de Dr C. Matthew McMahon
Au existat valuri mari de discuții despre consecințele decretelor legale, guvernul bisericii și oficiul succesiunii Puritane de-a lungul ultimilor doi ani. Unele concluzii din acele discuții par să “împingă agenda” spre locuri unde majoritatea nu vor să ajungă, sau sunt de părere că unii greșesc grav. Personal, am scris un articol despre acest subiect care are (în opinia mea legată de Presbiterienii Westminster) unele consecințe devastatoare asupra Guvernului bisericesc Independent și abilitatea sa de a menține decretele legale și succesiunea oficiului. Totuși, în înțelegerea ideilor cheie asupra acestui subiect, există unele concesiuni ce trebuie făcute pentru a plasa consecințele decretării legale și o cerere asupra succesiunii oficiului într-o lumină favorabilă fără impunerea consecințelor logice spre locuri în care nu pot ajunge din punct de vedere teologice fără a nu deranja pacea Bisericii vizibile a lui Hristos. Deasemenea, articolul pe care l-am scris anterior a fost astfel conceptul pentru a aranja aceste categorii într-o opinie mai biblică și confesională.
Există trei arii care au fost discutate: 1) Succesiunea Ministerială asupra și împotriva Succesiunii Apostolice, 2) Decretarea Legală a Bătrânilor, și 3) Forma Guvernului Bisericii Presbiteriene ca o entitate aleasă superior peste și împotriva Independenței și altor forme de guvernare. Argumentele ce au fost făcute erau astfel: decretarea legală poate fi îndeplinită doar prin influența bătrânilor (I Tim. 4:14). Bătrânii aleși legal sunt cei care pot decreta sacramentele și să predice, și să aleagă alți bătrâni. Acest lucru cere o investigație asupra succesiunii ministeriale ce învață că o linie constantă de preoți doctrinali puternici, și preoți aleși legal proveniți din linia și autoritatea apostolilor, sunt singurii care pot decreta altora să se alăture lor. Apostolul Pavel a ales bătrâni în Ephesus, aceia au ales pe alții și tot așa. Acest lucru în schimb ridică întrebarea despre Guvernul Presbiterian și adevărul legat de structura guvernamentală din biserica timpurie, la fel ca și Reforma și Standardele din Westminster, și că istoria demonstrează invaliditatea tuturor formelor de guvernare ce nu au legătură. Consecința acestei logici este că succesiunea ministerială, fiind adevărată, validează Presbiterianismul ca fiind biserica vizibilă adevărată, și invalidează toate celelalte biserici, declarându-le false.
Pe cealaltă parte a monezii, alți oameni (unii care sunt chiar Presbiterieni) au argumente împotriva acestei păreri, având o anumită dificultate cu această analiză, iar ideea lor spune astfel: urmând succesiunea ministerială, lasă un număr de considerații practice de neexplicat de vreme ce, după cum știm, este imposibil să găsești o cale completă și sigură ce duce din ziua noastră, și diferite denominații Presbiteriene, înapoi la perioada Reformei, și astfel la Apostolii originali. În esență, dacă această “succesiune ministerială” este corectă, atunci rămânem azi fără o biserică vizibilă, deși acea linie de gândire “ar putea” fi bună din punct de vedere doctrinal. Dacă succesiunea ministerială este adevărată, iar decretarea legală alipită succesiunii dă naștere unei linii solide și puternice de-alungul istoriei bisericii, nu vom putea niciodată să o găsim și astfel, suntem lăsați fără adevărata biserică astăzi. Deasemenea, astfel de gândire nu este pe aceeași linie cu Confesiunea Westminster a Credinței ce spune: “Această biserică catolică a fost uneori mai mult, iar alteori mai puțin vizibilă. Iar unele biserici în particular, care sunt membre, sunt mai mult sau mai puțin pure, conform doctrinei evangheliei care este învățată și îmbrățișată, decretele administrate, și venerarea publică înfăptuită mai mult sau mai puțin pură prin ele.” [3] Deasemenea, pare să violeze natura bisericii vizibile după cum e evidențiat în Confesiunea Westminster de Credință când spune astfel: “Biserica vizibilă, care este deasemenea catolică sau universală sub evanghelie (nu restricționată la o nașiune, ca înainte sub lege), constă din toți cei care peste tot în lume profesează adevărata religie; și a copiilor lor: și este regatul Domnului Isus Hristos, casa și familia lui Dumnezeu, din care nu există o șansă normală de salvare.” [4] Dacă non-Presbiterienii și bisericile lor nu sunt adevărați în profesie, atunci nu există biserici vizbile pe planetă în ziua de astăzi. Așadar, succesiunea ministerială nu poate fi validă. Acest lucru spun ei împotriva argumentelor vechi.
De partea Succesiunii Ministeriale, acești Presbiterieni încearcă să dovedească că ceea ce Confesiunea Westminster a Credinței spunea (prin citatele de mai sus despre biserica vizibilă) era ceea ce ei au poruncit mai departe și au scris în lucrările ca Jus Divinum, și alte documente Westminsteriene ce au o greutate mare în argumentul Dreptului Divin. Pe de altă parte, al doilea grup de Presbiterieni nu poate vedea cum Confesiunea Westminster a Credinței poate spune un lucru, dar să se gândească la altul. Confesiunea nu poate spune: “toți cei ce profesează adevărata religie” sunt bisericile, și să scrie: “Există doar două sacramente… niciuna nu poate fi respinsă de nimeni, ci doar de un preot al Cuvântului legal decretat.” Dacă doar un preot care are dreptul de a scăpa de sacramente și semnele unei biserici adevărate include “dreptul administrării sacramentelor”, atunci cum putem să ne împăcăm cu aceste păreri și/sau să ne corectăm gândirea? Aceste păreri par incompatibile.
Răspunsul se află în categoriile în care aceste aidei se încadrează. Ele nu sunt compatibile în aceeași categorie, însă sunt foarte compatibile în categorii separate. Succesiunea Ministerială nu poate fi egalată cu Guvernul Presbiterian, deși poate fi cu un decret legal (și voi separa aceste lucruri de-alungul lucrării). Problema de față, după cum a fost argumentată în controverse și dezbateri, nu este una ecleziastică, ci mai degrabă una teologică. Nu este o simplă problemă legată de o formă ecleziastică și de ordinea bisericii, ci mai degrabă, baza doctrinală pentru care există biserica. Această diferență a fost sesizată în cercurile academice ca esse al bisericii vizibile comparată cu bene esse a bisericii vizbile (două categorii distincte). Aceasta este diferența dintre esența sau existența bisericii peste și împotriva bunei conduite a bisericii. Când cineva încearcă să definească fundația și existența bisericii, se vorbește despre esse a bisericii, nu despre bene esse. O naratică ajutătoare asupra definiției esse a bisericii este Matthew 16:15-18: “El le-a spus lor: Cine spuneți că sunt?” Simon Petru a răspuns: “Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu.” Isus a răspuns: “Binecuvântat să fi tu, Simon Bar-Jonah, deoarece trupul și sângele nu ți-au spus asta, ci Tatăl meu care este în rai. Și deasemenea îți spun ție că ești Petru, iar pe această piatră Eu îmi voi clădi biserica Mea, iar porțile Hadesului nu vor învinge împotriva ei.” Aici, Biserica lui Hristos este fondată pe cei ce profesează adevărata religie, la fel cum spune Confesiunea Westminster a Credinței. Petru, în această situație, depune fundația bisericii, ce se află pe sunetul doctrinei ce înconjoară persoana lui Hristos, Treimea, Mântuitorul, și o serie de alte probleme teologice de acest fel ce apar în declarația sa confesională. 1Corinthians 1:2 vorbește deasemenea despre aceeași idee când Pavel spune: “Pentru biserica lui Dumnezeu ce se află la Corinth, pentru cei ce sunt sanctificați prein Isus Hristos, numiți sfinți, împreună cu toți cei care în fiecare loc cheamă numele Isus Hristos ca Domnul nostru, atât ai lor cât și ai noștrii.” Comentând asupra extinderii Bisericii vizibile, Pavel spune: “La fel cum trupul este unul și are mulți membrii, dar toți fac parte dintr-un trup, și sunt un trup, la fel este și Hristos. Deoarece printr-un Duh suntem toți botezați într-un singur trup – fie că suntem Evrei sau Greci, sclavi sau liberi – și toți am băut dintr-un singur Duh!” (1 Corinthians 12:12-13). Cu acest lucru în minte, trebuiesc luate anumite provizii teologice în stabilirea bisericii și continuarea biericii bazate pe esse. Asta înseamnă că Guvernul Bisericesc (care nu întră niciodată în contextul acestor Scripturi) nu face parte din esse-ul bisericii. Esse-ul Bisericii ca și “comuniunea sfinților” nu poate include niciodată un guvern ce sprijină administrarea psihică a oamenilor. Uniunea desprinsă de aici este uniunea spirituală a bisericii pe cheltuiala organizației sale exterioare. Nu poate fi o entitate ce există doar prin motiv al acestei naturi psihice (la fel ca și cu Biserica Romană și concepția sa de Succesiune Apostolică). Hristos a fondat biserica pe mai multe baze diferite, nu doar pe organizarea externă externă a Guvernului Presbiterian. Biserica nu se află în mâinile oamenilor ce organizează o succesiune legală, ci în “mâinile” Duhului Sfânt care evidențiază biserica prin comuniune spirituală; “deoarece regatul lui Dumnezeu nu este băutura și mâncarea, ci dreptatea și pacea și bucuria prin Duhul Sfânt!” (Romans 14:17). Astfel, Succesiunea Ministerială nu poate fi legată de esse¬-ul Bisericii. Totuși, asta nu scoate din ecuație decretarea legală a guvernului Presbiterian și Succesiunea Ministerială după cum ne dă Hristos abilitatea de a implementa acestea pentru bene esse-ul Bisericii. Ele rămân importante, chiar și într-un stadiu critic de importanță, dar nu importante din punct de vdere fundamental ca și ceea ce dictează “adevărata religie”.
Cum, atunci, poate fi biserica vizibilă definită în esse-ul ei dacă nu poate fi definită prin identificatoare organizatorii externe? Asta nu este pentru a spune că biserica vizibilă nu poate fi văzută – este sigur că se poate vedea. Însă după cum spune Confesiunea Westminster a Credinței: “este uneori mai mult, alteori mai puțin vizibilă.” Bazându-se pe asta, Biserica ar putea fi mai mult sau mai puțin vizibilă din cauza felului în care ideile ecleziastice și organizațiile externe sunt implementate, sau nu. Și totuși, definind biserica în esența sa, este diferit ca punând-o printre marcaje externe. Calvin, în lucrarea sa, The Necessity of Reforming the Church, spune că bisericile trebuiesc determinate de trei marcaje: “Lăsați ca trei să fie o examinare a doctrinei noastre, a formei noastre de administrare a sacramentelor, și metoda noastră de guvernare a bisericii; și în niciunul dintre acestea trei nu se va găsi că am făcut vreo schimbare asupra formei antice, fără încercarea de a restaura totul la standardele exacte ale Cuvântului lui Dumnezeu.” În “guvernarea” Bisericii, Calvin se referea la disciplina bisericii. Sub o doctrină puternică el se referea la: “Toate controversele legate de doctrinele legate ori de legitimitatea venerării lui Dumnezeu, fie de baza salvării.” [5] Astfel, cele trei marcaje s-au transformat în 1) doctrină puternică, 2) dreptul de administrare a sacramentelor, și 3) dreptul de administrare a disciplinei bisericii. Dacă aceste marcaje nu există, atunci Reforma, și automat a doua și a treia generație de reformatori, nu ar fi crezut că biserica este una adevărată. Asemenea criteriu a exclus Biserica Romană, de exemplu. Asta este urmată de Confesiune când spune: “biserica vizibilă, care este deasemenea catolică sau universală sub evanghelie (nu constrânsă la o singură națiune, ca înainte, sub lege), constă în toți cei care, oriunde în lume, profesează adevărata religie.” [6] Această “religie adevărată” este legată de marcajele sale printr-o biserică vizibilă adevărată. Acesta este -esse-ul Bisericii.
Astfel, biserica vizibilă, după cum declară Confesiunea Westminster de Credință, ar trebui definită ca “toți cei ce peste tot în lume profesează adevărata religie.” Astăzi, alte denominații declară la fel: Cartea OPC a bisericii spune: “Unitatea vizibilă a Trupului lui Hristos, deși nu distrus în totalitate, este obscurat în mare parte de diviziunea bisericii Creștine în grupuri diferite sau denominații. În asemenea denominații, Creștinii exercită o legătură unii față de alții în doctrină, venerare și ordine pe care nu o exercită pentru alți Creștini. Cele mai pure Biserici sub rai sunt subiectul încurcărilor și erorii, iar unele s-au îndepărtat grav de puritatea apostolică; și totuși toate acestea ce susțin prin disciplină Cuvântul și sacramentele în integritatea lor fundamentală, trebuie să fie recunoscute ca o manifestare adevărată a bisericii lui Isus Hristos. Toate bisericile de acest fel trebuie să caute o legătură mai strânsă, conform tuturor principiilor spuse mai sus.” Cartea PCA a ordinului Bisericesc spune: “Această unitate vizibilă a Trupului lui Hristos, deși obscurată, nu este distrusă de diviziunea sa în diferite denominații ale Creștinilor profesanți; însă toate acestea ce mențin Cuvântul șiSacramentele în integritatea lor fundamentală, trebuie să fie recunoscute ca ramuri adevărate ale Bisericii lui Isus Hristos.” (2:2). Cartea RPCGA a ordinii bisericești spune: “Există o singură Biserică generală vizibilă, susținută în Noul Testament… Anumite biserici vizibile, ca membrii ai bisericii generale, sunt numite deasemenea în Noul Testament. Anumite biserici în timpurile primitive au fost făcute de către sfinții vizibili, și aveau atribute ca: vârsta potrivită, credința profesată pentru Hristos și ascultare lui Hristos, conform regulilor de credință și viață predate de Hristos și Apostolii Săi.” [7] Cu alte cuvinte, o biserică biblică se învârte în jurul unei profesii a “adevăratei religii”; iar acest lucru, sau ceea ce biserica timpurie numea regula fidei, a fost susținut în continuare de-alungul istoriei bisericii, prin Reformă, și totodată aceleași învățături ale lui Augustin și ale bisericii timpurii. Această “religie adevărată” este împărțită în trei marcaje ce rămân o ancoră constantă pentru noi. Fără aceste marcaje, o biserică nu este adevărată. Fără aceste marcaje sau absența unuia dintre ele, o biserică este falsă.
Organizarea externă a bisericii, ca legea decretului, succesiunea ministerială și forma Presbiteriană a Guvernului Bisericesc, aparțin bisericii vizibile în bene esse. Unii vor spune: “Nu înțeleg de ce conducerea bătrânilor aparține de esse-ul bisericii. Nu spunea Pavel că așa se fac preoții, și nu este asta o parte din succesiune?” Susțin argumentul, însă acesta nu poate sta în lumina întrebării teologice ce se află în jurul eșecului lui Hristos de a scoate în evidență biserica Sa. Hristos nu a eșuat, însă acest fel de rațiune duce la eșecul Său de a stabili biserica Sa. Aici, trebuie menținută o distincție între cele două părți ale bisericii: esse și bene esse. Succesiunea Ministerială nu poate fi considerată în astfel de situație ca fiind fundația bisericii vizibile (după cum sugerează extremiștii Romani), nici nu poate fi dată la o parte cu ușurință (după cum vor Independenții). Totuși, succesiunea oficiului sau decretarea legală nu are nimic de a face cu esența sau existența bisericii. Acesta este motivul: esența bisericii este îm primul rând o întrebare teologică împărțită în două părți – 1) puterea lui Hristos de a stabili biserica Sa vizinilă, și 2) faptul că succesiunea ministerială și decretul legal sunt importante doar pentru o parte a guvernului bisericii. Așadar, legat de primul punct, Hristos ar eșua să-și construiască biserica dacă acest punct, în orice moment, ar înceta să mai demonstreze existența unei organizații externe. Acest lucru duce la a doua parte ce susține că succesiunea ministerială și decretarea legală au sens în esse doar dacă există o conexiune puternică cu Apostolii, și o formă consistentă a unei guvernări de atunci până astăzi. Ambele părți eșuează lamentabil la susținerea esse-ului bisericii vizibile. De ce? După secolul 4, forma timpurie de guvernare a Presbiterienilor a încetat să existe, iar guvernul bisericii s-a schimbat într-unul Episcopian. Acesta din urmă s-a înclinat spre Prelatism, fapt ce a dus aproape imediat spre dictatura Pontifului Roman și a Bisericii Romano Catolice. Dacă organizația externă este semnul unei biserici adevărate (esse) și dacă Presbiterianismul este “adevăratul semn”, atunci după secolul 4, biserica lui Isus Hristos a încetat să mai existe ca până atunci. Presbiterianismul nu va fi renăscut pentru multă vreme, următoarea sa apariție fiind perioada Reformei și a Bisericilor Reformate (1100 de ani mai târziu), acest lucru ducând la solidificarea sa Prin Confesiunea Westminster și cea a Presbiterianismului Scoțian. Nu este posibil să spunem că Isus Hristos a reușit să îndeplinească construirea bisericii Sale și în același timp să eșueze prin asta. Dacă cineva crede că succesiunea ministerială este legată de semnul bisericii stabilite, și că acest lucru este exemplificat într-o organizare exterioară a bisericii omului, ca Presbiterianismul, atunci Hristos eșuează să-și țină promisiunea, iar porțile iadului vor învinge împotriva bisericii Sale. Din punct de vedere Teologic, atunci, asta este imposibil.
Dacă, totuși, definim orice reper extern al bisericii ca parte a binefacerii bisericii, atunci asta este cu totul altceva. Dacă, spre exemplu, ca un Presbiterian Reformat, pot spune cu siguranță că o congregație Independentă nu este nici reformată, nici presbiteriană în organizarea sa externă sau în fundamentele doctrinei sale din jurul părții ecleziastice. Fiid “Reformat” și fiind “Presbiterian” în termeni ecleziastici însemna ceva specific pentru istoria bisericii și pentru formulele teologice. Pot spune, ca un Presbiterian Reformat, că bisercai Congregațională ce respinge aceste lucruri, nu este asemeni lor. Este ceva diferit. Însă nu o pot numi “bisercă falsă” deoarce reperele lor ecleziastice sau organizatorii nu sunt prezente după cum ar trebui. Trebuie, atunci, să conclud că toate bisericile care profesează “adevărata religie” sunt defapt “biserici adevărate”. Acest lucru nu neagă, în orice fel, Succesiunea Ministerială, decretul legal sau guvernul bisericii după cum le-a lăsat Dumnezeu. Asemenea lucruri pentru binele bisericii. Fără ele, Biserica este bolnavă. Aceste lucruri sunt încă foarte importante.
Cât de important este Guvernul Bisericii în această situație pentru binele Bisericii? Adunarea Westminster a petrecut prea mult timp în deliberările sale asupra aspectelor guvernului bisericii. În Adunare erau Erastieni, Independenți, Presbiterieni, și alții, toți încercând să se răstoarne unii pe ceilalți pentru a-și împinge înainte propria formă de guvernare pentru stabilirea Religie Reformate în Anglia, Irlanda și Scoția. După ce dezbaterile ecleziastice s-au terminat, Presbiterienii au demonstrat că practic, Presbiterianismul era o formă de Guvernare ce era sancționată de Hristos, și de Drept Divin. Deasupra și împotriva Presbiterianismului, Independenții au încercat vehement să preia Adunarea cu speranță instituirii Independenței ca o biserică legală din punct de vedere guvernamental. Problema era critică de vreme ce punctul Ligii și Legământului Solemn și cel al Confesiunii Westminster de Credință urmau cele mai bine Reformate Biserici pentru stabilirea unei religii adevărate și pentru bunăstarea acesteia. Subiectul era foarte important pentru toți deaorece deși biserica vizibilă va fi stabilită de Hristos și Spiritul Său ca “toți cei ce profesează adevărata religie” în același timp în care buna ordine și propagarea adevăratei religii, și cea a bisericilor, va urma fără clintire maniera în care va fi răspândită în întreaga lume. Permiteți-mi să folosesc o ilustrare mai rudimentară: când un om stă în mașină pentru a se deplasa dintr-un loc în altul, tipul de mașină pe care o conduce îi permite să ajungă la destinație mai repede sau mai târziu, mai comfortabil sau nu, în funcție de ce mașină are. Dacă este o mașină de tuns iarba John Deer pe care el o conduce sub soarele fierbinte, îi va lua mai mult timp să ajungă din California în Florida, decât dacă ar fi condus un Lamborghini. În orice caz, chiar dacă este într-o mașină de tuns iarba sau un Lamborghini, el rămâne un om. Astfel, sau pentru întreaga ilustratre, “omul” este “biserica vizibilă”. Mașina este forma de guvernare la care aderă. Este foarte simplu. Dezbaterea din jurul Guvern[rii Bisericii nu este la fel de simpl[ ca spun\nd c[ o ma;in[ sau un vehicul este “mai bun” ca altul. Pentru bunăstarea bisericii, o formă de guvernare este un Drept Divin, dictat bisericii de Regele Isus, nu alții. Regele Isus spune Bisericii Sale ce fel de mașină să conducă, toate celelalte fiind păcătoase. În acest context, o formă de guvernare este adevărată și biblică, iar toate celelalte forme sunt moștenite în păcat. Acest lucru nu distruge biserica vizibilă; doar o face mai mult sau mai puțin vizibilă de-alungul istoriei.
Adunarea Westminster nu a fost tolerantă către orice formă de Guvernare cu excepția Presbiterianismului. De exemplu, George Gillespie a spus despre Independență: “Sub aceste culori drepte și pretexte își infiltrează sectarienii otrava, tolerarea lor provocatoare, distrugătoare de adevăr, distrugătoare de Biserică și Stat.”[8] Gillespie a numit Independența ca otravă, ce distruge adevărul, Biserica și Magristratura Civilă. Lucrarea Jus Divinium: Divine Right of Church Goverment, scrisă de Presbiterienii Westminster a fost scrisă special pentru a reduce argumentele absurde Independente, și pentru a asigura Dreptul Divin al lui Hristos în Presbiterianism. Bisericile ce funcționează înafara structurii guvernamentale prescrise (juriul divin al lui Hristos) sunt sectarieni și schismatici ce s-au despărțit de Biserica lui Hristos. Erau atât de dedicați încât au afirmat: “patru lucruri ce necesită pe drept să fie distruse de oricare Creștin bun: 1) o tolerare universală a tuturor religilor; 2) o admitere universală a tuturor oamenilor la Cina Domnului; 3) bunăvoință universală, deoarece Hristos a murit în egală măsură pentru toți, iar toți oamenii au dreptul de a fi salvați; 4) permisiune universală a oricare personă ce se consideră demnă de a predica fără decret.”[9] Cei ce au predicat fără decret erau cei decretați de congregații în mod regulat într-un oficiu ce era mai mult sugestiv. Erau convinși că asemenea drept divin era dat de Hristos, iar toate celelalte tipuri de guvernare bisericească era “juro humano”[10]. Ei i-au numit pe Erastieni drept “spirite perverse”[11], iar pe Independenți “confuzi”[12], propagând “anarhia”[13], și construind o fundație stricată.[14] Drept răspuns la asemenea acuzații grele, Independenții au publicat lucrarile The Apologeticall Narration, The Reason of dissenting Brethren și alte documente ca acestea, prin care au încercat să-și susțină proprile păreri. Totuși, Presbiterienii din Adunare, și preoții din Londra, la fel ca și cei Scoțieni, au scris îndârjit împotriva “tolerării” și “independenței” pentru a împiedica răspândirea anarhiei în cadrul bisericii vizibile. Daniel Cawdry, de exemplu, în scurtul său tract A Vindication of the Keys of the Kingdome of Heaven into the hands of the right Owners, spune că asemenea independență este o simplă “înțelegere greșită a oamenilor.”[15] Nu exista o lipsă de documente scrise ce apărau Presbiterianismul împotriva “otrăvii, erorilor și anarhiei” Independenților.[16] În toate astea, totuși, o personaă trebuie să nu uite că niciunul dintre ei nu credeau că bisericile Independente nu erau biserici adevărate care profesau adevărata religie. În schimb, ei erau doar de părere că vehicolul în care Independenții se deplasau erau păcătos și rău, și propaga anarhia. Asta însemna că biserica în care predica Thomas Goodwin, de exemplu, era încă o biserică adevărată, însă nu era ordonată corect pentru propria binefacere. Acest lucru a dat naștere deasemenea și îndoielii asupra decretului legal al Independenților, și demonstra că există o nevoie fundamentală pentru succesiune ministerială după cum este necesar și dreptul de a decreta în biserică, însă nu pentru existența bisericii (esse).
Pentru a clarifica asta, Samuel Rutherford în lucrarea sa The Due Right of Presbyteries, spune că: “O succesiune în biserică este necesară din punct de vedere al decretului. În al doilea rând, negăm succesiunea papală ca o parte din Biserică, și nici nu suntem mulțumiți cu ea.”[17] Cu alte cuvinte, succesiunea este necesară în oficiul bătrânilor decretați, dar nu este necesară pentru stabilirea și continuarea adevăratei biserici. Rutherford spune: “Substanța și esența decretului (după cum vom observa în continuare) constă în alegerea unor astfel de oficii sfinte de persoanele desemnate.”[18] Și totuși, deși acest lucru ar fi “ideal”, Rutherford spune: “În cazuri necesare, alegerea de către oameni este valabilă pentru decretare când nu există pastori.”[19] Acest lucru este înfăptuit în cazuri de o necesitate extraordinară [20], dar nu este ceva făcut doar pentru că cineva își dorește plantarea unei biserici cu un număr de oameni. Așadar, “ordinea stabilită a Pastorilor, este prin succesiunea de la Pastor la Pastor, și Bătrâni la Bătrâni, 1 Tim. 5:22; 1 Tim. 4:14.”[21] Cu toate astea, Rutherford vede acest lucru ca fiind foarte important pentru decretarea dreaptă a bisericii; el nu vede asta ca fiind esențial pentru esse-ul bisericii. El spune: “Motivul special împortiva decretării Bătrânilor doar de către Bătrîni, este slab; iar asta este o succesiune a Pastorilor ce trebuie să fie dată încă de pe vremea Apostolilor, care este (după cum spun frații noștrii) Papală. Acest argument este slab, deoarece o succesiune de Bătrâni și Pastori, după cum avem nevoie, nu este mai puțin papală decât o succesiune a credincioșilor vizibili; Bisericile vizibile ce decretează Pastori, sunt Papale: iar frații noștrii susțin o succesiune de credincioși și profesanți vizibili încă din zilele Apostolilor. În al doilea rând, negăm necesitatea unei succesiune perpetue, pe care papistașii o susțin. În al treilea rând, menținem doar o succesiune a adevăratei Doctrine Apostolice: papistașii susțin o sucesiune din Catedrală vizbilă pentru scaunul Romei, și un oficiu titular al lui Petru.”[22] Aceasta este înțelegerea obișnuită a Standardelor Westminster și a celor care scriu tratatele ce au legăură cu aceste documente.
Aici, trebuie făcută deasemenea o diferență între eretici și schismatici. Adunarea Westminster a scris mii de tratate împotriva Independenților și natura lor schismatică. Ei îi numeau pe aceștia “răi”, “eronați”, și cu siguranță “schismatici”. Însă deși asemenea lucruri sunt păcătoase, schisma nu este la fel cu a spune că ceva este eretic. Erezia este îndreptată împotriva esse-ului bisericii (fundamentele doctrinei), “eroarea ticăloasă” este îndreptată către bunăstarea bisericii. Arius, de exemplu, este un eretic pentru că a negat fundamentele “religiei adevărate” și pentru că a spus că Hristos este o ființă inventată și nu Fiul etern al lui Dumnezeu. Thomas Goodwin, pe de altă parte, este un frate prin Hristos, însă este o eroare propagandistă care rănește organizarea și guvernul conducerii Divin e a lui Hristos în biserica invizibilă. El este un schismatic. Augustine explică acest lucru într-o slujbă pe care a ținut-o în fața consiliului ce s-a întrunit la Hippo-Regius în 393. Subiectul său era Credința și Crezul. Slujba în sine a făcut o impresie atât de mare încât el a fost convins să o extindă într-un tratat: De Fide et Symbolo. În explicarea articolului credimus et sanctam ecclesiam, utique catholicam, el reflectă asupra ereticilor și schismaticilor ce preiau titlurile bisericilor pentru congregațiile lor; și distinge dintre aceste două părți opuse ale trupului Catolic, pe ereticii care greșesc în fundamentele doctrinei, și schismaticii, care chiar dacă sunt asemănători cu trupul Catolic în acceptarea adevărului, ei violează dragostea frățească.[23] Calvin, apărând Reforma împotriva Bisericii Romane, și urmarea lui Augustine în acest subiect, a spus: “Cât despre vinovăția lor de erezie și schism, deoarece noi predicăm o doctrină diferită, și ne închinăm în fața altor legi ca ale lor, și ne întâlnim pentru Rugăciune, Botez, Împărtășanie și alte ritualuri sacre, separat de ei, este întradevăr o acuzație foarte serioasă, însă una care nu necesită o apărare lungă și meticuloasă. Numele de eretici și schismatici este aplicat celor care, prin faptul că s-au despărțit de Biserică, distrug comuniunea acesteia. Această comuniune este ținută împreună de două lanțuri, consimțământul în doctrină și caritatea frățească. Astfel distincția despre care Augustine spune că se află între eretici și schismatici este, că primii corup puritatea credinței prin dogme false, iar cei din urmă uneori, chiar și când respectă aceeași credință, rup legământul uniunii (August. Lib. Quaest. în Evang. Mt.)[24]. Însă lucrul ce trebuie observat este că această uniune a carității depinde de uniunea credinței, astfel să conțină în ea însăși începutul, sfârșitul, singura sa regulă. Astfel să ne amintim că oricând unitatea ecleziastică ne este comandată, lucrul necesar este ca în timp ce mințile noastre se află către Hristos, dorințele noastre trebuie deasemenea să fie unite împreună prin bunăvoința reciprocă în Hristos. Conform lui Pavel, când el ne îndeamnă spre ea, preia din fundamentul său principiul că există un singur Dumnezeu, o singură credință, un singur botez (Eph. 4:5). Nu, când el ne spune să fim de aceeași opinie, din aceeași minte, el adaugă imediat: Lăsați această minte să fie în voi la fel cum a fost în Isus Hristos (Phil. 2:2,5); sugerând că unde cuvântul lui Dumnezeu nu există, nu este o uniune de credincioși, ci un grup de păgâni.”[25] Calvin spune același lucru când definește diferența dintre erezie și schism în comentariul său despre 1 Corinthians: “Erezia lor a făcut să existe neînțelegeri în cadrul doctrinei, iar schismul, din potrivă, în alienarea afecțiunii, ca atunci când cineva ieșea din Biserică din invidie, sau din cauza faptului că nu îi plăcea pastorii, sau din altă natură rea.”[26] Astfel, o persoană care este schismatică face încă parte din “adevărata religie”, pe când un eretic este advers sunetului doctrinei și nu este o parte din adevărata religie.
Cu toate acestea spuse ca o scurtă revizuire a discuției actuale, anumite sumare ar putea fi făcute. În primul rând, esse-ul bisericii vizibile îi înconjoară pe toți cei care profesează adevărata religie. Această religie adevărată este acoperită în reperele bisericii biblice prin 1) sunetul doctrinei (care este explicat în Standardele noastre), 2) dreptul de administrare a sacramentelor, și 3) dreptul administrării cenzurii și disciplinei bisericii. În al doilea rând, organizarea externă a bisericii vizibile apelează la bene esse-ul său, nu la esse. Dreptul Divin al Guvernului Bisericesc cade în această categorie, nu în categoria esenței bisericii. În al treilea rând, structurile guvernamentale false sunt păcătoase și rele, și deranjează pacea bisericii (bunăstarea sa), nu esența bisericii (esse). În al patrulea rând, succesiunea ministerială, decretarea legală, și Guvernul Bisericii Presbiteriene cad sub bene esse-ul bisericii, și buna sa ordine – nu existența sa propriu-zisă – ce se bazează doar pe Hristos prin puterea Duhului Sfânt, 2 Corinthians 13:14, “Bunăvoința Domnului Isus Hristos, și dragostea lui Dumnezeu, și comuniunea cu Duhul sfânt să fie cu voi toți. Amin.” În al cincilea rând, toate formele de guvernare bisericească și organizare externă ce nu se încadrează în Dreptul Divin al Guvernului Bisericesc sunt schismatice, rele, păcătoase, nu ar trebui tolerate în niciun fel, și corup bunăstarea bisericii. În acest caz, și împotriva Reformei și Confesiunii Westminster de Credință, Independența este o formă avansată de anarhie, și nu este potrivită pentru buna ordine a Dreptului Divin al Guvernului Bisericii lui Hristos ce este stabil și nu doar un simplu guvern sugerat.
Această schimbare în categorii (esse versus benne esse) permite dezbaterii din jurul guvernului bisericii să continue, însă fără a crea o succesiune ministerială, decret legal și organizare externă ca aceea ce controlează dacă Biserica lui Hristos există sau nu. Controlul asupra bisericii lui Hristos nu depinde de organizarea externă a oamenilor pentru a îndeplini dreptul divin, ci de acțiunile Duhului Sfânt în uniunea frățească și legământul dragostei prin care Hristos stabilește biserica Sa vizibilă sub deghizarea “adevăratei religii” – Matthew 16:15-18, “Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu… iar pe această piatră voi construi biserica Mea, iar porțile Iadului nu vor învinge împotriva ei.” Asemenea legământ prin dragoste frățească de-alungul bisericii vizibile a lui Isus Hristos poate fi exprimat într-un mod simplist prin următorul Crez:
Crezul Apostolilor
Cred în Dumnezeu, Tatăl Atotputernic,
Creatorul raiului și pământului,
și în Isus Hristos,
singurul Său Fiu, Domnul nostru:
care a fost conceput de Duhul Sfânt,
născut din Fecioara Maria,
a suferit sub Ponțiu Pilat,
a fost crucificat, a murit și a fost îngropat.
El a coborât în iad.
În a treia zi El s-a ridicat din nou dintre morți.
A urcat în rai
și șade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic,
de unde El se va întoarce pentru a judeca vii și morții.
Cred în Duhul Sfânt,
în sfânta biserică catolică,
în comuniunea sfinților,
iertarea păcatelor,
reînvierea trupului,
și viața de veci.
Amin.
Pentru gloria Sa…
sfârșit
_________________________________________________________________________
[1] The Puritanboard is an online Reformed Discussion group with over 1000 members. (www.puritanboard.com)
[2] For a full treatment of Church Government from a Presbyterian point of view, see Jus Divinum: Divine Right of Church Government written by the London Ministers of the Westminster Assembly, and available at Naphtali Press.
[3] The Westminster Confession of Faith, Chapter XXV, Of the Church (25:4).
[4] Ibid., (25:2).
[5] It would be most helpful to read the entire work. It can be found online at http://www.swrb.ab.ca/newslett/actualNLs/NRC_ch00.htm
[6] Westminster Confession of Faith 25:2.
[7] Reformed Presbyterian Church General Assembly, Book of Church Order, B 2:1.
[8] George Gillespie, Wholesome Severity Reconciled With Christian Liberty, http://www.naphtali.com/severity.htm
[9] Jus Divinum Ministerii Evangelici (London: Published by the Provincial Synod of London; Printed for G. Latham, F. Rothwell, S. Gellibrad, T. Underhill and F. Cranford, 1654) 263-264.
[10] Jus Divinum RegiminisEcclesiastici, (Dallas, Naphtali Press: 1995) 7.
[11] Ibid., 13.
[12] Ibid., 110.
[13] Ibid.
[14] Ibid., 115.
[15] Daniel Cawdry, A Vindication of the Keyes of the Kingdome of Heaven into the hands of the right Owners, unpublished manuscript, 14.
[16] Various writers penned such works as John Vicars’ The Schismatic Sifted (Paul’s Church Yard, London: 1646); Matthew Newcomen’s The Duty of Such as Would Walk Worthy of the Gospel (G.M., London: 1646); Holdisworth’s The Late Schismatical Petition for a Diabolical Toleration of Several Religions Expounded (np, London: 1649); George Gillespie’s Propositions Concerning the Ministry and Government of the Church, (Evan Tyler, Edinburgh: 1647); and other like documents. Such men as Thomas Edwards, Thomas Carwright, Richard Byfield, Daniel Cawdry, John Ball, and Robert Baylie took great pains to write extensively on this subject.
[17] Samuel Rutherford, The Due Right of Presbyteries, or A Peaceable and Temperate Plea for Government of the Church of Scotland (E. Griffin, London: 1644) 185.
[18] Rutherford, 186.
[19] Rutherford, 187.
[20] Rutherford, 187.
[21] Rutherford, 187.
[22] Rutherford, 189.
[23] Cf. Retractt. I. xvii.
[24] Augustine, Questions on the Gospel According to Matthew 11. 1-2 (MPL 35. 1367 f.). Cf. Peter Martyr Vermigli, Loci communes IV. 6. 33 (Latin, 1576, p. 80x; English, 1583, IV. 86).
[25] Institutes, 4:2:5.
[26] John, Calvin, Commentary, Corinthians, 1 Cor. 11:19.
