Prezbiteranismul este o ramură a creștinismului protestant ce aderă la tradiția teologică calvinistă și ale cărei congregații se organizează potrivit unei forme de guvernare prezbiterane. Teologia prezbiterană accentuează, de obicei, suveranitatea lui Dumnezeu, autoritatea Scripturilor și necesitatea harului, prin credința în Hristos. Prezbiteranismul își are originile în Scoția. Scoția și-a asigurat o formă de „guvernare bisericească“ prezbiterană prin Actele Uniunii din 1708, în urma cărora a luat ființă Regatul Marii Britanii. De fapt, majoritatea prezbiteranilor din Anglia au legături scoțiene, iar denominațiunea prezbiterană a ajuns în America de Nord în mare parte prin intermediul imigranților scoțieni și irlandezi. Denominațiunile prezbiterane din Scoția aderă la teologia lui Calvin și a succesorilor lui imediați, deși în cadrul prezbiteranismului contemporan există o varietate de poziționări teologice.
Prezbiteranismul modern își are rădăcinile, instituțional vorbind, în Reforma Scoțiană. Congregațiile locale sunt conduse prin intermediul unor sesiuni, alcătuite din reprezentanți ai congregației, abordare conciliară care se regăsește și la alte niveluri de decizie (prezbiteriu, sinod și adunare generală). Teoretic, în prezbiteranism nu există episcopi; totuși, unele grupări din Europa de Est și alte grupări ecumenice au episcopi. Poziția de bătrân este o altă marcă distinctă a prezbiteranismului: aceștia sunt oameni simpli (nu clerici) cu o ordinare specială, numiți bătrâni conducători, și slujitori ai Cuvântului și ai Tainelor, numiți bătrâni învățători, care participă la lucrarea pastorală și la procesele decizionale de la toate nivelurile. Poziția de diacon vizează îngrijirea membrilor, a familiilor lor și a comunității din jur. În unele congregații, bătrânii și diaconii activi slujesc pe o perioadă de trei ani, care poate fi reînnoită pentru încă trei ani, după care are loc o rotație pentru cel puțin un an. Pozițiile de pastor, bătrân și diacon pot fi exersate prin ordinare; odată ce este ordinată, o persoană deține titlul acesta pentru tot restul vieții sale. Aceeași persoană poate sluji deopotrivă ca bătrân și ca diacon.
Prezbiteranismul își are rădăcinile în Reforma care a avut loc în secolul al XVI-lea în Europa, exemplul Genevei din timpul lui John Calvin fiind deosebit de influent. Cele mai multe biserici reformate ale căror origini pot fi plasate în Scoția sunt fie prezbiterane, fie congregaționaliste în forma de guvernare. În secolul XX, unii prezbiterani au jucat un rol important în Mișcarea ecumenică, inclusiv Consiliul Mondial al Bisericilor. Multe denominațiuni prezbiterane au găsit căi de a lucra împreună cu alte denominațiuni reformate și cu creștini de alte tradiții, îndeosebi în Comuniunea Mondială a Bisericilor Reformate. Unele biserici prezbiteraniene au format uniuni împreună cu alte biserici, cum ar fi congregaționaliste, luterane, anglicane și metodiste.
Istorie
Denominațiunile prezbiterane își derivă numele de la cuvântul grecesc presbýteros (πρεσβύτερος), însemnând „bătrân“ (Biserica prezbiterană din Fapte 14: 23, 20: 17, Tit 1: 5).
Prima biserică creștină a fost alcătuită în primul secol din evrei care îl cunoscuseră pe Isus Hristos și auziseră învățăturile Lui. Treptat, ea a crescut și s-a răspândit din Orientul Mijlociu în alte părți ale lumii, în ciuda controverselor și greutăților de care au avut parte susținătorii ei.
În secolul al IV-lea, după mai bine de 300 de ani de represiune și persecuții înverșunate uneori sub diverși împărați romani, Biserica s-a consolidat ca o putere deopotrivă spirituală și politică în timpul împăratului Constantin. Dezacordurile teologice și politice, însă, au servit la lărgirea prăpastiei dintre membrii ramurilor răsăriteană (vorbitoare de limbă grecească) și apuseană (vorbitoare de latină) ale Bisericii. În cele din urmă, Europa apuseană a intrat sub autoritatea religioasă și politică a Bisericii Romano-Catolice. Europa răsăriteană și unele părți ale Asiei au intrat sub autoritatea Bisericii Ortodoxe Răsăritene.
În Europa occidentală, autoritatea Bisericii Romano-Catolice a rămas în general necontestată până la Renașterea din secolul al XV-lea. Inventarea tiparniței în Germania, în jurul anului 1440, a făcut posibil accesul oamenilor de rând la materiale tipărite, inclusiv la Biblie. Disponibilitatea publică a Bibliei a încurajat devoțiunea personală în afara structurii Bisericii Romano-Catolice. Materialele tipărite au contribuit, de asemenea, la expunerea populației la gânditori religioși care începuseră să contesteze autoritatea și integritatea Bisericii. Martin Luther, o astfel de figură, călugăr și profesor augustinian german, și-a enumerat dezacordul în Cele 95 de teze. În 1517, Luther a ajuns pe buzele tuturor pentru că și-a afișat doleanțele pe ușa bisericii din Wittenberg, Germania. Se spune că acesta este momentul care a marcat începutul Reformei Protestante, o mișcare teologică care urmărea reformarea Bisericii.[2] Cum Biserica Catolică a rezistat reformatorilor, Biserica s-a divizat și diferite mișcări teologice au început să poarte diferite denumiri. Prezbiteranismul a fost influențat cu precădere de teologul francez/elvețian John Calvin, căruia i se atribuie meritul de a fi elaborat teologia Reformei, și de lucrările lui John Knox, un scoțian care a studiat împreună cu Calvin la Geneva, Elveția, și care a dus învățăturile acestuia înapoi în Scoția. Biserica prezbiterană își are originile în principal în Anglia și Scoția. În august 1560, Parlamentul Scoției a adoptat Confesiunea protestantă de credință și crezul Regatului Scoției. În luna decembrie a aceluiași an, a fost publicată Prima carte de disciplină, subliniind chestiuni doctrinare importante și stabilind totodată reglementări pentru conducerea Bisericii, inclusiv crearea a zece districte ecleziastice date în grija unor superintendenți numiți, care mai târziu au devenit cunoscuți sub numele de prezbiterii.[3]
Pe vremea primilor părinți ai Bisericii, pozițiile de bătrân și episcop erau identice și nu au fost diferențiate decât mai târziu, iar norma în guvernarea Bisericii era pluralitatea bătrânilor. Sfântul Ieronimus (347 -420) în „In Epistle Titus“, vol. iv, spunea, „Bătrânul este totuna cu episcopul; și înainte ca îndemnul diavolului să dea naștere facționalismului religios, până într-acolo încât oamenii spuneau ‘Eu sunt al lui Pavel, eu al lui Appoli, eu al lui Chifa’, bisericile erau guvernate de un consiliu de bătrâni. După ce… s-a decretat în lume că unul ales din rândul prezbiterilor ar trebui pus peste ceilalți.“[4] Observația aceasta a făcut-o și Chrisostom (349 -457), în „Homilia i, in Phil. i, 1“ și de Theodoret (393 -457) în „Interpret ad. Phil. iii”, 445.
Prezbiteranismul a fost descris pentru prima oară amănunțit de către Martin Bucer din Strasbourg, care credea că Biserica Creștină primară implementa o organizare prezbiterană.[5] Prima implementare modernă aparține Bisericii din Geneva, sub conducerea lui John Calvin în 1541.[5]
Caracteristici
Prezbiteranii se disting de alte denominațiuni prin doctrină, prin organizarea instituțională (sau „ordine bisericească“) și închinare, folosind adesea o „Carte de ordine“ pentru a reglementa practica și ordinea obișnuită. Originile bisericilor prezbiterane rezidă în calvinism, care a încetat să mai fie accentuat în unele ramuri contemporane. Multe ramuri ale prezbiteranismului sunt rămășițe ale divizărilor anterioare ale grupărilor mai mari. O parte din aceste divizări se datorează controverselor doctrinare, în timp ce altele au fost cauzate de dezacorduri în ceea ce privește amploarea conformării celor ordinați în funcții ecleziastice la Confesiunea de credință de la Westminster, care, din punct de vedere istoric, este un important document confesional – al doilea după Biblie, și totuși în măsură să determine anumite particularități în standardizarea și traducerea Bibliei – în bisericile prezbiterane.
Prezbiteranii acordă mare importanță educației și învățării pe tot parcursul vieții. Studierea permanentă a Scripturilor și a scrierilor teologice și înțelegerea și interpretarea doctrinelor bisericești sunt cuprinse în mai multe declarații de credință și catehisme adoptate în mod formal de diverse ramuri ale Bisericii, la care se face referire adesea prin sintagma „standarde subordonate“. În general, se consideră că scopul acestei învățări este de a facilita aplicarea credinței personale în practică; unii prezbiterani își exprimă credința atât prin fapte, cât și prin vorbe, prin generozitate, ospitalitate și urmărirea constantă a dreptății și reformei sociale, precum și prin proclamarea Evangheliei lui Hristos.
Guvernare
Guvernarea prezbiterană se face prin consilii de bătrâni (cunoscute sub denumirea de curți). Sunt ordinați bătrâni învățători și bătrâni conducători, care convin în cadrul primei forme de consiliu, cunoscut sub numele de ședință sau consistoriu, responsabil de disciplina, hrana și misiunea congregației locale. Învățătorii (pastorii) sunt responsabili de învățătură, închinare și îndeplinirea sacramentelor. Pastorii sunt chemați de către fiecare congregație în parte. O congregație solicită slujirea unui pastor, dar cererea lor trebuie ratificată de către prezbiteriul local.
Conducătorii sunt, de regulă, laici (și în unele denominațiuni, femei laice) aleși de congregație și ordinați pentru a sluji alături de învățători, asumându-și răspunderea pentru hrana și conducerea congregației. Adesea, mai cu seamă în congregații mai mari, bătrânii delegă aspectele practice ce țin de construcții, finanțe și lucrările de ajutorare a celor nevoiași din congregație unui grup distinct de slujitori (numiți uneori diaconi, care în unele denominațiuni sunt ordinați). Acest grup poate fi cunoscut sub mai multe denumiri: „comitetul de diaconi“, „diaconat“ sau „tribunalul/curtea diaconilor“. Uneori, congregația îi cunoaște sub numele de „prezbiteri“.
Nivelul superior ședințelor este constituit de prezbiterii, care au responsabilități la nivel de regiune. Acestea sunt alcătuite din învățători și conducători provenind din fiecare dintre congregațiile constituente. Prezbiteriul își trimite reprezentanții la adunări regionale sau naționale mai mari, cunoscute în general sub numele de adunări generale, deși în unele cazuri există și un nivel intermediar numit sinod. Această schemă de organizare – congregație/prezbiteriu/sinod/adunare generală – se bazează pe structura istorică a bisericilor prezbiterane de mari dimensiuni, precum Biserica Scoției sau Biserica Prezbiterană a SUA; unele entități, cum ar fi Biserica Prezbiterană din America și Biserica Prezbiterană din Irlanda, sar peste unul dintre pașii dintre congregație și adunare generală, și de obicei pasul acesta este sinodul. În prezent, Biserica Scoției a desființat sinodul.
Guvernarea prezbiterană este practicată de denominațiunile prezbiterane, dar și de către multe alte biserici reformate.
Doctrină
Prezbiteranismul este, istoric vorbind, o tradiție confesională. Lucrul acesta are două implicații. Cea mai evidentă este că bisericile confesionale își exprimă credința în forma unor „confesiuni de credință“ care dețin un statut mai mult sau mai puțin autoritar. Însă, acesta se bazează pe o idee mai subtilă: în bisericile confesionale, teologia nu este doar o chestiune individuală. Deși indivizii sunt încurajați să înțeleagă Scripturile și au voie să provoace înțelegerea instituțională curentă, teologia se face de către comunitate ca întreg. Confesiunile exprimă tocmai această înțelegere comunitară a teologiei.[7]
Cu toate acestea, există mai multe abordări ale „confesionalismului“. Maniera subscrierii, sau gradul în care standardele oficiale stabilesc actuala doctrină a bisericii, se dovedește a fi o chestiune practică. Asta înseamnă că deciziile luate în ordinare și în tribunalele/curțile bisericii determină în mare parte ce înțelege biserica respectivă, reprezentând întregul, prin aderarea la standardul doctrinar.
Unele tradiții prezbiterane adoptă doar Confesiunea de credință de la Westminster drept standardul doctrinar la care învățătorii trebuie să subscrie, spre deosebire de catehismele mai lungi și mai scurte, a căror utilizare este aprobată în instruire. Multe denominațiuni prezbiterane, mai cu seamă din America de Nord, au adoptat toate Standardele de la Westminster ca standard pentru doctrina lor care este subordonată Bibliei. Aceste documente au o orientare doctrinară calvinistă, deși unele versiuni ale Confesiunii și ale catehismelor sunt calviniste mai pe față decât alte revizuiri americane ulterioare. Biserica Prezbiterană din Canada reține Confesiunea de la Westminster în forma ei originală, admițând totodată că perioada istorică în care a fost scrisă ar trebui înțeleasă atunci când este citită confesiunea.
Confesiunea de la Westminster este „Principalul standard de subordonare a Bisericii Scoției“ (Articole declarative privind constituirea Bisericii Scoției II), dar „acordând atenția cuvenită libertății de opinie în punctele care nu intră în substanța Credinței“ (V). Formularea aceasta reprezintă mulți ani de frământare în ceea ce privește măsura în care confesiunea reflectă Cuvântul lui Dumnezeu și frământarea conștiinței celor ce au ajuns să creadă că ea nu o face pe deplin (de pildă, William Robertson Smith). Unele biserici prezbiterane, precum Biserica Liberă a Scoției, nu au o astfel de „clauză a conștiinței“.
Biserica Prezbiterană a SUA a adoptat Cartea de confesiuni, care reflectă includerea altor confesiuni reformate pe lângă documentele de la Westminster. Aceste alte documente includ declarațiile de credință străvechi (Crezul de la Niceea, Crezul apostolic), confesiunile reformate din secolul al XVI-lea (confesiunile scoțiene, Catehismul de la Heidelberg, A doua confesiune helvetică, toate scrise înainte de a se fi dezvoltat calvinismul ca particularitate a doctrinei reformate), și documente din secolul XX (Declarația teologică de la Barmen, Confesiunea din 1967 și O scurtă declarație de credință).
Biserica Prezbiterană din Canada a elaborat documentul confesional Living Faith [Credință vie, 1984], pe care îl reține ca standard de subordonare a denominațiunii. Are un format confesional, dar, ca și Confesiunea de la Westminster, atrage atenția asupra textului biblic original.
Prezbiteranii din Irlanda care au respins calvinismul și Confesiunile de la Westminster au alcătuit Biserica Prezbiterană Non-subscriptivă a Irlandei.
Serviciile religioase
Denominațiunile prezbiterane care își trag moștenirea din Insulele Britanice de obicei își organizează serviciile bisericești după principiile din Îndrumarul închinării publice, elaborat de Adunarea de la Westminster în anii 1640. Acest îndrumar documentează practicile și teologia serviciilor reformate adoptate și dezvoltate în cursul secolului anterior de către puritanii britanici, conduși inițial de John Calvin și John Knox. A fost adoptat ca lege de către Parlamentul scoțian, devenind unul dintre documentele fundamentale ale legislației bisericilor prezbiterane de pretutindeni.
Istoric vorbind, principiul care a guvernat elaborarea standardelor închinării prezbiterane este Principiul reglementator al închinării, care menționează că (în închinarea publică), ceea ce nu este poruncit este interzis.[8]
Prezbiteranii susțin, prin tradiție, că în serviciile publice religioase există doar două sacramente/taine:
• Botezul, pe care îl aplică atât copiilor, cât și adulților nebotezați, prin aspersiune (stropire) sau afuziune (turnare), mai curând decât prin imersiune (scufundare);
• Cina Domnului (cunoscută și ca Sfânta Împărtășanie).
În secolele care au urmat, multe biserici prezbiterane au modificat aceste prescrieri introducând imnuri nebiblice, acompaniament muzical și veșminte ceremoniale în închinare. Și totuși, nu există un singur stil de închinare prezbiteran consacrat. Deși există servicii fixe pentru „Ziua Domnului“, acestea pot fi evanghelistice sau chiar să aibă un ton de trezire (mai ales în unele denominațiuni conservatoare), sau puternic liturghice, aproximând practicile din luteranism, anglicanism (mai cu seamă acolo unde tradiția scoțiană se bucură de mare cinste), sau semi-formale, permițând realizarea unui echilibru între imnuri, predică și participarea congregației (aceasta fiind forma preferată probabil de majoritatea prezbiteranilor americani).
În paleo-ortodoxie și în mișcările bisericești din bisericile protestante și evanghelice, care includ și multe prezbiterane, clericii se îndepărtează de tradiționala robă neagră de la Geneva, revendicând veșmintele euharistiei, mai străvechi, de stihar și sfită, dar și sutana și stiharul care, în mod tipic, este în stilul vechi englezesc, semănând cu stiharul celtic (o tunică litughică fără brâu în stilul vechiului rit galic).
Arhitectură
Primii prezbiterani aveau grijă să distingă între „biserică“, care însemna membri, și „casa de adunare“, care era clădirea în care se întâlnea biserica.[9] Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, foarte puțini prezbiterani făceau referire la clădirile lor numindu-le „biserici“. Prezbiteranii credeau că casele de adunare (numite astăzi biserici) sunt clădiri care susțin închinarea înaintea lui Dumnezeu. Decorul era, în unele cazuri, auster, pentru a nu distrage atenția de la închinare. Casele de adunare ale primilor prezbiterani erau extrem de simple. În casa de adunare nu se găseau nici vitralii, nici mobilier elaborat, nici picturi. Amvonul, adesea înălțat și accesibil pe o scară, era piesa centrală a clădirii. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a produs, treptat, o schimbare. Congregațiile prospere au început să construiască biserici impunătoare, precum Fourth Presbyterian în Chicago, Madison Avenue Presbyterian și Fifth Avenue Presbyterian din orașul New York, Shadyside Presbyterian Church din Pittsburg, PA, East Liberty Presbyterian Church, în Pittsburg, PA, First Presbyterian din Dallas și multe altele. De regulă, o biserică prezbiterană nu va avea statui de sfinți și nici un altar decorat, care sunt embleme ale bisericilor romano-catolice. Într-o biserică reformată prezbiterană, de obicei nu vom găsi un crucifix în spatele altarului. Însă, am putea găsi în spatele altarului ferestre cu vitralii înfățișând scena răstignirii.
Scoția
John Knox (1505-17572), un scoțian care a petrecut multă vreme studiind împreună cu Calvin în Geneva, s-a întors în Scoția și a determinat Parlamentul Scoției să îmbrățișeze Reforma, în anii 1560 (vezi Parlamentul Reformei scoțiene). Biserica Scoției a fost în cele din urmă reformată într-un cadru prezbiteran, devenind Biserica națională a Scoției.
Glorioasa Revoluție din 1688 și Actele Uniunii din 1707 încheiate între Scoția și Anglia garantau forma de guvernare a Bisericii Scoțiene. Însă legislația adoptată de parlamentul Regatului Unit, care permitea patronajul, a condus la diviziuni în sânul Bisericii și, în cele din urmă, Ruperea din 1843 a condus la formarea Bisericii Libere a Scoției. Au avut loc apoi alte diviziuni, stârnite cu precădere de divergențe teologice, dar majoritatea prezbiteranilor din Scoția au fost reuniți prin uniunea din 1929 dintre Biserica oficială a Scoției și Biserica Liberă Unită a Scoției.
Denominațiunile prezbiterane din Scoția de astăzi sunt Biserica Scoției, Biserica Liberă a Scoției, Biserica Liberă Unită a Scoției, Biserica Liberă a Scoției (continuare), Biserica Prezbiterană Liberă a Scoției, Biserica Prezbiterană Asociată (Bisericile prezbiterane asociate) și Biserica Prezbiterană Reformată a Scoției.
În Scoția, termenul de „kirk“ este folosit de obicei pentru a desemna o biserică prezbiterană locală. Informal, termenul „The Kirk“ se referă la Biserica Scoției.
Anglia
În Anglia, prezbiteranismul a fost întemeiat în ascuns în 1592. Thomas Cartwright este considerat primul prezbiteran din Anglia. În urma controversatele seminarii ținute de Cartwright la Universitatea din Cambridge, care condamnau ierarhia episcopală a Bisericii Elizabetane, acesta a fost lipsit de postul deținut, din ordinul episcopului John Whitgift, și a emigrat în străinătate. În 1647, printr-un act al Parlamentului cel lung, care era controlat de puritani, Biserica Angliei a permis prezbiteranismul. Restabilirea monarhiei, în 1660, a adus și revenirea guvernării episcopale a Bisericii din Anglia (și, pentru un scurt timp, și în Scoția); dar Biserica prezbiterană a continuat să existe în non-conformitate în Anglia, în afara bisericii oficiale. În 1719, a avut loc o diviziune majoră, Controversa din Salter’s Hall, în care majoritatea a îmbrățișat vederile non-trinitariene. Thomas Bradbury a publicat mai multe predici pe tema acestei controverse, iar în 1719, „Un răspuns la reproșurile aduse lucrătorilor disidenți care subscriu credinței în Veșnica Trinitate“. Până în secolul al XVIII-lea, multe congregații prezbiterane engleze au devenit unitariene în doctrină.
Un număr de alte câteva biserici prezbiterane noi au fost fondate de imigranții scoțieni veniți în Anglia în secolul al XIX-lea și mai târziu. În urma “Ruperii“ din 1843, mulți dintre cei legați de Biserica Scoției s-au alăturat până la urmă entității care a devenit în 1876 Biserica Prezbiterană a Angliei. Unii, mai precis Crown Court (Cobent Garden, Londra) și bisericile de pe străzile St. Andrew (Stepney, Londra) și Swallow Street (Londra), nu s-au alăturat denominațiunii englezești, motiv pentru care în Anglia există congregații aparținând Bisericii Scoției, precum cele din Crown Court și St. Columba, Pont Street (Knightsbridge) din Londra.
În 1972, Biserica Prezbiterană a Angliei (PCofE) s-a unit cu Biserica Congregațională a Angliei și Țării Galilor formând Biserica Reformată Unită (URC). Printre congregațiile pe care Biserica Prezbiterană a Angliei le-a adus în Biserica Reformată Unită se numără Tunley (Lancashire), Aston Tirrold (Oxfordshire) și John Knox Presbyterian Church, Stepney, Londra (actualmente parte din Casa de Adunare a Bisericii Reformate Unite din Stepney) – acestea fiind astăzi printre singurele supraviețuitoare ale bisericilor prezbiterane englezești din secolul al XVII-lea. Biserica Reformată Unită este prezentă și în Scoția, în mare parte prin fostele biserici congregaționaliste. Două foste congregații prezbiterane, cea din St. Columba, Cambridge (fondată în 1879) și St. Columba, Oxford (fondată ca o capelă de către Biserica Prezbiterană a Angliei și de Biserica Scoției în 1908 și ca și congregație a Bisericii Prezbiterane a Angliei în 1929), continuă să fie congregații ale Bisericii Reformate Unite și capele universitare ale Bisericii Scoției.
În ultimii ani, în Anglia s-au organizat un număr de câteva denominațiuni mai mici care au adoptat forme prezbiterane de guvernare bisericească, inclusiv Biserica Prezbiterană Internațională, plantată de teologul evanghelic Francis Shaeffer din cadrul L’Abri Fellowship în anii 1970, și Biserica Prezbiterană Evanghelică din Anglia și Țara Galilor, fondată în nordul Angliei, la sfârșitul anilor 1980.
Țara Galilor
În Țara Galilor, prezbiteranismul este reprezentat de Biserica Prezbiterană a Galezilor, care a fost inițial compusă în mare parte din metodiști calviniști care au acceptat teologia calvinistă mai curând decât cea arminiană a metodiștilor wesleyeni. Ei s-au despărțit de Biserica Angliei în 1811, ordinându-și propriii slujitori. La început, erau cunoscuți ca fiind legătura dintre metodiști și calviniști, iar în anii 1920 au devenit cunoscuți și ca Biserica Prezbiterană a Galezilor.
Irlanda
Prezbiteranismul este a doua cea mai răspândită denominațiune protestantă în Irlanda insulară (după Biserica Anglicană a Irlandei) și a fost adus de către coloniștii scoțieni la Ulster, care fuseseră puternic încurajați să emigreze de către James al VI-lea al Scoției, mai târziu James I al Angliei. Potrivit estimărilor, 100.000 de scoțieni prezbiterani s-au mutat în cantoanele nordice ale Irlandei între 1607 și Bătălia de la Boyne, în 1690. Prezbiteriul din Ulster a fost format în 1642, separat de Biserica Anglicană oficială. Prezbiteranii, împreună cu romano-catolicii, din Ulster și din restul Irlandei, au suferit de pe urma legilor penale discriminatorii până la revocarea lor, la începutul secolului al XIX-lea. Prezbiteranismul este reprezentat în Irlanda de Biserica Prezbiterană a Irlandei, Biserica Prezbiterană Liberă din Ulster, Biserica Prezbiterană Non-subscriptivă a Irlandei, Biserica Prezbiterană Reformată a Irlandei și Biserica Prezbiterană Evanghelică.
Franța
În Franța, prezbiteranismul este reprezentat de către Biserica Reformată a Franței, fiind cea mai răspândită denominațiune protestantă din țară. Mai sunt și luterani și evanghelici. În Franța, oamenii de regulă își spun protestanți (termenul comun pentru toți creștinii reformați). Mai poate fi folosit cuvântul calvinist pentru a se diferenția de luterani, dar cuvântul prezbiteran nu este folosit deloc. Logo-ul este o cruce hughenotă (Croix Huguenote) cu un rug aprins.
De asemenea, există o Biserică a Scoției (prezbiterană) în centrul Parisului, The Scots Kirk, Paris, vorbitoare de limbă engleză și este frecventată de multe naționalități. Ea păstrează legături strânse cu Biserica Scoției din Scoția, precum și cu Biserica Reformată a Franței.
Italia
Originile Bisericii Evanghelice Waldensiene rezidă în mișcarea waldensiană din Evul Mediu care milita pentru o reformă religioasă. Waldensienii au adoptat teologia calvinistă în timpul Reformei și au devenit ramura italiană a Bisericilor Reformate. În 1975, Biserica Waldensiană s-a alăturat Bisericii Metodiste Italiene, formând împreună Uniunea Bisericilor Waldensiene și Metodiste, care este membră a Consiliului Mondial al Bisericilor, a Alianței Mondiale a Bisericilor Reformate și a Consiliului Mondial Metodist.
Ungaria
În bazinul carpatic, cunoscut înainte sub numele de Ungaria Mare, există o mulțime de trei milioane de vorbitori de limbă maghiară aparținând Bisericii Reformate Maghiare, care are o orientare calvinistă și a fost stabilită în 1567 în Debrecen, Ungaria. Documentele lor confesionale sunt următoarele: Catehismul de la Heidelberg, A doua confesiune elvețiană.
America de Nord
Chiar și înainte de a se răspândi prezbiteranismul prin intermediul imigranților în afara Scoției, au existat diviziuni în familia prezbiterană extinsă. Mai târziu, unii i s-au alăturat din nou, doar pentru a se despărți iarăși. Unii prezbiterani fac referire la bisericile prezbiterane divizate prin sintagma „P-urile împărțite“, interpretată de unii a fi o jalnică autoincriminare.
Statele Unite ale Americii
În Statele Unite ale Americii, din cauza diferențelor doctrinare din trecut și din prezent, bisericile prezbiterane adesea se suprapun, existând mai multe congregații prezbiterane într-un singur loc. Denominațiunea prezbiterană cea mai răspândită în Statele Unite este Biserica Prezbiterană a SUA sau PC (USA). Alte grupări prezbiterane din Statele Unite includ Biserica Prezbiterană din America, Biserica Prezbiterană Ortodoxă, Biserica Prezbiterană Evanghelică, Biserica Prezbiterană Reformată, Biserica Prezbiterană Biblică, Biserica Prezbiterană Reformată Asociată (ARP Synod), Biserica Prezbiterană Cumberland, Biserica Prezbiterană Cumberland din America, Biserica Prezbisterană Westminsteriană din Statele Unite (WPCUS), Ordinul Evanghelic al Prezbiteranilor (Evangelical Covenant Order of Presbyterians – ECO) și Biserica Prezbiterană Reformată din Statele Unite (RPCUS). Biserica Prezbiterană Liberă a Americii a fost o denominațiune prezbiterană anti-sclavie înființată prin efortul Rev. John Rankin of Ripley, Ohio.
Teritoriul cuprins pe o rază de 50 mile (80 km) de Charlotte, Carolina de Nord, este cunoscut, istoric vorbind, ca având cea mai mare concentrație de prezbiteranism din sudul Statelor Unite, în timp ce o zonă geografică aproape identică din jurul orașului Pittsburg, Pennsylvania, cuprinde probabil numărul cel mai mare de prezbiterani din întreaga națiune.
Biserica Prezbiterană a SUA, începând cu grupările predecesoare, are în comun cu alte așa-zise denominațiuni protestante principale, experiența unui declin semnificativ în numărul de membri, în ultimii ani. Unele estimări au plasat această pierdere la aproape jumătate în ultimii 40 de ani.[10]
Canada
În Canada, denominațiunea prezbiterană cea mai răspândită – și, de fapt, cea mai extinsă denominațiune prezbiterană – a fost Biserica Prezbiterană a Canadei, formată în 1875 prin uniunea a patru grupări regionale. În 1925, Biserica Unită a Canadei a fost formată din Biserica Metodistă a Canadei și Uniunea Congregațională a Canadei. O minoritate numeroasă de prezbiterani canadieni, cu precădere din partea de sud a orașului Ontario, dar și de pe tot cuprinsul națiunii, s-a retras și s-au reconstituit ca o entitate prezbiterană neconcurentă. Ei și-au recăpătat folosirea denumirii inițiale în 1939.
America Latină
Prezbiteranismul a ajuns în America Latină în secolul al XIX-lea. Cea mai mare biserică prezbiterană este Biserica Națională Prezbiterană din Mexico (Iglesia Nacional Presbiteriana de México), având în jur de 2.500.000 membri și asociați, dar există și alte denominațiuni mai mici. În Brazilia, Biserica Prezbiterană a Braziliei (Greja Presbiteriana do Brasil) cuprinde aproximatic 788.553 membri; alte biserici prezbiterane (Independente, Unite, Conservatoare, Renovate etc.) din această națiune au în jur de 350.000 de membri. Există probabil mai mult de 4 milioane de membri ai bisericilor prezbiterane în toată America Latină. Bisericile preziterane sunt prezente și în Peru, Bolivia, Cuba, Trinidad și Tobago, Venezuela, Columbia, Chile, Paraguay, Costa Rica, Nicaragua, Argentina și alte țări, dar cu membri mai puțini. Unii latino-americani din America de Nord sunt activi în cadrul Mișcării Prezbiterane Cursillo.
Africa
Prezbiteranismul a ajuns în Africa în secolul al XIX-lea prin intermediul eforturilor misionarilor scoțieni, care au pus bazele unor biserici precum Biserica Sf. Mihail și a tuturor sfiniților, Blantyre, Malawi. Biserica a crescut masiv și este prezentă actualmente în cel puțin 23 de țări din regiune.[11] Biserica Prezbiterană a Africii de Est, cu baza în Kenya, este deosebit de puternică, având 500 de clerici și 4 milioane de membri.[12] Bisericile prezbiterane africane adesea încorporează lucrări de diaconat, inclusiv servicii sociale, ajutor de urgență și spitale misionare. Există un număr de parteneriate între prezbiteriile din Africa și Biserica Prezbiterană a SUA, incluzând conexiuni specifice cu Lesotho, Malawi, Africa de Sud, Ghana și Zambia. De pildă, Prezbiteriul din Lackawanna, din partea de nord-est a statului Pennsylvania, are un parteneriat cu un prezbiteriu din Ghana. De asemenea, Biserica Prezbiterană din Southminster, de lângă Pittsburgh, are parteneriate cu biserici din Malawi și Kenya. Biserica Prezbiterană a Nigeriei, Africa de vest, este și ea sănătoasă și puternică în majoritatea statelor din sudul acestei națiuni, având o densitate mare în statele din sud-estul acestei țări. Începând cu statul Cross River, statele costale învecinate, statele Rivers, statul Lagos și până la Ebonyi și Statele Abia. Expediția misionară întreprinsă de Mary Slessor și Hope Waddel și grupul lor la jumătatea secolului al XVIII-lea în aceste regiuni de coastă ale celor zece colonii britanice a dus la începutul și înflorirea acestei biserici în aceste zone. Mai mult, există un număr de Biserici Prezbiterane și în nordul Africii, cea mai cunoscută fiind Sinodul Nilului, din Egipt, și un sinod înființat de curând pentru Sudan.
Coreea de Sud
Bisericile prezbiterane sunt cele mai mari și de departe cele mai influente denominațiuni protestante în Coreea de Sud, având aproape 20.000 de biserici afiliate cu cele mai mari două denominațiuni protestante din țară.[13]
Majoritatea denominațiunilor prezbiterane coreene împărtășesc același nume în coreană대한예수교장로회 (literal înseamnă Biserica Prezbiterană a Coreei), care se trage din Adunarea Unită Prezbiterană, înainte de îndelungata ei istorie de dispute și schisme. O altă denominațiune notabilă din Coreea este 한국기독교장로회 (Biserica Prezbiterană a Republicii Coreea), care este unul dintre cei mai loiali membri ai Consiliului Mondial al Bisericilor. Toate seminariile majore asociate cu fiecare denominațiune pretinde moștenirea Seminarului Teologic Pyung Yang, de aceea nu doar Universitatea Jangsin și Universitatea Chongsin, care sunt legate de Biserica Prezbiterană a Coreei, ci și Universitatea Hanshin a Bisericii Prezbiterane a Republicii Coreea, au celebrat a o suta clasă în 2007, 100 de ani de la prima promoție de absolvenți ai Seminarului Teologic Pyung Yang.[14]
Denominațiunile prezbiterane coreene sunt active în evanghelizare și mulți dintre misionarii lor sunt trimiși peste hotare, Coreea fiind a doua țară trimițătoare de misionari după Statele Unite ale Americii. GSM, ramura misionară a Adunării Generale Hapdong a Bisericilor Prezbiterane din Coreea, este singura și cea mai mare organizație misionară prezbiterană din Coreea.[15]
În Oryu-dong, Pyungkang Cheil este una dintre cele mai mari biserici creștine din Coreea de Sud. O altă congregație din Seoul, Biserica Prezbiterană Myungsung, pretinde a fi cea mai mare biserică prezbiterană din lume. În plus, sunt multe biserici prezbiterane coreene-americane în Statele Unite, fie având propriile lăcașuri de cult, fie împărțind spațiul în biserici preexistente, așa cum este cazul în Australia, Noua Zeelandă și chiar în țări musulmane precum Arabia Saudită cu imigrația coreeană.
Taiwan
În Taiwan, Biserica Prezbiterană din Taiwan este un important susținător al utilizării limbilor taiwaneze în serviciile religioase ca o consecință a apărării Scripturilor și serviciilor religioase vernaculare. (Chineza mandarină a devenit dominantă de când naționaliștii au părăsit insula în 1949.)[16]
India
În statul indian Mizoram, preponderent creștin, denominațiunea prezbiterană este cea mai răspândită; a fost adusă în regiune de misionarii din Țara Galilor în 1894. Înainte de Mizoram, misionarii prezbiterani galezi au început să se aventureze în nord-estul Indiei prin Khasi Hills (care în prezent fac parte din statul indian Meghalaya) și să pună bazele unor biserici prezbiterane peste tot în Khasi Hills încă din 1840. Iată de ce prezența prezbiteranilor este puternică în Shillong (actuala capitală a statului Meghalaya) și în zonele din jur. Misionarii galezi și-au construit primele biserici în Cherrapunji (cunoscut și ca Sohra) în 1846. Prezbiteranii au participat la uniunile care au dat naștere Bisericii Indiei de nord și Bisericii Indiei de sud.
Noua Zeelandă
În Noua Zeelandă, prezbiteranismul este denominațiunea dominantă în Ontago și Southland datorită bogatei moșteniri scoțiene și, într-o măsură mai mică, a moștenirii scoțienilor din Ulster în regiune. Zona din jurul Christchurch, Canterbury, este dominată filosofic de denominațiunea anglicană (episcopală).
Inițial, au fost două ramuri ale prezbiteranismului în Noua Zeelandă, Biserica prezbiterană din nord, care a existat în Insula de Nord și în unele părți ale Insulei de Sud, la nordul fluviului Waitaki, și Sinodul din Otago și Southland, fondat de coloniștii Bisericii Libere în sudul Insulei de Sud. Cele două biserici s-au unit în 1901, alcătuind ceea ce a devenit astăzi Biserica Prezbiterană din Aotearoa, Noua Zeelandă.
Australia
În Australia, prezbiteranismul este a patra cea mai mare denominațiune creștină, având aproximativ 600.000 de australieni care s-au declarat a fi prezbiterani la recensământul din 2006. Au fost fondate biserici prezbiterane în fiecare colonie, unele dintre ele având legături cu Biserica Scoției și altele cu Biserica Liberă, inclusiv un număr de biserici fondate de John Dunmore Lang. O parte dintre aceste entități s-au unit în anii 1860. În 1901, bisericile legate de Biserica Scoției din fiecare stat s-au unit alcătuind Biserica Prezbiterană a Australiei, reținându-și fiecare formele de adunare.
În 1977, două treimi din Biserica Prezbiterană a Australiei, împreună cu Uniunea Congregațională a Australiei și Biserica Metodistă a Australasiei, s-au combinat, formând Biserica Unificatoare a Australiei. Majoritatea din cealaltă treime a ales să nu se unească din cauza dezacordului cu vederile liberale ale Bisericii Unificatoare, deși o parte au rămas datorită unui atașament cultural. De pildă, chiar dacă Biserica Prezbiterană a Australiei a reinstituit interzicerea ordinării femeilor în lucrare, în 1991, una din două femei ordinate înainte de acea dată și-a păstrat poziția în denominație și este actualmente pastor senior în Biserica Prezbiterană Sf. Andrei din Canberra.
Vanuatu
Biserica Prezbiterană din Vanuatu este cea mai răspândită denominațiune din țară, având aproximativ o treime din populație ca membri. Biserica Prezbiterană din Vanuatu a fost adusă în Vanuatu de misionari din Scoția și este condusă de un moderator cu oficii în Port Vila. Biserica Prezbiterană din Vanuatu este deosebit de puternică în provinciile Tafea, Shefa și Malampa. Provincia Sanma este în general prezbiterană, având o puternică minoritate romano-catolică în zonele francofone ale provinciei. Sunt câțiva prezbiterani, dar nu există biserici prezbiterane organizate în Penama și Torba, ambele fiind, prin tradiție, anglicane. Vanuatu este singura țară din Pacificul de Sud care are o moștenire și membralitate prezbiterane semnificative. Biserica Prezbiterană din Vanuatu este membru fondator al Consilului Creștin Vanuatu (VCC). Biserica Prezbiterană din Vanuatu conduce multe școli primare și școala secundară din Onesua. Deși biserica a pierdut membri în favoarea fundamentaliștilor americani, ea continuă să fie puternică, mai cu seamă în zonele rurale.
Referințe
• Stewart J Brown. The National Churches of England, Ireland, and Scotland, 1801-46 (2001)
• William the Baptist by James M. Chaney (Reformed Presbyterian perspective on baptism and infant baptism)
• Jay E. Adams. The Meaning and Mode of Baptism Thomas Shepard . (1975) (Reformed Presbyterian perspective on Aspersion and Affusion)
• THE CHURCH MEMBERSHIP OF CHILDREN, AND THEIR RIGHT TO BAPTISM (1662) (Reformed Presbyterian perspective on infants’ right to church membership)
• William Henry Foote. Sketches of North Carolina, Historical and Biographical… (1846) – full-text history of early North Carolina and its Presbyterian churches
• Andrew Lang. John Knox and the Reformation (1905)
• William Klempa, ed. The Burning Bush and a Few Acres of Snow: The Presbyterian Contribution to Canadian Life and Culture (1994)
• Marsden, George M. The Evangelical Mind and the New School Presbyterian Experience (1970)
• Mark A Noll. Princeton And The Republic, 1768-1822 (2004)
• Frank Joseph Smith, The History of the Presbyterian Church in America, Reformation Education Foundation, Manassas, VA 1985
• William Warren Sweet, Religion on the American Frontier, 1783—1840, vol. 2, The Presbyterians (1936), primary sources
• Ernest Trice Thompson. Presbyterians in the South vol 1: to 1860; Vol 2: 1861-1890; Vol 3: 1890-1972. (1963–1973)
• Leonard J. Trinterud, The Forming of an American Tradition: A Re-examination of Colonial Presbyterianism (1949)
• Encyclopedia of the Presbyterian Church in the United States of America (1884)
• Articles Declaratory of the Constitution of the Church of Scotland
• St.Andrews Prebystarian church in Lahore, Pakistan.Church Website
• Presbyterian History ” Presbyterian 101″[17]
• Presbyterian architecture[18]
Note
1. ^ “Protestant Religion and Presbyterian Church Act 1707”. The National Archives. United Kingdom. http://www.legislation.gov.uk/aosp/1707/6. Accesat 19 October 2011.
2. ^ “The Cambridge Modern History. Vo l 2”. The Reformation (1903). http://www.questia.com/PM.qst?a=o&d=62407231. Accesat 26 September 2010.
3. ^ “Established Church of Scotland”. Catholic Encyclopedia. http://www.newadvent.org/cathen/13627a.htm. Accesat 26 September 2010.
4. ^ W.A. Jurgens, “The Faith of the Early Fathers.” The Order of St. Benedict, Inc., 1979, pg. 194
5. ^ a b “Presbyterianism, n.” OED Online. Draft revision March 2007. Oxford University Press. Retrieved on February 8, 2008, http://dictionary.oed.com/cgi/entry/50187752.
6. ^ Constitution of the Presbyterian Church (USA): Part I: The Book of Confessions, p. 267.
7. ^ D. G. Hart, “The Lost Soul of American Protestantism.” Rowman and Littlefield, 2004
8. ^ Westminster Confession of Faith, Chapter XXI, paragraph I
9. ^ Quakers still insist upon this distinction
10. ^ Layman.org “Big Losses Projected”
11. ^ PC(USA) – Worldwide Ministries – Africa
12. ^ PC(USA) – Worldwide Ministries: Kenya
13. ^ The Presbytarian Church of Korea. Accesat August 2011
14. ^ “리폼드뉴스” (in (Korean)). Reformednews.co.kr. http://reformednews.co.kr/sub_read.html?uid=824§ion=sc4. Retrieved 2011-08-07.
15. ^ KCM search. Accesat August 2011
16. ^ “Presbyterian Church in Taiwan”. Sino-platonic.org. http://sino-platonic.org/abstracts/spp092_taiwan_presbyterian.html. Accesat 2011-08-07.
17. ^ “Presbyterian 101 — Mission and Ministry — GAMC”. Pcusa.org. http://www.pcusa.org/101/101-history.htm. Accesat 2011-08-07.
18. ^ “History and Architecture :: East Liberty Presbyterian Church, Pittsburgh, PA :: “The Cathedral of Hope””. Cathedralofhope.org. http://www.cathedralofhope.org/about/church-history-architecture.html. Accesat 2011-08-07.
(courtesy of http://en.wikipedia.org/wiki/Presbyterianism)
