Istoria prezbiteriana

Biserica prezbiteriană din SUA este una dintre cele mai noi și vechi denominații din America. Suntem una dintre cele mai noi deoarece la data de 10 iunie 1983 cele două mari grupări prezbiteriene din SUA s-au unit după 122 de ani și au format Biserica Prezbiteriană SUA. Suntem una din cele mai vechi deoarece rădăcinile noastre merg până la primii oameni stabiliți în America. Majoritatea istoricilor confirmă că două trei pătrimi din americani au vederi teologice comune cu prezbiterienii în timpul războiului revoluționar. Ca și majoritatea ramurilor bisericii creștine din America, prezbiterienii au suferit multe divizări și reuniri. Dar nici una nu a fost atât de dureroasă ca și diviziunea cauzată de războiul civil. și nici o sărbătoare nu a fost așa de caldă ca la unirea Bisericii prezbiteriene SUA. La adunarea generală din iunie 1983, biserica prezbiteriană SUA și biserica unită prezbiteriană din SUA, cea sudică și cea nordică s-au unit devenind al treilea corp prezbiterian din lume.

PREZBITERIANISMUL PRIMAR

Acesta a fost caracterizat în Europa și America de o puritate doctrinară în care toate congregațiile și membrii aderau la credințe și practici identice. Azi, prezbiterianismul este o denominație unică în care este greu de caracterizat o congregație tipică sau un prezbiterian. Congregațiile noastre variază de la metropolitane cu mii de membrii, la biserici de țară cu 20 de oameni, de la cele de clasă mijlocie la cele de lux. Închinarea noastră, accentul teologic și stilul diferă de la congregație la congregație. Suntem diverși etnic și social și răspândiți în SUA. Prezbiterienii au o înțelegere comună că sunt aleși de Dumnezeu ca să fim ucenici ai lui Isus Hristos și această forță unificatoare este mai puternică decât diferențele dintre noi.

CUM A ÎNCEPUT PREZBITERIANISMUL

Mișcarea istorică este parte a celei reformate, deoarece este una din ramurile primare ce au ieșit din reforma protestantă. Mișcarea se mai numește calvinism, deoarece John Calvin a articulat majoritatea ideilor cheie din prezbiterianism în Geneva, Elveția în sec. 16

JOHN CALVIN

Când Calvin a devenit lider religios, reforma protestantă era deja bine stabilită de Martin Luther în Germania și Huldrich Zwingli în Elveția. Calvin s-a născut în Noyon, Franța în 1509. A studiat la universitatea din Paris , ulterior legea, teologia, literatura clasică la universitățile din Orleans și Bourges. La 20 de ani era deja învățat clasic recunoscut și autor al unei cărți. În 1533 ori 1534, Calvin a devenit convertit la Protestantism. A criticat scrierea protestantă a noului rector al universității din Paris și a trebuit să fugă din oraș. La 26 de ani, ascuns de autoritățile franceze catolice, a scris și publicat o carte intitulată Instituțiile religiei creștine, o expresie sistematică a înțelegerii sale despre credința protestantă. Datorită acestei cărți, Calvin a devenit brusc lider major în reforma protestantă din Europa. Instituțiile a fost editată, lărgită și republicată de mai multe ori în timpul vieții lui Calvin și tradusă în sute de limbi. Calvin s-a stabilit în Geneva, oraș protestant, unde a devenit pastor St. Peters. Cariera sa la Geneva a avut multe urcușuri și coborâșuri, dar el a devenit lider politic și spiritual. Sub conducerea lui, timp de generații, Geneva a fost centrul mișcării reformate. A devenit un adăpost pentru exilații protestanți care fugeau de catolici și un centru de pregătire teologică pentru clericii reformați.

JOHN KNOX

Chiar dacă Geneva era centrul mișcării reformate, prezbiterienii americani sunt legați de mișcare prin alt John, scoțianul John Knox. Tânăr preot trecut la protestanți, bodygard pentru George Wishart, învățat protestant. În 1546, Wishart a fost arestat, condamnat șia rs pe rug pentru erezie, din ordinul Cardinalului David Beaton. Reacția protestanților din estul Scoției a fost revolta, l-au ucis pe cardinal și s-au închis în castelul St. Andrew. Acolo, John Knox a fost ales lider spiritual al protestanților rebeli. Catolicii scoțieni ajutați de soldații francezi au intrat în castel și protestanții, cu Knox, au devenit sclavi pe navele franceze. La un an și jumătate de sclavie, Knox a fost eliberat de protestanții englezi și a devenit predicatorul de curte al regelui Edward VI din Anglia. După moartea lui Edward, Knox s-a alăturat exilaților protestanți spre Geneva unde a studiat sub Calvin, s-a rededicat cauzei reformate și a slujit ca pastor exilaților vorbitori de limbă engleză.

John Knox s-a întors în Scoția în 1559 când națiunea era gata de revoluție. Război după război scăzuse numărul populației. Guvernul era o coaliție slabă de lideri feudali sub regina franceză Maria de Guise. După prima predică a lui Knox la Perth, au izbucnit răscoale și revoluția s-a întins rapid. Sub conducerea lui Knox, revoluția a avut succes și nu a fost sângeroasă. În vara lui 1560, trupele străine plecaseră. Maria de Guise era moartă, puterea era în mâinile parlamentului scoțian și biserica Scoției a devenit prezbiteriană. Chiar dacă reforma a fost ulterior schimbată de catolica Maria, regina scoțienilor, Scoția a devenit prezbiteriană sub conducerea lui John Knox.

IMPACTUL PREZBITERIAN ASUPRA AMERICII

Primii locuitori ai coloniilor americane erau protestanți reformați exilați din Anglia, Scoția, Irlanda de nord și Europa. Mulți erau prezbiterieni. Cel mai mare grup de prezbiterieni erau imigranții irlandezi scoțieni din Irlanda de nord care s-au stabilit inițial în Pennsylvania, Virginia și Caroline. Primele biserici prezbiteriene s-au format în America la finele sec. 17 și prima prezbiterie s-a format în 1706 de către Francis Makemie, părintele prezbiterianismului american. Makemie a ajuns în Maryland în 1683 ca misionar din Irlanda de nord. A început să călătorească stabilind biserici prezbiteriene, dintre care 5 există și azi. A călătorit în Marea Britanie și a adus predicatori și în 1706 a format clerici prezbiterieni în prima prezbiterie americană. Aceasta a fost recunoscută ca prima denominație organizată din America și începutul prezbiterianismului american. Prezbiterienii erau parte a războiului revoluționar, iar unii lideri englezi au numit-o rebeliunea prezbiteriană. Credința prezbiteriană în democrație și libertate i-a dus de partea patrioților și majoritatea istoricilor sunt de acord că înțelegerea prezbiteriană despre guvernarea bisericii a influențat puternic formarea Constituției SUA. Unicul cleric care a semnat declarația de independență a fost John Witherspoon, președintele prezbiterian de la Princeton. În coloniile sudice, clericul tânăr prezbiterian, Samuel Davies a combinat patriotismul cu fervoarea evanghelică și a predicat cauza independenței și dragostea lui Hristos. Înainte de a murit la 38 de ani, stabilise câteva biserici, îl influențase pe Patrick Henry, formase prima prezbiterie sudică și slujise ca președinte de colegiu. În 1789, după formarea SUA, câțiva prezbiterii americane și sinoade s-au unit pentru prima adunare generală a bisericii prezbiteriene din SUA. De atunci biserica prezbiteriană SUA există ca biseriă națională.

CE CRED PREZBITERIENII?

Credem că fiecare persoană trebuie să aibă 2 surse de autoritate pentru credința sa – Scripturile și crezurile istorice și mărturiile bisericii. Prezbiterienii au afirmat Biblia ca autoritate supremă și sursă a credinței și practicii și a puterii răscumpărătoare a lui Dumnezeu. Credem că Biblia a fost scrisă de persoane inspirate de DS, pentru a-Și revela dragostea. Scripturile conțin povestiri remarcabile și misterioase despre dragostea lui Dumnezeu pentru omenire și descoperirea Sa în Isus Hristos. Pentru aceasta este Cuvântul lui Dumnezeu pentru prezbiterieni.

CONFESIUNI ȘI CREZURI

Biserica prezbiteriană SUA este o biserică confesională. Credința noastră de bază este întrupată într-o serie de crezuri, afirmații doctrinare și mărturii produse de concilii bisericești. În scrierea afirmațiilor confesionale, prezbiterienii au afirmat mereu că toate declarațiile trebuie să reflecte adevărurile găsite în Biblie. Două din crezurile noastre, cel apostolic și cel nicean sunt afirmate de majoritatea creștinilor. Unele mărturii importante au autoritate numai pentru unele corpuri prezbiteriene. Unele din aceste confesiuni sunt:

• Confesiunea scoțienilor scrisă de John Knox și alți 5 reformatori scoțieni după revoluția din 1560 din Scoția.
• Confesiunea Westminster scrisă de un congres de clerici puritani din Biserica Angliei care timp de 9 ani s-au întâlnit în sec. 17. Deși a avut un impact mic asupra Angliei, confesiunea Westminster a influențat crezurile din Scoția și SUA.
• Confesiunea din 1967 a fost scrisă de un comitet special al bisericilor prezbiteriene unite din SUA, prezbiterienii nordici. A fost modificată printr-un proces legislativ lung și adoptată de adunarea generală ca o confesiune a bisericii. Aceste confesiuni sunt baza doctrinară, moștenirea bisericii prezbiteriene SUA.
• Declarația de credință (PCUS) a fostei biserici prezbiteriene din SUA, prezbiterienii sudici este folosită la închinare și educația creștină deși nu a fost adoptată constituțional ca și confesiune.

Prezbiterienii au accentuat mereu educația și studiul personal și fiecare membru este încurajat să studieze Scripturile, să examineze confesiunile și crezurile, să caute călăuzirea DS în identificarea credinței proprii. Prezbiterienii americani au accentuat istoric necesitatea toleranței. credem în adevărul doctrinei noastre, afirmăm persoanele și denominațiile cu credințe diferite ca membrii deplini ai trupului lui Hristos.

CRED PREZBITERIENII ÎN ACELEAȘI LUCRURI CA ȘI ALȚI CREȘTINI?

Majoritatea credințelor creștine sunt la fel. Credința prezbiteriană despre Dumnezeu, har, Isus Hristos, justificare prin credință, DS, preoția tuturor credincioșilor și alte doctrine similare cu ale protestanților.

DUMNEZEU: confesiunea Westminster declară: este doar un singur Dumnezeu viu, infinit, perfect, pur în spirit, imutabil, imens, etern, incomprehensibil, atotputernic, înțelept, liber, sfânt, absolut, iubitor, plin de har, milă, răbdător, bun, adevărat, iertător. În unitatea dumnezeirii sunt 3 Persoane: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu DS. Dumnezeu este realitatea care sfidează definirea. Comunicarea cu Dumnezeu înseamnă comunicarea cu incomunicabilul. Scrierile despre Dumnezeu conțin atribute, nu definiți. în analiza finală, dacă am putea defini pe Dumnezeu, L-am limita și nu ar mai fi Dumnezeu. Dumnezeu poate fi subiectul reflexiei academice dar poate fi cunoscut numai prin experimentarea plinătății misterului Său.

HARUL: Dumnezeu iubește fiecare persoană și caută să ierte. Dragostea și iertarea constante sunt gratuite. Nu putem face nimic ca să le merităm sau câștigăm. Acesta este harul lui Dumnezeu

HRISTOS: Dumnezeul dragostei și iertării este un concept imposibil pentru noi de înțeles. Misterul pe care îl numim Dumnezeu, s-a revelat nouă cu formă umană, Isus din Nazaret. Cuvintele și faptele lui Isus, cum sunt în Scripturi ne ajută să înțelegem natura iubitoare a lui Dumnezeu. . actul Lui de supunere finală arată dorința lui Dumnezeu de împăcare cu lumea. Dumnezeu L-a înviat pe Hristos din morți, Isus este Domnul vieții, răscumpărătorul, capul bisericii.

JUSTIFICAREA PRIN CREDINȚĂ: cap. 11 din confesiunea Westmister este despre: suntem justificați sau iertați, nu prin faptele noastre bune, ci prin credința în Isus Hristos. Dacă credem că moartea lui Isus a deschis calea spre dragoste și întregime, suntem justificați. justificarea ne aduce în relație cu Dumnezeu, înțelegând scopul lui Dumnezeu pentru noi, fiind eliberați de egoismul nostru, de vinovăție pentru incapacitatea noastră de a fi supuși lui Dumnezeu și salvați de frica de moarte fără sens.

DUHUL SFÂNT: Dumnezeu se descoperă azi în multe feluri, experimentate nu neapărat învățate. Experimentarea prezenței lui Dumnezeu în viața noastră și activitatea lui Dumnezeu în istorie sunt identificate prin Duhul Sfânt. Forța absolută și constantă a lui Dumnezeu din viețile noastre este un mister, pe care îl identificăm ca activitatea DS.

PREOȚIA TUTUROR CREDINCIOȘILOR: în slujba prezbiteriană a sfintei Cine, participanții trec pâinea și vinul de la unul la altul – simbol unic că fiecare este preot – noi credem că fiecare creștin are acces direct la Dumnezeu prin închinare, rugăciune, mărturisire personală și studiul Scripturii.

CREDINȚE PUR PREZBITERIENE: sunt unele lucruri aparte în doctrinele prezbiteriene. Majoritatea minore și greu de distins. Dar sunt două doctrine – suveranitatea lui Dumnezeu și predestinarea – care au fost identificate ca unice contribuții ale teologiei reformate la credința creștină. Majoritatea diferențelor minore din credința reformată reies din aceste două concepte. Suveranitatea lui Dumnezeu. Axarea credinței prezbiteriene este centrată pe Dumnezeu. Dacă acest lucru se poate spune despre toți creștinii virtual, suveranitatea, puterea și misterul lui Dumnezeu sunt accentuate mai mult de prezbiterieni. Pentru noi, Dumnezeu este mereu o ființă care se relaționează la noi personal. El este Dumnezeu Tatăl, creatorul tuturor lucrurilor. Dumnezeu Fiul, răscumpărătorul iubitor și Dumnezeu DS, sfințitorul care este activ în lume. Credința se centrează pentru prezbiterieni pe încrederea absolută că Dumnezeu este domnitorul absolut și protectorul a toate. Adevăratul scop al oamenilor este să iubească pe Dumnezeu și să protejeze ce a creat El.

PREDESTINAREA: accentul pus de noi pe puterea și maiestatea lui Dumnezeu a dus la controversata doctrină a predestinării – credința că Dumnezeu predestinează cu înțelepciunea Sa unii oameni la cer și alții la iad. Trei lucruri au condus istoric prezbiterienii spre această concluzie. Multe persoane care vin în relație cu Dumnezeu simt că sunt alese deoarece cred că ei nu au făcut nimic să câștige dragostea aceasta. Este evident că unele persoane care vin în contact cu Dumnezeu o fac ușor, iar altele greu. NT afirmă că Dumnezeu știe dinainte cine se va întoarce la El și cine va pleca. Dumnezeu lucrează spre binele celor care-L iubesc, pe care i-a chemat după scopul său. Cei aleși de Dumnezeu sunt puși deoparte deja , sunt chemați, proslăviți. Romani 8:28-30 1EV înțelegerea clasică a doctrinei predestinării duce la aroganță și auto neprihănire. Unii sfidează pe alții, crezând că numai ei sunt aleși. alții accentuează acțiunile lui Dumnezeu, ca și cum ei nu mai au responsabilități. poate este mai potrivit azi să înțelegem predestinarea și voința liberă ca fiind legate. Accentul este pus pe activitatea lui Dumnezeu de salvare la care credincioșii răspund cu credință. Dumnezeu salvatorul dorește ca toți să fie salvați 1 Tim. 2:4.

SACRAMENTELE RECUNOSCUTE DE PREZBITERIENI: noi recunoaștem 2 sacramente: botezul și Cina. Dăm un grad înalt liturgic și mistic acestor sacramente. Experimentăm harul lui Dumnezeu în alte activități ca și confirmarea, ordinarea, căsătoria, învățarea, predicarea, slujirea socială.

CÂND ȘI CUM BOTEAZĂ PREZBITERIENII: noi botezăm copiii, tinerii, adulții și cerem părinților să jure pentru copii, ca exemplul vieții lor să ducă copii spre Hristos, până primesc salvarea. La 12 ani, copiii prezbiterieni participă la cursuri câteva săptămâni și sunt acceptați în biserica activă. Tinerii ratifică jurămintele făcute de părinții lor la botez. Credința părinților lor se completează cu credința lor. Botezul prezbiterian este prin stropire în numele Tatălui, Fiului și DS.

CUM SERBEAZĂ PREZBITERIENII CINA: ei folosesc Cina, Comuniunea și Euharistia. Modelul diferă de la congregație la congregație. Modelul este liturghia din primul secol. Credem că consacrarea pâinii și sucului se face de un lucrător ordinat, care stă în fața mesei, cu fața spre altar. Elementele – pâinea și mustul – sunt distribuite de la persoană la persoană. Nu credem că trupul și sângele lui Hristos sunt fizic prezente , ci Hristos este prezent spiritual, iar sacramentul este mijlocul prin care harul și dragostea sunt disponibile pentru credincioși. masa Domnului este pentru toți care doresc să se pocăiască de păcate, să trăiască în dragoste, pace cu aproapele, să păzească poruncile lui Dumnezeu. Noi nu limităm Cina la membrii sau la prezbiterieni. Toți sunt invitați la masa Domnului.

PĂREREA PREZBITERIENILOR DESPRE CHESTIUNILE SOCIALE ȘI LEGALE: biserica prezbiteriană are o istorie lungă de grijă pentru justiția socială și membrii șu curți care adesea au luat poziție cu privire la chestiuni controversate ce implică principii creștine. Prezbiterienii vechi s-au opus sclaviei, traficului cu alcool, jocurilor de noroc, exploatării industriale, războiului, tratamentului cu cruzime al prizonierilor. S-au implicat în îngrijirea persoanelor și în schimbarea instituțiilor în societăți.

SUNT PREZBITERIENII ECUMENICI?

Organizațiile ecumenice cu activități evanghelice cooperative naționale, Conciliul național al bisericilor, consultarea despre uniunea bisericilor, alianța mondială a bisericilor reformate. Este ceva comun să vedem prezbiterienii în staff-ul organizațiilor non-denominale și inter-denominale. În ultimele 3 decade, prezbiterienii au fost activi în sprijinirea lucrării de misiune, prin eforturi inter-denominale.

PĂREREA PREZBITERIENILOR DESPRE EDUCAȚIE

O trăsătură istorică a prezbiterienilor în lume este accentul pus pe educație. Calvin și Knox au fost responsabili pentru dezvoltarea sistemului educațional și prezbiterienii din coloniile americane au fost pionierii educației publice înalte. Biserica prezbiteriană SUA susține educația clericilor și încurajează sprijinul bisericii pentru educație. Aceasta este istoric legată de multe colegii și universități.

CE ÎNSEAMNĂ PREZBITERIAN?

Ne numim astfel deoarece aderăm la o formă prezbiteriană de guvernare bisericească în care toată autoritatea este a adunării, cu reprezentați laici și clerici. Reprezentanții aleși sunt numiți prezbiteri de la termenul grec “presbuteros” tradus bătrân în Biblie. Membrii aleși sunt numiți bătrâni. Trei principii ale tradiiei reformate importante pentru înțelegerea noastră sunt:

1. structura bisericii trebuie să se bazeze pe Scriptură
2. totul trebuie făcut ordonat
3. guvernarea trebuie să fie în mâini responsabile ale adunărilor reprezentative, nu individuale.