de Vern S. Poythress
Acest articol este luat din Calvinistul practice: introducere în moștenirea prezbiteriană și reformată (ISBN 1-85792-814-8) ed. Peter A. Lillback, pp. 415-24, publicată în Mentor Christian Focus Publications și este folosit cu permisiunea lor
La o primă privire, prezbiterianismul și dispensaționalismul par a fi opuse. Dar cum doi din cei mai influenți dispensaționaliști din America, Cyrus I. Scofield și Lewis Sperry Chafer, au rădăcini prezbiteriene? Lewis Sperry Chafer (1871-1952), prezbiterian, fondatorul seminarului teologic din Dallas, președinte și profesor de teologie sistematică1 a scris o lucrare de 8 volume, Systematic Theology care este o prezentare clasică a dispensaționalismului în structura unei teologii sistematice complete.
A doua figură, C. I. Scofield (1843-1921), a avut legături cu congregaționalismul, apropiat de prezbiterianism. El a fost ordinat în lucrarea congregaționalistă în 1882, ulterior devotându-se pentru două proiecte care au ajutat la definirea dispensaționalismului american, anume Scofield Correspondence Bible School și The Scofield Reference Bible. 2
Diferențe de rădăcini
Juxtapunerea dispensaționalismului cu prezbiterianismul sau congregaționalismul pare ciudată dacă privim la primele faze ale istoriei prezbiteriene și dispensaționaliste.
Prezbiterianismul și-a primit formularea definitivă în sec. 17 la mărturia de credință Westminster și la catechismele lung și scurt Westminster. Dispensaționalismul a apărut în sec. 19 prin John Nelson Darby (1800-1882) și frații Plymouth.
Fazele celor două poziții au diferențe adânci. Standardele Westminster accentuează unitatea VT cu NT ca revelații și legământul harului. Darby distinge între VT și NT. Conform acestei vederi VT se axează pe har și destinul ceresc al bisericii.
Vederea lui Darby despre biserică este diferită de prezbiterianismul Westminster, nu doar ca separare a Israelului VT de cel din NT, ci și față de creștinism. Darby era restauraționist, el credea că istoria trecută a bisericii reprezintă o masă de corupție și degenerare așa de mare încât biserica trebuie refondată de către frații Plymouth care se adunau în numele lui Hristos.3 Gândirea prezbiteriană recunoștea continuitatea substanțială a bisericii de-a lungul vremii și nevoia de reformă. Darby credea în independența guvernului bisericii în timp ce prezbiterienii vedeau o bază biblică pentru exprimarea mai largă a unității bisericii sub forma guvernării prezbiteriene.
Darby și urmașii lui aveau opinii diferite de prezbiterieni cu privire la multe chestiuni, dar mai ales în interpretarea legăturii dintre lege și har și legământul vechi și cel nou.
Escatologia în dispensaționalismul american
Dispensaționalismul american a plecat pe drumul lui și nu a reprodus toate aspectele gândirii lui Darby. Daniel Fuller comentează:
Se pare că America a fost mai atrasă de ideea lui Darby despre venirea în orice moment decât de conceptul de bază al celor două popoare ale lui Dumnezeu….post-milenialismul a făcut din mileniu un eveniment al speranței, dar Darby, insistând asupra posibilității venirii lui Hristos în orice moment, L-a făcut pe Hristos aparte de eveniment, un motiv de speranță. Darby a fost acceptat în America deoarece cei dintr-o extremă au preluat alternativa prezentată de cealaltă extremă.4
Dispensaționaliștii americani au acceptat distincția lui Darby dintre Israel și biserică, dar escatologia a fost mai interesantă decât eclesiologia.
Escatologia în Prezbiterianism
Accentul pus de dispensaționalismul american pe ultimele lucruri semnifică lăsarea în urmă a conflictelor cu prezbiterianismul.
Prezbiterianismul istoric și teologia reformată nu a detaliat niciodată mileniul sau ideea Venirii în orice moment. Crezurile reformate se limitează la afirmații generale despre judecata finală și înviere, cum au crezut creștinii de-a lungul secolelor.
Dar unele aspecte ale conflictului rămân. Catechismul mare Westminster este specific în unele aspecte. Întrebarea 87 și răspunsul ei sunt:
Ce trebuie să credem despre înviere?
Trebuie să credem că va veni o zi a învierii morților, drepți și păcătoși, iar cei vii vor fi schimbați la clipirea ochiului , iar trupurile orților se vor uni cu sufletele lor din nou și se vor ridica prin puterea lui Hristos. Trupurile neprihăniților, prin DS și prin învierea lui Hristos vor învia neputrezite și vor forma trupul slăvit, iar trupurile celor răi vor învia pentru a-L dezonora, pentru judecată.
Întrebarea 87 este despre înviere, nu învieri. Răspunsul din catechism despre ziua de apoi și învierea generală pare a implica o zi a judecății, nu mai multe. În contrast, dispensaționaliștii postulează cel puțin 3 judecăți și 3 învieri. Una este pentru credincioșii în Răpire, una pentru națiunile de la a doua venire vizibilă a lui Hristos și a treia, la finele mileniului. Prima înviere include învierea trupurilor credincioșilor creștini, dar nu a celor răi, până la a doua venire vizibilă.
Catechismul mai mare exclude dispensaționalismul și orice formă de premileniarism, deoarece premileniariștii cred în două judecăți și învieri, una la începutul mileniului și alta la fine. 5
Dar exclude catechismul premileniarismul? Dacă interpretăm puțin forțat, atunci se poate spune că catechismul descrie învierea generală de la finele mileniului. Dispensaționaliștii și alți premileniariști sunt de acord cu o astfel de descriere la ultima înviere. Ei cred într-o înviere adițională înainte de începerea mileniului.
Dar problema dispensaționaliștilor nu este terminată. Întrebarea 88 despre judecata generală și finală ar trebui înțeleasă de un dispensaționalist prin interpretarea ei ca judecata de la finele mileniului. Întrebarea 89 discută destinul celor răi. Întrebarea 90 descrie destinul neprihăniților:
Ce va fi cu neprihăniții în ziua judecății:
În ziua judecății, neprihăniții vor fi duși de Hristos în nori, vor fi așezați la dreapta Sa, vor fi iertați, i se vor alătura în judecarea îngerilor căzuți și a oamenilor și vor fi primiți în cer, unde vor sta etern, sfinți și fericiți, plini de bucurie în trup și suflet în compania nenumăraților sfinți, în prezența Tatălui, a lui Isus Hristos și a DS, veșnic. Aceasta este comuniunea perfectă și deplină de care se vor bucura membrii bisericii invizibile, cu Hristos în slavă, la învierea din ziua judecății.
Expresia a fi dus de Hristos în nori, și 1 Tes. 4: 17 indică credincioșii din biserică, nu cei din mileniu. Ziua judecății în lumina aceasta se referă la judecata generală și finală a îngerilor și oamenilor (Răspunsul 88) și nu la o judecată la o vreme înainte de începerea mileniului. Luate împreună, răspunsurile la întrebările 87-90 ne forțează să dizolvăm diferența dintre judecata anterioară a bisericii și una ulterioară pentru credincioșii din mileniu. Catechismul gândește în termeni amilenari.
Tehnic, mai sunt moduri de a scăpa de concluzia amilenară. Notele de subsol care oferă dovezi biblice nu sunt parte din standarde, ci o ilustrație. Un dispensaționalist poate respinge 1 Tes. 4:17 ca inaplicabil și totuși să spună că Răspunsul 90 descrie cu acuratețe judecata la finele mileniului. Dar aceasta lasă catechismul într-o poziție unde nu spune nimic despre înviere și judecata ce va avea loc pentru creștinii din era bisericii. Modelul practic al catechismului necesită speranța creștinilor. Interpretarea la întrebările 87-90 pentru altă perioadă de timp (1000 de ani după a doua venire) nu este plauzibilă istoric.
Accentul pus pe salvare în teologia reformată
Este dificil de detaliat limbajul catechismului cu privire la dispensaționalism sau premileniarism. Dar prezbiterienii au considerat chestiunea mileniului demnă de dezbătut și premileniariștii au intrat în numărul prezbiterienilor. De ce? Diferențele milenare păreau minore reformaților. 6 Reformații cu rădăcini istorice ale bisericii recunoșteau vechimea premileniarismului, datând din sec. 2 de la Iustin Martirul.
Chestiunea ultimelor lucruri nu era centrală pentru prezbiterianism. Acesta iese din reformă și din puritanismul englez și scoțian, care ambele se luptă pentru doctrina salvării opus față de romano catolici și alte vederi care compromit suveranitatea harului lui Dumnezeu și mântuirea prin jertfa lui Hristos. Crezurile reformate și standardele Westminster devotează mult spațiu chestiunii salvării.
Catechismul mare tratează doctrina ultimelor lucruri, ca întrebările 87-90, discutând chestiunea din perspectiva salvării sau condamnării indivizilor. Principalul punct al catechismului nu este decizia dezbaterilor milenare în abstract, ci destinul final al credincioșilor și necredincioșilor. Întrebarea 90, despre credincioșii care vor fi iertați este o culminare și o confirmare a justificării anterioare. Ei vor fi liberi de păcat, ceea ce este opusul stării adamice. (întrebarea 23)
Vor fi făcuți sfinți este completarea sfințirii lor. Credincioșii văd astfel că Dumnezeu completează lucrarea care a început-o în ei. ultimele lucruri menționate în Întrebarea 90 corespund unor puncte anterioare ale catechismului despre cădere și răscumpărare.
Catechismul mare este practic și pastoral. Mângâie credincioșii și avertizează necredincioșii. salvarea este importantă nu doar pentru efectul ei prezent, ci pentru binecuvântarea eternă. A nu fi salvat înseamnă condamnarea. Oamenii trebuie să ia în considerare conștienți salvarea și condamnarea și consecințele. Dispensaționaliștii sunt de acord cu aceste chestiuni pastorale ale catechismului, deși nu sunt de acord cu detaliile, care nu trebuie trecute cu vederea, dar nici exagerate în standardele Westminster. Acestea nu ating inima prezbiterienilor.
Unitatea legământului harului
Rămâne disputa despre doctrina salvării. Doctrina legământului harului, care caracterizează răscumpărarea de la început la final, unifică mesajele NT și VT. În contrast cu aceasta, dispensaționaliștii accentuează discontinuitățile. Ei vorbesc despre dispensații diferite cu moduri diferite în care Dumnezeu se raportează la om. 7 În ochii multor reformați, această diferențiere amenință să distrugă unitatea Bibliei și privează creștinii de folosirea VT.8
Dispensaționaliștii, în zelul lor de a distinge harul de lege, au folosit limbajul ce sugerează mai multe căi de salvare pentru dispensații diferite.
Scofield Reference Bible, în nota despre 1 Ioan 3:7 spune: neprihănitul de sub lege a devenit neprihănit prin faptele neprihănite, sub har face fapte neprihănite pentru că a fost făcut neprihănit (Rom. 3:22; 10:3)
Despre rugăciunea Domnului de a e ierta greșelile, Scofield Reference Bible spune: acesta este un temei legal, conform Efes. 4:32, care este harul. Sub lege, iertarea este condiționată de un duh asemănător în noi, sub har suntem iertați pentru Hristos și ni se cere să iertăm pentru că am fost iertați. vezi Mat. 18:32; 26:28. Sperăm că Scofield nu a avut intenția, dar sună ca și cum izraeliții sub Moise au fost salvați prin fapte, iar biserica acum este salvată prin har.
Dispensaționaliștii de azi resping ideea a două căi pentru salvare și insistă pe una singură. În această privință, ei afirmă inima teologiei legământului harului, a cărui principală funcție este articularea acestei unități. diferențe mai subtile apar însă. Distincția dintre har și lege poate tenta unii dispensaționaliști să formuleze în așa fel încât să pară că fie neagă, fie elimină faptul că credincioșii creștini trebuie să fie atenți să se supună standardelor lui Dumnezeu (a treia folosire a legii). Fondatorul dispensaționalismului, J. N. Darby,are aceeași tendință. el spune: mărturia Westminster despre legământ și legea lui Dumnezeu este o fabulă. Am observat-o deoarece este baza sistemului religios la care aparține. Baza sistemului relației morale cu Dumnezeu în prezbiterianism este falsă și a pătat întreg sistemul evanghelic pretutindeni.9
Prezbiterienii au avertizat și ei. în Adunarea generală din 1944 a bisericii prezbiteriene din SUA, un comitet numit pentru a studia dispensaționalismul a raportat că nu este compatibil cu credințele prezbiteriene.
Este opinia unanimă a comitetului că dispensaționalismul definit nu este în concordanță cu sistemul doctrinar stabilit de Mărturia de credință, nu doarîn ceea ce privește scatologia, ci pentru că atacă inima teologiei bisericii, care este o teologie a legământului harului.
Dr. Chafer recunoaște că sunt 2 școli de interpretare desemnate de el ca Legământ împotriva Dispensaționalismului.10
Legământul standardelor Westminster este diametral opus dispensaționalismului. Judecata este acurată dacă ne referim la dispensaționalism ca mai multe căi de salvare sau un antinomianism pronunțat care se dispensează cu fiecare cerere de a se supune pentru creștinii NT.
Dar sănătatea biblică câștigă în fața zelului cu privire la distincții acute sau atracția formulărilor unilaterale. Ideea mai multor căi de salvare se retrage când oamenii văd rolul central al lui Hristos în salvare, în Biblie. Avertismentele din NT împotriva nesupunerii creștine – de la Iacov 2, 1 Ioan, Galateni 5-6 – sunt prea evidente pentru a permite celor ce studiază Biblia să rămână prea mult timp confortabili cu antinomianismul. Supunerea aparține creștinismului NT, nu doar VT. Pericolele pastorale de antinomianism au devenit evidente în viețile oamenilor și pastorii au început să recunoască faptul că cuvintele lor se aplică în mod nesănătos.
Dacă în timp, acesteexcese de dispensaționalism dispar, ce rămâne? Avem zelul de a distinge harul de lege. Dar dacă nu se mai cuplează cu antinomianismul, cum diferă în funcția sa generală de distincția dintre har și fapte, descoperită de reformați în lupta lor pentru suveranitatea harului lui Dumnezeu în salvare? Cât este de diferit de standardele Westminster, dintre legământul faptelor și cel al harului?
Găsim la dispensaționaliști un interes de a distinge între diferitele dispensații în planul lui Dumnezeu pentru istorie. Dar Mărturia Westminter de credință distinge între diferitele administrații ale legământului harului:
Legământul harului a fost administrat diferit în timpul legii și al evangheliei: sub lege a fost administrat cu promisiuni, profeții, sacrificii, circumcizie și mielul pascal și alte porunci pentru evrei, toate vestind venirea lui Hristos, care la acea vreme erau eficiente, prin lucrarea DS, care învăța și întărea credincioșii în credința în promisul Mesia, prin care vor avea iertarea păcatelor, salvarea eternă, acesta este VT.11
Interesul primar al acestei formulări este unitatea legământului harului. Mărturia vrea să se asigure că vedem unitatea de sub cele 2 administrări diferite sau forme externe ale celor două timpuri. Dar de ce se axează pe unitate? Pentru că Mărturia dorește articularea unei singure căi de salvare. Credința în Hristosul ce va veni și lucrarea DS sunt suficiente și eficace pentru cei aleși, pentru a oferi iertarea și salvarea. Dacă dispensaționaliștii se axează pe chestiunea salvării vor spune și ei că este doar o Cale. Dispensaționaliștii de azi recunosc acest lucru. Dar ei se axează pe alte chestiuni, diferențele din exprimarea și forma luată de pietate în diferite epoci de răscumpărare. În tradiția reformată, dezvoltarea teologiei biblice ce reiese de la Geerhardus Vos a rezultat în interesul analog față de diferențe. 12 Pe partea reformată, oamenii recunosc importanța unei singure căi de salvare. Mai ales la dispensaționaliștii progresivi, aceștia continuitatea dintre diferitele dispensații și împlinirea profetică preliminară în biserică.13 aceste afirmații ne aduc în situația unde diferențele rămân, dar sunt minore și mai puțin antagonistice decât în zilele denunțării mutuale.
Note de subsol:
1 J. D. Douglas, ed., New 20th-Century Encyclopedia of Religious Knowledge (2d. ed.; Grand Rapids: Baker, 1991), 160.
2 Ibid., 741.
3 John N. Darby, Writings 20:240-41; Clarence B. Bass, Backgrounds to Dispensationalism: Its Historical Genesis and Ecclesiastical Implications (Grand Rapids: Eerdmans, 1960), 106-9. vezi Vern S. Poythress, Understanding Dispensationalists (2d ed.; Phillipsburg, NJ: Presbyterian and Reformed, 1994), 7-38.
4 Daniel P. Fuller, “The Hermeneutics of Dispensationalism,” Th.D. dizertația, Northern Baptist Theological Seminary, Chicago, 1957, pp. 92-93, citată în Poythress, Understanding Dispensationalists, 19.
5 pentru o discuție despre diferitele vederi mileniale, vezi Loraine Boettner, The Millennium (Philadelphia: Presbyterian and Reformed, 1957); Robert G. Clouse, The Meaning of the Millennium: Four Views (Downers Grove, IL: InterVarsity, 1977); Millard J. Erickson, Contemporary Options in Eschatology: A Study of the Millennium (Grand Rapids: Baker, 1977); Stanley Grenz, The Millennial Maze: Sorting Out Evangelical Options (Downers Grove, IL: InterVarsity, 1992).
6 astfel J. Gresham Machen șid Ned B. Stonehouse scriu:
Este adevărat, Mărturia de credință Westminster și catechismul nu ne arată vederea premilenială, ci un aopusă ei. acest lucru este limpede în Catechismul mare (Î. 87 și 88).
adevărata întrebare este dacă o persoană cu vederi premilenare poate avea acest sistem. Poate o persoană cu vederi premilenare să fie calvinistă, să aplice sistemul calvinist sau reformat din standardele Westminster? Credem că da; premileniștii și cei cu vederi opuse lor pot fi diaconi sau bătrâni în biserica prezbiteriană din America (“Premillennialism,” The Presbyterian Guardian 3/2 [October 24, 1936]: 21; articolul principal nu este sermnat; J. Gresham Machen și Ned B. Stonehouse au fost editori în acea vreme, așa că articolul vine de la unul din ei. mulțumesc lui Dr. William Barker pentru sesizarea acestui citat nepublicat în lucrarea sa “System Subscription,” 5-15-2000).
7 vezi formularea clasică de Lewis Sperry Chafer, “Dispensationalism,” Bibliotheca Sacra 93 (1936): 390-449.
8 vezi Poythress, Understanding Dispensationalists, 30-33.
9 John N. Darby, “Presbyterianism,” Collected Writings 14:528, citat în O. T. Allis, Prophecy and the Church (Philadelphia: Presbyterian and Reformed, 1969), 47-48.
10 O. T. Allis, Prophecy, 296n59, quoted from Minutes, pp. 123-24.
11 Westminster Confession of Faith 7.5.
12 vezi, e.g., my discussion in Understanding Dispensationalists, 39-51.
13 pentru dezvoltarea continuă, mai ales în dispensaționalismul progresiv, vezi Craig A. Blaising și Darrell L. Bock, eds., Dispensationalism, Israel, and the Church (Grand Rapids: Zondervan, 1992); Craig A. Blaising and Darrell L. Bock, eds.,Progressive Dispensationalism: An Up-to-Date Handbook of Contemporary Dispensational Thought (Wheaton, IL: Victor, 1993); W. R. Willis and J. R. Master, eds., Issues in Dispensationalism (Chicago: Moody, 1994); Herbert W. Bateman, IV, Three Central Issues in Contemporary Dispensationalism: A Comparison of Traditional and Progressive Views (Grand Rapids: Kregel, 1999);și bibliografia pentru acestea.
