferit lui Dumnezeu prin Duhul etern, a satisfăcut pe deplin dreptatea Tatălui; și nu a cumpărat doar împăcare, ci și moștenire eternă a regatului cerurilor, pentru toți cei pe care Tatăl i i-a oferit.” Acest lucru declară cu siguranță că împăcarea și moștenirea eternă din regatul cerurilor este cumpărată pentru toți cei ce se oferă Fiului și Tatălui. Cine sunt ei? În prima secțiune a acestui capitol, ni se spune că ei sunt oamenii care i s-au oferit lui Hristos pentru toată eternitatea pentru a fi sămânța Sa și “de a fi prin el mântuiți în timp, chemați, justificați, sanctificați și glorificați.” Oamenii dați lui Hristos sunt cu siguranță aceiași ca oamenii aleși prin Hristos – forma de exprimare folosită în capitolul III, secșiunea V – iar ei sunt aceia ai rasei umane predestinați la viață, și anume, ce aleși. Despre ei, Confesiunea spune: “Așa cum Dumnezeu i-a ales pe ei pentru glori, la fel el, prin scopul etern și liber al voinței sale, a decretat toate lucrurile ce au urmat. Astfel cei ce au fost aleși prin decăderea lui Adam, sunt mântuiți prin Hristos; și sunt eventual chemați la credință față de Hristos prin Duhul său; sunt justificați, adoptați, sanctificați și ținuți de puterea sa prin credință spre salvare.” (III,vi.) Este pentru cei aleși, așadar, pentru predestinarea vieții, pentru cei oferiți lui Hristos de Tată, pentru cei aleși în Hristos spre glorie eternă, acea pocăință și moștenirea eternă asupra regatului cerurilor ce a fost cumpărată. Ei sunt cei care sunt mântuiți prin Hristos. Astfel învață Confesiunea, și astfel diferența a devenit evidentă.
Cumpărarea și Aplicarea Co-Extensivă
“Pentru toți cei care Hristos a cumpărat mântuire, el aplică și comunică la fel.” (VIII, viii.) Importarea acestui lucru nu poate fi controvertită. Extinderea cumpărării mântuirii este la fel ca extinderea salvării actuale. Dacă Hristos a cumpărat mântuire pentru toți, atunci toți vor acea acel lucru aplicat și comunicat lor. Dacă un anumit număr de oameni sunt salvați la final, atunci doar pentru aceia a cumpărat Hristos salvarea.
Declarația de mai sus este atât de explicită încât nu mai necesită confirmare. Însă pentru a arăta că aceasta nu este o simplă declarație aleatorie ci un principiu de bază al învățăturii Confesionale, poate fi arătat de un argument distinct. “Hristos prin ascultarea și moartea sa a achitat în totalitatea datoria tuturor celor ce sunt astfel justificați, și a făcut o satisfacție reală față de dreptatea Tatălui din partea lor.” (XI, iii.) Cei pentru care Hristos a șters datoria și a dat satisfacție dreptății, sunt atunci justificați. Însă toți cei care sunt justificație sunt deasemenea chemați la un moment dat. “Cei care sunt chemați de Dumnezeu, au fost deasemenea și îndreptățiți de acesta.” (XI, i.) Acea chemare despre care se vorbește în capitolul X, face referire la predestinare. “Toți cei predestinați de Dumnezeu pentru viață, și doar ei, El se va bucura să-i cheme la un moment dat, prin cuvântul și Duhul său, din păcat și moarte în care se află prin natura lor, spre bunăvoință și salvare prin Isus Hristos.” (X, i.) Și din nou: “Dumnezeu a decretat pentru eternitate să-i justifice pe toți cei aleși; iar Hristos a murit pentru păcatele lor și s-a ridicat din nou pentru justificarea lor.” (XI, iv.) Idea este evindetă – predestinarea vieții, mântuirea, chemarea și justificarea au un punct comun; acestea sunt împărtășite de aceleași persoane.
Exclusivitatea Mântuirii
Faptul că cei care nu au fost aleși, cei ce nu devin parte din salvare și sunt așadar pierduți, nu sunt incluși în scopul mântuirii cumpărat de Hristos, putem din ceea ce am citat deja să considerăm ca fiind învățăturile Confesiunii. Însă este interesant de a observa că Confesiunea nu doar sugerează asta, ci deasemenea și declară. “Niciunul nu este mântuit de Hristos, și într-un final chemat, justificat, adoptat, sanctificat și salvat, decât cei aleși.” (III, vi.) Confesiunea folosește frazele “mântuiți de Hristos” și “a cumpărat mântuire” între-un mod sinonim. Aici se spune că mântuirea prin Hristos sau cumpărarea mântuirii sunt pentru cei care vor fi salvați și doar pentru aceia. Este interzis celor care nu sunt chemați, justificați, adoptați, sanctificați și salvați. Mântuirea este definită nu doar extensiv, ci și exclusiv.
Dacă o recapitulăm, învățătura Confesiunii poate fi însumată în aceste trei propoziții: (1) Mântuirea este cumpărată pentru cei aleși. (2) Mântuirea este aplicată tuturor pentru care a fost cumpărată. (3) Mântuirea nu este cumpărată pentru cei care pierd, pentru cei nealeși.
Căința este definită așadar în Confesiune prin termeni de sacrificiu, mântuire, satisfacere a dreptății divine, îndepărtarea datoriei, fiind așadar special pentru cei pe care Dumnezeu i-a ales pentru viața predestinată, și anume cei aleși. Ei sunt salvați deoarece Hristos prin lucrarea sa de mântuire a securizt salvarea lor. Cei pierduți nu fac parte din salvarea dobândită, și așadar nu sunt în cadrul acelei salvări, astfel nu sunt legați de forțele care au dobândit-o, și anume mântuirea creată de Hristos. Aici se poate observa clar diferența dintre Arminianism și Calvinism. A murit Hristos și s-a oferit să se sacrifice lui Dumnezeu pentru a face salvarea tuturor oamenilor posibilă, sau s-a oferit pe sine drept sacrificiu lui Dumnezeu pentru a securiza salvarea eternă a oamenilor Lui? Arminienii profesează pe prima și o resping pe cea din urmă; Standardele noastre, după cum credem, conform Scripturii Sfinte, învață pe cea din urmă.
Răspunderea Obiecțiilor
Termenul de pocăință “limitată” a ofensat foarte mult. Nu este întradevăr cea mai bună terminologie. Este capabilă de a crea unele neînțelegeri și interpretări greșite. Unii oameni ar prefera în schimb termenii de pocăință “definită” și “particulară”. Însă vrem să insistăm asupra apărării a ceea ce este termenul istoric folosit în canone, și astfel termenul “limitat” este calculat de a crea impresia că am renunțat la doctrina termenului ca fiind un simbol, cu alte cuvinte este calculat pentru a opri dușmanii Credinței noastre Reformate, și astfel trebuie să refuzăm folosirea sa. Pocăința este limitată, deoarece intenția și efectul său este pentru cei și doar pentru cei care sunt destinați pentru scopul lui Dumnezeu legat de salvarea eternă. Putem să-i mulțumim lui Dumnezeu că acest lucru nu este o companie simplă, ci o multitudine de oameni din toate națiunile.
Să nu se creadă că Arminianul prin doctrina sa scapă de pocăința limitată. Adevărul este că profesează o doctrină greșită a pocăinței limitate. El profesează o pocăință ce este limitată tragic în eficacitate și putere, o pocăință care nu securizează salvarea nimănui. El elimină întradevăr din pocăință faptul ce o face precioasă pentru inima Creștină. B.B. Warfield declară: “substanța pocăinței este evaporată, astfel primește o referință universală.” (The Plan of Salvation, p. 122). Ce vrem să spunem este că dacă nu alegem poziția unei restorări universale pentru umanitate – o poziție împotriva căreia martorii Scripturii sunt decisivi – o interpretare a pocăinței în termeni universale trebuie să nulifice caracterul său de mântuire. Trebuie să facem alegerea noastră între o extindere limitată și o eficiență limitată, sau mai degrabă între o pocăință limitată și o pocăință fără efect. Fie perfecțiunea salvează o persoană aleasă sau nu salvează pe nimeni.
Se obiectează uneori faptul că doctrina pocăinței limitate face predica unei salvări imposibilă. Este total neadevărat. Salvarea dobândită prin moartea lui Hristos este suficient și universal potrivită, și se poate spune că suficiența sa infinită este baza ofertei bina fide a salvării pentru toți cei fără distincție Doctrina pocăinței limitate nu ridică un zid în jurul ofertei evangheliei mai mult decât doctrina alegerii supreme. Introducerea evangheliei ce oferă pacea și salvarea prin Isus Hristos nu poate fi distinsă, deși curge în totalitate din inima alegerii supreme și pocăinței limitate. Dacă am schimba figura, acest lucru se va întâmpla în vârful valului supremației divine și cel al pocăinței limitate, aici oferta liberă și întreagă a evangheliei ajungând pe țărmul nostru. Oferta salvării pentru toți este bona fide. Tot ce este proclamat este absolut adevărat. Fiecare păcătos ce crede va fi salvat cu siguranță, deoarece scopul lui Dumnezeu nu poate fi întrerupt.
Critica asupra faptului că doctrina pocăinței limitate se opune ofertei libere a evangheliei se bazează pe o neînțelegere legată de garanția predicării evangheliei și până și actul primar al credinței înșăși. Această garanție nu este faptul că Hristos a murit pentru toți oamenii ci faptul că invitația universală cere și promite o evanghelie unită cu faptul că Hristos este perfect și adecvat Mântuitor al nostru. Ceea ce ambasadorul evangheliei cere în numele lui Hristos este ca păcătosul să se dedice în totalitate Mântuitorului și să creadă că prin faptul că se bazează pe Hristos pentru salvare, o va primi cu siguranță. Păcătosul,pe baza garanției, se va dedica Mântuitorului cu asigurarea că dacă va crede va fi salvat. Ceea ce el crede, atunci, în primul rând nu este că a fost salvat, ci că prin credința oferită în Hristos, salvare îi va aparține. Convingerea că Hristos a murit pentru el, sau în alte cuvinte, că el este un obiect al dragostei mântuitoare a lui Dumnezeu prin Hristos, nu este primul act de credință. Este deseori în conștiința credinciosului legată de actul primar al credinței cum că el s-ar putea să nu fie conștient de distincția logică și psihologică. Însă în orice caz, actul primar al credinței este în totalitate în favoarea Mântuitorului, iar singura garanție pentru acea încredere este oferta bunăvoinței și salvării prin Isus Hristos.
Depravare Totală
Al treilea dintre cele cinci puncte ale Arminianismului este legat de întrebarea originală a păcatului sau depravării umane. În unele dintre declarațiile formale ale poziției Arminiene legate de depravarea umană, importanța poziției nu este bine înțeleasă. După cum evidențiază și William Cunningham, atunci când controversa a apărut, în special când era folosită de partea Arminiană, nu a dat o importanță prea mare acestui aspect. Însă, după cum arată el mai departe, “se află cu adevărat la rădăcina diferenței, după cum a fost făcută să se manifeste în progresul discuției, atunci când adepții lui Arminius al dezvoltat părerile despre acest subiect într-o măsură mai avansată, deviind mai departe de doctrina Bibliei și Reformei asupra subiectului statutului natural și caracterului uman.” (Historical Theology, 3:392).
Arminienii susțin în termeni generali decăderea naturii umane. Însă o simplă declarație generală a faptului nu atinge inima întrebării. Întrebarea adevărată este seriozitatea cu care declarația generală a faptului este luată și dorința ce există pentru a aprecia toate implicațiile sale. Într-un cuvânt, este întrebarea legată de întregimea corupției.
Confesiunea noastră de Credință spune astfel legat de primii părinți și păcatul lor de a mânca fructul interzis: “Prin acest păcat ei au decăzut din dreptatea lor originală și comuniunea lui Dumnezeu, și astfel au devenit morți prin păcat.”
“Ei fiind rădăcina omenirii, vina acestui păcat este transmisă, iar aceeași moarte prin păcat și natură coruptă a fost moștenită de descendenții lor din generațiile următoare.”
“Din această corupție orginală, din care facem parte, și care ne pune în opoziție cu tot ce e bun, și suntem înclinați spre rău, reies toate transgresiunile.” (VI, 2-4)
“Omul, prin decăderea sa în păcat, și-a pierdut voința față de orice bun spiritual legat de salvare; astfel ca un om natural, fiind în aversiune față de acel bine, și mort prin păcat, nu poate prin propria putere de a se converti pe sine sau de a se pregăti pentru ce va urma.” (IX, 3.)
Aceste lucruri sunt declarații comprimate și succinte al depravării totale, iar înțelesul și consecințele lor trebuie să fie bine echilibrate. Ele sunt ofensive pentru fiecare părere ce menține orice vestigiu al optimismului legat de calitățile sau potențialul moștenit de natura decăzută a oamenilor. Într-adevăr ea trebuie să se ridice la opoziția protestului fiecărei viziuni ce suspendă orice speranță a autonomiei voinței umane. Este doar din simplu fapt că Arminianul face ultima analiză ce determină factorul salvării individuale legate de liberul arbitru al voinței umane.
Confesiunea nu neagă, bineînțeles, oamenilor ceea ce noi am putea numi natura virtuții sau dreptății civile. Aceasta afirmă că lucrările făcute de oamenii neregenerați, să fie lucruri poruncite de Dumnezeu, și deasemenea să fie utile lor și altora. Nici nu spune că toți oamenii sunt depravați în aceeași măsură, sau mai bine spus nu zice că această corupție primește același grad de dezvoltare și exprimare. Confesiunea crează învățătura Scripturii legată de o condiție morală și spirituală a oamenilor în timp ce se află într-o lumină pură a standardului și judecății divine. Judecând după această normă, ei sunt morți prin păcat.
Bunăvoință Irezistibilă
După cum este evident din discuțiile purtate, implicațiile afirmării sau negării doctrinei depravării totale ies la iveală. Întrebarea este astfel: Care este modul unei operații divine a Duhului Sfânt în aducerea oamenilor la credință și căință? Toți sunt de acord că oamenii sunt salvați prin credință. Însă diferența apare atunci când explicăm faptul că, dintre cei ce primesc fără discriminare bunăvoința prin evanghelie, unii cred, iar alții nu. Întrebarea nu este în termeni generali drept una a bunăvoinței. Arminienii sunt de acord că oamenii nu pot fi salvați decât prin operațiile Duhului Sfânt al lui Dumnezeu în inimile oamenilor. Întrebarea este următoarea: Care este natura bunăvoinței? Care este cauza credinței? De ce unii cred în salvarea sufletelor lor, iar alții nu? Este bunăvoință care poate fi rezistentă sau este mereu eficient de a vizualiza și astfel fiind incapabil de a fi frustrat?
Arminienii credeau că prin exprimarea anumitor diferențe printre ei poate duce la obținerea unei bunăvoințe suficiente, fie că era o posesiune naturală sau un dar binevoitor, ce se afla în toți, și astfel faptul că toți oamenii au abilitatea de a crede. Explicația faptului că unii cred și unii nu, depinde de diferența răspunsului oamenilor. Această diferență de răspuns ar putea fi declarată în termenii unei operații cu, sau cu ajutorul, bunăvoinței lui Dumnezeu. Dar în orice caz explicația diferenței depinde în exclusivitate de liberul arbitru al omului. Deoarece diferența de răspuns din partea credinciosului ca fiind împotriva necredinciosului nu este doar o responsabilitate ci el, prin exercitarea autorității de autonomie ce aparține voinței sale, reprezintă singurul factor determinant. Dumnezeu nu i-a făcut pe oameni diferiți. El operează la fel în cei ce cred în El ca și în cei ce nu cred. Pentru această indiscriminare prin operațiilor de salvare ale lui Dumnezeu, Arminianul este extrem de gelos; el cere ca ceea ce Dumnezeu face pentru o persoană, El trebuie să facă pentru toți în egală măsură. În ultimă instanță, atunci, problema salvării se află în grija determinării supreme a voinței umane. Oamenii se diferențiază singuri.
Acum este ușor de a observa că, dacă omul poate așadar să coopereze cu sau să îmbunătățească bunăvoința ce este obișnuită pentru toți, atunci trebuie să rămână în om un anume vestigiu al binelui. Într-adevăr, atât de bine supraviețuiește un element al binelui încât determină cele mai importante serii de evenimente sau un anumit eveniment din istoria unui individ. Iar din această cauză poziția Arminiană se bazează nu doar asupra supremației și eficacității bunăvoinței de salvare a lui Dumnezeu ci și asupra depravării totale a omului păcătos.
Într-un contrast magnific cu această negare a supremației și eficacității bunăvoinței de salvare a lui Dumnezeu, este și învățătura Confesiunii noastre. Aceasta spune: “Toți cei pe care Dumnezeu i-a predestinat la viață, și doar ei, El se bucură să-i cheme efectiv prin cuvântul și Duhul său, din statutul păcatului și morții în care se află prin natura lor, la bunăvoința și salvarea prin Isus Hristos; luminându-le mințile spiritual pentru a înțelege lucrurile făcute de Dumnezeu; luându-le piatra de pe inimă și dându-le o inimă vie; reînoindu-le voința și prin puterea sa divină determinându-i să ia parte la lucrurile bune; și îndrumându-i efectiv spre Isus Hristos; astfel să vină liberi și să fie învăluiți de bunăvoința sa.”
“Această chemare efectivă este prin bunăvoința liberă și specială a lui Dumnezeu, nu printr-o cale prevăzută de om; care este în totalitate pasivă, până când este grăbită și reînnoită de Duhul Sfânt, astfel el poate să răspundă la chemare și să îmbrățișeze bunăvoința oferită. (X, 1-2)”
În aceste secțiuni de credință ce-l acceptă pe Isus Hristos pentru salvare sufletului, se face referire la predestinarea supremă a lui Dumnezeu ca fiind sursa, și la operația regenerativă a lui Dumnezeu în inimă ca fiind cauza. Dumnezeu este mulțumit de a împărți bunăvoința sa eficace, rezultatul ce urmează fiind din oferta sa supremă a bunăvoinței Duhul Sfânt ce duce la credință. Persoana chemată este în totalitate pasivă până când este reînnoită de Duhul Sfânt. O nouă inimă i-a fost dată și un nou spirit creat pentru acea persoană prin lucrarea misterioasă a Duhului Sfânt; și deoarece el are o nouă inimă și este drept în spirit, răspunsul său la chemarea evangheliei nu poate fi decât una de dragoste și încredere. La fel cum reacția minții carnale este doar împotriva lui Dumnezeu, la fel și reacția minții Duhului este una de credință și încredere. Este natura noii inimi de a fi încrezătoare în Dumnezeu în timp ce El este afișat prin chipul lui Isus Hristos.
Avem aici în Confesiunea noastră o declarație destul de bună despre relația credinței cu regenerația. În acest sector al dezbaterilor teologice, poziția noastră poate fi foarte ușor testată de răspunsul nostru la întrebarea: “Ne regenerează Dumnezeu din cauză că credem sau credem din cauză că Dumnezeu ne regenerează? Cu alte cuvinte care este cauza priorității, regenerarea sau credința?” Există mulți evanghelici care spun că credința este modul de a obține regenerarea, că Dumnezeu îi regenerează pe cei ce cred și din cauză că cred. Ei așadar, fie că vor sau nu, să pun într-o poziție anume în tabăra Arminiană și într-o opoziție foarte decisivă față de doctrina Reformei. În mod logic ei se plasează – poate cu bune intenții – într-o poziție ce duce la distrugerea și ruina evanghelismului adevărat.
Folosim, bineînțeles, termenul “regenerare” într-un sens restricționat de noua naștere, iar în acest sense bazele Calvinismului ca și Augustinianismului sunt legate de faptul că credința este un dar al lui Dumnezeu, deoarece reiese din lucrarea regenerativă a Duhului Sfânt ca singura sa cauză și explicație. Dumnezeu și-a ales oamenii pentru salvare. El a decretat că această salvare va fi a lor prin credință. Însă din cauza depravării totale din inimle și mințile lor, ei nu pot exercita credința; ei sunt morți prin păcat. Pentru a-i aduce la credință, Dumnezeu implantează un agent al Duhului Sfânt într-o inimă nouă și dreptul spiritul în ei, astfel asta îi atrage efectiv și într-un mod irezistibil spre Hristos. Ei vor fi credincioși și dornici în ziua puterii lui Dumnezeu. Prin bunăvoință ei au fost salvați, ascesta fiind darul lui Dumnezeu.
Perseverența Sfinților
În relația strânsă față de doctrina bunăvoinței irezistibile se află doctrina protejării credinciosului. Această doctrină este respinsă de Arminieni. Un credincios adevărat, spun ei, se poate bucura de bunăvoință, dar poate oricând să o piardă și să moară la un moment dat. Asemenea poziție este într-o coerență logică cu doctrina sa despre natura bunăvoinței salvatoare. Dacă factorul determinant din problema salvării individuale este autonomia liberului său arbitru, atunci consistența va părea a fi în favoarea salvării ca o posesie mutabilă și nesigură. Salvare în acest caz nu poate fi mai stabilă decât ceea ce poate fi determinat în analiza finală.
Însă exact aici armonia bunăvoinței eficiente cu perseverența sfinților poate ieși la iveală. Credința Reformată recunoaște faptul că Dumnezeu este cel ce determină salvarea unui păcătos și faptul că ceea ce El face va fi perfect mereu. Salvarea se bazează pe bunăvoința neschimbătoare a lui Dumnezeu. El nu va uita lucrarea făcută de El și nici nu va nulifica legământul. Confesiunea spune astfel: “Cei ce au fost acceptați de Dumnezeu, și care vor fi chemați și sanctificați de Duhul Sfânt, nu vor putea decădea din statutul bunăvoinței; însă vor persevera cu siguranță până la sfârșit, iar apoi vor fi salvați pentru eternitate.”
“Această perseverență a sfinților nu depinde de voința lor, ci de decretul solid al alegerii, ce curge liber și neschimbător prin dragostea lui Dumnezeu Tatăl; asupra eficienței meritului lui Isus Hristos; și ascultător față de Duh, și pornind din sămânța lui Dumnezeu în ei; și natura legământului de bunăvoință din care tot ce se naște va fi perfect de atunci înainte.” (XVII, 1-2)
