de C. Gregg Singer, Ph. D.
Presbiterianismul are o istorie glorioasă şi nepreţuită. Originile sale sunt găsite în Biserica Noului Testament, iar renaşterea sa este punctul culminant al Reformei. Măreţia sa nu constă în ceea ce oamenii au făcut prin puterea lor, ci în ceea ce Dumnezeu a vrut să facă prin cei ce s-au supus voinţei sale şi au fost atât de dedicaţi adevărurilor mari ale Scripturilor încât şi-ar fi dat vieţile pentru credinţa care era mai mult decât viaţa pentru ei. Istoria Bisericii noastre a fost uneori scrisă, în mod literar, cu sângele martirilor.
Presbiterianismul ca un sistem de credinţă şi formă de guvernare a bisericii a apărut drept rezultat al Reformei. Reforma, ce a început ca o încercare sinceră de a Reforma Biserica Romano Catolică în Evul Mediu, şi de a o purifica de corupţiile sale, a scos la iveală sitemele Lutherane şi Reformate (Presbiteriene) pe continentul Europe, şi Bisericii Angliei. Acestea erau cele trei mari linii Protestante ce s-au ramificat departe de Biserica Romană, în secolul 16.
Martin Luther a fost primul dintre marii lideri ai mişcării, el dând Bisericii ce-i poartă numele, doctrina şi forma guvernului bisericesc. Lither a aprins calea pentru reforma Bisericii, însă popularitatea şi influenţa sa au fost mari în Germania şi Scandinavia. Deşi un mare predicator şi învăţător al Bibliei, a depins de John Calvin, teolog sistematic, organizator şi administrator, să captiveze celelalte naţiuni ale Europei.
John Calvin, un scriitor extraordinar, a terminat reforma începută de Luther în anul 1517. Spre deosebire de Luther, teologul Genevian a avut o influenţă covârşitoare în majoritatea ţărilor Europei, din Polonia şi Ungaria în est până în Insulele Britanice din vest.
Calvin (1509 – 1564) s-a născut în Franţă şi a primit cea mai bună educaţie ce putea fi obţinută în Europa în acea zi. Asemeni lui Luther, el a trecut printr-o perioadă de mare stres spiritual, deşi nu ştim multe despre această perioadă a vieţii sale, după cum ştim la Luther. Ştim că în jurul anului 1532 a fost convertit subit la o credinţă vie în Isus Hristos, fapt ce i-a schimbat complet viaţa.
Folosindu-se de mintea sa genială şi logică, împreună cu sensul său accentuat al dedicaţiei pentru voinţa lui Dumnezeu, el s-a lansat asupra studiului sistematic al Scripturilor şi a transpus învăţăturile lor într-un sistem ce a devenit cunoscut drept Teologia Reformată. El a părăsit Franţă pentru a-şi petrece aproape tot restul vieţii, după 1536, în Geneva, Elveţia, făcând din acel oraş mic centrul Reformei din Europa. Un cuvânt ar trebui să fie spus despre termenul “Reformat.” Are un sens tehnic în care sistemul Calvinistil este distins de alte sisteme evanghelice. Când vorbim despre noi drept Reformaţi (un cuvând mai bine înţeles pe Continent, decât în America) ne referim la faptul că sunt Calvinişti, mai degrabă decât Lutherani, Anglicani, Methodişti sau orice altceva. Există biserice Reformate (Norvegia, Germania), biserice Hunegote (Franţa) şi biserici Presbiteriene (Scoţia), însă numitorul obişnuit este “Reformate.”
Încet, dar sigur, teologia Reformată s-a răspândit în Franţa, Polonia, Ungaria, Bohemia, Norvegia, Germania, Anglia, Scoţia, Irlanda, şi într-un final a ajuns şi în noua lume a Americii.
În Scoţia, grupul Calvinist a devenit cunoscut drept Biserica Presbiteriană. În Anglia, ei se numeau Puritani. Altundeva ei erau cunoscuţi drept Biserica Reformată.
Calvinismul în Anglia
Iniţial, Calviniştii din Anglia sub Regina Elizabeta erau o parte a Bisericii Angliei. A fost planul ei de a stabili o biserică naţională cu un tip de guvern episcopial pe care îl putea controla, şi o declaraţie de doctrină care să fie pe placul majorităţii Englezilor.
Acest plan de a face posibil pentru Anglicani şi Puritani să fie într-o singură organizaţie, cu scopul de a avea o Anglie unită, nu era pe placul niciunuia dintre grupurile din naţiune. Nici Puritanilor, care vroiau o formă de guvernare mai simplă şi mai biblică, ca Biserica Stabilită, după cum era numită.
Sub James I (1603 – 1625), Puritanii au dobândit o influenţă colosală în Parlament, devenind deschişi în opoziţia lor cu monarhia absolută a lui James şi a politicilor sale religioase, pentru oameni. Sub Charles I, opoziţia Puritană a devenit în sfârşit atât de puternică încât naţiunea s-a ridicat în revolta condusă de Oliver Cromwell, iar în războiul civil, care a urmat, Charles a fost înlăturat de la tron. Gruparea Puritană, deseori identificată îndeaproape cu Presbiterianismul, din cauza politicilor strânse ale Scoţiei cu Parlamentul din această vreme, a preluat pentru o vreme (13 ani, mai exact) controlul asupra guvernului.
Adunarea Westminster
În anul 1643 Parlamentul a convocat Adunarea Westminster (numită astfel din cauza locului în care a avut loc) pentru a scrie o confesie de credinţă şi un plan al guvernării bisericii pentru Anglia, care ar lega Anglia şi Scoţi într-o reformă a credinţei. Drept rezultat al Ligii şi Legăturii Solemne a aceluiaşi an, Scoţia a făcut parte integral din încercare.
Adunarea Westminster a fost unul dintre cele mai importante, dacă nu cel mai important consiliu din întreaga istorie a Bisericii Creştine. A fost cu siguranţă cea mai importantă adunare din istoria Presbiterianismului, deaorece a produs Confesia Westminster a Credinţei şi Catechismele Mari şi Mici, care, încă de atunci, au rămas fundaţia doctrinală a Presbiterianismului, oriunde se găseşte aceasta.
Mulţi cred că această adunare a fost apogeul Reformei. Membrii săi au inclus mulţi dintre cei mai învăţaţi şi adevăraţi lideri Creştini dintre vorbitorii de Engleză. Drept adunare a şcolarilor Creştini, nu a fost niciodată egalată. A dat muncii lui Calvin, în special, însă şi celorlalţi reformatori, o expresie, permanenţă şi influenţă bogată. Era pur şi simplu Presbiterian în nume şi caracter. Presbiterianismul a devenit astfel completarea reformei doctrinei şi guvernului bisericii, conform învăţăturilor din Biblie, pentru vorbitorii de limbă Engleză.
Presbiterianismul în America
În vreme ce Presbiterianismul devenea proeminent în Anglia, au apărut coloniile Engleze din Noua Lume, iar Puritanii şi Presbiterii au avut un rol de frunte în programul de colonizare. Toată lumea ştie despre aşezările Puritane din Noua Anglie.
Deşi aceşti Puritani erau fraţi spirituali ai Presbiterilor de acasă, legătura era mai puţin formală când au venit în Lumea Nouă înainte de Adunarea Westminster. John Cotton, liderul Noilor Englezi, a fost invitat la Adunare, dar nu s-a dus.
În jurul anului 1707, Presbiterienii din Coloniile de Mijloc erau numeroşi, astfel au format primul presbiteriu din America. În câţiva ani şi cu multe eforturi din partea lui Francis Makamie şi alţi Presbiteri, mişcarea s-a răspândit din New Zork şi Pennsylvania în Virginia şi Carolina. Drept rezultat, în 1789, s-a ţinut prima Adunare Generală.
Creşterea originală a Presbiterianismului în Coloniile de Mijloc a fost în mare partă datorită marilor emigrări ale Scoţienilor şi Scoţieni-Irlandezilor (Scoţieni ce au fugit în Irlanda în vremea persecuţiei). De exemplu, peste 30,000 de Presbiteri au ajuns din Irlanda în doi ani, 1771-1773. În perioada Războiului de Revoluţie, s-a estimat că două din trei milioane de oameni din colonii erau fel de Calvinişti (Reformaţi).
În vreme ce Presbiterianismul s-a răspândit în sud şi vest peste munţi, a rămas loial moşternirii sale. În anul 1729, prin Actul Adoptiv, biserica şi-a proclamat loialitate Confesiei Westminster şi Catechismelor, declarându-le ca doctrină şi guvernare standard.
Biserica Sudică
În anul 1861, Presbiterienii din sud au format propria lor biserică şi s-au separat de cei din nord. Se presupune că slavia a separat Spresbiteranismul. Faimoasa Hotărâre Gardiner Spring oferită Adunării Generale din 1861, a fost ocazia divizării. Liderii din nord au reuşit să aducă o soluţie, încredinţând biserica Presbiteriană în mod oficial în ajutorul guvernului federal, în legătură cu secesiunea. Totuşi, acest act ce a rupt în sfârşit spatele bisericii, era doar punctul culminant al lungii istorii tensionate.
Problemele duc mult mai adânc decât politica. Presbiterianismul din nord era demult invadat de erezii. Noua Anglie era deja sub controlul virtual al teologiei liberale – astăzi centrul Universalismului şi Ştiinţei Creştine. Mulţi slujitori din nord s-au îndepărtat de standardele bisericii conţinute la Confesiunea de Credinţă de la Westminster. În anul 1837, acest lucru a dus deja la o despărţire dintre “Noua Şcoală” şi “Vechea Şcoală”. Presbiterii din sud favorizau punctul de vedere al “Vechii Şcoli”, ei luând deasemenea o iniţiativă puternică împotriva activităţii polotici din partea bisericii. Ei au simţit că asemenea activitate era contrară Evangheliei şi poziţiei istorice a Presbiterianismului.
În anul 1861, prima Adunare Generală a Bisericii Presbiteriene din Sub a avut loc în Augusta, Georgia, în prima clădire a bisericii Presbiteriene (încă în picioare), reafirmând loialitatea lor către Presbiterianismul istoric şi către Confederaţie. După război, Biserica Presbiteriană, Statele unite, era într-o poziţie puternică din punct de vedere doctrinal, pentru a proclama Evanghelia, chiar dacă membrii ei au suferit odată cu sudul în război şi era Reconstruirii.
De-alungul istoriei sale, Biserica Presbiteriană din Statele Unite a rămas loială Reformei, Standardelor Westminster şi Cuvântului lui Dumnezeu, asupra căruia este fondată. În ani mai recenţi, au existat îndepărtări semnificative atât în credinţă cât şi în ordine, fapt ce a distrust mărturia a ceea ce a fost cândva o biserică credincioasă. În 1974, tensiunile din ce în ce mai mari au dus la separarea a peste 250 de congregaţii pentru a forma nucleul noii Biserici Presbiteriene din America.
Astăzi, biserica Presbiteriană din America este cel mai mare corp conservativ Presbiterian din Statele Unite, cu 130,000 de membrii începând din 1984 şi biserici în aproape 50 de state.
Ascoiate cu PCA în alt nivel de relaţie prin Presbiterianismul Nord American şi Consiliul Reformat (NAPARC), sunt Biserica Presbiteriană Ortodoxă, Biserica Reformată Presbiteriană a Americii de Nord, Biserica Creştină Reformată, Biserica Asociată Presbiteriană Reformată şi Biserica Presbiteriană Koreană.
Fostul profesor de istoria de la Colegiul Catawba, Salisbury, N.C., Dr. Singer, predă acum la Atlanta School of Biblical Studies şi Greenville Theological din Greenvile, Carolina de Sud. Acest sumar a fost scris în anul 1984.
