de Christine Leigh Heyrman
Department of History, University of Delaware
© National Humanities Center
Puritanii erau un grup variat de reformatori religioşi ce s-au ridicat în Biserica Angliei la mijlocul secolului şaisprezece. Ei împărtăşeau o teologiei Calvinistă obişnuită şi un criticism comun al Bisericii Anglicane şi al societăţii şi guvernului Englez. Numărul şi influenţa lor creştea pe zi ce trece, culminând în Războiul Civil Englez din anii 1640 şi conducerea lui Oliver Cromwell în anii 1650. Cu restaurarea monarhiei Stuart în 1660, Puritanismul a fost eclipsat în Anglia, în mare parte din cauza mişcării ce a fost identificată drept radicală în Războiul Civil şi în guvernarea tiranică a lui Cromwell, o dictatură militară.
Însă a persistat mult timp ca o forţă vitală în părţile de Nord Britanice din America, colonizate de două grupuri de Puritani care şi-au tăiat tot mai mult legăturile cu Biserica Angliei, formând o grupare separată. Un grup, Congregaţionaliştii, s-au stabilit în Plymouth în anii 1620, iar apoi în Massachusetts Bay, Connecticut şi Rhode Island în anii 1630. Alt grup, Presbiterii, care au dominat rapid viaţa religioasă din Scoţia şi au migrat mai târziu în număr mare în nordul Irlandei, au stabilit deasemenea multe comunităţi în New York, New Jersey şi Pennsylvania, la sfârşitul secolului şaptisprezece şi de-alungul secolului optsprezece.
Puritanii din Britania şi Britania Americană de Nord au vrut să cureţe cultura de tot ce însemna practici corupte şi păcătoase. Ei credeau că guvernul civil ar trebui să asigure strict moralul public prin interzicerea viciilor ca beţia, jocul de noroc, rochiile deocheate, înjurăturile şi ignorarea Sabbathului. Ei vroiau deasemenea să cureţe bisericile de fiecare vestigiu Romano Catolic, atât ritualuri cât şi practici – ierarhiile conducătoare de episcopi şi cardinali, ceremoniile elaborate în care clerul purta veşminte ornamentate şi repeta rugăciuni dintr-o liturghie prescrisă. În acelaşi mod, bisericile Congregaţionale din Noua Anglie erau corpuri ce se guvernau singure, şi care nu răspundeau la vreo autoritate mai mare; bisericile Presbiteriene de la mijlocul Atlanticului se bucurau într-o oarecare măsură de mai puţină autonomie, deoarece o ierarhie de “presbiteri” şi “sinoduri” născocite de oamenii laici şi de cler, stabilea o politică pentru fiecare congregaţie. Însă venerarea Congregaţionaliştilor şi Presbiterienilor era simplă, chiar austeră, dominând prin ceremonii lungi şi învăţate în care clerul lor expunea pasaje din Biblie. Poate cel mai importantă apartenenţă din ambele biserici era limitată “divinităţii vizibile,” însemnând că acei bărbaţi şi femei care aveau vieţi normale. Congregaţionaliştii din Noua Anglie au adoptat standarde şi mai stricte pentru acceptarea în bisericile lor – fiecare persoană ce aplica pentru apartenenţă trebuia să dovedească public experienţa “convertirii” sale. (Mulţi Presbiteri au văzut deasemenea convertirea drept cel mai important lucru a unui Creştin, însă nu au restricţionat apartenenţele celor ce profesau asemenea experienţă.)
Dicuţia ghidării studentului
A le exemplica studenţilor tăi tot ce se află mai sus va fi destul de uşor, cu excepţia că, bineînţeles, problema convertirii. La menţionarea acestui termen, o mare de feţe goale vor apărea în faţa ochilor tăi nefericiţi. În orice caz, continuă subiectul cu ei. Stabileşte mai întâi ce înseamnă convertirea – deoarece este cheia înţelegerii spiritualităţii Puritanilor (la fel ca şi evanghelicii de mai târziu). Mai mult, explicarea acestei experienţe religioase este o cale sigură de a-I face pe studenţi să gândească şi să vorbească. Nu contează cât de confuzi par la început, majoritatea vor înţelege şi vor persevera dacă le dai oportunitatea.
Ai putea să le spui despre credinţa Puritană în predestinare, care dă contextul mai mare pentru înţelegerea convertirii. Această doctrină a fost elaborată prima dată de John Calvin, iar apoi adoptată de Congregaţionalişti, Presbiterieni şi o varietate de alte grupări religioase. Calvin a susţinut că fiinţele umane erau păcătoase – din cauza moştenirii păcatului original al lui Adam şi Eva, părinţii biblici ai rasei umane.
Însă Calvin a crezut deasemenea că Dumnezeu, în mila sa infinită, va scuti un număr mic de “aleşi” de la soarta iadului etern pe care toată omenirea, din cauza naturii sale corupte, o merita. Acel grup “ales” de sfinţi ar fi fost binecuvântat, la un moment da în vieţile lor, printr-un sens profund de asigurare interioară că sunt în posesia “bunăvoinţei salvatoare” a lui Dumnezeu. Acest înec de speranţă a fost experienţa convertirii, ce poate veni asupra indivizilor dintr-o dată sau treptat, la începutul tinereţii sau până şi în momentele dinaintea morţii. Este important de a sublinia stundeţilor că, în schema Calvinistă, Dumnezeu a decis cine va fi salvat sau condamnat înaintea începerii istoriei – iar această decizie nu va fi afectată de cum se poartă fiinţele umane în timpul vieţii. Dumnezeul lui Calvin (şi cel al Puritanilor) nu dădea merite pentru lucrările bune pe care bărbaţii şi femeile le îndeplineau în vieţile lor.
Odată ce ajungi atât de departe, unii studenţi se vor întreba (cu voce tare, dacă ai noroc) de ce vreo persoană întreagă la minte ar accepta doctrina predestinării. Esenţa obiecţiei lor va fi că predistinarea “este este TOTAL nedreaptă.” Unii ar putea observa că Dumnezeul Puritanilor era un fel de zeitate distinctă şi nedemocratică, un tiran fără sentiment decât un părinte iubitor. Şi mai mulţi ar putea observa că Dumnezeul Puritanilor nu oferea niciun stimulent pentru ridicarea comportamentului moral: această zeitate a decis cine va fi salvat sau condamnat înainte de începerea istoriei umane, şi nici o acţiune bună din partea oamenilor nu poate schimba decretul divin şi să le altereze soarta. (Copiii mai deştepţi ar putea evidenţia deasemenea că teologia Calvinistă a respins fiinţelor umane vreun drep la libertate.) Aceasta fiind problema, mulţi studenţi te vor întreba de ce Puritanii nu se adânceau în disperare – sau decideau să se scufunde în plăcerile lumeşti, de a se bucura de moment, de vreme ce nu puteau face nimic pentru a afecta eternitatea lor de după moarte.
După ce studenţii şi-au exprimat aceste opinii (fiind important să laşi acea conversaţie să-şi urmeze cursul, poate prin scrierea obiecţiilor lor pe tablă), cea mai importantă treabă a ta este de a te refocaliza asupra discuţiei din clasă. Poţi face asta prin evidenţierea unui lucru simplu – şi anume, că mulţi bărbaţi şi femei, atât în Europa cât şi în America (Puritanii numărându-se printre ei), au îmbrăţişat din toată inima lor credinţa în predestinare. Întradevăr, ei se refereau des la predestinare ca la “o doctrină comfortabilăm,” însemnând că le acorda siguranţă şi consolare. Ceea ce este crucial aici, cu alte cuvinte, este să-i încurajezi pe studenţi să schimbe discuţia deespre de ce nu le sunt pe plac Puritanii la specularea întrebării istorice, de ce, întradevăr, a fost pe placul la atât de mulţi oameni moderni din Europa şi coloniile Britanice. Pentru ceea ce te lupţi aici este de a încuraja studenţii să dezvolte o empatie către oamenii din trecut – să-i faci să-şi imagineze felul circumstanţelor istorice, tipul de existenţă socială, care ar fi putut să facă predestinarea o credinţă pentru un număr mare de oameni.
Dacă îi încurajezi să gândească astfel, vei putea vorbi puţin şi despre schimbările ce au apărut în vieţile majorităţii Europenilor de vest la începutul perioadei moderne (1400-1800). A fost în era începutului capitalismului moden – atât creşterea negoţului cât şi comercializarea agriculturii – făceau profituri frumoase pentru negustori şi deţinătorii de pământuri, însă crea inflaţie şi şomaj, ce producea mizerie pentru mulţi oameni. Bogaţii deveneau şi mai bogaţi, iar săracii şi mai săraci: numărul crescut de oameni fără servici dădea naştere la cerşetori şi criminali.Pentru a adăuga încă un motiv de dezordine, Reforma Protestantă a secolului şaisprezece a rupt unitatea Creştinismului medieval, dând naştere la războaie religioase sângeroase ce au dus la creerea tensiunilor dintre Catolici şi Protestanţi. Într-un final, Europenii au “descoperit” şi au început să colonizeze ceea ce era pentru ei o nouă şi stranie lume, Americile. Toate aceste schimbări erau profund neliniştitoare pentru oamenii de rând, întărindu-le nevoie de ordine socială, certitudine intelectuală şi morală, şi consolare spirituală.
Pentru mulţi, doctrina predestinării a răspuns la aceste nevoie interioare. Puterea sa de a oferi comfort şi de a asigura sufletele necăjite s-a ridicat de la mesajul său că deasupra preorânduirii sorţii eterne a oamenilor, Dumnezeu a avut un plan pentru istoria umană – fiecare eveniment din vieţile oamenilor şi naţiunilor duceau cumva spre un triumfu suprem al binelui împotriva răului, ordinii împotriva dezordinii, Hristos împotriva Satanei. Cu alte cuvinte, Calvin (şi mulţi dintre adepţii săi din grupurile asemeni Puritanilor) au văzut istoria umană drept o dramă cosmică în care fiecare persoană avea un rol predestinat. Adevărat, oamenii nu aveau liber arbitru, însă ei aveau asigurarea că existenţa lor – întradevăr, însăşi acţiunea lor – ajuta, şi că suferinţele şi luptele lor din prezent ar produce într-un final un viitor al păcii perfecte – un fel de rai pe pământ.
Acea încredere i-a făcut pe oamenii ca Puritani departe de a fi pasivi sau disperaţi. Din contră, ei erau un grup extraordinar de energetic şi activist, mereu luptând să redefinească atât societatea cât şi guvernul pentru a fi de acord cu ceea ce credeau ei că este voia lui Dumnezeu trimisă din Biblie. Ei au luptat deasemenea să ducă vieţi sfinte şi disciplinate – nu din cauză că sperau că asemenea comportament drept le-ar aduce salvare. În schimb ei credeau că abilitatea lor de a stăpâni inclinaţiile lor rele, le dădea o dovadă că se aflau printre cei aleşi. Cu alte cuvinte, Puritanii nu vedeau ducerea unei vieţi sfinte şi morale ca fiind cauza salvării unei persoane, ci mai degrabă un semn încurajator al efectului de a fi ales de Dumnezeu pentru a se bucura de bucuria eternă în rai. Dacă era împosibil, bineînţeles, de a fi în totalitate încrezător în soarta eternă, acea parte nesigură îi făcea pe credincioşi să-şi dubleze eforturile de a-şi purifica vieţile şi societatea. Nimic nu era mai important oamenilor moderni decât câştigarea unei asigurări mai mari pentru salvare.
Istoricii dezbat
Puţine subiecte din istoria modernă timpurie au primit mai multă atenţie de la şcolari, decât a primit Puritanismul, iar istoricii din America timpurie s–au axat mai mult asupra Congregaţionaliştilor din colonia Noua Anglie. Cel mai profund interpretator modern al acelei culturi Puritane este Perry Miller, a cărui muncă a apărut pentru prima dată la mijlocul decenilor secolului douăzeci şi a cărui influenţă continuă până în prezent cu lucrări precum The New England Mind (1929/1953) şi Errand into the Wilderness (1956). Miller a fost primul şcolar care a apreciat importanţa Puritanismului ca un set complet de idei, o teologie magisterială ce dădea o descriere bogată a relaţiei dintre Dumnezeu şi omenire. După părerea lui Miller, Puritanismul a fost deasemenea o forţă dinamică şi intelectuală care se adapta constant pentru a păstra pacea cu schimbarea rapidă a condiţilor sociale şi climatului cultural în secolul şaptesprezece şi începutul secolului optsprezece.
Mulţi dintre istoricii ce l-au urmat pe Miller în anii 1960 şi 1970, au ajuns la concluzia că integritatea Puritanismului ca o forţă culturală a fost măcinată şi într-un final terminată de probleme intelectuale şi sociale. După părerea lor, creşterea capitalismului comercial în Noua Anglie şi răspândirea învăţăturii “fără prejudecăţi” a dus, la începutul decenilor secolului optsprezece, la o societate seculară, materialistă şi competitivă – una în care evlavia “Puritană” a fost repede erodată de pământescul “Yankee”. (Cel mai bun tratament al acestei teze este Richard Bushman, From Puritan to Yankee, 1967.) Însă mai recent, în anii 1980 şi 1990, alţi şcolari au argumentat că influenţa Puritanismului se afla până şi printre negustorii cosmopoliţi din porturile din Noua Anglie, în timpul secolului optsprezece, şi că toţi locuitorii din regiune au respectat valorile şi spiritualitatea Puritană. Întradevăr, ei au susţinut că accentul Puritan în ierarhia socială şi obligaţia comunală, la fel şi evlavia sa ascetică şi intoleranţa credinţelor concurente, au conţinut defapt forţa expansiunii capitaliste din Noua Anglie şi au limitat măsura în care participarea în economia pieţii şi misiunea pentru profit ar putea redefini relaţiile şi valorile sociale. (Pentru un exemplu din această şcolarizare, vezi Stephen Innes, Creating the Commonwealth, 1996.)
În timp ce şcolarii au continuat să dezbată puterea Puritanismului în printre Englezii secolului al optisprezecelea, din Noua Anglie, o înţelegere a apărut despre culturile religioase regionale în timpul secolului şaptesprezece. Noii istorici ai anilor 1970 erau înclinaţi spre suspiciunea că doctrina Puritană, fiind dată din amvon, ar putea să conteze puţin pentru mulţi dintre oamenii obişnuiţi din Noua Anglie. Însă cercetprile au ridicat puţin dubiile acum că teologia Puritană i-a obligat pe oamenii de toate clasele din Noua Anglie şi până şi cei mai umili fermieri şi pescari erau deseori bine instruiţi în doctrinele de bază despre predestinare şi convertire. Ceea ce au auzit de la predicatorii lor, amândouă au fost înţelese şi în general acceptate drept adevărata credinţă Creştină esenţială.
Chiar şi aşa, atât Englezii obişnuiţi – şi cei mai buni dintre ei, inclusiv clerul educat de la colegii – au trăit deasemenea în ceea ce un istoric a numit “lumile miraculoase.” Aceste “miracole” includeau credinţa în vrăjitoare, puterea Satanei de a-şi lua o formă vizibilă, şi o varietate de alte fenomene care sunt încă în cronicile de astăzi în tabloidele supermarketurilor – puterea viselor şi prevenirilor, a fenomenelor stranii, naşterilor “monstruoase,” şi salvărilor miraculoase. Pentru a aprecia cât de bogate şi bizare erau aceste credinţe, citiţi capitolul despre “miracole” din David Hall, World of Wonders, Days of Judgement (New York, 1989). Este o cale bună de a înviora o oră plictistoare – şi o cale rapidă de a învăţa sensul complexităţii credinţelor despre supernatural, printre Noii Englezi timpurii de orice rang şi educaţie.
Însă aceste remarci nici nu reuşesc să facă dreptate deplină şcolarizării din Noua Anglie Puritană, ce a evoluat pe parcursul ultimei jumătăţi a secolului douăzeci. Dacă vrei să ştii mai multe despre alte articole, citeşte te rog de la Secolele Şaptesprezece şi Optssprezece: Religion, Women, and the Family in Early America sau Religion and the American Revolution.
Christine Leigh Heyrman a fost un Membru la National Humanities Center în 1986-87. Ea deţine o Ph.D. de la Universitatea Yale în Studiile Americane şi este în prezent Profesor de Istorie la Departamentul de Istorie al Universităţii din Delaware. Dr. Heyrman este autorul cărţii Commerce and Culture: The Maritime Communities of Colonial New England, 1690-1740, Southern Cross: The Beginning of the Biblie Belt (1997), ce a câştigat Premiul Bancroft în anul 1998, şi Nation of Nations: A Narrative History of the Republic, împreună cu James West Davidson, William Gienapp, Mark Lytle şi Michael Stoff (3rd ed., 1997).
