de Dr. J.I. Packer
În raportul Comitetului Arhiepiscopal despre Evanghelism, publicat în 1945 cu titlul: Towards the Conversion of England, lucrarea evanghelismului este definită după cum urmează: “astfel pentru a-l prezenta pe Isus Hristos prin puterea Duhului Sfânt, pentru ca oamenii să vină şi să-şi pună încrederea în Dumnezeu prin El, pentru a-l accepta ca Mântuitor şi pentru a-l servi pe El drept Regele lor împreună cu Biserica Sa.”
Au studiat Puritanii problema Evanghelismului măcar puţin? La prima vedere s-ar părea că nu. Ei au fost de acord cu Calvin legat de “evangheliştii” menţionaţi în Noul Testament ce-i asistau pe apostoli, acum dispăruţi; cât despre “misiuni”, “cruciade” şi “campanii”, ei nu ştiau nici măcar numele. Însă nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi să credem că evanghelismul nu era una dintre principalele lor griji. Era. Mulţi dintre ei erau predicatori renumiţi. Richard Baxter, apostolul din Kodderminster, este probabil singurul dintre aceştia care este amintit până astăzi; însă în înregistrările contemporane este obişnuit să descoperim declaraţii ca cea a lui Hugh Clark: “el a adus mulţi fii şi multe fice Domnului”; sau cea a lui John Cotton: “prezenţa Domnului… asupra lucrărilor sale prin conversiea multor suflete” (S. Clarke, Lives of literature. Trebuie doar să ne gândim despre Chemarea Neconvertiţilor a lui Baxter, şi lucrarea Alarm to the Unconverted a lui Alleine. Care a fost un pionier în acest domeniu de scrieri. Practica elaborată de a lucra cu subiectul conversiei în cărţile Puritane a fost văzută de cealaltă partea a lumii Protestante a secolului şaptesprezece drept o valoare unică. “A fost una dintre glorile religiei Protestante, reînvierea doctrinei Salvării Conversiei, şi cel a Noii Creaturi aduse înainte… Însă într-o manieră mai eminentă, Dumnezeu le-a dat onoarea Preoților și Predicatorilor acestei Națiuni, care sunt binecunoscuți pentru căutarea lor și descoperirile pe care le-au făcut.” (T. Goodwin și P. Nye, Prefața lui T. Hooker, The Applications of Redemption, 1656).
Adevărul este că două concepții distincte ale evanghelismului au fost dezvoltate în Creștinismul Protestant în timpul istoriei. Le putem numii tipul “Puritan” și tipul “modern”. Astăzi suntem învățați cu evanghelismul de tip modern încât cu greu putem recunoaște și celălalt tip. Pentru a înțelege pe deplin caracterul tipului Puritan, îl voi pune aici în contrast cu tipul modern, care a fost supraapreciat atât de mult.
Să începem, așadar, prin caracterizarea evanghelismului de tipul modern. Se pare că presupune un concept al vieții bisericii locale ca un cicle alternativ al conversiei. Evanghelismul preia aproape caracterul campaniei recruitării. Este o activitate extraordinară și ocazională, în plus pe lângă funcționarea regulată a congregației locale. Adunările speciale au loc, iar predicatori speciali sunt deobicei prezenți pentru a le conduce. Deseori ele sunt numite “întâlniri” în loc de “slujbe”; în orice caz, se crede desore acestea ca ceva distinct într-o oarecare măsură în comparație cu venerările publice obișnuite pentru Dumnezeu. La întâlniri, totul este îndreptat spre dobândirea de către neconvertiți a actului imediat și decisiv al credinței în Hristos. La sfârșitul întâlnirii, cei care au răspun sau doresc să facă asta sunt rugați să vină în față sau să ridice o mână sau ceva similar, ca un act de mărturie a noilor sentimente dobândite. Acest lucru este bun pentru cei care îl fac deoarece îi ajută să ia decizia definitivă, și are deasemenea și avantajul de a-i face să declare că sunt pregătiți să fie contactați individual. Asemenea persoane sunt apoi sfătuiți și primiți în diferite biserici locale drept convertiți.
Acest tip de evanghelism a fost inventat de Charles G. Finney în anii 1820. El a introdus “întâlnirea prelungită” sau, după cum ar trebui să o numim, campania evanghelică intensivă, și “locul așteptat”, un loc în față lăsat liber, unde la sfârșitul întâlnirii “cei ce așteaptă vor veni să fie sfătuiți individual… și uneori să fie convertiți.” La sfârșitul ceremoniei, predicator va spune: “Aici este un loc așteptat; veniți și arătați-vă determinarea față de Dumnezeu.” (vezi Revivals of Religion, în special capitolul XIV). Acestea erau “noile măsuri” ale lui Finney, împotriva cărora mulți se împotriveau.
Finney era un Pelagian compătimit și sincer în doctrina sa; iar acesta este motivul pentru care noile măsuri erau dezvoltate. Finney a respins idea că un om care a decăzut este în totalitate pierdut pentru mântuire, credință sau orice alt lucru legat de buna spiritualitate fără grație, și a afirmat în schimb că toți oamenii au abilitatea de a se întoarce la Dumnezeu oricând. Conform acestui lucru, toată lucrarea Spiritului lui Dumnezeu în convertire este de a prezenta motivele omului pentru a face această predare – asta fiind spusă, lucrarea Spiritului se află în convingerea morală. Omul este mereu liber să respingă această convingere: “Păcătoșii pot merge în Iad în ciuda lui Dumnezeu.” Însă convingerea mai puternică poate izvbândi cu cât rezistența unui om este zdrobită mai mult. Orice mod, așadar, de a crește forța prin care adevărul este implantat în minte era o cale bună a evanghelismului. Finney a dat expresie acestui principiu în prima sa lectură din Revivals of Religion. “Pentru a aștepta promovarea religiei fără bucurie este absurd… până când vor exista destule principii religioase în lume pentru a combat eficient bucuriile nereligioase, este în zadar încercarea de a promova religia, cu excepția combaterii bucuriilor… Trebuie să existe destulă plăcere și bucurie pentru a trezi puterile morale…” Deoarece fiecare om, dacă va trezi doar proprile puteri morale, poate oricând să cedeze în fața lui Dumnezeu și să devină un Creștin, este așadar datoria evangheliștilor de a predica mereu importanța unei decizii imediate, de a le spune oamenilor că este datoria lor de a veni la Hristos imediat, și de a folosi orice mod posibil pentru a-i convinge de asta. “am încercat să-i fac să tacă,” a spus el despre una din ceremoniile obișnuite, “să prezint credința și mântuirea drept lucrul de care Dumnezeu avea nevoie de la ei: imediata acceptare a dorinței Sale, imediata acceptare a lui Hristos” (Autobiografie, p. 64). Este prea mult a spune că Finney vedea predica evanghelistă ca o luptă a dorințelor dintre el însuși și ascultătorii săi, în care era responsabilitatea sa să-i facă să cedeze.
Dacă doctrina lui Finney despre statutul natural al unui păcătos este adevărată, atunci metodele sale evangheliste trebuie să fie judecate ca fiind adevărate, deoarece, după cum a insistat și el deseori, noile măsuri erau metode de adaptare. “Prin asemenea practice sistemul Pelagian se exprimă dacă caută să devină mai agresiv din punct de vedere evanghelic” (B.B. Warfield). Însă dacă părerile sale despre om sunt greșite, atunci metodele sale trebuie să fie dezastruoase. Acest lucru este o problemă foarte importantă în acest moment, deoarece metodele lui Finney, modificate și adaptate, sunt cele ce caracterizează evanghelismul de astăzi. Nu sugerăm că toți cei care le folosesc sunt Pelagieni. Însă ne întrebăm dacă folosirea acestor metode sunt legate de orice altă metodă de-a lui Finney, și vom încerca să arătăm că, dacă doctrina lui Finney este respinsă, atunci asemenea metode trebuie să fie considerate inadecvate și, întradevăr, rele pentru lucrarea adevărată a evanghelismului. Ar putea fi considerat trist că rezultatele justifică propria folosință; însă adevărul este că majoritatea convertiților lui Finney au dat greș și au decăzut iar, și astfel, se pare, majoritatea celor încă de pe vremea lui Finney a căror decizie a fost pe baza acestor metode. Majoritatea evangheliștilor moderni par să se fi dat bătuți în așteptarea a mai mult decât un mic procent de convertiți să supraviețuiască. Nu este prea evident deloc că rezultatele justifică asemenea metode. Vom sugera mai târziu cum că au o tendință naturală pentru producerea unor recolte false de convertiți după cum a rezultat din folosirea lor.
Tipul Puritan de evanghelism, pe de altă parte, a fost exprimarea consistentă în priactica convingerii Pruitane cum că convertirea unui păcătos este o lucrarea importantă a puterii Divine. Vom petrece puțin timp pentru a elabora această idee.
Puritanii nu au folosit termenii “convertire” și “regenerare”, astfel există unele diferențe în folosirea lor. Probabil că majoritatea au tratat cuvintele ca sinonime, fiecare denotând un întreg proces prin care Dumnezeu aduce păcătosul la primul său act de credință. Termenul lor tehnic pentru proces era chemarea efectivă; chemarea fiind cuvântul Scriptural folosit pentru a descrie procesul în Rom 8:39, 2 Th 2:14, 2 Tim 1:9, etc; iar adjectivul a fost adăugat efectiv pentru a face distincția față de sensul extern al chemării menționat în Mt. 20:16, 22:14. Confesiunea Westminster pune “chemarea” în perspectiva sa teologică prin interpretarea frazei din Rom 8:30 : “Toți cei pe care Dumnezeu i-a predestinat în viață, și doar ei sunt chemați efectiv, prin Cuvântul și Spiriul Său, din păcat și moarte în care se află prin natura lor, la grație și mântuire prin Isus Hristos.” Catechismul Scurt din Westminster analizează conceptul de “chemare” în răspunsul la întrebarea 31: “Chemarea este cuvântul Spiritului lui Dumnezeu ce ne convinge pe noi de păcat și mizerie, luminându-ne mințile prin cunoașterea lui Hristos, și reînoindu-ne dorințele; astfel el ne convinge și ne lasă să-l îmbrățisăm pe Isus Hristos, ce ne este oferit în scriptură.”
Legat de această chemare efectivă trebuie spuse trei lucruri, dacă dorim să înțelegem opinia Puritană:
(i) Este o lucrarea Divină; nu este ceva ce omul poate face pentru el însuși sau pentru altul. Este primul stadiu din aplicarea mântuirii pentru cei ce au câștigat-o; este timpul când, pe baza uniunii sale eterne, reprezentative cu Hristos, păcătosul ales este adus de Duhul Sfânt în unificare personală, reală și vitală cu Mântuitorul. Este astfel darul bunăvoinței Divine.
(ii) Este o lucrare a puterii Divine.Este afectată de Duhul Sfânt, care acționează prin Cuvânt, în minte, dând înțelegere și determinare, și în același timp prin Cuvânt, în adâncul inimii, plantând o nouă viață și putere, detronând păcatul, făcându-l pe păcătos capavil să răspundă la invitația scripturii. Lucrarea Duhului este astfel morală, prin convingere (fapt ce toți Arminienii și Pelagienii admit), și fizică, prin putere (fapt ce ei nu mai admit).
Owen a spus: “Nu este doar o operație morală, ci și una fizică a Spiritului… asupra minților sau sufletelor oamenilor în regenerarea lor… Lucrarea bunăvoinței în convertire este exprimată constant prin cuvinte, denotând o eficacitate reală internă; la fel ca crearea, grăbirea, formarea unei noi inimi… Oricum ar fi această lucrare exprimată, ea îi este atribuită lui Dumnezeu. El ne reînoiește, el ne grăbește, el ne crează după propria voință; însă când se vorbește cu respect despre acest lucru nouă, este exprimată pasiv; noi suntem creați prin Isus Hristos, suntem creaturi noi, sunt renăscuți; aceasta observație este de ajuns pentru a preveni ipoteza bunăvoinței Arminiene.” (Lucrări, Rusell 1,1,II. 369). “Preoții bat la ușa inimii oamenilor (convingere), iar Duhul vine cu cheia pentru a deschide ușa” (T. Watson, Body of Div., 1869, p. 154). Acțiunea regeneratoare a Duhului, continuă Owen, este “victorioasă, neînvinsă, irezistibilă și mereu eficace”; această “șterge toate obstacolele, previne toate opozițiile și produce fără greș efectul intenționat.” Bunăvoința este irezistibilă, nu din cauză că îl aduce pe om la Hristos împotriva voinței sale, ci pentru că schimbă inimile oamenilor astfel încât ei să vină din propria voință, prim bunăvoința Lui. (West. Conf. X. i). Puritanilor le-a plăcut să pună accent pe ideea Scripturală a puterii Divine ce și-a făcut apariția prin chemare efectivă, pe care Goodwin o descrie ca fiind “un miracol de neclintit” în Biserică. Ei au căzut de acord că în convertirea normală nu era comună o apariție spectaculoasă; însă Goodwin observă că uneori acest lucru se întâmplă, și afirmă așadar că Dumnezeu ne arată cât de mare este puterea fiecărei chemări și ce implică acestea. “În chemarea unora există o convertire aleasă (Obișnuiam să o numesc astfel). Vei vedea alegerea cum pune stăpânire pe un om, luându-l printr-o forță puternică, însemnându-l, aruncând orice urmă de natură coruptă de la rădăcină, înlocuind-o cu dragoste, și așezând totul într-un principiul suprem de dragoste față de Dumnezeu, astfel plasând omul într-o nouă viață… A făcut astfel cu Pavel și mulți alții după el.” (Works, Miller IX. 279). Asemenea convertiri dramatice, spune Goodwin, sunt “elemente vizibile a alegerii de către asemenea chemare, după cum toate puterile din cer și de pe pământ nu pot lua sufletul unui om în așa fel, nici să schimbe un om, toate înafară de puterea divină care a creat lumea și l-a ridicat pe Hristos dintre morți.”
Motivul pentru care Puritanii au amplificat astfel puterea lui Dumnezeu este clar din pasajele citate; era din cauză că luau foarte în serios Biblia ce învăța că omul este mort prin păcat, fiind depravat. Ei susțin că există asemenea putere în păcat încât doar o legătură o poate învinge; și doar Autorul Vieții poate ridica morții.
(iii) Chemarea efectivă este și trebuie să fie Divină. Doar Dumnezeu o poate folosi, iar el face asta după cum dorește. “Nu depinde de cel ce vrea, ci de voința lui Dumnezeu.” (Rom. 9:16). Owen declară astfel într-o ceremonie despre Acts 16:9: “O viziune neschimbătoare, mila de a trimite o cale de bunăvoință pentru păcătoși.” (XV, I ff.) El declarară prima dată următorul principiu: “Toate evenimentele și efectele, în special legate de propagarea evangheliei, și Biserica lui Hristos, sunt varietatea cea mai mare regulată prin motiv divin și sfatului lui Dumnezeu.” “În acest capitol… evanghelia este interzisă să fie predicată în Asia sau Bithynia; ceea ce restrânge, Domnul prin bunăvoința Sa încă continuă în multe locuri ale lumii;” în timp ce “evanghelia este trimisă spre unele națiuni… ca și în textul meu, Macedonia; și Anglia…” De ce este atâta discriminare? De ce unii aud și alții nu? Iar când evanghelia este auzită, de ce vedem efecte diferite, unii continuând în ignoranță, iar alții apropiindu-se de Isus Hristis?… În lucrarea efectivă a bunăvioinței… când ești de acord că ia din determinarea și conducerea sa… că ar trebui să fie trimisă spre Ioan, nu Iuda; Simon Peter, nu Simon Magus? De ce doar din aceast sfat discriminant al lui Dumnezeu pentru eternitate… Acte 13:48… Scopul alegerii lui Dumnezeu este regula răspândirii bunăvoinței salvatoare.”
Jonathan Edwards, un mare evanghelist Puritan, deseori vorbește despre aceeași idee. Într-un pasaj tipic din slujba despre Rom. 9:18, el enumeră următoarele căi prin care superioritatea lui Dumnezeu (definită ca “dreptul Lui absolut de a folosi toate creaturile conform dorințelor sale”) apare în răspândirea bunăvoinței: (1) Prin numirea unei națiuni sau oameni, și oferindu-le calea spre bunăvoință. (2) Prin avantajele pe care El le oferă anumitor persoane (de exemplu: casa Creștină, un oficiu puternic, influențe spirituale directe, etc). (3) Dăruirea bunăvoinței celor care aveau deja unele avantaje (exemplu: copiii unor părinți păcătoși, în timp ce copiii celor credincioși nu sunt mereu salvați); (4) Prin chemarea unora la salvare, persoane care au fost mereu rele, și lăsându-i pe alții care au fost buni și religioși… (5) Prin salvarea celor care caută salvare și nu alții (aducerea unor păcătoși condamnați spre credința salvatoare în timp ce alții nu o pot atinge prin sinceritate) (Works, 1838, II, 849 f). “Această afișare a superiorității lui Dumnezeu, după spusele lui Edwards, este glorioasă: este parte din gloria milei lui Dumnezeu, numită și milă superioară.”
Este probabil adevărat că niciun predicat din tradiția Puritană nu a susținut vreodată asemenea stres asupra superiorității lui Dumnezeu, după cum a făcut-o Edwards. Poate părea a fi o surpriză pentru cititorii moderni faptul că asemenea predici ca ale lui erau foarte roditoare din punct de vedere evanghelic. Renașterea a trecut prin biserica sa sub conducerea lui, iar prin această renaștere (pentru a cita din declarația sa): “Eu cred că niciun discurs nu a fost mai binecuvântat, ca cele în care doctrina superiorității absolute a lui Dumnezeu, cu privire la salvarea păcătorșilor și libertatea sa dreaptă, cu privire la răspunderea la rugăciuni și tămăduirea durerilor oamenilor, a insistat.” (I. 353). Există multă hrană pentru minte aici.
Superioritatea lui Dumnezeu apare deasemenea în timpul convertirii. Scriptura și experiența arată că “Dumnezeu pentru un sfârșit glorios și sfânt, dar în special… pentru a face dragostea și bunătatea Sa vizibilă, mila și bunăvoința Sa, a decretat” astfel încât mulți dintre oamenii Săi aleși “ar trebui să rămână pentru o vreme în păcat și mânie, iar apoi El îi readuce la El” (Goodwin, VI, 85). Niciun om nu determină, ci doar Dumnezeu, atunci când un păcătos ales va crede. La fel și pentru convertire, Dumnezeu este suprem. Puritanii au predicat, ca regulă generală, că spălarea de păcate prin inducerea predicării Legii, trebuie să după credință, de vreme ce niciun om nu poate veni la Hristos pentru a fi salvat din păcat până nu știe din ce păcat trebuie să iasă. Primul pas al omului spre convertire trebuie să fie cunoașterea într-o oarecare măsură a lui Dumnezeu, a lui însăși, a datoriei și a păcatului său. Al doilea pas este credința; iar preotul înțelept, ce are de aface cu oamenii aflați în acest stadiu, vor încerca să adâncească credința și să o facă specifică, de vreme ce credința dreaptă și puternică este mereu într-o oarecare măsură particularizată. Acest lucru duce la căință, ce începe să ardă dragostea pentru păcat din inimă și duce la încercări reale, deși fără efect, de a ieși din practica păcatului vieții. Între timp, preotul înțelept, văzând rezultatele, îl urgentează pe păcătos să se întoarcă la Hristos. Acesta este sfatul bun de a-l da unui om care a arătat că dorește din toată inima să se salveze; deoarece atunci când un om vrea să fie salvat din păcat, este posibil pentru el să primească cu adevărat pe Cel ce se prezintă drept Mântuitorul. Însă nu este posibil în orice alt fel; așadar Puritanii iar și iar îi roagă pe preoți să fie atenți cu pregătirea procesului și să nu uite niciun detaliu. Nu trebuie să dea încurajări false celor în care Legea nu și-a făcut încă treaba. Este cel mai prost sfat posibil de a-i spune unui om să înceteze să-și facă griji pentru păcatele sale și să aibă încredere în Hristos imediat, dacă el încă nu știe care sunt păcatele sale și nu dorește încă să le abandoneze. Aceasta este calea de a încuraja pacea falsă și speranțele false, și de a produce ipocriții evanghelici. De-alungul procesului de pregătire, de la prima apariție a remuscării pănâ la punctul culminant al acceptării credinței, superioritatea lui Dumnezeu trebuie recunoscută. Dumnezeu nu convertește niciun aldult fără să-l pregătească mai întâi; însă “Dumnezeu nu pătrunde în fiecare inimă la fel” (Baxter). Unele convertiri, după cum a spus și Goodwin, sunt subite; pregătirea este făcută imediat. Unele durează foarte mult; mulți ani pot trece înainte ca cel ce caută să-l poată găsi în sfârșit pe Hristos și pacea odată cu el, ca și în cazul lui Bunyan. Uneori mari păcătoși trec prin “mari încercări” (Giles Firmin) pe parcursul procesului, în timp ce unele persoane bune petrec lungi perioade de timp în agonia remușcării și terorii. Nicio regulă nu poate fi impus pentru cât timp trebuie să treacă sau cât de intens să fie, Dumnezeu biciuind fiecare păcătos în parte cu biciul iertării. Astfel lucrarea chemării efective continuă repede sau încep, după voia Lui; iar partea preotului este cea a unui căi de mijloc, misiunea sa fiind de a vedea ce se întâmplă și să acorde ajutorul necesar la fiecare etapă, însă totodată el nu poate prezice, nici să repare, viteza procesului renașterii.
Din aceste principii Pruitanii au dedus conceptul lor caracteristic pentru practica evanghelică. În timp ce Dumnezeu luminează, umilește și convertește prin Cuvânt, misiunea mesagerilor săi este de a comunica acel cuvânt, predicând și aplicând legea și scriptura. Predicatorii trebuie să declare viziunea lui Dumnzeu prin textele pe care le scriu, pentru a arăta calea spre salvare, pentru a-i convinge pe neconvertiți să învețe legea, să mediteze asupra Cuvântului, să se umilească, să se roage ca Dumnezeu să le arate păcatele lor și să-i lase să vină la Hristos. Ei trebuie să-l păstreze pe Hristos drept un Mântuitor perfect, departe de păcat, față de toți cei care doresc din toată inima să fie salvați din păcat, și să invite astfel de oameni să vină la Mântuitorul care așteaptă să-i primească. Însă nu trebuie să facă ca Finney și să ceară o mântuire imediată și credință neclintită. Ei sunt trimiși să le spună tuturor oamenilor că trebuie să se căiască și să creadă că vor fi salvați, însă nu face parte din cuvântul și mesajul lui Dumnezeu dacă merg mai departe de atât și le spun celor neconvertiți că trebuie să “decidă pentru Hristos” (ca să folosesc o frază mai modernă) imediat. Dumnezeu nu a trimis niciodată vreun predicator să spună congregației că sunt obligați să-l primească pe Hristos cât mai repede la sfârșitul întâlnirii. Deoarece doar cei care sunt pregătiți de Duh pot crede; și doar aceștia vor fi chemați de Dumnezeu să creadă. Există o confuzie obișnuită aici. Scriptura lui Dumnezeu necesită un răspuns imediat din partea tuturor; însă nu cere același răspuns din partea fiecărei persoane. Datoria imediată a păcătosului nepregătit nu este cea de a încerca și de a crede în Hristos, lucru ce nu este în stare, ci să citească, să întrebe, să se roage, să folosească căile mântuirii și să învețe de ce trebuie să fie salvat. Nu este în puterea lui să-l accepte pe Hristos în orice moment, după cum credea Finney; și este treaba lui Dumnezeu, nu a evanghelistului, să decidă timpul când omul va începe să creadă. Pentru cel din urmă să încerce să facă una ca asta, prin apelarea păcătoșilor și îndrumarea acestora să înceapă să creadă aici și acum, este la fel ca un om care preia asupra sa puterea superioară și de drept a Duhului Sfânt. Este un lucru rău, oricât de bune ar fi intențiile evanghelistului. Așadar el merge mai departe de simpla sarcină de mesager pe care a primit-o de la Dumnezeu; și astfel el riscă să producă daune incalculabile sufletelor oamenilor. Dacă le spune oamenilor că sunt obligați să-l primească pe loc pe Hristos și le cere în numele lui Dumnezeu să decidă imediat, unii care sunt nepregătiți din punct de vedere spiritual vor încerca să facă acest lucru; ei vor veni în față și vor accepta instrucțiunilor și vor “urma căile”, astfel plecând mai departe crezând că l-au primit pe Hristos, în timp ce defapt ei nu au putut face asta pentru că nu erau capabili. O recoltă de convertiri false va rezulta din această cale. Forțarea acestor “decizii” va încetinii și da la o parte lucrarea Duhului Sfânt din inimă. Omul ia asupra sa încercarea de a aduce la viață acea lucrare, de a culege fructul înainte să fie gata; iar rezultatul este nimic altceva decât “convertire falsă” și ipocrizie. “Deoarece cererea unei decizii imediate presupune că oamenii sunt liberi să decidă în locul lui Hristos oricând; iar această presupunere este o problemă dezastruoasă și falsă”, o parte ne-Scripturală a păcatului.
Care erau, atunci, principiile care trebuiau să guverneze asupra predicii evanghelice? În primul rând, Puritanii insistă că trebuie să fie foarte bine înțeles faptul că predica evanghelică nu este un tip special de predică, cu propria sa tehnică. Este o parte din oficiul public obișnuit al Cuvântului lui Dumnezeu. Asta înseamnă, prima dată, că regulile ce guvernează sunt aceleași reguli care trebui să guverneze asupra oricărei predici publice a Cuvântului lui Dumnezeu; iar, în al doilea rând, că persoana cărei îi revine sarcina principală este pastorul local. Este datoria sa ca în timpul slujbei publice și private asupra Cuvântului, “să lucreze cu grijă pentru convertirea sufletelor spre Dumnezeu” (Owen). Ceea ce Dumnezeu necesită de la el este credință în evanghelie și hotărâre în răspândirea ei. El trebuie să facă ărin orice mijloace ca ceremonia să fie calră, memorabilă și roditoare față de cei ce ascultă; el trebuie să se roage sincer pentru binecuvântarea lui Dumnezeu asupra predicii sale; însă nu trebuie să-și preocupe timpul deloc cu împodobirea evangheliei pentru a o face mai atrăgătoare pentru omul de rând. Datoria predicatorilor este foarte diferită de cea a unui călător comercial, iar tehnica de “vânzare rapidă” nu își are loc în amvonul Creștin. Preicatorul nu este trimis de Dumnezeu pentru a face o vânzare rapidă, ci să trimită un mesaj. Atunci când el a făcut asta, lucrarea sa din amvon este terminată. Nu este datoria lui de a impune “decizii”. Este datoria superioară a lui Dumnezeu de a face Cuvântul Său eficacee, iar comportamentul predicatorului trebuie să fie guvernat de recunoașterea față de superioritatea Divină a Domnului său.
Nu este adevărat că respingerea apelurilor și a altor metode a insistență de vânzare care au pătruns în tipul modern de evanghelism facă predicarea evangheliei o întreprindere oarecum jalnică? Chiar deloc, au spus Puritanii; cei ce dezbat asemenea problemă au pierdut demult atingerea lui Dumnezeu. Pastorul Puritan a avut aceeaşi încredere în succesul predicii sale evanghelice după cum a avut pentru toate predicile sale. El nu era panicat deloc de acest lucru. El ştia că Cuvântul lui Dumnezeu nu este fără rod; că Dumnezeu îi are pe cei aleși pretutindeni, iar prin predica sa asupra Cuvântului, ei vor fi chemați curând – nu pentru darul și originalitatea predicatorului, ci din cauza superiorității operațiunii lui Dumnezeu. El știa că Domnul are oameni ce-i rămân credincioși, oricât de răi – ceea ce înseamnă că în fiecare perioadă de timp vor fi unii oameni care vin spre credința prin predicarea Cuvântului. Aceasta era credința ce susținea ceea ce pionierii Puritani ca Richard Greenham, care după douăzeci de ani de slujire credincioasă, nu puteau arăta spre niciun convertit. Aceasta era credință pe care Dumnezeu a onorat-o în oficiul din Kidderminster a lui Richard Baxter, în timpul căreia, timp de șaptesprezece ani, doar cu ajutorul ceremoniilor și instrucțiilor catecumenice din casă în casă, mai mult de șase sute de convertiți au fost strânși; dintre care, scria Baxter, în ciuda obstacolelor apărute timp de șase ani, nici măcar unul nu a decăzut din sinceritatea sa. Soli Deo gloria!
Problema cu care ne confruntăm în studiul nostru asupra evanghelismului Puritan este clar. Ce cale să luăm în acțiunile noastre de a răspândi evanghelia în ziua de astăzi? Pe drumul evangheliei moderne, “campania” de proporții mari și scurtă durată, cu deciziile sale de susținere proprie și mașinăria de creare a noi convertiți? Sau înapoi la vechea cale a evanghelismului Puritan, mai tăcută, mai simplă, o strategie de lungă durată bazată pe biserica locală, căutată de cei ce vor o credință ce aduce o simplă credință în mesajul lui Dumnezeu și lasă totul în grija superiorității Duhului de a aduce oamenii spre credință prin acel mesaj al Lui, la viteza Sa? Care este mai loială Cuvântului lui Dumnezeu? Care este mai consistentă în doctrina Biblică a păcatului și cea a convertirii? Care îl glorifică pe Dumnezeu? Acestea sunt întrebările care necesită un răspuns urgent în prezent.
