Pentru o descriere mai detaliată decât cea din această pagină scurtă, vedeţi lucrările din lista Selected Bibliography on Puritanism.
| Definiţii | Termenul “Puritan” a apărut iniţial ca o insultă aplicată de Anglicanii tradiţionali celor ce criticau sau doreau să “purifice” Biserica Angliei. Deşi cuvântul este deseori aplicat, “Puritan” se referă la două grupuri disctincte: Puritanii “separatişti,” ca de exemplu coloniştii din Polymouth, care credeau că Biserica Angliei era coruptă şi că Creştinii adevăraţi trebuie să se separe de ea; şi Puritanii non-separatişti, asemeni coloniştilor ce s-au stabilit la Colonia Massachusetts Bay, care credeau în reformă, însă nu în separare. Majoritatea coloniştilor din Massachusetts erau Puritani nonseparatişti care doreau să reformeze biserica stabilită, în mare parte Congregaţionalişti care credeau în formarea bisericilor prin adunări voluntare. Idea de adunări sau legăminte era idea centrală a Puritanilor despre organizaţiile sociale, politice şi religioase. |
| Credinţe | Unele credinţe îi diferenţiază pe Puritani de restul Creştinilor. Prima a fost credinţa lor în predestinare. Puritanii credeau că doar credinţa în Isus şi participarea la sacarmente nu puteau să asigure salvare; salvare nu se alege, deoarece acesta este doar privilegiul lui Dumnezeu. Toate trăsăturile salvării sunt determinate de supremaţia lui Dumnezeu, inclusiv alegerea celor ce vor fi salvaţi şi celor ce vor primi bunăvoinţa irezistibilă a lui Dumnezeu. Purianii au făcut deosebirea între “justificare”, sau darul bunăvoinţei lui Dumnezeu dat celor aleşi, şi “sanctificarea,” comportamentul sfânt care se presupune că a rezultat atunci când un individ era salvat; conform The English Literatures of America, “Sanctificarea este dovada salvării, însă nu o cauzează” (434). Atunci când William Laud, un Arminian, a devenit Arhiepiscopul din Canterbury în anul 1633, Biserica Angliei a început să îmbrăţişeze credinţele Puritanilor: focalizarea asupra acceptării unui singur individ sau respingerea bunăvoinţei; o tolerare a diverselor credinţe religioase; şi o acceptare a ritualurilor şi simbolurilor “bisericii înalte.”
Conform cărţii Oxford History of the American People, scrisă de Samuel Eliot Morison, Puritanii “erau impresionaţi adânc de o poveste pe care părintele lor favorit al bisericii, St. Augustine, a spus-o în lucrarea sa Confessions. El a auzit o voce ce a spus, tolle et lege, Ridică şi citeşte. Deschizând Biblia, ochii săi au căzut asupra Romans xiii:12-14, ce spunea: Noaptea a trecut, ziua a venit; nici în grabă sau beţie, nici în poftă sau dezmăţ, nici în luptă sau gelozie. Însă încrede-te în Domnul tău Isus Hristos şi nu fă provizii carnale, pentru a-ţi îndeplini poftele mai departe” (62) |
| Legământul sau Teologia Federală şi Calea din Noua Anglie | Conceptul de legământ sau legătură între Dumnezeu şi aleşii săi, a pătruns teologia Puritană şi relaţiile sociale. În termeni religioşi, câteva tipuri de legături erau centrale pentru Puritani.
Legământul Lucrărilor susţinea că Dumnezeu i-a promis lui Adam şi urmaşilor săi viaţă eternă dacă respectau legea morală. După ce Adam a stricat legătura, Dumnezeu a făcut un Nou Legământ de Bunăvoinţă cu Avraam (Genesis 18-19). Legământul de Bunăvoinţă. Acest legământ necesită o credinţă activă şi astfel slăbeşte doctrina predestinării. Deşi Dumnezeu încă îi alege pe oameni, răspunsul potrivt devine unul din contractul în care pedeapsa pentru păcate este răspunsul judicial potrivit pentru neascultare. În timpul Marii Treziri, Jonathan Edwards a respins Teologia Legământului, pentru a se întoarce la Calvinismul ortodox. Cei ce erau legaţi de legământ se considerau responsabili cu o misiune a lui Dumnezeu. Legământul Mântuirii. Legământul Mântuirii se presupunea că este preexistent în Legământul de Bunăvoinţă. Susţinea că Hristos, care a ales de bunăvoie să se sacrifice pentru omul decăzut, l-a făcut pe Dumnezeu să-l accepte ca reprezentant al omului. Acceptând acest pact, Dumnezeu este astfel obligat să continue Legământul de Bunăvoinţă. Conform lui Perry Miller, după cum a spus o sursă contemporană, “Dumnezeu s-a înţeles cu Hristos că dacă el va plăti întregul preţ pentru mântuirea credincioşilor, ei vor fi achitaţi. Dacă Hristos a plătit preţul, atunci Dumnezeu nu este drept, deoarece ar fi trebuit să te achite de toate greşelile” (New England Mind 406). Pentru mai multe informaţii, vedeţi deasemenea următoarele lucrări sugerate de membrii EARAM-L:
¨ Amy Schrager Lang, Prophetic Woman |
| Calea din Noua Anglie | Conceptul legământului dă deasemenea şi moduri practice pentru organizarea bisericii. De vreme ce statul nu controla biserica, Puritanii s-au gândit că trebuie să existe o metodă alternativă de a stabili autoritatea. Conform lui Harry S. Stout, “Pentru ca cuvântul lui Dumnezeu să funcţioneze cum trebuie, fiecare congregaţie trebuie să fie eficientă, conţinând în sine toate oficiile şi puterile necesare pentru conducere. Apologistul oficial din Noua Anglie, John Cotton, a numit această formă de guvernare bisericească drept Congregaţională, însemnând că toată autoritatea era localizată în congregaţii particulare.”
Ceremonia lui Cotton din Salem în anul 1636 a descris elementele de bază ale acestui sistem, în care oamenii ce făceau legăminte unul cu celălalt şi îşi depuneau jurămintele de a asculta cuvântul Domnului, care ar putea duce la o biserică ce se guverna singură. Verificările şi echilibrările din aceast model de auto-guvernare au inclus necesitatea ca membrii să dovedească experienţele lor de bunăvoinţă (pentru a asigura puritatea bisericii şi a membrilor săi) şi alegerea oficialilor bisericii pentru a asigura distrubuirea cuvenită a puterii, cu un pastor care să predice, un învăţător care să păstreze doctrina, bătrâni care să supravecheze actele Legii spirituale şi un diacon care să întreţină sarcinile de zi cu zi ale organizaţiei bisericeşti şi ajutorul pentru săraci (Stout 19). Sistemul de centralizare a legămintelor ce legau casele una de alta şi cu slujitorii lor într-o congregaţie autonomă era oglindit în organizarea oraşelor. În fiecare oraş, membrii de sex bărbătesc ai bisericii puteau vota pentru alegerea unor oameni care să conducă treburile de zi cu zi ale oraşului, deşi întâlnirile din oraşe erau ţinute pentru a vota legislaţia. Aşadar, autoritatea supremă atât în sferele politice cât şi în cele religioase era cuvântul lui Dumnezeu, însă promisiunile făcute congregaţiei şi comunităţii prin ascultare voluntară a asigurat ordinea şi funcţionalitatea sistemului de guvernare religioasă şi politică. Acest sistem a primit numele de Calea Congregaţională sau Calea din Noua Anglie. Conform lui Stout, “Prin localizarea puterii în oraşe specifice şi definirea instituţilor în termenii legăturilor locale şi mutuale, pericolele mobilităţii şi atonismului – marile ameninţări pentru stabilitatea Noii Lumi – erau minimalizate… În timp ce bisericile apăreau doar prin legături locale, la fel şi membrii individuali ar putea fi scuzaţi de jurămintele lor sacre cu corpul local… Persoanele ce părăseau fără a spune nimic, îşi sacrificau nu doar apartenenţa la biserică ci şi titlul de proprietar, care era contingent cu reşedinţa locală. Prin măsuri ca aceastea, ce combinau restrângeri spirituale şi economice, oraşele din Noua Anglie a obţinut nivele înalte extraordinare de persistenţă şi coeziune socială” (23). |
| Apartenenţa la Biserică | Spre deosebire de bisericile Anglicane şi Catolice din acea vreme, Puritanii nu au cereau ca toţi locatarii parohiilor să fie membrii pe deplin ai bisericii. O adevărată biserică, credeau ei, nu consta din toată lumea, ci doar din cei aleşi. Ca un test al apartenenţei, multe biserici din Noua Anglie au început să le ceară aplicanţilor să dovedească experienţa personală cu Dumnezeu, în forma unei convertiri narative autobiografice. De vreme ce cetăţenia era strâns legată de apartenenţa la biserică, motivaţia pentru convertire era de natură seculară şi civilă, la fel şi religioasă. Legământul lui Dumnezeu ce îi lega pe membrii bisericilor de el, trebuia reînoit şi acceptat de fiecare credincios în parte, deşi acest lucrur putea fi văzut drept o diluare a legăturii dintre Dumnezeu şi oamenii săi aleşi. |
| Legământul Înjumătăţit | Copiii primei generaţii de credincioşi au fost admişi la apartenenţă limitată în biserica Congregaţională, cu motivul că în calitate de copii ai adepţilor, ei s-ar fi convertit cu siguranţă şi ar fi devenit membrii deplini ai bisericii. Nu toţi s-au convertit, astfel lăsând în cumpănă viitorul copiilor lor, nepoţii membrilor originali ai bisericii.
Elaborat de Richard Mather şi aprobat în 1662, Legământul înjumătăţit propunea ca membrilor celei de-a doua generaţii să le fie permise aceleaşi privilegii ale botezului (însă nu comuniunea), după cum le-a fost acordate şi primei generaţii. Conform lui Norman Grabo, “Acest lucru a încurajat congregaţiile individuale pentru botezarea copiilor membrilor bisericii, însă fără a-i admite în totalitate până la vârsta de 14 ani.” Participarea la Împărtăşanie a devenit o momeală pentru membrii pe jumătate de a descoperi dreptul pentru apartenenţa lor totală şi un semn public a celei mai pure congregaţii. Rochard, şi mai târziu, Mather, au susţinut asta, la fel făcând şi Edward Taylor; însă Solomon Stoddard din Northampton a argumentat că, conform Legământului Înjumătăţit, niciun un om nu avea voie să ia parte la Împărtăşanie până când nu avea anumite cunoştiinţe şi asigurarea salvării; fără aceste cunoştiinţe, prezenţa la sacramente era interzisă. Stoddard a spus că niciun om nu putea ştii cu siguranţă că va fi salvat; aşadar, toţi Creştinii civilizaţi ar trebui să fie admişi la sacramente, cu speranţele că ei şi-ar putea asigura bunăvoinţa sau să fie convertiţi prin ea. (Grabo 32) |
| Stilul Simplu | Stilul simplu este cea mai simplă dintre cele trei forme ecleziastice. Alegând stilul simplu, scriitorii Puritani au creat scheme obişnuite pentru retorica zilei; ei au refuzat să-şi umple ceremoniile cu înflorituri retorice şi citate învăţate ale stilului metafizic al ceremoniei, crezând asta că asta era provincia Arhiepiscopului Laud şi a adepţilor săi. Ceremonia Puritană era compusă, tradiţional, din trei părţi: doctrina, motivele şi folosirile. Conform lui Perry Miller în The New England Mind,
“Ceremonia Anglicană este construită pe o schemă simbolică a viziunii progresive; se mişcă din punct în punct prin analiză verbală, arătând broderii tot mai mari despre cuvintele textului. Ceremoniile Puritane citează textul şi îl “deschid” cât mai scurt posibil, interpretând circumstanţele şi contextul, explicându-i înţelesurile gramaticale, reducându-l la proză, şi scoţând în evidenţă iplicaţiile sale logice; ceremonia apoi proclamă într-o propoziţie “doctrina” conţinută în text sau dedusă în mod logic din el, continuând la primul motiv sau dovadă. Urmează motiv după motiv, fără nicio altă traducere decât o perioadă şi un număr; după ultima dovadă, continuă utilizările sau aplicaţiile, deasemenea numerotate, iar ceremonia se termină atunci când nu mai există nimic de spus. Ceremonia Anglicană se deschide cu un exordiu pianisim, adună momentele printr-un tempo ridicat şi rapid, vine în general la o peroraţie tonalizată; Puritanul începe cu citirea unui text, declară motivul într-o ordine determinată de logică, şi folosesşte o enumeraţie determinată de tipurile de persoane din mulţime, care trebuie mustrate, şi se opreşte fără înflorituri sau vreun punct culminant răsunător” (332-3). Într-o manieră similară, Puritanii au preferat simplicitatea Bibliei de la Geneva în schimbul limbajului bogat al versiunii Regelui James. |
