de Rev. Brian M. Abshire
Poate că momentul cel mai fericit al familiei creștine americane l-a reprezentat confederația puritană din Noua Anglie în perioada 1630-1700. Familia era centrală în teologia și practica puritană. Aceștia au afirmat în repetate rânduri, în predicile și-n scrisorile lor personale, că principalul motiv pentru care stabileau o lume nouă, era acela de a le oferi copiilor lor un viitor. Predicatorii iubeau să folosească imagistică familială în predicile lor. Filosofia puritană despre politică începea prin a construi mai întâi familii puternice, iar apoi continua cu biserica și statul.
Însă în cursul unei generații, cu toată dragostea și atenția lor acordată familiei, experimentul puritan a eșuat. Legământul Half Way din 1662 era o recunoaștere tacită a faptului că ei își pierdeau copiii. Teologia acestui legământ învăța că membrii bisericii revendicau promisiunile legământului în dreptul copiilor, botezându-i. Dar copilul din prima generație, ajuns la maturitate, nu se putea ridica la standardele înalte fixate pentru cei ce vroiau să fie membri în biserică. Așadar, însăși copiii lor nu erau eligibili pentru botez. Erau aceștia acum separați de binecuvântările legământului? Legământul Half Way permitea acest botez până la a III-a generație, în ciuda faptului că cea de-a doua era deficientă din punct de vedere spiritual. Acesta a fost un compromis teologic care s-a arătat a fi o adevărată pierdere de putere puritană. Prin ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, oameni ca Ieremia strigau de la amvoane prin toată Noua Anglie avertizând că, dacă copiii nu îmbrățișau zelul bunicilor lor, îi vor lovi calamități. În secolul al XVIII-lea, în ciuda trezirilor și-a mișcării de trezire ce-au avut loc, bisericile congregaționale puritane au căzut de la credință în deism și unitarianism. Legământul Half Way nu a fost suficient, puritanii și-au pierdut copiii, și împreună cu ei și cultura.
Care a fost problema? De ce au eșuat puritanii în această sarcină fundamentală, având atât de multe avantaje? Ei au plecat din Vechea Anglie ca să-și construiască o cetate pe un munte, și ca aceasta să fie o lumină în lume. Totuși, în cursul a două generații lumina s-a stins și gustul s-a pierdut. Putem învăța niște lecții puternice de la puritani. Au făcut atât de multe lucruri corect; totuși, în final au eșuat. E posibil ca pessimillennialism-ul (i.e. premilenismul și amilenismul – n.tr.) să fi început odată cu apostazia familiilor puritane. Fiindcă familia reprezintă începutul reconstrucției creștine, trebuie să înțelegem ce n-a mers bine la ei, ca să putem învăța din greșelile lor.
Ce au făcut ei bine
Nu încape îndoială că familia creștină din Noua Anglie a secoului al XVII-lea se află cu mult deasupra familiei disfuncționale, dezbinate și disparate a zilelor noastre. Chiar și eșecurile lor arată foarte bine în comparație cu familiile creștine obișnuite de azi.
Una dintre mărcile distinctive ale familiei puritane era angajamentul de a se închina toată familia împreună în fiecare zi. Taților li se cerea să-și conducă familiile în cunoștința și disciplina Domnului. Bisericile predicau despre ea, magistrații o aplicau, iar tații o făceau. Tații puritani începeau și sfârșeau fiecare zi cântând din Psalmi, citind din Scriptură și rugându-se. Ca urmare, copiii erau îmbibați cu o viziune creștină asupra lumii încă din fragedă pruncie. Chiar dacă această dedicare n-a rezultat într-un număr de experiențe de convertire necesare pentru a fi membru în biserica lor, generații întregi de oameni din Noua Anglie erau profund influențați de Scriptură.
Angajamentul puritanilor față de familie se extindea spre a găsi un partener de viață bun pentru copiii lor. Asemenea căsătorii aveau loc cu încuviințarea copiilor, și adesea se întâmplau în urma unei cereri insistente din partea lor. Le era cunoscută și iubirea romantică, dar nu ea era ultimul arbitru în ce privește un partener de viață potrivit. Când părinții le alegeau un partener copiilor lor, religia era de primă importanță, urmată îndeaproape de situația financiară. Copilul era întrebat: „Ai putea iubi această persoană?” numai când aceste condiții erau îndeplinite. Părinții puritani făceau provizii atât pentru trupul copiilor lor cât și pentru sufletul acestora. Se pare că foarte rar copiii refuzau alegerea părinților lor. În familia puritană, se aștepta ca dragostea să vină după căsătorie, nu înainte. Ca urmare, familiile puritane erau extrem de puternice, deciziile din viața lor nu se bazau pe hormoni, și părinții nu se așteptau ca, copiii lor să ia decizia cea mai importantă din viața lor la o vreme când erau cel mai puțin pregătiți pentru aceasta. Mai mult, atunci copiii erau păziți de ei înșiși. Deși existau păcate sexuale, acestea erau rare (până la începutul mișcării de trezire, când înregistrările nașterilor arătau o tendință interesantă în cazurile cuplurilor proaspăt-căsătorite de a face copii la 6 luni de la căsătorie).
Vocația viitoare a copiilor era decisă într-un mod asemănător. Conceptul de „chemare” era crucial în viața puritană. Deși era folosit în primul rând în sensul referitor la mântuire, este de asemenea adevărat că puritanii credeau că niciun om nu se putea aștepta la binecuvântarea lui Dumnezeu peste viața lui, decât dacă înțelesese chemarea pe care i-a făcut-o Dumnezeu în ce privește vocația lui. De obicei, se aștepta ca fiul cel mai mare să urmeze chemarea tatălui său. Dacă tatăl fusese un adminsitrator credincios, majoritatea fiilor săi se puteau aștepta să primească o parte din pământul sau afecerea acestuia. Totuși, din cauza familiilor foarte mari și a creșterii clasei negustorești, era posibil ca unii fii să trebuiască să-și caute o altă chemare, diferită de cea a taților lor. Uceniciile erau ceva obișnuit. La 14 ani, un băiat putea primi ucenicie de la un meseriaș sau un negustor pentru a învăța la fața locului chemarea acestuia. În mod normal, această ucenicie însemna șapte ani de muncă grea pentru a stăpâni deprinderile necesare, timp în care ucenicul locuia în casa maestrului său. Părinții căutau oportunități bune pentru copiii lor, știind că odată ce decizia a fost luată, era foarte puțin probabil ca aceasta să se schimbe. Pentru cei mai bogați, exista opțiunea de a merge la universitate. Așadar, încă o dată deciziile majore din viață nu era lăsate în voia sorții, nici în seama toanelor unui adolescent. Părinții munceau din greu pentru a-i ajuta pe copiii lor să-și dezvolte deprinderile necesare pentru împlinirea chemării lor.
În ultimă instanță părinții luau decizia finală, în același timp fiind luate în considerare și dorințele copiilor. Cine ar putea cunoaște mai bine punctele forte, slăbiciunile, darurile etc. ale unui copil decât părinții acestuia? Astfel, copiii puritanilor nu numai că erau iubiți și bine disciplinați, dar erau și productivi de la o vârstă foarte fragedă. Ei puteau să-și exercite stăpânirea prin chemarea lor. Indolența, rebeliunea și nervozitatea caracteristică adolescenței nu reprezentau o problemă obișnuită în Noua Anglie.
Puritanii și-au luat în serios responsabilitatea lor față de familie. Aceasta era importantă, nu numai din motive sociale, ci și pentru chestiuni de afaceri. Angajamentul lor se extindea peste copiilor lor de sânge și includea rude de orice grad. Rudelor li se ofereau prețuri preferențiale și afaceri subvenționate, doar fiindcă făceau parte din familia extinsă. Puritanii aveau o serie complexă de relații cu verișori, mătușe, unchi, etc. Căsătoria le lărgeau relațiile, afinii fiind considerați la fel de importanți ca rudele de sânge. Astfel, familia extinsă era bine aranjată pentru a face față atât nevoilor sociale, cât și celor economice. Puritanii credeau că „atâta timp cât familiile erau bine aranjate, și-atâta timp cât oamenii onorau logica relațiilor, corupția va fi îngrădită și societatea stabilită.”
Cu toate aceste lucruri lucrând pentru familie, ce s-a întâmplat? Puritanii aveau biserici și familii puternice, controlau instituțiile economice și sociale, și conduceau sistemul politic. Influența lor era atât de puternică încât continuă să afecteze valorile americane până în zilele noastre. Dar chiar și așa, în decursul a trei generații, experimentul puritan s-a prăbușit în fața unei apostazii crescânde. Americanii au luat fructul familiilor puritane, dar i-au respins rădăcinile. Iar acum, două secole mai târziu, fructul este uscat și putrezit. Care a fost problema?
De ce au greșit puritanii
Puritanii n-au atins idealul biblic în mai multe privințe, așa evlavioși cum erau ei. Cu toții suntem într-o oarecare măsură victime ale culturii în care trăim. Valorile culturale au un impact asupra capacității noastre de a interpreta lumea dimprejurul nostru (nu există fapte neprelucrate, ci doar interpretate). Iar presupunerile pe care le avem ne vor afecta modul în care înțelegem și aplicăm principiile biblice. Criticile aduse la adresa puritanilor trebuie să fie îndurătoare. Ei au înțeles bine atât de multe lucruri, încât aceia dintre noi care au fost binecuvântați cu o înțelegere ulterioară a greșelilor lor, n-ar trebui să fie prezumțioși în observațiile pe care fac asupra lor. Totuși, deși suntem victimele propriilor noastre obscurități culturare, putem fi în stare să vedem unele lucruri cărora puritanilor le-au scăpat. Ceea ce le-a scăpat lor este lucrul care ne-ar putea oferi nouă o întrezărire care să ne ajute să înțelegem eșecul confederației puritane.
În primul rând, trebuie să ne amintim că puritanii devotați nu alcătuiau întreaga populație a Noii Anglii. În decursul a numai câțiva ani, imigrații masive au inundat comunitatea celor aleși. Deși puritanii au croit acest drum nou, mult mai mulți englezi au mers pe el, iar cei din urmă nu aveau neapărat același grad de convingere teologică și experimentală. Predicile din acea perioadă îi avertizau în repetate rânduri pe bunii puritani despre pericolele rezultate din asocierea copiilor lor cu numărul veșnic crescând de imigranți care nu împărtășeau hotărârea lor religioasă. Chiar dacă puritanii aveau legi foarte stricte pentru dirijarea comportamentului, nimic nu putea schimba inimile imgranților recalcitranți. Pe măsură ce Noua Anglie s-a stabilit și a devenit mai civilizată, fluxul de englezi non-puritani a crescut (deși micșorarea acestuia în urma războiului civil din Anglia le-a oferit puritanilor controlul asupra Vechii Anglii). Indiferent de cât de mulți copii aveau puritanii, aceștia nu puteau concura cu nave întregi de noi coloniști, care nu urmau căile lor.
În al doilea rând, fără să fie înclinată din punct de vedere denominațional, cu siguranță guvernarea și practicile bisericești congregaționale au contribuit la pierderea influenței puritanilor. Autonomia bisericilor locale permitea din ce în ce mai mult păstorilor care se abăteau de la normele puritane să predice de la amvoanele lor (Harvard și Yale se împotriveau în mod precis valului de slujitori apostați din Anglia). Singura barieră împotriva apostaziei era cunoștința și zelul spiritual ale bisericii locale. Fără existența unei curți de apel mai înaltă decât biserica locală, nu exista niciun mecanism care să se ocupe de erezii. Mai mult, dacă însăși o biserică devenea nemulțumită de păstorul ei în mod nejustificat, nu exista niciun mod de a combate decizia lor arbitrară de a-l demisiona. Acest lucru transfera puterea de la bătrânii bisericii spre adunarea enoriașilor ca întreg. Astăzi, de exemplu, Jonathan Edwards este un erou pentru mulți păstori, învățători și oameni laici educați care au convingeri reformate. Totuși el a fost alungat din biserica lui fiindcă a contestat prejudecățile enoriașilor săi.
A treia problemă nu are nimic a face cu congregaționalismul în sine, dar totuși are legătură cu teologia despre legământ. Puritanii aveau o perspectivă atât de înaltă asupra familiei și a promisiunilor făcute copiilor lor prin legământ, încât și-au concentrat eforturile lor evanghelistice în principal asupra creștinilor și asupra propriilor copii. Deși prezența la biserică era obligatorie, calitatea de membru al bisericii se limita doar la o elită, la aceia care puteau „dovedi” că trăise experiența convertirii. Așadar, „cei mai buni” viitori-convertiți erau proprii lor copii. Din acest motiv exista o tendință reală de a se concentra pe mustrarea, îndemnarea și admonestarea copiilor lor, cu prețul excluderii marii mase de „neconvertiți”. Astfel, evanghelizarea se centra mai degrabă pe familie, și nu pe comunitate. Iar ca și rezultat, puritanii au lăsat literalmente comunitatea să „meargă în iad” în timp ce le predicau copiilor lor.
Accentul pus pe experiența convertirii necesita niște standarde atât de înalte, încât cu siguranță un mare număr de copii născuți din nou (care nu erau membri într-o biserică) au fost refuzați ca membri și nu li s-a dat voie să participe la cină sau să ia botezul, astfel credința lor fiind slăbită. Mai târziu, amândouă grupurile aveau voie să ia cina și botezul, pentru a se pregăti pentru convertire, astfel subminând teologia puritană. Edwards a fost dat afară din biserica lui când s-a opus acestei practici.
Confuzia în privința acestui lucru a avut niște rezultate semnificative. Membrii conștiincioși ai comunității, care se îndoiau dacă au experimentat ceea ce părinții, învățătorii și pastorii lor le spuneau în repetate rânduri că este esențial mântuirii, n-au crescut niciodată în credință. Mai mult, e posibil ca folosirea greșită a doctrinelor harului să fi subminat în mod necugetat cultura puritană. Dacă cineva nu făcea parte din cei aleși și nu avea nicio speranță rezonabilă de a ajunge printre ei, atunci devine logic din punct de vedere epistemologic ca el să-și petreacă timpul și să-și consume energia în chestiunile acestei vieți, în locul celor ale vieții viitoare. Cultura puritană, în sfera ei socială, inhiba păcatul evident și restrângea aspectele cele mai rele ale rebeliunii omului față de Dumnezeu, dar, în plus, ea a început să se secularizeze într-un mod subtil. Fiindcă 90% din comunitate era alcătuită din non-membri ai bisericii, și fiind forțată de circumstanțe, religia a devenit din ce în ce mai puțin importantă. Tot mai mult, oamenii și-au găsit menirea și scopul în viață în bunurile lor fizice. Când cerințele pentru a fi membru în biserică în sfârșit au coborât în secolul al XIX-lea, acest lucru a coincis cu mișcarea de trezire și teologia heterodoxă.
În cele din urmă, puritanii și-au iubit atât de mult copiii, încât le era adesea frică că le-ar putea face rău. O practică foarte des întâlnită era aceea de a-i pune pe copiii lor de 14 ani împreună cu prietenii și vecinii lor. Unul din motivele principale pentru aceasta era că băieții trebuiau să învețe un meșteșug, și se obișnuia ca ucenicul să locuiască în casa maestrului în timp ce-i învăța meseria. Totuși, adesea puritanii își aveau copiii la vârsta adolescenței crescuți de alții, chiar și atunci când acest lucru nu era necesar din motive ce țin de afaceri. Motivul pentru care făceau acest lucru pare să fie frica că afecțiunea lor filială îi va face să-i îndulge pe aceștia, în loc să-i disciplineze adecvat. Există multe scrisori care îți rup inima când le citești, care înregistrează strigătele adolescenților obidiți din cauză că erau încredințați prietenilor părinților lor pentru a fi educați.
Deși motivațiile lor erau sincere, această aberație culturală a subminat familia în perioada cea mai importantă a dezvoltării copilului. Evident existau unele beneficii; adolescenții sunt faimoși pentru rebeliunea lor față de părinți pe măsură ce caută să-și stabilească propria lor identitate. Separarea de părinții lor și încredințarea lor unor familii evlavioase îi va învăța pe acești tineri bunele maniere, aptitudini sociale, etc., fără să existe pericolele asociate rebeliunii lor față de proprii părinți (sau a celor asociate indulgenței părinților față de proprii lor copii). De asemenea, adolescenții sunt faimoși pentru înțelegerea lor mai bună cu alți adulți decât cu propria lor familie.
Cu toate acestea, lăsând la o parte aceste beneficii, vedem că obiceiul era un produs al clasei de mijloc engleze, și nu un rezultat al principiilor biblice. Atâta timp cât Noua Anglie consta în comunități mici, formate din familii care se cunoșteau bine între ele, pagubele erau mici. Dar separarea copiilor în perioada tinereții lor a tăiat legăturile emoționale și psihologice care îi legau de familie. Pe măsură ce coloniile se extindeau, copiii se îndepărtau tot mai mult de casă. Astfel, fără să-și dea seama, obiceiul puritanilor, intenționat spre binele copiilor lor, a contribuit de fapt la fragmentarea care este astăzi caracteristică familiilor americane.
Această analiză este inevitabil incompletă și simplistă, dar ea ne oferă o înțelegere mai bună asupra modului în care puritanii și-au pierdut cultura. Oamenii buni și cu motive sincere pot eșua atunci când nu reușesc să aplice principiile biblice în mod consistent. Puritanii au făcut ce-au putut mai bine cu ceea ce au avut. Dacă coloniile puritane nu erau inundate de imigranții care nu împărtășeau convingerile lor; dacă bisericile lor aveau o perspectivă mai realistă asupra calității de membru în biserică; dacă nu-și separau proprii copii în perioada când aceștia aveau nevoie cel mai mult de iubirea și disciplina lor, Noua Anglie ar fi putut prea bine să împlinească viziunea întemeietorului ei.
Totuși, avem de învățat din greșelile lor; avem și eșecul propriu pentru a ne motiva să găsim răspunsurile necesare. Am pierdut mult, dar am și învățat multe. Fie ca Dumnezeu să ne dea înțelepciune, har și îndurare pe măsură ce ne reconstruim familiile.
