de Michael S. Horton
1993 Alliance of Confessing Evangelicals
“Cum ajung la Dumnezeu?”, a întrebat cineva pe Presbiterianul Scoțian, Horatius Bonar. Răspunsul a fost următorul: “Cu păcatele noastre mergem la Dumnezeu, deoarece nu avem nimic altceva pe care să-l numim al nostru.”
Asemeni Lutheranismului, tradiția Reformată a fost făurită din furtuna puternică cunoscută ca și Reforma Protestantă. John Calvin (1507-64) a fost francezul care, prin studiul său propriu al Scripturilor și citirea tratatelor lui Luther și a altor Reformatori, a devenit un convertit al credinței “evanghelice”. Asemeni lui Luther, Calvin a fost interest de statutul sufletului său. Cum devine un păcătos acceptabil față de un Dumnezeu pur și sfânt care nu poate tolera păcatul și care ne-a spus că El a pregătit un loc de teroare eternă? “Iubește-l pe Dumnezeu”, i-au spus ei lui Calvin. “Să-l iubesc?”, a întrebat el. “Cum poți să iubești un Dumnezeu care te arată cu degetul mereu, așteptând ca tu să dai greș?”
Apoi o descoperire uimitoare a fost făcută de școlarul Francez, în același fel ca și Luther, într-o mare măsură datorită scrierilor acelui mare Reformator. Biblia declară că Creștinii sunt justificați prin credința în Hristos și nu prin ceva ce fac ei. Acest lucru a revoluționat acest Francez timid și l-au transformat într-o mare influență a lumii Vestice.
Însă ce a predate Calvin de a fost atât de revoluționar în perioada sa? Sau Edwards sau Whitefield în perioadele lor? Ce l-a făcut pe Charles Spurgeon să fie un evanghelist atât de bun și să dea drumul unei mișcări misionare moderne, împreună cu William Carey, Hudson Taylor, David Livingstone și John Patton? Ce a cauzat Marea Trezire și Renașterea Evanghelică în Britania și Europa? Și de ce credem că aceste idei – care nu sunt mai mult decât ideile Bibliei, ar putea cauza o altă revoluție sau reformă în gândul și viața de astăzi? Mai întâi, credințele de bază.
Aceste este Cuvântul Tatălui Meu
Calvin a scris multe despre frumusețile lumii ca un teatru în care atributele lui Dumnezeu sunt afișate și evidențiate. “Mereu în ochii stăpânului meu”, a scris poetul Calvinist, John Milton, exprimând sensul de apartenență în această lume pe care orice Creștin ar trebui să-l simtă. Bineînțeles, suntem legați pentru eternitate, însă această viață nu contează cu adevărat.
De aceea, tradiția Reformată a avut mereu o doctrină solidă a creației. Dacă un obiect ieftin de porțelan cade de pe dulap, nu este o problem – doar strange-l și gata. Însă ce se întâmplă când o antichitate prețioasă dintr-un muzeu, o operă de artă, este distrusă? Cu siguranță acest lucru va fi o tragedie. Diferența nu este în calitatea material (ambele ar fi putut fi din același material), ci în măreția artistului și autenticitatea lucrării. La fel și oamenii nu sunt simple spirite încătușate într-o închisoare a trupului, ci lucrări importante de artă intenționate de a avea un anumit entuziasm și sens de demnitate de a fi om.
Teologia Reformată a fost mereu accentuată de faptul că orice lucru are un scop – și anume că avem un motiv. Nimic nu se întâmplă fără sens, însă este organizat de Marele Director. Și toți suntem actori pe scena lui Dumnezeu, după cum a spus Shakespeare.
Departe de a face propriile decizii și acțiuni fără sens, le face pe acestea să devină foarte importante. Cine poate spune că semnificația sau libertatea lui Sir Laurence Oliver sau Kathryn Hepburn este diminuată de existența unei scripturi? Fără o scriptură, cum poate rolul lor să aibă vreun sens?
Acest lucru înseamnă că Dumnezeu nu a creat o separare între secular și sacru, după cum au făcut mulți alți Creștini în ziua de astăzi. Creștinii trebuiau să participle împreună cu non-Creștinii în orice aspect ale vieții. Teologia Reformată nu are vreun loc pentru “călătorii Creștine” și “media Creștină”, “cărți Creștine” și “muzică Creștină”. Nu există niciun oficiu Creștin full-time și muncă secular, ci vocațiile sau chemările fiecăruia. În creație, deasemenea, există un dar al “bunăvoinței comune”. “Ploaia cade asupra celor drepți și nedrepți în același fel”, le-a spus Isus adepților săi.
Căderea este mai Rea decât credeți
Uneori tindem să vedem păcatul doar în termeni și acțiuni: să facem asta sau să nu o facem. Însă păcatul, conform Scripturii, este în mare parte o condiție ce produce acțiuni. “Păcătuim pentru că suntem păcătoși”, după cum e zicala. Teologiile Reformate iau păcatul în serios și dezbate cu St. Paul că credincioșii “erau morți în păcate” și că “necredinciosul nu înțelege lucrurile Duhului lui Dumnezeu; nici nu le poate știi vreodată…”
Gândiți-vă: mort Spiritual! Ați avut vreodată o conversație bună cu un cadavru? Doar încercați o dată. Este plictisitor! Similar, nu putem să ne așteptăm la viață din partea oamenilor decăzuți până când Dumnezeu decide să-și arate bunăvoința. “Nimeni nu înțelege, nimeni nu face bine, nimeni nu-l caută pe Dumnezeu, nici măcar unul”, s-a plâns Apostolul Pavel. Acest lucru, bineînțeles, nu însemna că stăm doar aiurea și așteptăm ca necredincioșii să fie regenerați înainte de a le spune Evanghelia. Mai degrabă, ne așteptăm ca Evanghelia, împreună cu Duhul, să-i regenereze prin mesajul nostru.
Cei Reformați, asemeni altor Protestanți, consideră Decăderea din grădina Raiului ca fiind un lucru serios. Noi moștenim corupția morală și vina lui Adam. Introducem rasa umană printre dușmanii lui Dumnezeu, destul de vinovați pentru a fi condamnați înainte de primul nostru act de nesupunere. “În păcat”, confesează Psalmist-ul, “mama mea m-a conceput”. Asta înseamnă că este imposibil ca noi să putem ridica un deget pentru a coopera cu Dumnezeu pentru salvarea noastră. Liberul arbitru, idea cum că toată lumea are abilitatea de a-l accepta pe Hristos, nu este biblic și este rădăcina unor neînțelegeri serioase din punctul de vedere al celor Reformați.
Alegerea
“La fel cum ne alege El pe noi prin Hristos înainte de a crea lumea, astfel să putem fi sfinți și fără vină înaintea Lui. Prin dragoste ne-a predestinat să fim adoptați drept copiii Lui… Prin El avem o moștenire, fiind predestinați conform voinței Lui, cel ce crează totul conform planului și scopului Său.” (Eph. 1:4-11). Aici, ca și în multe alte locuri, Biblia ne spune că Dumnezeu a avut privirea asupra noastră cu mult înainte ca noi să îl observăm pe el. “Aici este dragostea: nu că îl iubim pe Dumnezeu, ci prin faptul că El ne iubește pe noi.” Am crescut cu ilustrația, “Dumnezeu și-a dat acordul asupra sufletului tăi; Satana și-a aruncat umbra sa, însă tu ești cel care are votul decisiv.” Acest lucru, totuși, nu este la fel ca părerea Apostolului Pavel: “Nu depinde de decizia unui om sau efortul său, ci de mila lui Dumnezeu.” (Rom. 9:16). Alegerea nu este doar o doctrină proeminentă din Biblie, ci este deasemenea și un comfort nemărginit pentru cei care au fost mereu nerăbdători față de rezultatul securizării salvării lor. Alegerea ne învață, prin cuvintele lui Hristos: “Nu voi m-ați ales pe Mine; Eu v-am ales pe voi să purtați rodul ce va dăinui.” (Jn. 15:16).
Întruparea
Teologia Reformată a subliniat deasemenea și faptul că “Dumnezeu a devenit trup și a trăit printre noi” (Jn. 1). Îmi amintesc de cântecul de la școala de Duminică, pe când eram copil, “Scara lui Jacob”. Făceam gesturi când îl cântam. Însă asta nu este teologia sunetului, nu? Deoarece scara pe care Jacob a văzut-o în visul Său nu era scara pe care noi o urcăm spre Dumnezeu, ci scara pe care Dumnezeu o coboară spre noi. Observați o temă comună aici? Dumnezeu face toată treaba. El este cel ce inițiază, Cel ce se mișcă spre noi în timp ce noi suntem neajutorați.
Încarnarea ne învață deasemenea că Dumnezeu a sanctificat natura noastră. În timp ce Fiul Domnului se ocupa de probleme lumii decăzute, El era bucuros de a deveni o ființă umană ca și noi.
Viața lui Hristos
Stai puțin… Viața lui Hristos? Auzim despre moartea Sa, însă ce a făcut El pentru noi în timpul vieții?
În teologia Reformată (la fel ca în Lutheranism), vorbim despre ascultarea activă și pasivă a lui Hristos. Ascultarea sa activă este cei treizeci de ani ai veții sale în care a urmat orbește Legea Tatălui Său. Nu ar fi de ajuns, vedeți voi, ca Hristos să fi murit pentru păcatele noastre. Paharul nu poate fi gol de păcat; aceste trebuie să fie și plin de dreptate divină, iar noi n-o avem. Hristos a îndeplinit la perfecție Legea în locul nostru. “Visul imposibil” a fost realizat în sfârșit de o ființă umană – unul dintre noi, iar El a câștigat premiul pentru noi ca și când am fi fost acolo cu El la fiecare pas de ascultare.
“Viața sa Creștină victorioasă”, așadar, înlocuiește eșecurile noastre și astfel suntem salvați deoarece El a trăit pentru Dumnezeu, deși noi nu o facem.
Crucea
Apoi este partea celaltă pe care am menționat-o – ascultarea pasivă a lui Hristos. Suntem salvați nu doar prin viața Sa, ci și prin moartea Sa; nu doar pentru că a trăit pentru Dumnezeu, ci și pentru că s-a dedicat în totalitate pentru El, până și dacă asta însemna că va fi pedepsit în locul nostru.
Toți știm ce este acela un substitut. El înlocuiește pe altcineva. Hristos ne-a luat locul și a primit ceea ce era defapt pentru noi. Atârnând de acea scândură Romană, Isus Hristos a fost considerat ca fiind cel mai mare păcătos care a trăit vreodată, ducând cu since păcatele lumii și îndurând mânia Divină și ura față de acele păcate.
Învierea
Obișnuiam să trăiesc la Lacul Tahoe, în munții Sierra din California. La început, obișnuia să apară o pătură întunecată de nori negrii ce schimbau după-masa în noapte imediat. Era o furtună ce dura ore întregi. Următoarea zi, pășeam afară, orbit de soare în timp ce se reflecta de pe zăpada proaspătă, iar cerul era pictat în cea mai adâncă umbră de albastru.
Într-un fel similar, crucea era judecata lui Dumnezeu asupra lui Hristos ca substitut pentru credincioși. Însă furtuna trecea, iar învierea lui Hristos îl confirma pe el drept creația Regelui, Lordul Mântuirii. “El a fost crucificat pentru păcatele noastre și ridicat pentru dreptatea noastră”, conform Scripturilor.
Este important de amintit, deasemenea, că toate aceste lucruri sunt istorice. Isus nu doar s-a ridicat din morți într-un fel alegoric sau ca un mit ce ne învață despre noua viață. Era defapt un loc real în timp și spațiul istoric, pe care martorii răi nu l-au înțeles pe deplin.
Justificarea și Uniunea cu Hristos
Doctrina centrală a Reformei era justificarea prin bunăvoință cu ajutorul credinței. Credem că prin faptul că ne-am bazat doar pe Hristos pentru salvarea noastră, suntem declarați drepți. Toată ascultarea perfectă a lui Hristos cade pe seama faptelor, iar păcatele noastre sunt văzute ca fiind plătite pe cruce.
Prin credință, suntem uniți cu Hristos, iar prin uniune împărtășim totul în comun cu Hristos. Este El drept? Atunci și noi suntem drepți! Este El sfânt? Atunci și noi suntem sfinți! Bineînțeles, asta nu înseamnă că împărtășim însușirile Sale divine, însă tot ce a făcut El în viața, moartea și învierea Sa este al nostru.
Multe alte grupări religioase cred că într-un fel, undeva, avem ceva de a face cu salvarea noastră. Facem o contribuție. Pentru unii, asta este ca și “a lua o decizie” sau “a umbla” sau “a te ruga”; pentru alții, s-ar putea să ceară ofere mai mult. Însă astfel, bunăvoința lui Dumnezeu este văzută ca o substanță, ceva ce este introdus sau implantat în credincios, dându-i o viață sfântă. Astfel, Duhul Sfânt și ajutorul său este evanghelia, decât viața, moartea, învierea și ridicarea lui Hristos ca dreptatea noastră înaintea lui Dumnezeu.
De aceea Reformatorii au spus că nu este suficient să spunem că bunăvoința lui Dumnezeu este de la început până la sfârșit. Acesta este un început bun, bineînțeles, dar Biblia necesită o poliță de asigurare față de evanghelie: Nu doar că suntem justificați (declarați sfinți sau drepți) înaintea lui Dumnezeu doar prin bunăvoință, ci cu ajutorul bunăvoinței prin credință. Cu alte cuvinte, nu devenit drepți înaintea lui Dumnezeu, printr-un proces de creșterea Creștin, în timp ce cooperăm cu Duhul Sfânt; mai degrabă, suntem declarați drepți înaintea lui Dumnezeu imediat, ca un merit al vieții perfecte și sacrificiului Domnului nostru însușit ca al nostru. Acest fel de dreptate nu era ceva ce am produs noi; și nici nu a fost produsă de Dumnezeu pentru noi. Pentru asta există sanctificarea, iar în această viață, până și cel mai sfânt dintre noi face doar un scurt început pe calea dreptății. Ceea ce avem nevoie este această dreptate “bizară” și “străină”; aceasta este, o dreptate ce aparține altcuiva, însă este dată nouă ca și cum ar fi a noastră. Pe lângă imaginea creditului nostru, Biblia folosește imaginea unei robe albe ce acoperă păcatele și jena noastră.
Cu această robă Dumnezeu i-a acoperit pe Adam și Eva, atunci când au realizat că frunzele lor nu îi pot ascunde de judecata lui Dumnezeu. Și această acoperire a fost prefigurată prin sacrificii, până când Ioan Botezătorul a declarat: “Priviți! Mielul Domnului, care va prelua păcatul lumii.”
Dacă se credea cu adevărat acest lucru în bisericile de astăzi, am avea parte de trezire și reformă. Fiecare mișcare importantă din istoria bisericii și-a găsit impulsul în refacerea acestor adevăruri. Într-o mișcare ce pretinde că aderă la moștenirea Reformei Protestante, evanghelismul de abia poartă orice asemănare cu acea lucrare mare a lui Dumnezeu. Ideea, din nou, este asupra a ceea ce se întâmplă în interior, în inima cuiva, în spirit. Dispărut din nou din zilele noastre este acel obiectiv de proclamare a lui Hristos crucificat pentru păcatele noastre și ridicat pentru justificația noastră din noi, acum două mii de ani într-un oraș din Orient. “Pașii spre o Viață Victorioasă” au înlocuit predicarea vieții victorioase a lui Hristos și moartea pentru păcătoșii care nu pot păstra masca și să-i ofere lui Dumnezeu dreptatea cerințelor sale sfinte.
Însă pentru cei care, prin simplă credință, au primit acest cadou al dreptății, există un proces de creștere prin sfințenie. Deși nu este niciodată fundația pentru acceptare înaintea lui Dumnezeu (deoarece este mereu o sfințenie imperfectă), sanctificarea este procesul prin care Duhul Sfânt ne conformează gradual la imaginea lui Hristos. Luând bucăți din obiceiurile noastre păcătoase și credințele noastre de bază, Duhul este Sculptorul Divin ce caută să aducă glorie Mântuitorului creând “busturi” ale Sale în fiecare loc posibil, instituție și casă, muncă sau odihnă. În timp ce credinciosul continuă să aibe probleme cu păcatul, până în punctul în care persoana pune la îndoială dacă el sau ea a fost renăscut/(ă), Scripturile promit că învierea lui Hristos, când este aplicată de Duhul Sfânt prin Evanghelie, ridică acea persoană din moarte spirituală și o atașează Lanțului Vieții, Isus Hristos. Știind că sfințenia nu este ceva ce poate fi obținut pentru a fi acceptat de Dumnezeu și primit sau păstrat în familiar sa, putem trăi pentru prima dată ca fii și fiice ascultătoare, decât sclavi.
Viața Creștină
Deoarece toate acestea sunt adevărate, cei ce susțin aceste adevăruri, asemeni Reformatorilor, înțeleg viața Creștină ca fiind ceva foarte diferit de ceea ce mulți Creștini sunt obișnuiți. În primul rând, este libertatea în drepturile legii lui Dumnezeu ce formează motivarea. Frica de pedeapsă și speranța la răsplată nu este o motivație pe care o persoană o va vedea articulată intenționat sau urmată de cei ce iau adevărurile în serios. Dacă, atunci când sunt în mijlocul activităților spirituale, Dumnezeu simte frica mea, nu va fi el ofensat în loc să fie mulțumit? Și dacă simte dorința mea egoistă pentru coroane și avuție, nu mă va acuza el că păcătuiesc mai repede decât dacă aș dori lucrurile bune?
Pentru credinciosul Reformat, “bunăvoința este esența teologiei, iar mulțumire aceste esența eticii”, după cum a spus și teologul Olandez G.C. Berkouwer. În schimbul analizării fiecărui motiv, de multe ori paralizarea exercizări lucrurilor bune din frica de a le face “în persoană”, credinciosul trebuie să-l servească pe Dumnezeu și pe vecinul său doar din cauză că el este puternic și poate, așadar, să poruncească ce vrea, însă din cauză că este plin de compasiune și ne transferă din regatul întunericului în regatul propriului Său Fiu. Așadar, noi aparținem lui – cu costul propriului său sânge, nu al nostru.
Toate acestea înseamnă, deasemenea, că credinciosul Reformat poate să-și întoarcă privirea de la salvarea sa către salvarea și binele altora. Sunt mulți acolo care sunt pierduți și au nevoie să audă acest mesaj liberator, noutățile bune ale libertății de legătura păcatului. Mai mult, există multe persoane care suferă, nu au casă, sunt în dureri sau suferințe, plâng, trec prin experiențele devastatoare ale păcatului – atât ca victime cât și ca vinovați. Aici Creștinii trebuie să fie – în lume, nu prinși într-o comunitate monastică a unor fanatici spirituali care vor să-și lustruiască propriile aureole. Ca să fim siguri, avem nevoie de o frăție de sfinți și, mai important de atât, de receptarea regulată a Cuvântului și Sacramentului, însă toate acestea sunt pentru o viață de servitudine în lume, înaintea lui Dumnezeu.
Dr. Michael Horton este vice-director al Council of the Alliance of Confessing Evangelicals, și este profesor asociat de istorie teologică la Westminster Theological Seminary în California. Dr. Hortin este un absolvent al Biola Universiy (B.A.), Westminster Theological Seminary din California (M.A.R.) și Wycliffe Hall, Oxford (Ph.D.). Unele cărți pe care le-a scris sau editat includ Putting Amazing Back Into Grace, Beyond Culture Wars, Power Religion, In the Face of God și cel mai recent We Believe.
