de J. I. Packer
Se spune uneori că evanghelicii nu sunt interesați de venerare. Dacă prin venerare înțelegem tehnicile studiului liturgic, asta ar fi adevărat. Însă nu cred că sunt singurul evanghelic care crede că exercițiul venerării, creșterea deliberată în ochii cuiva din forma sa umană și din greșelile sale pentru a-l contempla pe Dumnezeu și gloria sa, crește semnificativ în prețuire de-alungul anilor, și aduce liniște spiritului într-un fel în care nimic altceva nu ar putea. Cu siguranță, aceasta a fost experiența marilor Puritani; și ceea ce vreau eu să fac este să le dau voie să o împărtășească cu noi, și să ne conducă mai adânc în bucuria proprie. De aici și alegerea cuvântului “apropriere” din titlul meu. Trebuie să urmăm Puritanii în apropierea spre venerare, care a fost, după cum vom vedea, o apropiere spre Dumnezeu. Principala mea grijă nu este așadar legată de controversele venerării ce au divizat Puritanii de oficialitatea Anglicană și de ei înșiși, ci mai degrabă legată de natura venerării, și de principiile practicării ei, asupra cărora ei au fost toți de acord.
Însă în controversele lor despre aspectele formale și externe ale venerării au fost reale și susținute, fiind motivate din punct de vedere religios și urmate pasional, iar pentru a stabili dreptul meu de a le trece prin trupul textului meu, trebuie mai întâi să mă ocup pe scurt de ele acum. Nu voi căuta detaliile lor istorice, și nici nu le voi susține (deoarece nu vreau să le pornesc din nou!), ci voi încerca să aduc la lumină problemele ce le-au creat, astfel să putem vedea cât de mult – și la un moment dat, cât de puțin – s-au divizat grupările conflictuale. Problemele însele, după cum vom vedea, rămân probleme deschise până și în ziua de astăzi.
Neînțelegeri formale
Trei mari întrebări se află la rădăcina tuturor dizbaterilor. Ele sunt după cum urmează:
1. În ce sens sunt Scripturile autoritative pentru venerarea Creștină?
Se spune deobicei că, pe vremea conducerii lui Luther asupra ordinii publice a venerării erau permise lucrurile tradiționale ce nu erau contrar Scripturii și păreau folositoare, însă conducerea lui Calvin nu a admis nimic din ceeea ce Biblia nu prescria direct; iar Biserica Angliei a urmat oficial principiul lui Luther. Astfel se dădea impresia că Luther și Biserica Reformată a Angliei nu vedeau Scripturile Sfinte ca constituind o conducere autoritativă pentru venerare – care a fost, evident, acuzația Puritană constantă până la Războiul Civil. Dă deasemenea impresia că critica Puritană din venerarea publică Anglicană a reprezentat o revenire la principiile și practica lui Calvin în Geneva – care, pentru a fi siguri, Puritanii i-au dat dreptate. Însă ambele impresii ne conduc greșit.
Germanii, Elvețienii și Reformatorii Englezi susțineau principii de bază obișnuite despre venerare. Ei au fost de acord că venerarea Creștină trebuie să exprime receptarea omului, și răspuns la adevărul evanghelic, ei fiind de acord asupra a ceea ce era adevărat. Ei au fost de acord în analizarea venerării ca un exercițiu al minții și inimii prin rugăciune, confesiune, încredere în promisiunile lui Dumnezeu și în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, citit și predicat. Ei erau deasemenea de acord asupra anturii și numărului sacramentelor evanghelice, și locul lor în venerarea bisericii. Au adoptat aceeași părere despre oficiul preotului Creștin în conducerea venerației în congregație. Ei au fost de acord deasemenea că fiecare biserică sau federație a bisericii (“fiecare Biserică particulară sau națională, după cum spune Articolul XXXIV”) este responsabilă de deciderea detaliilor despre propria venerare conform principiului apostolic prin care toți trebuie să se supună (1 Cor. 14:26), și ca căi pentru asta, totul trebuie să fie făcut “decent și în ordine” (v40). În sfârșit, ei au fost toți de acord că fiecare biserică este liberă (presupunerea că era responsabilă) să aranjeze venerarea sa în cea mai bună cale pentru oamenii săi, ținând cont de starea lor și nevoi, astfel ei toți vor accepta că venerarea diferitelor biserici în diferite situații pastorale vor varia mult.
Ideea cum că mandatul Biblic direct, în formă de precept sau precedent, este necesar pentru sancționarea fiecărui lucru inclus în venerarea publică a lui Dumnezeu, a fost defapt o inovație Puritană, care s-a cristalizat în cursul lungilor dezbateri ce au urmat domniei Elizabetei. Este o idee distinctă de principiul ce a corupt ceremoniile, care a ascuns adevărul, care trebuie înlăturat, deoarece îl dezonorează pe Dumnezeu. Asupra acestui principiu din urmă, toți Reformatorii englezi au fost de acord încă de la început, după cum arată și Prefața din Cartea de Rugăciuni; deși ei nu au reușit să se înțeleagă asupra aplicației sale, fapt ce a dus la o dispută dintre Hooper și autorități în 1550 asupra veșmintelor espicopiale, și de ce în anii 1560 cei ce au fost numiți Puritani primii, s-au simțit obligați să lupte împotriva cerințelor din Cartea de Rugăciuni. Însă acest nou principiu a mers mai departe, declarând că nicio justificare a ritualurilor și ceremoniilor non-Bliblice din venerare, ca măsuri ale Bibliei, ce prescriau sfârșitul, ar putea în natura acelui caz să fie valide (cu alte cuvinte, drumul luat în prefață era greșit); toate ceremoniile trebuie să aibă sprijin Biblic direct, altfel sunt tratate ca falsuri.
Trebuie observat deasemenea că atunci când Puritanii au semnalat unele pasaje din Cartea de Rugăciune ca fiind intolerabile, când au provocat principiul că fiecare biserică are libertatea de a decreta ceremonii nebiblice unde acestea păreau bune pentru edificație și reverență, când au respins toate rugăciunile, când au dat la o parte îngenuncherea la venereare publică, anul Creștin, Comuniunea săptămânală și practica confirmării, ei nu se reîntorceau defapt la Calvin, ci se îndepărtau de el, deși, după cum spune și Horton Davies, ei nu conștientizau asta.
Chiar și dacă erau conștienți, totuși, nu le-ar fi afectat poziția; deoarece problema lor de bază nu era de a asigura solidaritatea Reformei atât de mult, ci doar să asculte de autoritatea Cuvântului Domnului. Însă întrebarea era, cum putea suficiența Scripturii să fi înțeleeasă în legătură cu venerarea lor? Puritanii au crezut că părerea Anglicană oficială asupra acestui punct de vedere s-a lenevit și s-a îndreptat greșit; purtătorul de cuvânt Anglican, asemeni lui Hooker, a creiticat dezvoltarea opiniei Puritane, drept legalistă și irațională. Cine avea dreptate? Întrebarea încă persistă și astăzi. Suntem de acord cu John Owen că “Venerarea lui Dumnezeu nu avea accidente… tot ce se află în ea sau aparține ei, și maniera ei, este venerare falsă; dacă nu avea instituție divină în particular”? Problema nu este simplă, multe lucruri puând fi spuse de ambele părți.
2. Care regulații sunt potrivite pentru venerarea Creștină?
Au existat și există trei căi posibile de venerare publică: a avea un set de liturghie asemeni Cărții de Rugăciune sau un manual de ghidare generală ca Westminster Directory, sau să fie totul lăsat în grija unui preot sau congregație ca să regularizeze propria venerare după bunul plac. Alternativele sunt asociate istoric cu Anglicanii, Presbiterienii, Independenții și Quakerii. Care este acum preferabil? Cât de puternice sunt obiecțiile fiecăruia? Venerarea liturgică crează formalitate? Este rugăciunea în exces necesară chiar și fără calitate? Este întradevăr mai greu pentru venerare să fie congregațională decât dacă ar fi doar o formă cunoscută și folosită? Poate o ordine obișnuită în fiecare Duminică să atragă Duhul? Este necesar dacă o congregație ar onora Duhul Sfânt, aceasta să refuze să se lege de un mod de venerare prestabilit, și să aștepte Duhul pur și simplu la fiecare întâlnire pentru a-i arăta o cale nouă? Asupra acestor probleme, evanghelicii diferă acum, la fel cum Presbiterienii au fost diferiți în zilele lor. Baxter, de exemplu, asemeni lui Calvin și Knox, a fost de acord cu liturghia la care puteau fi adăugate pasaje la discreția preotului, însă Queen a susținut că “toate liturghiile, asemeni, sunt… venerare falsă… folosită pentru a învinge Promisiunile lui Hristos despre daruri și Duhul lui Dumnezeu.” Cine avea dreptate? Aici din nou este o problemă ce nu este simplă și nu poate fi văzută ca fiind moartă.
3. Care disciplină este potrivită în legătură cu venerarea?
Nu există niciun dubiu că va exista o înțelegere generală asupra încercărilor făcute de Elizabeta și Stuarts pentru a impune uniformitatea națională în Cartea de Rugăciune, ce au fost regretabile, și faptul că asta a făcut mai mult rău decât bine. Nimeni nu ar vrea să apere tipul de disciplină administrat asupra nonconformiștilor de către Înalta Curte și Camera Stea înaintea Războiului Civil, și de judecătorii Angliei în anii Codului Clarendon. Însă o problemă rămâne. Dacă este adevărat că disciplina națională era păgână în rigiditatea și ignorarea sa a conștințelor fragede, nu există nicio altă disciplină legată de venerarea publică? Astăzi, în unele biserici Protestante unde rugăciuniile sunt regula, ritualurile introduse de Masa Romană, și în altele unde rugăciunea extemporă e practicată, preoții sunt ascultați pe baza susținerii publice a ereziei că toți oamenii sunt copiii mântuiți ai lui Dumnezeu. În ambele instanțe, venerarea este distrusă prin aberația doctrinală a preotului. Nu este nevoie de disciplină în astfel de cazuri? Însă ce tip? Ce pași trebuie luați în ziua de azi pentru a combate asemenea probleme? Problema i-a preocupat pe Puritani în zilele lor, și va fi bine dacă continuă și cu noi.
Gloria Venerării
Însă aceste probleme erau legate doar de formele venerării, iar interesul nostru este mai de grabă în realitatea interioară a venerării, după cum au înțeles Puritanii. Aici, chiar dacă aveau diferențele lor, aveau aceeași opinie, iar materialul scris pe care ni l-au lăsat este imens, după cum sper să pot arăta printr-o gamă largă de întrebări. Ce este venerarea? Este o doxologie, a da glorie, venerarea, onoare și omagiu lui Dumnezeu. În lume, toată evlavia adevărată este venerare. “Sfințenia este o venerare,” a scris Swinnock:
Venerarea înseamnă tot ceea ce omul îi datorează și îi dă Creatorului său… Este tributul pe care îl plătim Regelui Regilor, prin care acceptăm domnia sa asupra noastră și dependența noastră de el… Toată acea reverență și respect interior și toată acea ascultare și serviciu față de Dumnezeu, pe care cuvântul le declară, este inclusă în acest cuvânt “venerare”. (2)
Deobicei, totuși, Puritanii foloseau cuvântul în forma sa mai simplă, pentru a semnifica toate comunicările noastre directe cu Dumnezeu: invocare, adorare, meditație, credință, rugăciune, venerare și primirea instrucțiunilor din cuvântul său, în public și privat.
Venerarea trebuie să fie, după cum a spus Domnul nostru, “în spirit și adevăr” (Jn. 4:24). Puritanii au înțeles, pe de o parte, că venerarea trebuie să fie interioară, o problemă a lucrării inimii, și, pe de altă parte, venerarea trebuie să fie un răspuns la realitatea revelatoare a voinței și lucrării lui Dumnezeu, aplicată la inimă de către Duhul Sfânt. Așadar, ei au insistat că venerarea trebuie să fie simplă și Scripturală. Simplicitatea era pentru ei siguranța interiorului, la fel cum scriptura era fântâna adevărului. Austeritatea simplicității venerării Puritane a fost criticată deseori, însă Puritanii o considerau o parte esențială a frumuseții venerației Creștine. Asta apare în două ceremonii de Owen în Ephesians 2Ș18, intitulate: “Natura și frumusețea venerării evangheliei,” în care cel mai important dintre teologii Puritani formulează la perfecție idealul Puritan al venerării în antiteza din formalismul Cărții de Rugăciune a lui Laud (“frumusețea și sfințenia”, după cum s-a mulțumit Laud să o numească).(3) Este bine că cităm din această expozițiune. Owen începe prin punctul de vedere legat de adevărata “ordine” și “frumusețe” a venerării Creștine, ce constă în caracterul său trinitarian și evanghelic, ca un exercițiu de credință din partea celor ce venerează.
Este un principiu adânc fixat în mințile oamenilor cum că venerarea lui Dumnezeu trebuie să fie glorioasă, ordonată și frumoasă… Și întradevăr acea venerare poate fi suspectată ca nefiind conform minții lui Dumnezeu… Voi adăuga aici doar concluzia rezonabilă… Ceea ce este conform venerării și serviciului său, Dumnezeu însuși este judecătorul propriu-zis. Dacă apoi impunem acea venerare evanghelică spirituală, în simplicitatea sa, fără vreun ajutor extern, cu Duhul Sfânt drept judecător, vom fi bucuroși să căutăm aceste lucruri oriune, și după cum este așteptat, le vom putea găsi.
… În venerarea spirituală a evangheliei, întreaga treime sfântă, și fiecare persoană în parte distinct, au un rol semnificativ în mântuirea noastră, și își permit o comuniune distinctă cu ei înșiși prin sufletele credincioșilor. [Owen arată cum acest lucrur este evidențiat în textul său, ce vorbește despre accesul la Tată prin Fiu și Duh.] Aceasta este ordinea generală a venerării evangheliei, marea rubrică a serviciului nostru… Dacă fie nu venim asupra ei prin Isus Hristos, sau nu îndeplinim prin puterea Duhuli Sfânt, sau dacă nu înaintăm prin Dumnezeu Tatăl, noi încălcăm toate regulile acestei venerări. Acesta este marele canon, care dacă este neglijat, nu mai există nicio decență în orice altceva se face pentru acest scop. Iar asta în general este gloria sa… Credința vie în Hristos pentru admitere și în Duhul Sfânt pentru ajutor, astfel bazându-ne pe puterea sa; și în Dumnezeu, chiar și Tatăl, pentru acceptare, aceasta fiind lucrarea sufletului în această venerare. Dacă mai există altceva mai glorios decât asta, atunci mai am multe de învățat… (4)
În termeni similari, Owe ne dă din textele sale un conținut teologic asupra ideii de uniformitate în venerare:
Sfinții au tot accesul lor într-un singur Spirit: iar acesta este spiritul tuturor uniformităților cerute de Dumnezeu. Astfel ne spun apostolii, cum că darurile (abilități de conducere a bisericii pentru venerare) sunt diversificate și diferite; 1 Cor xii. 4-6. Însă unde este atunci uniformitatea? … Aspotolii au răspuns, versetul 11. (“Toate acestea lucrează prin același Duh.”) Aici se găsește uniformitatea venerării evanghelice, deși darurile date oamenilor pentru acțiunea publică sunt diferite… însă există un singur Duh care le dă pe toate lor… unul și același Duh descoperă voința și venerarea lui Dumnezeu pentru ei toți; unul și același Duh le dă daruri ce sunt necesare pentru a continua venerarea evanghelică în adunările publice… Și ce dacă vrea să dăruiască … variat… “împărțindu-le la toți oamenii, după cum vrea?” Însă după cum este menționat de sfinți, ei toți se apropie de Dumnezeu prin Duh, astfel au uniformitate în venerarea lor în toată lumea. Aceasta este o uniformitate catolică… (5)
Într-un final, Owen cercetează ideea asupra ornamentelor clădirilor și ritualurilor, pe care le pot avea și pe care nu le pot avea, orice este legat de “frumusețea” pe care Dumnezeu o caută și o găsește în venerarea adepților săi. El ne amintește că Creștinii sunt templul și sălașul lui Dumnezeu, și că adevărata venerare, deși făcută pe pământ în trup, este defapt “îndeplinită în cer,” prin “cei ce au acces la prezența lui Dumnezeu, și la tronul bunăvoinței, intră în rai.” (Owen apelează la dovada din Hebrews 5:20; 9:24; 10:19; Revelation 4.) Idea cum că ritualul din decorarea și seviciile clădirilor bisericești este un act de venerare dă astfel apariția unei ireverențe ridicole. “Ce gânduri slabe au oamenii despre Dumnezeu și căile sale, cei ce cred că există o glorie acceptabilă în puțină durere.” (6)
Complementar analizei lui Owen este și anatomizarea lui Charnock despre venerare în lucrarea sa intitulată “Spiritual Worship” despre John 4:24.
Venerarea este un act de înțelegere, aplicat cunoștinței excelenței lui Dumnezeu, și gândurile despre majestatea sa… Este deasemenea un act de voință, prin care sufletele adoră și reveră majestatea sa, unde este răvășit de amabilitatea sa, îmbrățișat prin sfințenia sa, și intră într-o comuniune intimă cu obiectul său mult iubit, dăruindui toate afecțiunile. (7)
Doar cei regenerați îl pot venera acceptabil pe Dumnezeu, spune Charnock, deoarece doar ei au inimi ce se îndreaptă cu adevărat spre el prin adorare și supunere. Așadar “trebuie să găsim vindecare în aripile lui Hristos, înainte ca Dumnezeu să găsească spiritualitate în seviciile noastre. Toată venerarea ce vine dintr-o natură moartă este doar un seviciu mort.” (8)
Charnock continuă să ne arate că venerarea spirituală este desfășurată doar cu ajutorul activ al Duhului, de vreme ce necesită sinceritatea inimii (“unitate,” astfel o numește Charnock; “concentrare” ar exprima sensul său.) Include acte de credință, dragoste, umilință și neîncredere de sine, și trebuie să fie o exprimare a inimii pentru Dumnezeu. “Un credincios spiritual aspiră defapt în fiecare datorie pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu… Pentru a dori venerarea ca un sfârșit, este carnal; pentru a dori-o cu scopul de comuniune cu Dumnezeu, este spiritual și rodul unei vieți spirituale…” (9) Deasemenea venerarea spirituală va fi fericită:
Venerarea evanghelică este o venerare spirituală, iar bucuria, recunoașterea și mulțumirea sunt profesate ca fiind marile ingrediente în îndeplinirea decretelor evanghelice. Is. xii. 3-5… Apropierea este pentru Dumnezeu la fel de binevoitoare, nu nepacifistă, ca un fiu al unui tată, nu ca un criminal pentru un judecător…. Mulțumirea prin Dumnezeu este un cadru evanghelic, așadar mai plin de bucurie, mai spiritual… (10)
Prin venerarea trebuie să încercăm să reflectăm înapoi la Dumnezeu prin răspunsul nostru, cunoștințele pe care le-am primit despre el prin revelația sa.
Dumnezeu este un Spirit de o fericire infinită, așadar trebuie să ne apropiem de el cu bucurie; el este un spirit de o majestate infinită, așadar trebuie să venim înaintea sa cu respect; el este un Spirit de o înălțime infinită, așadar trebuie să ne oferim sacrificiile cu multă umilință; el este un Spirit de o sfințenie infinită, așadar trebuie să ne adresăm lui cu puritate; el este un Spirit glorios, așadar noi trebuie să îi acceptăm excelența… el este un Spirit provocat la infinit de noi, așadar noi trebuie să ne oferim venerarea lui în numele unui mediator pacifist. (11)
“Faptul că toți adevărații credincioși ale căror minți și reînoite spiritual au o singură plăcere în toate instituțiile și decretele ale venerării divine, este evident,” scrie Owen, și citează din Psalms 42:1-4, 63:1-5, 84: 1-4 pentru a-și dovedi punctul de vedere. (12) Faptul că sfinții iubesc venerarea publică este o temă Puritană constantă. De ce se bucură de acest lucru? Deoarce prin venerare sfinții nu doar îl caută pe Dumnezeu; ei îl și găsesc. Venerarea nu este doar o expresie de recunoaștere, ci deasemenea o cale pentru bunăvoință, prin care cei flămânzi sunt hrăniți, astfel cei goi sunt trimiși înapoi bogați. Deoarce “prin venerare există o apropiere a lui Dumnezeu către om.” (13) Pprezența lui Dumnezeu în decretele sale este realitate; Dumnezeu este atotprezent în lume, și în biserica sa. “Dumnezeu se bucură să se apropie de oameni, și conversează cu ei prin venerarea instituită în evanghelie.” (14) Iar oamenii îl onorează pe Dumnezeu cel mai mult atunci când vin la venerare flămânzi, conștineți de nevoie și îl caută pe Dumnezeu pentru a-i ajuta.
Decretele venerării Creștine, declară Owen, sunt “căi de comunicare a unui sens de dragoste divină, și ajutor al bunăvoinței divine asupra sufletelor celor ce cred cu adevărat.” Ele sunt “căi ale propierii noastre de Dumnezeu,” iar “noi venim mereu la Dumnezeu, ca la o fântână eternă de sfințenie, bunătate și milă, de care fiecare suflet are mare nevoie.” “Pentru a face un pretext de a veni la Dumnezeu, și nu cu așteptarea de a primi lucruri mărețe și bune de la el, însemnaă a-l urî pe Dumnezeu.” Un obicei fără scop, grijă și de rutină a mersului la biserică nu este deloc rațional. Owen întreabă retoric:
Pentru ce vin oamenii să asculte Cuvântul lui Dumnezeu? Pentru ce plătesc ei? Ce se așteaptă să primească de la el? Vin ei la Dumnezeu ca o fântână de apă vie? Ca Dumnezeu al bunăvoinței, păcii și consolării? Sau vin ei la venerarea sa fără niciun plan pentru el?… Sau cred ei că îi aduc ceva lui Dumnezeu, dar nu primesc nimic în schimb?… Pentru a primi ceva de la el nu trebuie să ne așteptăm la asta, și nici nu trebuie să ne examinăm dacă se va întâmpla sau nu? … Acest lucru nu este pentru persoanele ce pornesc pe astfel de căi, ce nu vor obține niciodată o plăcere în decretele venerării divine. (15)
Aplicația lui Owen despre asta este o căutare incomodă:
Mulți dintre profesanții mai buni sunt neglijenți față de această problemă. Ei nu insistă cu jurămintele asupra omului de dragul dragostei lui Dumnezeu; ei nu consideră cât de mult sunt aceasta necesare pentru ei…; ei nu își pregătesc mințiile pentru a le primi, nici nu se așteaptă să le comunice; ei nu își repară credința asupra acestui adevăr, și anumele că aceste administrări sfinte sunt date de Dumnezeu în primul rând, ca și căi pentru arătarea dragostei sale și un sens al acesteia asupra sufletelor noastre. De aici se revarsă răceala și indiferența asupra datoriilor din sfânta venerare, ce cresc printre noi. (16)
Acesta, cu siguranță, este un cuvânt pentru zilele noastre.
Elementele Venerării
Listele Puritane ale părților și activităților componente ale venerării includ în mod normal următoarele: lauda (în special în psalmii cântați), rugăciunea (confesiune, adorare, intercesiune), predicare, sacramente (“decrete”) și deasemenea exercițiul disciplinei bisericești. În toate aceste activități, Puritanii au menținut, Dumnezeu vine să își întâlnească poporul în numele Fiului, însă mai presus de toate prin predică. Predica este cea mai solemnă acțiune de exaltare, și așadar testul suprem, a preoției unui om: “ei [Puritanii] susțin că cel mai înalt și suprem oficiu și autoritate a Pastorului este de apredica evanghelia în mod solemn și public Congregației prin interpretarea Cuvântului scris al lui Dumnezeu, și aplicând aceeași mustrare asupra lor.” (17) Deoarece predicarea în biserică este administrarea Duhului, în așa fel încât simpla citire a Cuvântului către mințile Puritanilor nu ar putea fi; așadar este calea supremă a bunăvoinței. Thomas Goodwin scrie:
Nu litera Cuvântului prin care se convertește, ci înțelesul spiritual al ei, după cum a fost învățișat și explicat… Există litera, carcasa; apoi există spiritul, cuprinsul, iar când aplicăm Cuvântul, deschidem carcasa, iar din ea iese cuprinsul. Înțelesul cuvântului este adevăratul cuvânt, sensul său fiind sufletul… Acum, predicarea într-o manieră mai specială dezvălui Cuvântul lui Dumnezeu. Când o cutie cu unguente este deschisă, ea își împrăștie savoarea; iar când sucul ierburilor medicinale este aplicat, atunci acesta vindecă. Astfel este și semnificația Cuvântului ce este lăsat în inima convertită, ce se întoarce spre Dumnezeu. (18)
Pentru congregații, așadar, ascultarea ceremoniilor este cel mai important eveniment al vieților lor, iar Puritanii au jurat să aprecieze acest fapt, și să asculte cuvântul predicat cu atenție. Baxter și-a exprimat punctul de vedere astfel, în cursul lucrării sale “Directions for Profitably Hearing the Word Preached” în Christian Directory: Nu veniți să ascultați cu o inimă fără griji, ca și cum ați fi ascultat o problemă ce nu vă interesa, ci veniți cu o greutate inexplicabilă, o necesitate și consecință a Cuvântului sfânt pe care îl veți auzi; și când înțelegeți cât de mult vă interesează, vă va ajuta să înțelegeți fiecare adevăr în parte…
Noi ne străduim să exprimăm cuvântul cât mai bine posibil pentru înțelesul vostru… Nu aruncați totul asupra preotului, ca și cei ce nu vor continua din cauză că sunt forțați… Aveți de lucru, la fel ca și predicatorul, și trebuie să fiți mereu la fel de preocupat ca și el… trebuie să vă deschideți gurile și să îl consumați, deoarece altă persoană nu o poate face pentru voi… așadar, fiți mereu muncitori, și ignorați o inimă leneșă și un preot leneș.
Rumegați informația și amintiți-vă totul când ajungeți acasă, iar prin meditați predicați-vi-l vouă. Dacă a fost transmis cu răceală de predicator, atunci predicați-l mai cu suflet iar și iar în inimile voastre. (19)
Ne plângem astăzi că preoții nu știu cum să predice; însă nu este în egală măsură adevărat că congregațiile noastre nu știu cum să asculte? O instrucțiune pentru a remedia primul deficit va fi cu siguranță muncă pierdută dacă al doilea nu este remediat deasemenea.
Nu, totuși, că ascultarea ceremoniei este un sfârșit deasemenea, sau ceremonia gustării și vânarea de predică este ascensiunea devotamentului Creștin. Thomas Adams vorbește împotriva presupunerii că ascultarea ceremoniilor este tot ce contează, amintindu-ne că predicare trebuie să ducă la rugăciune și laudă:
Mulți vin în aceste locuri sfinte, și sunt atât de plini de dorința de asculta, încât uită nevoia de rugăciune și lăudare a lui Dumnezeu… Toate predicile noastre sunt doar un început pentru rugăciune; să te instruiască cum să-l lauzi și venerezi pe Dumnezeu… nu mă plâng că bisericile noastre sunt auditorii, ci ca nu sunt oratorii; nici că vii la ceremonii (de dragul lui Dumnezeu, vino mai repede), ci că neglijezi rugăciunea publică: ca și cum doar Dumnezeu trebuie să te binecuvânteze pe tine, nu și tu pe el… Dragii mei, nu încurcați. Un Creștin nu trebuie doar să asculte ceremonia… Serviciul lui Dumnezeu nu trebuie doar ascultat, el având mai mare latitudine; trebuie să existe și rugăciune, laudă și adorare… (20)
Aici, deasemenea, este un cuvânt pentru Creștinii din ziua de astăzi.
Sferele Venerării
Există, conform Puritanilor, trei sfere ale venerării Creștine: publică, în biserica locală; domestică, în familie; privată. Dintre aceste trei, venerarea publică este cea mai importantă. David Clarkson era în totalitate tipic atunci când, predicând Psalmul 87:2 cu titlul “Venerare Publică preferată înainte de cea privată,” a argumentat din Scriptură că “Domnul este mai glorificat prin venerarea publică,” “există mai mult din prezența Domnului în venerarea publică,” “aici sunt cele mai pure manifestații ale lui Dumnezeu,” “există un avantaj spiritual în decretele publice,” și “venerarea publică este mai edificatoare.” (21) Dubios, însă caracteristic (deoarce mulți alți au avut același punct de vedere), el ne amintește că venerarea publică este “cea mai apropiată de rai pe care pământul o cunoaște: deoarece în rai, din câte ne descrie Scriptura… toată venerarea acelei companii este publică… Ei formează o singură congregație glorioasă și ca unul cântă laudele pentru cel ce șade pe tron, și laudele Mielului, și continuă astfel pentru eternitate.” (22) Similar, Swinnock insistă ca în Ziua Domnului bisericile trebuie să aibă prioritate, iar restul să fie clădit în jurul lor. “Respectați decretele publice ale lucrării principale din acea zi, și lăsați-vă îndatoririle private și secrete astfel încât sufletul să fie pregătit pentru ele, și să profite de ele.” (23)
Însă venerarea în familie era deasemenea, conform Puritanilor, foarte importantă. Fiecare casă trebuie să fie o biserică, cu capul acelei case drept preot. În fiecare zi și întradevăr de două ori pe zi, Puritanii recomandă, familia trebuie să asculte Cuvântul citit, și să se roage lui Dumnezeu. Duminică de Duminică, familia trebuie să profite de decretele publice; zi de zi, membrii săi trebuie să se încurajeze unii pe ceilalți prin căile Domnului. Părinții trebuie să-și învețe copiii din Scripturi; toți membrii casei trebuie să aibă timp și loc de rugăciune. Astfel, neformal, însă conștient, venerarea și serviciul Domnului din casă trebuie să continue.
Reproducerea Frumuseții din Venerarea Puritană
Deși incompletă, acastă lucrare a fost necesară (nu am spus nimic, de exemplu, despre sacramente), conține măcar o idee principală despre ideile Puritane despre venerare – reverență, credință, încredere, așteptare, bucurie, concentrare, și dasupra tuturor o pasiune de a-l întâlni și cunoaște pe Dumnezeu ca un Tată iubitor prin Fiul Său. Acest ideal a fost comun la toți – celor ca Sibbes și Arhiepiscopul Usher, care s-au conformat cu liturghia din Cartea de Rugăciuni; celor ca Owen, care a fost de părere că toate liturghiile sunt ilegale; și celor ca Baxter, care erau bucuroși să alterneze între rugăciunile libere și definite, și erau în egală măsură și acasă. Aici, în concepția lor despre ceea ce scopurile unui credincios ar trebuie să fie, Puritanii erau ca unul; și probabil ne putem aventura să judecăm că toate înțelegerile lor de aici erau mai semnificative decât diferențele, iar asta este în aria înțelegerilor cum că învățătura lor ne poate ajuta într-o zi.
Însă rămâne o întrebare. Cum începem să venim de unde suntem la punctul arătat de Puritani, punct ce trebuie să fie propia noastră practică a venerării? Cum putem noi, atât de reci și formali cum suntem deobicei – spre rușinea noastră – în serviciile bisericii, să avansăm mai aproape de idealurile Puritane? Puritanii ne-ar fi răspuns la întrebare prin alta. Cum ne pregătim pentru venerare?
Aici, probabil, este marea noastră slăbiciune. Puritanii aveau anumite pregătiri pentru venerare – nu doar pentru Împărtășanie, ci pentru toate slujbele – ca o parte regulată a disciplinei Creștine interioare a rugăciunii și comuniunii cu Dumnezeu. Westminster Directory spune: “când congregația este îndeplinită pentru venerarea publică, oamenii (pregătindu-și inimile din timp) trebuie toți să vină…” Însă noi neglijăm să ne pregătim inimile; deoarece, după cum ne-au spus Puritanii primii, treizeci de secunde de rugăciune privată îaninte de intrarea în biserică nu sunt suficiente. Aici trebuie să ne îmbunătățim. Ceea ce avem nevoie acum este să adâncim venerarea noastră nu printr-o nouă liturghie, nu prin imnuri și tonuri, ci prin lucrarea inimii. Nu este nimic rău în legătură cu imnurile, tonurile și stilurile de venerare – ar putea fi multe motive bune pentru ele – însă fără “o lucrare a inimii”, ele nu nu ne vor face venerarea mai roditoare; ele doar ne vor întări sindromul pe care C.S.Lewis l-a numit “frământări liturgice.” Lucrările inimii trebuie să aibă prioritate ori venerarea noastră nu va ajunge nicăieri. Astfel închei cu un paragraf de la George Swinnock despre pregătirea pentru serviciul din Ziua Domnului, care pentru toți pare, cred eu, un cuvânt de bază:
Pregătește-te să-l întâlnești pe Dumnezeu, Creștinule! Du-te în cameră sâmbătă seara, confesează-te și declară-ți greșelile în fața decretelor lui Dumnezeu; rușinat și condamnat pentru păcatele tale, roagă-l sp-ți pregătească inima, și implică-te în asta, în performanțele tale religioase; petrece ceva timp în considerație față de majestatea, sfințenia, gelozia și bunătatea infinită, a acelui Dumnezeu, prin care tu îți îndeplinești datoriile sacre; cântărește greutatea și importanța decretelor sale sfinte…; meditează asupra timpului scurt pe care tu îl ai pentru a te bucura de Sabbath; nu trebuie să te gândești la ce bunuri poți obține prin acțiunile tale, cât de bună și profitabilă poate fi Ziua Domnului pentru tine în asemenea pregătire. Cuptorul inimii tale astfel copt, ca peste noapte, va fi ușor de încălzit în ziua următoare; focul atât de bine ațâțat când te-ai dus în pat, va fi mai bând decât își poși imagina atunci când te vei trezi. Dacă astfel își lași inima cu Dumnezeu în seara de Sâmbătă, la fel îl vei găsi în dimineața Zilei Domnului, alături de el. (24)
Note
[1] Horton Davies, The Worship of the English Puritans, (Dacre Press: London, 1948), p. 48.
[2] George Swinnock, Works, (Edinburgh: James Nichols, 1868), I:31.
[3] John Owen, Works, ed. William Goold (Edinburgh: Johnsone and Hunter, 1850-53) IX: 53-84.
[4] Ibid, IX:56f.
[5] Ibid, IX:76f.
[6] Ibid, IX:77f.
[7] Stephen Charnock, Works, (Edinburgh: James Nichols, 1864), I: 298.
[8] Ibid, I: 299.
[9] Ibid, I: 307.
[10] Ibid, I: 308.
[11] Ibid, I: 315.
[12] Owen, Works, VII: 430f.
[13] Charnock, Works, I: 319.
[14] Ibid.
[15] Owen, Works, I: 319.
[16] Ibid, VII: 439.
[17] William Bradshaw, English Puritanisme, (1605), p. 17.
[18] Thomas Goodwin, Works, ed. J. Miller (London: James Nichol, 1861) XI: 364.
[19] Richard Baxter, Works, (London: George Virtue, 1838) I: 473,475.
[20] Thomas Adams, Works, (Edidburgh: James Nichols, 1861-62) I: 103.
[21] David Clarkson, Works, (Edinburgh: James Nichols, 1864) III: 190ff.
[22] Ibid, III: 194.
[23] Swinnock, Works, I:234.
[24] Ibid, I: 229f.
Dr. J.I. Packer, educat la Universitatea Oxford, este în prezent Profesor de Teologie Sistematică și Istorică la Regent College în Vancouver, British Columbia. Cea mai recentă carte a sa este A Quest for Godliness The Puritan Vision of the Christian Life. O versiune mai lungă a articolului curent este inclusă în A Quest for Godliness copyright © 1990, folosit prin permisiunea Good News/Crossway Books, Westchester, Illinois 60154.
