de Rev. CHARLES HODGE, D.D.
Un discurs ținut înaintea Societății Istorice Prezbiterane, cu prilejul întrunirii aniversare din Philadelphia, marți seara, 1 mai 1855.
Fraților, ne-am adunat în seara aceasta în calitate de Societate Istorică Prezbiterană. Cu acest prilej, am găsit nimerit să discutăm pe marginea întrebării: Ce este prezbiteranismul? Să nu vă așteptați din partea mea la o pledoarie. Nu urmăresc nici să vă convertesc, nici să vă conving, ci doar să expun. Vă propun să ocupăm ceasul dedicat acestui discurs încercând să prezentăm principiile acestui sistem de organizare bisericească, despre care noi, prezbiteranii, credem că este întemeiat pe Cuvântul lui Dumnezeu.
Lăsând deoparte erastianismul, care propovăduiește că Biserica este doar o formă a statului, și quakerismul, care nu prevede nicio formă de organizare externă a Bisericii, există doar patru teorii radical diferite pe tema organizării bisericești.
1. Teoria papală, care presupune că Hristos, apostolii și credincioșii constituiau Biserica câtă vreme Mântuitorul nostru se afla pe pământ și că această organizare era menită să fie perpetuată. După înălțarea Domnului nostru, Petru a devenit vicarul Lui și i-a luat locul în calitate de cap vizibil al Bisericii. Această proeminență acordată lui Petru ca episcop universal este continuată de succesorii lui, episcopii Romei, iar apostolia este perpetuată prin ordinul prelaților. După cum în Biserica primară, nimeni nu putea fi apostol dacă nu se supunea lui Hristos, tot așa nimeni nu poate fi prelat dacă nu i se supune papei. Și după cum nimeni nu putea fi creștin dacă nu se supunea lui Hristos și apostolilor, tot așa nimeni nu poate fi creștin dacă nu se supune papei și prelaților. Aceasta este teoria papistașă asupra Bisericii. Un vicar al lui Hristos, un colegiu al apostolilor permanent și poporul supus controlului lor infailibil.
2. Teoria prelată presupune perpetuarea apostoliei ca putere guvernatoare în Biserică, care, de aceea, consistă în aceia care profesează adevărata religie și sunt supuși episcopilor-apostoli. Aceasta este forma anglicană sau a Bisericii Înalte a acestei teorii. În forma “Bisericii de Jos”, teoria prelată propovăduiește, pur și simplu, că la început a existat o ordine pe trei niveluri în lucrare/slujire și că aceasta ar trebui să existe și acum. Dar ea nu afirmă că acest mod de organizare este esențial.
3. Teoria independentă sau congregațională cuprinde două principii; mai întâi, că puterea guvernatoare sau executivă în Biserică este în frățietate; și apoi, că organizarea Bisericii este completă în fiecare adunare de închinare, care este independentă de toate celelalte.
4. A patra teorie este prezbiterană și aceasta ne preocupă pe noi acum. Cele trei mari negații ale prezbiteranismului – adică, cele trei mari erori pe care acesta le neagă – sunt: 1. Că toată puterea bisericească stă în clerici. 2. Că funcția apostolică este perpetuă. 3. Că fiecare congregație creștină individuală este independentă. Declarația afirmativă a acestor principii este: 1. Că poporul are dreptul să joace un rol substanțial în guvernarea Bisericii. 2. Că prezbiterii, care slujesc din cuvânt și doctrine, sunt funcțiile permanente cele mai înalte ale Bisericii și că toate sunt de același rang. 3. Că Biserica exterioară și vizibilă este, sau ar trebui să fie, una, în sensul că o parte mai mică este supusă uneia mai mare, iar una mai mare, întregului. Prezbiteran este acela care susține toate aceste trei principii, nu doar unul dintre ele.
I. Primul dintre aceste principii are legătură cu puterea și drepturile poporului. În ceea ce privește natura puterii Bisericii, trebuie să amintim faptul că Biserica este o teocrație. Isus Hristos este capul ei. Toată puterea este derivată de la El. Cuvântul Lui este constituția noastră scrisă. Toată puterea Bisericii este, așadar, ministerială (în vederea slujirii) și administrativă. Toate trebuie făcute în numele lui Hristos și în acord cu instrucțiunile date de El. Biserica, însă, este o societate autocefală, distinctă de stat, cu propriile funcții și legi și, de aceea, are o guvernare administrativă proprie. Puterea Bisericii are legătură cu: 1. Chestiuni doctrinare. Biserica a avut dreptul de a declara public adevărurile în care crede și care trebuie recunoscute de toți cei ce intră în comuniunea ei. Asta înseamnă că ea are dreptul de a formula crezuri sau confesiuni de credință ca mărturie pentru adevăr și protest împotriva erorilor. Și întrucât Biserica a fost însărcinată să învețe toate națiunile, ea are dreptul să-și aleagă învățători, să judece gradul lor de adecvare, să-i ordineze și să-i trimită în câmpul de misiune, să-i destituie și să-i dea afară atunci când sunt necredincioși. 2. Biserica are puterea de a stabili reguli pentru ordonarea închinării publice. 3. Ea are puterea de a întocmi reguli pentru propria guvernare, fiecare Biserică putând avea propria Carte de disciplină, constituție, canoane etc. 4. Ea are puterea de a primi în părtășia ei și de a-i exclude pe cei nevrednici din comuniunea ei.
Acum, întrebarea este: Unde sălășluiește această putere? Aparține ea, așa cum afirmă romaniștii și prelatiștii, în mod exclusiv clericilor? Au aceștia dreptul de a determina pentru Biserică ce anume trebuie să creadă, ce să profeseze, ce să facă și pe cine să admită ca membri sau să respingă? Sau această putere este învestită în Biserica însăși – adică, în întregul trup al credincioșilor? Aceasta este, după cum veți vedea, o întrebare radicală, una care atinge esența lucrurilor și hotărăște destinele oamenilor. Dacă toată puterea Bisericii revine clericilor, atunci poporul este practic legat printr-o obediență pasivă în toate chestiunile de credință și practică; căci orice drept de a judeca în privat îi este negat. Dacă ea rezidă în întreaga Biserică, atunci poporul are dreptul să joace un rol substanțial în hotărârea asupra tuturor chestiunilor legate de doctrină, închinare, ordine și disciplină. Afirmarea publică a acestui drept al poporului, în vremea Reformei, a stârnit întreaga Europă. Era o trâmbiță apocaliptică, adică una din trâmbițele menționate în Apocalipsa, tuba per sepulchra sonans, chemând la viață sufletele moarte; deșteptându-le la o stare de conștiență asupra puterii și dreptului lor; a puterii care conferă drepturi și care impune obligația de a o afirma și de a o exersa. Acesta a fost sfârșitul tiraniei Bisericii în toate țările cu adevărat protestante. A fost sfârșitul teoriei potrivit căreia poporul era legat într-o supunere pasivă în chestiuni de credință și practică. A fost eliberarea captivilor, deschiderea închisorii celor ce fuseseră legați; introducerea poporului lui Dumnezeu în libertatea pe care le-o dăduse Hristos. Acesta este motivul pentru care libertatea civilă urmează libertății religioase. Teoria potrivit căreia întreaga putere bisericească revine unei ierarhii constituite în mod divin dă naștere teoriei că toată puterea civilă rezidă, prin drept divin, în regi și nobili. Iar teoria că puterea Bisericii rezidă în Biserică și că toți cei ce ocupă funcții bisericești sunt slujitorii Bisericii dă naștere în mod necesar teoriei că puterea civilă rezidă în popor și că magistrații civili sunt slujitori ai oamenilor. Aceste teorii Dumnezeu le-a pus împreună și niciun om nu poate să le despartă. De aceea, printr-un instinct infailibil, nefericitul Carol al Angliei a spus: „Fără episcop, nu există rege“, însemnând că dacă în Biserică nu există putere despotică, nu poate exista putere despotică nici în Stat, sau că, dacă în Biserică există libertate, va fi libertate și în Stat.
Dar acest mare principiu protestant și prezbiteran nu este doar un principiu al libertății, ci și unul al ordinii. În primul rând, pentru că această putere a poporului este supusă autorității infailibile a Cuvântului și, în al doilea rând, pentru că exercitarea ei este în mâinile slujbașilor constituiți în mod corect. Prezbiteranismul nu dizolvă nivelurile de autoritate, transformând Biserica într-o gloată. Deși este izbăvită de autoritatea autocratică a ierarhiei, ea rămâne supusă legii lui Hristos. Ea este restrânsă în exercitarea puterii sale de către Cuvântul lui Dumnezeu, care supune mintea, inima și conștiința. Încetăm să fim slujitorii oamenilor doar pentru a putea fi slujitorii lui Dumnezeu. Suntem înălțați într-o sferă mai înaltă, în care libertatea desăvârșită este unită cu supunerea absolută. Întrucât Biserica este un agregat de credincioși, există o analogie intimă între experiența credinciosului individual și cea a Bisericii ca întreg. Credinciosul încetează să mai slujească păcatului pentru a putea fi slujitorul neprihănirii; el este răscumpărat din lege pentru a putea fi slujitorul lui Hristos. În același fel, și Biserica este izbăvită de o autoritate nelegitimă, nu pentru a deveni nelegiuită, ci pentru a se supune unei autorități legitime și divine. Reformatorii, așadar, ca instrumente în mâinile lui Dumnezeu, în izbăvirea Bisericii din robia prelaților, nu au transformat-o într-o mulțime tumultoasă, în care fiecare om să-și fie singur lege, liber să creadă și să facă ceea ce îi place. În toate exercițiile puterii sale, fie că privesc doctrina sau disciplina, Biserica acționează în supunere față de legea scrisă a lui Dumnezeu, așa cum este aceasta consemnată în Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar, pe lângă aceasta, nu doar că puterea Bisercii este astfel limitată și călăuzită de Scripturi, dar și exercitarea acesteia se află în mâinile unor slujbași legitimi. Biserica nu este o mare democrație, în care toate se hotărăsc prin vocea poporului. „Dumnezeu nu este autorul confuziei, ci al păcii (adică, al ordinii), ca în toate bisericile sfinților.“ De aceea, Confesiunea de la Westminster, dând glas vederii comune prezbiteranilor, spune: „Domnul Isus Hristos, ca Împărat și Cap al Bisericii Sale, a încredințat guvernarea/conducerea în mâinile slujbașilor Bisericii, în mod distinct față de magistratul civil.“ Doctrina potrivit căreia toată puterea civilă stă, în ultimă instanță, în mâinile poporului nu este inconsecventă cu doctrina că puterea legislativă, judecătorească și executivă se află în mâinile unor slujbași legitimi, care trebuie să o exercite potrivit legii. Și nu este inconsecventă nici cu doctrina că autoritatea magistratului civil este jure divino. Așadar, doctrina că puterea Bisericii rezidă în Biserica însăși nu este inconsecventă cu doctrina că există o clasă de slujbași numiți în mod divin, prin care trebuie exercitată puterea. Așadar, se pare că principiul libertății și principiul ordinii se află într-o armonie deplină. Prin faptul că negăm că toată puterea Bisericii ar sta în mod exclusiv în mâinile clericilor, în fața cărora oamenii n-au de ales decât să creadă și să se supună, și afirmăm marele principiu al libertății creștine, afirmăm totodată principiul, la fel de important, al ordinii evanghelice.
Nu este necesar să vă ocupăm timpul cu citate din Confesiunile reformate sau din scriitori prezbiterani clasici potrivit cărora principiul pe care l-am amintit mai sus este unul dintre principiile radicale ale sistemului nostru. Este suficient să amintim recunoașterea acestuia ca fiind implicat în funcția bătrânilor conducători.
Bătrânii conducători sunt declarați a fi reprezentanții poporului. Ei sunt aleși de oameni pentru a acționa în numele lor în conducerea Bisericii. Funcțiile acestor bătrâni determină, așadar, puterea poporului; întrucât un reprezentant este unul ales de alții să facă în numele lor ceea ce ei sunt îndreptățiți să facă în persoană; sau, mai curând, să exercite puterile care sunt în mod radical inerente celor în numele cărora acționează. Membrii Legislaturii de stat sau ai Congresului, de pildă, pot exercita doar acele puteri care sunt inerente poporului.
Așadar, puterile exercitate de bătrânii noștri conducători sunt puterile care aparțin membrilor laici ai Bisericii. Care sunt atunci puterile conducătorilor noștri?
1. În privința chestiunilor doctrinare și a slujbei de învățător, ei au o voce egală cu a clericilor în formarea și adoptarea tuturor simbolurilor de credință. În prezbiteranism, nu este de competența clericilor să formuleze și să impună în mod autoritar îmbrățișarea unui crez de către Biserică, sau să facă din acesta o condiție pentru comuniunea ministerială sau creștină, fără consimțământul poporului. Asemenea crezuri profesează exprimarea minții Bisericii. Dar grupul de slujitori (ministerul) nu este Biserica și, ca atare, nu poate declara credința Bisericii fără cooperarea acesteia. Asemenea Confesiuni, în vremea Reformei, purcedeau din întreaga Biserică. Și toate Confesiunile care acum se bucură de autoritate în diferitele ramuri ale marii familii prezbiterane au fost adoptate de către popor prin reprezentanții lor, ca expresie a credinței lor. Așadar, și în selecția predicatorilor din Cuvânt, în judecarea gradului lor de adecvare pentru această funcție sacră, în hotărârea dacă să fie ordinați sau nu, în judecarea lor când sunt acuzați de erezii, oamenii au, în fapt, un vot egal cu al clericilor.[1]
2. Același lucru este adevărat în ceea ce privește jus liturgicum, cum este numit, al Bisericii. Grupul de slujitori nu poate formula un ritual sau o liturghie sau un îndrumar pentru închinarea publică și să impună poporului căruia îi predică să o folosească. Toate reglementările de acest fel se fac cu forța doar în măsura în care oamenii înșiși, împreună cu slujitorii lor, consideră nimerit să le sancționeze și să le adopte.
3. Așadar, și în formarea unei constituții sau în implementarea regulilor de procedură, ori în alcătuirea canoanelor, oamenii nu își dau doar un consimțământ pasiv, ci cooperează în mod activ. Ei au, în toate aceste chestiuni, aceeași autoritate precum clericii.
4. Și, în final, în exercitarea puterii cheilor, în deschiderea și închiderea ușii comuniunii cu Biserica, oamenii au o voce decisivă. În toate cazurile de disciplină, ei sunt chemați să judece și să hotărască.
De aceea, nu poate exista îndoială că prezbiteranii pun în aplicare principiul potrivit căruia puterea Bisericii aparține Bisericii înseși și că oamenii au dreptul să joace un rol substanțial în disciplina și conducerea ei. Altfel spus, noi nu susținem că toată puterea aparține clericilor și că oamenii trebuie doar să asculte și să se supună.
Dar este acesta un principiu scriptural? Este el o concesie și o curtoazie sau un drept divin? Este funcția noastră de bătrân conducător doar una ce ține de utilitate sau un element esențial al sistemului nostru, care derivă din însăși natura Bisericii constituită de Dumnezeu și, ca atare, de autoritate divină?
În ultimă instanță, aceasta este, până la urmă, întrebarea dacă clericii sunt Biserica, sau dacă poporul este Biserica. Dacă clericii pot spune „Noi suntem Biserica“, după cum spunea Ludovic al XIV-lea al Franței, „Statul sunt eu“, atunci toată puterea Bisericii rezidă în ei, după cum toată puterea civilă aparținea monarhului francez. Dar, dacă poporul este Statul, atunci puterea civilă îi aparține; și dacă poporul este Biserica, atunci puterea îi aparține. Dacă clericii sunt preoți și mijlocitori, canalul tuturor comunicărilor divine și singurul mijloc de acces la Dumnezeu, atunci toată puterea stă în mâinile lor; dar, dacă toți credincioșii sunt preoți și regi, atunci ei trebuie să facă ceva mai mult decât să se supună pasiv. Atât de dezgustătoare este, în conștiința creștinătății, ideea această că clericii ar fi Biserica, încât în primele cincisprezece secole după Hristos nicio definiție a Bisericii nu menționa clericii. Se spune că asta s-a întâmplat pentru prima oară odată cu Canisius și Bellarmine [2]. Romaniștii definesc Biserica drept „aceia care profesează adevărata religie și sunt supuși papei“. Anglicanii o definesc ca fiind „aceia care profesează adevărata religie și sunt supuși prelaților.“ Confesiunea de la Westminster definește Biserica vizibilă drept „aceia care profesează adevărata religie, împreună cu copiii lor.“ În orice simbol protestant, luteran sau reformat, se spune că Biserica este adunarea credincioșilor. Acum, întrucât o definiție este o afirmare a tuturor atributelor esențiale sau caracteristice unui subiect și pentru că, prin consimțământul comun al protestanților, definiția Bisericii este completă fără măcar a-i menționa pe clerici, este evident că a susține în continuare că toată puterea Biserici rezidă în clerici înseamnă a renunța la principiile radicale ale protestantismului și, firește, ale prezbiteranismului. De aceea, primul argument în sprijinul doctrinei dreptului poporului de a juca un rol substanțial în conducerea Bisericii derivă din faptul că, potrivit Scripturilor și tuturor Confesiunilor protestante, el constituie Biserica.
2. Un al doilea argument este acesta. Toată puterea Bisericii izvorăște din locuirea ei de către Duhul Sfânt, de aceea aceia în care locuiește Duhul sunt scaunul puterii bisericești. Dar Duhul locuiește în întreaga Biserică și, ca atare, întreaga Biserică este scaunul puterii bisericești.
Primul membru al acestui silogism este nedisputat. Temeiul pe care își așază romaniștii credința că puterea Bisericii stă în episcopi, până la excluderea poporului, este că ei susțin că Duhul a fost promis și dat episcopilor ca și clasă. Ei susțin că, atunci când Hristos a suflat peste ucenicii Săi, spunând, „Primiți Duh Sfânt; oricui iertați păcatele, păcatele le vor fi iertate și oricui le țineți în socoteală păcatele, ele vor fi ținute“, și atunci când a spus: „orice legați pe pământ, va rămâne legat și în ceruri, și orice dezlegați pe pământ, va fi dezlegat și în ceruri“, și „cel ce vă aude pe voi, pe Mine mă aude“ și „iată, Eu sunt cu voi întotdeauna, până la sfârșitul lumii“, de fapt El a dat Duh Sfânt apostolilor și urmașilor lor în apostolie pentru a continua până la sfârșitul lumii, a-i călăuzi în cunoașterea adevărului și a-i face pe ei învățătorii și conducătorii autoritari ai Bisericii. Dacă lucrul acesta este adevărat, firește, toată puterea Bisericii stă în acești episcopi-apostoli. Dar, pe de altă parte, dacă este adevărat că Duhul locuiește în întreaga Biserică, dacă el călăuzește poporul și clericii deopotrivă în cunoașterea adevărului, dacă el însuflețește întregul trup și îl face reprezentantul lui Hristos pe pământ pentru ca cei care aud Biserica să-L audă pe Hristos și pentru ca ceea ce leagă Biserica pe pământ să fie legat în ceruri, atunci, firește, puterea Bisericii aparține Bisericii înseși și nu exclusiv clericilor.[3]
Dacă este vreun lucru limpede din toate învățăturile Noului Testament și din nenumăratele declarații explicite ale Cuvântului lui Dumnezeu, acesta este că Duhul locuiește în tot trupul lui Hristos, că El Îl călăuzește pe poporul Lui în cunoașterea adevărului; că fiecare credincios este învățat de Dumnezeu și are mărturia în el însuși, astfel încât nu are nevoie să-l învețe cineva, ci ungerea care locuiește în El îl învață toate lucrurile. De aceea, învățătura Bisericii, și nu cea exclusivă a clericilor, este învățătura Duhului și judecata Duhului. Doctrina că Duhul lui Dumnezeu și, ca atare, viața și puterea guvernatoare a Bisericii, rezidă în preoție, spre excluderea poporului, este una puternic anti-creștină.
La împlinirea marii promisiuni a Duhului în ziua Pentecostului, aceasta a fost împlinită nu doar cu privire la apostoli. Despre întreaga adunare se spune: „Toți au fost umpluți cu Duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.“ În Epistola către Romani, Pavel spune: „Noi, care suntem mulți, suntem un singur trup în Hristos și toți suntem membre unii altora. Având, de aceea, diferite daruri potrivit harului care ne-a fost dat, dacă acesta este profeția, să profețim potrivit măsurii credinței noastre; dacă este slujirea, să ne ocupăm cu slujirea; sau cel ce învață pe alții, cu învățătura.“ Corintenilor le spune: „Fiecăruia îi este dată o manifestare a Duhului spre profitul tuturor. Unuia îi este dat prin Duhul cuvânt de înțelepciune, altuia, cuvânt de cunoștință prin același Duh.“ Efesenilor le spune: „Este un singur trup și un singur Duh; dar fiecăruia îi este dat har după măsura darului lui Hristos.“ Aceasta este reprezentarea uniformă a Scripturii. Duhul locuiește în întreaga Biserică, dă viață, călăuzește și învață întregul. Dacă, deci, este adevărat, așa cum admit toți, că puterea Bisericii merge împreună cu Duhul și izvorăște din prezența Lui, ea nu poate aparține exclusiv clericilor.
3. Al treilea argument pe acest subiect este derivat din însărcinarea dată de Hristos Bisericii Sale: „Duceți-vă în toată lumea și predicați Evanghelia la orice făptură, și, iată, Eu voi fi cu voi în toate zilele, până la capătul lumii.“ Această însărcinare impune o anumită datorie; ea transmite anumite puteri și include o mare promisiune. Datoria este de a se răspândi și a susține Evanghelia în puritatea ei pe toată fața pământului. Puterile sunt cele cerute pentru îndeplinirea acestui obiectiv, adică puterea de a învăța, de a conduce și de a exersa disciplină. Iar promisiunea este asigurarea prezenței și ajutorului permanent ale lui Hristos. Întrucât nici datoria de a extinde și de a susține Evanghelia în puritatea ei, nici promisiunea prezenței lui Hristos nu este specifică apostolilor ca și clasă, sau corpului clericilor, ci atât datoria, cât și promisiunea aparțin întregii Biserici, la fel și, în mod necesar, puterile posesiunii pe care se sprijină obligația. Porunca „Duceți-vă și învățați toate națiunile“, „duceți-vă și predicați Evanghelia la orice făptură“ se adresează urechilor întregii Biserici. Ea trezește un fior în orice inimă. Fiecare creștin simte că porunca este adresată unui trup din care el face parte și că el are o obligație personală de a o îndeplini. Această poruncă n-a fost dată doar preoților și, ca atare, transferul de puteri nu le aparține numai lor.
4. Dreptul poporului de a fi o parte substanțială a conducerii Bisericii este recunoscut și sancționat de către apostoli pe aproape orice cale imaginabilă. Atunci când au considerat necesar să întregească numărul apostolilor, după apostazia lui Iuda, Petru s-a adresat ucenicilor, care erau în număr de o sută douăzeci, spunând: „Bărbați și frați, dintre acești oameni care ne-au însoțit în tot timpul cât Domnul a fost în mijlocul nostru și până a plecat dintre noi, începând cu botezul lui Ioan și până în ziua când a fost luat dintre noi, trebuie ordinat unul să fie martor împreună cu noi al învierii Lui.“ Și au numit pe doi, unul Iosif, numit și Barsaba și Iust, și Matias. Și s-au rugat și au tras la sorți și sorțul a căzut pe Matias, care a fost numărat împreună cu apostolii. Astfel, în acest pas inițial deosebit de important, poporul a avut cuvântul decisiv. Așadar, atunci când au fost numiți diaconi, întreaga mulțime a ales șapte oameni care să fie învestiți în această slujbă. Atunci când s-a pus problema continuării obligațiilor impuse de legea mozaică, decizia autoritară a purces din întreaga Biserică. „A fost pe placul apostolilor și al bătrânilor,“ spune sfântul istoric, „împreună cu întreaga Biserică, să trimită oameni din mijlocul lor în Antiohia.“ Și au scris scrisori în felul următor: „Apostolii, bătrânii și frații (oi` avpo,stoloi kai. oi` presbu,teroi kai. oi` avdeljoi,) trimit salutări fraților care sunt dintre neamuri în Antiohia, Siria și Sicilia.“ Frații, așadar, erau asociați cu conducătorii în deciderea acestei chestiuni doctrinare și practice de mare importanță. Cele mai multe dintre epistolele apostolice sunt adresate bisericilor, adică sfinților și credincioșilor din Corint, Efes, Galatia și Filipi. În acestea, se presupune că poporul este responsabil de ortodoxia învățătorilor lui și de puritatea membrilor bisericii.
Li se cere să nu dea crezare oricărui duh, ci să cerceteze duhurile, să fie gata să judece dacă cei care au venit la ei pe post de învățători religioși au fost trimiși, cu adevărat, de Dumnezeu. Galatenii sunt aspru mustrați pentru că au dat ascultare unor doctrine false și sunt chemați să pronunțe anathema chiar și asupra apostolului dacă ar predica o altă Evanghelie. Corintenii sunt mustrați pentru că au dat voie unei relații incestuoase să rămână în comuniunea lor; li se poruncește să excomunice acea persoană și, pe urmă, după ce ea se pocăiește, să o primească din nou în părtășia lor. Acestea și alte cazuri asemănătoare nu sunt hotărâtoare în privința modului în care este exercitată puterea poporului, dar ele dovedesc în mod concluziv că această putere exista. Porunca de a supraveghea ortodoxia slujitorilor și puritatea membrilor nu era adresată exclusiv clericilor, ci întregii Biserici. Noi credem că, la fel ca în sinagogă și în orice societate ordonată, puterile inerente societății sunt exercitate prin organe potrivite. Dar faptul că aceste porunci sunt adresate poporului, sau întregii Bisericii, dovedește că ei erau responsabili și că jucau un rol substanțial în conducerea Bisericii. Ar fi absurd, în alte națiuni, să adresezi orice plângeri sau îndemnuri poporului Rusiei pe temea afacerilor interne, pentru că ei nu au nicio parte în guvernare. Ar fi la fel de absurd să ne adresăm romano-catolicilor ca unei entități autocefale. Dar astfel de adresări ar putea foarte bine să fie făcute de poporul unuia dintre statele noastre față de un altul, pentru că poporul are puterea, deși exercitată prin organe legitime. De aceea, deși epistolele apostolilor nu dovedesc că bisericile cărora s-au adresat nu aveau slujbași regulari prin intermediul cărora să fie exercitată puterea Bisericii, ele dovedesc din plin că această putere aparținea poporului și că acesta aveau un drept și o obligație să ia parte la guvernarea Bisericii și la conservarea purității ei.
Puterea, care aparținea poporului, a fost absorbită de clerici treptat, de-a lungul veacurilor. Progresul acestei absorbții a ținut pasul cu coruperea Bisericii, până când, în final, a fost stabilită dominația completă a ierarhiei. Așadar, primul mare principiu al prezbiteranismului este reafirmarea doctrinei primare că puterea Bisericii aparține întregii Biserici; că această putere este exercitată prin slujbași legitimi și, de aceea, că slujba bătrânilor conducători de reprezentanți ai poporului nu este o chestiune de utilitate, ci un element esențial al sistemului nostru, care ia naștere din natura Bisericii și se bizuie pe autoritatea lui Hristos.
II. Al doilea mare principiu al prezbiteranismului este că prezbiterii care slujesc din cuvânt și doctrine sunt funcțiile permanente cele mai înalte ale Bisericii.
1. Prima noastră remarcă pe acest subiect este că ministeriatul este o funcție, nu o simplă slujbă. O funcție este o poziție în care deținătorul ei trebuie numit, care implică anumite prerogative, care trebuie recunoscute și respectate de ceilalți. O slujbă, pe de altă parte, este ceva ce poate fi îndeplinit de oricine are abilitățile necesare. Aceasta este o distincție evidentă. Nu orice om care are calificările necesare unui guvernator de stat are dreptul să acționeze ca atare. El trebuie numit în acel post cum se cuvine. În același fel, nu oricine are calificările pentru lucrarea ministerială poate asuma funcția ministeriatului. El trebuie numit în acel post cum se cuvine. Lucrul acesta este clar a) din titlurile date slujitorilor în Scripturi, care implică o poziție oficială; b) din faptul că calificările lor sunt menționate în Cuvântul lui Dumnezeu, alături de modul în care trebuie judecate calificările prescrise; c) din porunca expresă de a numi în această funcție doar pe aceia care, în urma unei examinări atente, se dovedesc a fi competenți; d) din consemnarea unor astfel de numiri în Cuvântul lui Dumnezeu; e) din autoritatea oficială acordată lor în Scripturi și din porunca că această autoritate se cuvine a fi recunoscută. Nu este nevoie să mai dăm argumente în favoarea acestui punct, întrucât el nu este negat decât de Quakeri și de câțiva scriitori precum Neander, care ignoră orice distincție între clerici și laici, cu excepția celor ce izvorăsc din diversitatea darurilor.
2. A doua noastră remarcă este că funcția aceasta este de origine divină, nu doar în sensul în care puterile civile sunt rânduite de Dumnezeu, ci în sensul că slujitorii își derivă autoritatea din Hristos, iar nu de la oameni. Hristos nu numai că a rânduit să fie astfel de funcții în Biserica Lui – nu doar că a specificat datoriile și prerogativele lor -, ci menționează și calificările necesare și îi cheamă pe cei ce dețin astfel de calificări, conferindu-le, prin chemarea aceasta, o autoritate oficială. Funcția Bisericii în acest caz nu este aceea de a conferi poziția, ci de a judeca asupra chestiunii, dacă candidatul este chemat de Dumnezeu, iar dacă este satisfăcută în această privință, de a-și exprima judecata în maniera publică și solemnă prescrisă în Scriptură.
Că slujitorii își derivă, așadar, autoritatea de la Hristos reiese nu doar din caracterul teocratic al Bisericii și din relația pe care Hristos, Împăratul ei, o menține cu ea, ca sursă a oricărei autorități și puteri, ci
(a) din faptul că este afirmat în mod expres că Hristos a dat pe unii apostoli, pe unii profeți, pe unii evangheliști, pe unii pastori și învățători, pentru edificarea sfinților și pentru lucrarea slujirii. El, nu oamenii, a constituit sau numit apostolii, profeții, pastorii și învățătorii.
(b) Slujitorii sunt, așadar, numiți servitori, mesageri, ambasadori ai lui Hristos. Ei vorbesc în numele lui Hristos și prin autoritatea Lui. Ei sunt trimiși de Hristos Bisericii pentru a reproba, a mustra și a sfătui cu toată îndelunga răbdare și doctrina. Ei sunt, într-adevăr, servitorii Bisericii, lucrători în slujba ei și supuși autorității ei – servitori, și nu stăpâni -, dar nu în sensul că își derivă însărcinarea și puterile de la Biserică.
(c) Pavel îi sfătuiește pe prezbiterii din Efes „să dea atenție întregii turme peste care Duhul Sfânt i-a pus păzitori.“ Lui Arhip, îi zice „să dea atenție ministeriatului pe care l-ai primit în Domnul.“ Duhul Sfânt îi numise pe acești prezbiteri și îi făcuse păzitori.
(d) Lucrul acesta este implicat în întreaga doctrină a Bisericii ca trup al lui Hristos, în care locuiește prin Duhul Său, dând fiecărui membru darurile, calificările și funcțiile sale, împărțind fiecăruia mai multe după cum voiește; iar prin aceste daruri, făcând pe unul apostol, pe altul profet, pe altul învățător, pe altul făcător de minuni. Astfel reconciliază apostolul doctrina că slujitorii își trag autoritatea și puterea din Hristos, și nu de la oameni, cu doctrina că puterile Bisericii rezidă în ultimă instanță în Biserică ca întreg. El face referire la analogia dintre trupul omenesc și Biserica în calitate de trup al lui Hristos. Ca și în cazul trupului omenesc, sufletul nu sălășluiește într-o singură parte, excluzând altele; și, întrucât viața și puterea îi aparțin întregului trup, deși o parte este ochi, alta, ureche și alta, mână, la fel și Hristos, prin Duhul lui, locuiește în Biserică și toată puterea îi aparține Bisericii, deși sălășluirea Duhului dă fiecărui membru funcția și poziția. Așadar, slujitorii nu sunt numiți de către Biserică într-o măsură mai mare decât ochii de către mâini și picioare. Aceasta este reprezentarea care răzbate din Noul Testament și presupune, în mod necesar, că slujitorii Bisericii sunt slujitorii lui Hristos, aleși și numiți de El prin Duhul Sfânt.
3. A treia remarcă are de-a face cu funcțiile prezbiterilor.
(a) Ei sunt însărcinați cu predicarea Cuvântului și administrarea sacramentelor. Ei sunt organele Bisericii în îndeplinirea Marii Trimiteri de a face ucenici din toate națiunile și de a-i boteza în Numele Tatălui, Fiului și Sfântului Duh.
(b) Ei sunt conducători în casa lui Dumnezeu.
(c) Ei sunt învestiți cu puterea cheilor, deschizând și închizând ușa Bisericii. Ei sunt îmbrăcați cu toate aceste puteri în virtutea slujbei lor. Dacă sunt trimiși acolo unde nu există deja Biserica, ei le exercită în adunarea și întemeierea de biserici. Dacă lucrează în mijlocul unor biserici deja stabilite, ei exercită aceste puteri împreună cu ceilalți prezbiteri și cu reprezentanții poporului. Este important să observăm această distincție. Funcțiile menționate mai sus aparțin slujbei ministeriale și, ca atare, fiecărui slujitor. Atunci când este singur, acesta nu are încotro și își exercită funcțiile de unul singur, adunând și organizând biserici; dar când sunt adunați mai mulți, el se asociază cu alți slujitori și cu reprezentanții poporului și, ca atare, nu mai poate acționa de unul singur în ceea ce privește guvernarea și disciplina. Vedem acest lucru ilustrat în era apostolică. Apostolii și cei ordinați de ei acționau în virtutea slujbei lor ministeriale, de unii singuri în întemeierea de biserici, dar după aceea întotdeauna în legătură cu alți slujitori și bătrâni. Aceasta este, în fapt, teoria slujbei ministeriale cuprinsă în întregul sistem al prezbiteranismului.
Că aceasta este perspectiva biblică asupra slujbei de prezbiter, sau că prezbiterii sunt învestiți cu puterile pomenite mai sus, este limpede
(a) din titlurile importante date lor în Cuvântul lui Dumnezeu; ei sunt numiți învățători, conducători, păstori sau pastori, administratori, supraveghetori sau episcopi, zidari, străjeri, ambasadori, martori;
(b) din calificările necesare slujbei. Ei trebuie să fie capabili să învețe, bine instruiți, capabili să împartă cu dreptate Cuvântul lui Dumnezeu, sănătoși în credință, capabili să-i înfrunte pe oponenții lor, capabili să-și conducă familiile, pentru că, dacă un om nu-și poate conduce propria casă, cum ar putea el să aibă grijă de Biserica lui Dumnezeu: el trebuie să aibă calitățile personale care să-i confere autoritate. Nu trebuie să fie un novice, ci un om serios, sobru, temperat, vigilent, cu o purtări bune și cu o reputație bună;
(c) din reprezentările date îndatoririlor lor. Ei trebuie să predice Cuvântul, să hrănească turma lui Dumnezeu, să o călăuzească asemenea unui păstor; ei trebuie să lucreze la edificarea sfinților; să vegheze asupra sufletelor, întrucât trebuie să dea socoteală de ele; să aibă grijă de Biserică și să o păzească de învățători falși, sau, după cum îi numesc apostolii, de „lupi supărători“; să exercite supravegherea episcopală, pentru că Duhul Sfânt, după cum le spune Pavel prezbiterilor din Efes, i-a făcut episcopi, Fapte xx. 28, iar apostolul Petru îndeamnă prezbiterii să hrănească turma lui Dumnezeu, veghind asupra ei ca niște episcopi (evpiskopou/ntej), nu din constrângere, ci de bunăvoie. Ei sunt, așadar, episcopi. De fiecare dată când este folosit acest cuvânt, sau oricare dintre cuvintele înrudite, în Noul Testament, în legătură cu slujirea creștină, se face referire la prezbiteri, cu excepția Fapte i. 20, unde cuvântul bishopric este folosit într-un citat din Septuaginta, aplicat funcției lui Iuda.
4. Funcția/poziția de prezbiteri este una permanentă. Lucrul acesta este limpede:
(a) pentru că darul este permanent. Fiecare funcție implică un dar în baza căruia se face numirea. De aceea, dacă darul este permanent, instituția pentru exercitarea lui trebuie să fie permanentă. Profeții Noului Testament au fost recipienții unei inspirații ocazionale. Pe măsură ce darul inspirației a încetat, funcția de profet a încetat. Dar, întrucât darul de învățătură și de conducere este permanent, tot așa este și funcția de învățător și de conducător.
(b) Întrucât Biserica este însărcinată să facă ucenici din toate națiunile, să predice Evanghelia la orice făptură; întrucât sfinții au întotdeauna nevoie să fie hrăniți și zidiți în credința lor sfântă, ea trebuie să aibă întotdeauna slujitorii care sunt numiți în mod divin pentru îndeplinirea acestei lucrări.
(c) În consecință, găsim că apostolii nu doar că au rânduit prezbiteri în fiecare cetate, ci le-au dat și instrucțiuni privitoare la ordinarea lor în vremurile următoare, prescriind calificările lor și modul de numire.
(d) De fapt, acestea continuă să fie valabile și în prezent. Aceasta nu este, așadar, o chestiune deschisă dezbaterilor și, de fapt, nici nu este disputată de vreunii dintre cei ce ne preocupă pe noi acum.
5. În sfârșit, în raport cu această parte a subiectului nostru, prezbiterii dețin slujba cea mai înaltă, și permanentă, din Biserică.
(a) Lucrul acesta poate fi dedus, în primul rând, din faptul că nu sunt funcții mai înalte decât cele atribuite prezbiterilor care să fie atribuite în Noul Testament unui slujitor creștin. Dacă ei sunt însărcinați cu predicarea Evangheliei, cu extinderea, continuarea și puritatea Bisericii – dacă ei sunt învățători și conducători însărcinați cu puteri episcopale și cu supravegherea, ce altceva, de natură permanentă, se cere?
2. Dar, în al doilea rând, se admite că au existat, în era apostolică, slujbași de un rang mai înalt decât prezbiterii – apostolii și profeții. Cei din urmă, se concede, au fost temporari. Singura întrebare se leagă, așadar, de apostoli. Prelatiștii admit că nu există o clasă sau un rang permanent de slujbași bisericești intermediari între apostoli și prezbiteri. Dar ei propovăduiesc că apostolia a fost menită să fie perpetuă și că prelații sunt succesorii oficiali ai primilor apostoli. Dacă așa stau lucrurile, dacă au această poziție, atunci trebuie să aibă darurile unui apostol. Dacă au prerogativele, trebuie să aibă atributele primilor mesageri ai lui Hristos. Până și în guvernarea civilă, fiecare slujbă presupune anumite calificări interioare. Un ordin al nobilității, fără o superioritate reală, este o impostură. Cu atât mai mult este necesar acest lucru în organismul viu al Bisericii, în care Duhul care locuiește în ea se manifestă după cum voiește. Un apostol fără „cuvânt de înțelepciune“ ar fi un apostol fals; un învățător fără „cuvânt de cunoștință“ nu ar fi învățător; un făcător de minuni fără darul minunilor ar fi un magician; oricine ar pretinde că vorbește în limbi fără a avea darul limbilor ar fi un înșelător. În același fel, un apostol fără darurile unui apostol este un simplu prefăcut. Ar putea exista, la fel de bine, un om fără suflet.
Romaniștii ne spun că papa este vicarul lui Hristos, că el este succesorul Lui universal ca și cap și conducător universal al Bisericii pe pământ. Dacă așa stau lucrurile, el trebuie să fie un Hristos. Dacă are prerogativele lui Hristos, trebuie să aibă și atributele lui Hristos. Nu poate avea unele fără celelalte. Dacă papa, prin numire divină, este învestit cu dominație universală peste lumea creștină; dacă toate deciziile lui privitoare la credință și datorie sunt infailibile și autoritare; dacă disidența de la deciziile sale sau nesupunerea față de poruncile lui atrage pierderea mântuirii, atunci este moștenitorul ei în ceea ce privește darurile, precum și slujba lui Hristos. Dacă el pretinde slujba fără a avea darurile, atunci este anticrist, „omul păcatului, fiul pierzării, care se opune și se înalță pe sine mai presus de ceea ce este numit Dumnezeu, sau este venerat, astfel încât stă, ca Dumnezeu, în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.“ Romaniștii conced acest principiu. Prin faptul că îi atribuie papei prerogativele lui Hristos, sunt forțați să-i atribuie și atributele Lui. Nu îl pun ei oare pe tron? Nu îi sărută ei oare picioarele? Nu îl oferă ei oare tămâie? Nu i se adresează ei oare cu titluri blasfemiatoare? Nu pronunță ei oare anatema împotriva tuturor celor ce nu recunosc autoritatea lui și nu interzic ei oare acestor oameni să intre în Rai?
Acesta este motivul pentru care opoziția față de papalitate în sânul protestanților este un sentiment religios. O fi conducând Cezar Augustus lumea; o fi aspirând țarul Rusiei la o dominație universală, dar o astfel de dominație nu ar implica asumarea unor atribute divine și, ca atare, supunerea în fața ei nu ar implica apostazie față de Dumnezeu, iar opoziția față de ea nu ar fi, în mod necesar, o datorie religioasă. Însă în cazul vicarului lui Hristos, a pretinde că exercită prerogativele Lui pe pământ implică o pretenție asupra atributelor Sale și, ca atare, opoziția noastră față de papalitate este opoziție față de un om care pretinde a fi Dumnezeu.
Dar dacă acest principiu se aplică în cazul papei, după cum admit toți protestanții, el trebuie să se aplice și apostoliei. Dacă oricare grup de oameni ar pretinde că sunt apostoli – dacă pretind dreptul de a exercita autoritatea apostolică, nu au încotro decât să pretindă și posesiunea înzestrărilor apostolice; iar dacă nu le au pe acestea din urmă, pretenția lor la cele dintâi este o uzurpare și un fals.
Ce erau, atunci, apostolii? Este limpede din consemnările divine că erau oameni trimiși în mod nemijlocit de către Hristos să facă cunoscută pe deplin și cu autoritate religia Lui; să organizeze Biserica; să o doteze cu slujitori și legi și să inițieze procesul prin care aceasta va cuceri lumea.
Pentru a-i califica pentru această lucrare, au primit, în primul rând, cuvânt de înțelepciune, sau o revelație completă asupra doctrinelor Evangheliei; în al doilea rând, darul Sfântului Duh, în așa fel încât să-i facă infailibili în comunicarea adevărului și în exercitarea autorității lor de conducători; în al treilea rând, darul de a face minuni drept confirmare a misiunii lor și în transmiterea Duhului Sfânt prin punerea mâinilor.
Prerogativele ce izvorăsc din aceste daruri au fost, mai întâi, autoritate absolută în toate chestiunile de credință și practică; în al doilea rând, autoritate la fel de absolută în legislația pentru Biserică în ceea ce privește constituirea și legile ei; în al treilea rând, jurisdicție universală peste slujitorii și membrii Bisericii.
Atunci când a pretins că este apostol, Pavel a pretins această însărcinare nemijlocită, această revelație a Evangheliei, această inspirație plenară și această autoritate absolută și jurisdicție generală. Iar în sprijinul declarațiilor sale, el apelează nu doar la cooperarea manifestă a lui Dumnezeu prin Duhul, ci și la semnele unui apostol, pe care le-a arătat în toată răbdarea, în semne, minuni și fapte mărețe. 2 Cor. xii. 12.
Urma, în mod necesar, din deținerea de către apostoli a acestor daruri ale revelației și inspirației, care îi făceau infailibili, că acordul cu ei în credință și supunerea față de ei erau necesare în vederea mântuirii. Apostolul Ioan, de aceea, a spus: „Cel ce Îl cunoaște pe Dumnezeu ne ascultă, iar cel ce nu este de la Dumnezeu, nu ne ascultă. Așa cunoaștem duhul adevărului de duhul eretic.“ 1 Ioan iv. 6. Iar apostolul Pavel îl declară blestemat până și pe îngerul care ar nega Evanghelia predicată de el, așa cum a predicat-o. Scrierile apostolilor au fost, din acest motiv, în toate vremurile și în toate părțile Bisericii, privite drept infailibile și autoritare în toate chestiunile privitoare la credință și practică.
Acum, argumentul este că dacă prelații ar fi apostoli, ar trebui să aibă daruri apostolice. Ei nu au aceste daruri, prin urmare nu sunt apostoli. Prima parte a acestui silogism nu mai are nevoie de alte dovezi. Este evident, din natura cazului, precum și din Scripturi, că prerogativele apostolilor au izvorât din înzestrările lor specifice. Datorită faptului că au fost inspirați, și ca atare infailibili, au fost învestiți cu autoritatea pe care o exercită. Un apostol neinspirat este la fel de greșit precum un profet neinspirat.
Cât despre al doilea punct, acela că prelații nu au daruri apostolice, nu este nevoie de vreun argument. Ei nu au o revelație specială; nu sunt inspirați, nu au nici puterea de a face minuni, nici cea de a conferi daruri miraculoase și, ca atare, nu sunt apostoli.
Atât de inseparabilă este legătura dintre o funcție și darurile necesare, încât pretinzând că sunt apostoli, prelații sunt forțați să demonstreze faptul că posed înzestrări apostolice. Deși nu au fost inspirați în mod individual, ei pretind că sunt inspirați împreună; deși fiecare în parte nu este infailibil, ei pretind că sunt infailibili în mod colectiv; deși nu au puterea de a conferi daruri miraculoase, ei pretind că au puterea de a da harul succesiunilor. Aceste pretenții, însă, nu sunt mai puțin absurde decât presupunerile unei inspirații personale. Faptul istoric că prelații, atât ca grup, cât și individual, sunt neinspirați și failibili nu este mai puțin palpabil decât acela că sunt muritori. Cei dintr-o eră erau diferiți de cei din alta. Cei dintr-o biserică îi declară blestemați pe cei dintr-o alta – grecii pe latini, latinii pe greci și anglicanii pe amândouă grupările. În plus, dacă prelații sunt apostoli, atunci nu poate exista religie și mântuire în sânul celor ce nu sunt supuși autorității lor. Acela ce nu ne ascultă nu este de la Dumnezeu, a spus apostolul Ioan. Aceasta este o concluzie pe care atât romaniștii, cât și anglicanii o admit și o susțin cu cutezanță. Ea este, însă, o completă reductio ad absurdum. S-ar putea spune la fel de bine că soarele nu strălucește niciodată în Groenlanda, întrucât nu există religie dincolo de hotarele bisericilor prelatice. Pentru a susține această poziție este nevoie de pervertirea naturii înseși a religiei. Întrucât credința în Domnul nostru Isus Hristos, pocăința înaintea lui Dumnezeu, dragostea și trăirea în sfințenie sunt întemeiate în afara bisericilor prelatiste, prelatiștii susțin că religia nu constă în aceste roade ale Duhului, ci în ceva exterior și formal. Așadar, presupunerea că prelații sunt apostoli conduce în mod necesar la concluzia că prelații au darurile apostolilor, iar aceasta la concluzia că supunerea față de învățătura și jurisdicția lor este esențială pentru mântuire; aceasta, din nou, duce la concluzia că religia nu este o stare lăuntrică, ci o relație exterioară. Acestea nu sunt doar secvențele logice, ci și cele istorice ale teoriei că funcția apostolică este perpetuă. Oriunde a prevalat, această teorie a condus la ceremonializarea religiei și la separarea ei de pietate și moralitate. Aș vrea să-i implor pe cei ce Îl iubesc pe Hristos mai mult decât ordinul din care fac parte și pe cei care cred în religia evanghelică să își pună la inimă acest gând. Doctrina unei apostolii perpetue în sânul Bisericii nu este o simplă eroare speculativă, ci și una, în ultimă instanță, distructivă.
Nu putem aprofunda acest subiect mai mult de atât. Faptul că funcția apostolică este temporară este un fapt istoric limpede. Apostolii, cei doisprezece, se disting a fi la fel de izbitori ca entitate izolată din istoria Bisericii, fără predecesori și fără succesori, la fel ca însuși Hristos. Ei dispar din istorie. Titlul, lucrul în sine, darurile, atribuțiile, toate au încetat odată cu ridicarea la cer a lui Ioan, ultimul dintre cei doisprezece.
Este un lucru îngrozitor să-l așezăm pe papă în locul lui Hristos și să facem dintr-un om Dumnezeu; de asemenea, este un lucru groaznic să punem oameni supuși greșelii în locul apostolilor infailibili și să facem din credința în învățăturile lor și din supunerea față de autoritatea lor condiția harului și a mântuirii.
Fraților, noi suntem liberi de această îngrozitoare sclavie. Noi ne plecăm înaintea autorității lui Hristos. Ne supunem învățăturilor infailibile ale apostolilor Săi inspirați; dar negăm că ceea ce este infailibil continuă să existe în failibil, sau că dumnezeirea continuă să existe în omenesc.
Însă, dacă funcția apostolică a fost vremelnică, prebiterii sunt slujbașii permanenți cu rangul cel mai înalt din Biserică pentru că, așa cum conced nouă zecimi sau poate nouăzeci și nouă la sută din prelați, Scripturile nu menționează slujbași permanenți care să intermedieze între apostoli și prezbiterii-episcopi ai Noului Testament. Nu există vreo poruncă pentru numirea unor astfel de slujbași, nicio consemnare a unei astfel de numiri, nicio specificare a calificărilor lor, niciun titlu acordat lor, nici în Scripturi, nici în istoria ecleziastă. Dacă prelații nu sunt apostoli, ei sunt prezbiteri și își păstrează preeminența prin autoritate omenească, nu divină.
III. Întrucât prezbiterii sunt toți de același rang și pe măsură ce își exercită puterea în conducerea Bisericii, în legătură cu poporul sau cu reprezentanții lui, lucrul acesta dă naștere, în mod necesar, Sesiunilor în mijlocul congregațiilor noastre individuale și Prezbiteriilor, Sinoadelor și Adunărilor, în vederea exercitării unei jurisdicții mai extinse. Și cu aceasta ajungem la cel de-al treilea mare principiu al prezbiteranismului, conducerea Bisericii prin judecătorii alcătuite din prezbiteri și bătrâni etc. Aceasta consideră de la sine înțeleasă unitatea Bisericii, spre deosebire de teoria independenților.
Doctrina prezbiterană pe acest subiect este că Biserica este una în sensul că o parte mai mică este supusă uneia mai mari, iar cea mai mare, întregului. Ea are un singur Domn, o credință, un botez. Principiile conducerii stabilite în Scripturi vizează întreaga Biserică. Termenii demisiei și temeiurile legitime pentru excludere sunt pretutindeni aceleași. Aceleași calificări se cer pretutindeni pentru admiterea în această funcție sacră și aceleași temeiuri pentru concediere. Oricine este primit în mod adecvat într-o biserică oarecare devine membru al Bisericii universale; oricine este exclus pe drept dintr-o biserică oarecare este exclus din Biserică ca întreg; oricine este ordinat pe drept într-o lucrare bisericească este slujitor al Bisericii universale, iar atunci când este pe drept concediat într-una, încetează să mai fie slujitor. Ca atare, deși fiecare biserică are dreptul să-și rezolve singură treburile și să administreze propria disciplină, ea nu poate fi independentă și iresponsabilă în exercițiul acestui drept. Întrucât membrii ei sunt membri ai Bisericii universale, iar cei pe care ea îi excomunică sunt, potrivit teoriei scripturale, lăsați pe mâna Satanei și rupți de comuniunea sfinților, faptele unei biserici particulare devin faptele întregii Biserici și, ca atare, întregul are dreptul de a se încredința că acestea se aliniază legii lui Hristos. De aici, pe de o parte, derivă dreptul la apel și, pe de alta, dreptul la evaluare și control.
Aceasta este teoria prezbiterană asupra acestei privințe; că ea este doctrina scripturală se vede din: 1. natura Bisericii. Biserca este pretutindeni reprezentată ca fiind una. Ea este un singur trup, o singură familie, o singură turmă, o singură Împărăție. Ea este una pentru că este umplută de un singur Duh. Toți suntem botezați într-un singur Duh pentru a deveni, spune apostolul, un singur trup. Această sălășluire a Duhului care unește toți membrii trupului lui Hristos produce nu doar acea uniune subiectivă sau lăuntrică care se manifestă în simpatie și afecțiune, în unitatea credinței și dragoste, ci și ca o uniune exterioară, a comuniunii. Ea îi face pe creștini să fie uniți în vederea închinării și a supravegherii și îngrijirii reciproce. Ea le cere să fie supuși unii altora în frica Domnului. Ea îi aduce pe toți în supunerea față de Cuvântul lui Dumnezeu ca standard al credinței și practicii. Ea nu le dă doar un interes pentru bunăstarea, puritatea și edificarea reciprocă, ci impune obligația de a promova aceste obiective. Dacă un membru este în suferință, toți suferă alături de el; iar dacă un membru este pus în cinste, toți se bucură împreună cu el. Toate acestea sunt adevărate nu doar pentru cei ce frecventează același locaș de închinăciune, ci pentru trupul universal al credincioșilor. Astfel că o biserică independentă este tot atât de mult un solecism pe cât este un creștin independent, sau un deget independent de trupul omenesc, sau o ramură independentă de restul copacului. Dacă Biserica este un organism viu unit prin același cap, guvernat de aceleași legi și umplut de același Duh, este imposibil ca o parte să fie independentă de toate celelalte.
2. Toate motivele care cer supunerea unui credincios față de frățietatea unei biserici oarecare cer supunerea lui față de toate frățietățile existente în Domnul. Temeiul acestei obligații nu este legământul bisericii. Nu este o învoială în care intră un număr de credincioși și care îi leaă doar pe cei ce sunt părți ale lui. Puterea Bisericii are o sursă mult mai înaltă decât consimțământul celor guvernați. Biserica este o societate constituită prin voință divină, care își derivă puterea din carta sa. Aceia care i se alătură ei se alătură unei societăți deja existente, care dispune deja de anumite prerogative și privilegii, de care ei ajung să aibă parte și nu să le confere. Această societate constituită prin voință divină, căreia fiecare credincios este obligat să se alăture, nu este asocierea locală sau limitată a propriului cartier, ci frăția universală a credincioșilor; și, ca atare, toate obligațiile lui de comuniune și supunere se sfârșesc în întreaga Biserică. El este obligat să se supună fraților săi, nu pentru că a consimțit la asta, ci pentru că ei sunt frații lui – pentru că ei sunt templele Sfântului Duh, luminați, sfințiți și călăuziți de El. Este imposibil, din acest motiv, să limităm supunerea unui creștin la o anumită congregație de care aparține, sau să facem o astfel de congregație independentă de toate celelalte, fără a aduce vătămare însăși naturii Bisericii și fără a-i rupe pe membrii vii ai trupului lui Hristos. Dacă această încercare ar izbuti, toate aceste biserici separate ar sângera până la moarte tot atât de sigur precum un picior sau o mână despărțită de trup.
3. În era apostolică, Biserica nu a constat în congregații izolate, independente, ci era un singur trup ale cărei membre constituente erau bisericile separate, fiecare fiind supusă restului sau unei autorități peste toate. Acest lucru apare, mai întâi, în istoria originii acestor biserici. Apostolii au primit poruncă să rămână în Ierusalim până când aveau să primească putere de sus. În ziua Pentecostului, Duhul promis a fost revărsat și au început să vorbească după cum le dădea El să vorbească. Multe mii de oameni din cetatea aceea s-au adăugat la Domnul și au continuat să urmeze doctrina și părtășia apostolilor și să frângă pâinea și să se roage împreună. Ei au format Biserica din Ierusalim. Erau una nu doar în sens spiritual, ci și extern, uniți în aceeași închinare și supuși acelorași conducători. Atunci când au fost împrăștiați, au propovăduit Cuvântul pretutindeni și mari mulțimi s-au adăugat Bisericii. Credincioșii din fiecare loc erau asociați în biserici separate, dar nu independente, întrucât toți rămâneau supuși unui tribunal comun.
Căci, în al doilea rând, apostolii constituiau o legătură a unității cu întregul trup al credincioșilor. Nu există nici cea mai neînsemnată dovadă că apostolii ar fi avut dioceze diferite. Pavel a scris cu toată autoritatea Bisericii din Roma înainte de a fi vizitat măcar cetatea împărătească. Petru și-a adresat epistolele bisericilor din Pont, Capadocia, Asia și Bitinia, aflate în centrul câmpului de lucru al lui Pavel. Că apostolii exercitau această jurisdicție generală și erau, astfel, legătura externă cu uniunea Bisericii, reiese, după cum am văzut, din însăși natura poziției lor. Întrucât fuseseră însărcinați să întemeieze și să organizeze Biserica și fiind umpluți cu Duhul Sfânt în așa fel încât au devenit infailibili, cuvântul lor era lege. Inspirația lor le-a rezervat, în mod necesar, această autoritate universală. Mai departe, am găsit că ei exercitau pretutindeni puteri nu doar de învățători, ci și de conducători. Pavel vorbește despre puterea dată lui spre edificare, despre lucrurile pe care le-a rânduit în toate bisericile. Epistolele lui sunt pline de astfel de ordine, care aveau autoritate atunci, ca și acum. El îi amenință pe corinteni că va veni la ei cu un toiag; a rupt de părtășia bisericii lor pe o persoană din mijlocul lor pe care ei neglijaseră să o disciplineze și i-a dat pe Himeneu și pe Alexandru pe mâna Satanei pentru ca să învețe să nu rostească blasfemii. Ca fapt istoric, așadar, bisericile apostolice nu erau congregații independente, ci erau supuse unei singure autorități comune.
În al treilea rând, lucrul acesta este evident din Conciliul de la Ierusalim. Nu trebuie să facem nicio presupunere asupra lucrurilor care nu sunt menționate. Faptele propriu-zise sunt că, atunci când a izbucnit o controversă în biserica din Antiohia privitoare la legea mozaică, în loc să o rezolve între ei aidoma unei entități independente, ei au trimis cazul mai departe apostolilor și bătrânilor de la Ierusalim, unde acesta a fost dezbătut și hotărât cu deplină autoritate, nu doar pentru biserica respectivă, ci și pentru toate celelalte. De aceea, Pavel, în următoarea lui călătorie misionară, „pe când trecea prin cetăți, le-a făcut cunoscut“, spune Cuvântul, „hotărârile pe care să le păstreze, care fuseseră rânduite astfel de către apostolii și bătrânii care erau la Ierusalim.“ Fapte xvi. 4. Nu contează dacă autoritatea acelui Conciliu se datora inspirației membrilor săi celor mai de vază. Ajunge să știm că el avea autoritate peste întreaga Biserică. Diversele congregații existente nu erau independente, ci erau unite sub un tribunal comun.
4. În al patrulea rând, am putea face apel la conștiința comună a creștinilor așa cum se manifestă ea în întreaga istorie a Bisericii. Tot ceea ce este organic are ceea ce s-ar putea numi un nisus formativus, o forță interioară prin care este constrânsă să se alcătuiască potrivit naturii sale. Acest impuls lăuntric poate, prin împrejurări, să fie împiedicat sau direcționat greșit astfel încât starea normală a unei plante sau a unui animal să nu poată fi atinsă niciodată. Totuși, această forță nu încetează niciodată să-și manifeste existența, precum și starea spre care tinde. Ceea ce este adevărat în natură nu este mai puțin adevărat în sânul Bisericii. Nu există nimic mai remarcabil în istoria ei decât legea prin care credincioșii sunt constrânși să-și exprime unitatea interioară prin uniunea exterioară. Lucrul acesta s-a manifestat în toate epocile și în toate împrejurările. El a dat naștere tuturor primelor concilii. El a determinat ideea de erezie și schismă. El a condus la excluderea din toate bisericile a celor care erau excluși dintr-una pentru negarea credinței comune și care refuzau să recunoască supunerea față de Biserică ca întreg. Sentimentul acesta a fost făcut public în vremea Reformei. Bisericile astfel formate s-au îmbinat la fel de firesc precum picăturile de argint viu; iar când această uniune a fost împiedicată prin circumstanțe interne sau externe, a fost deplânsă ca un mare rău. Poate că este suficient pentru oamenii lumii să atribuie această remarcabilă caracteristică din istoria Bisericii iubirii de putere sau vreunei alte surse nedemne. Dar nu așa au stat lucrurile. Aceasta este o lege a Duhului. Dacă tot ceea ce fac oamenii trebuie evaluat prin prisma vreunui principiu al naturii omenești, atunci tot ceea ce fac creștinii trebuie evaluat prin prisma a ceva ce le aparține lor în calitate de creștini.
Atât de înrădăcinată este convingerea aceasta că uniunea exterioară și supunerea reciprocă este starea normală a Bisericii, încât ea se manifestă în aceia a căror teorie îi face să o nege și să i se opună. Consociațiile, Asociațiile și Sfaturile lor sunt tot atâtea unelte pentru satisfacerea unei tânjiri lăuntrice și pentru împiedicarea disoluției către care se crede că trebuie să ducă inevitabil independența absolută. Așadar, că Biserica este una, în sensul că o parte mai mică este supusă uneia mai mare, iar una mai mare, întregului, este evident. 1. Din natura ei ca singură împărăție, familie, trup, ce are un singur cap, o singură credință, o singură constituție scrisă și însuflețită de un singur Duh; 2. Din porunca lui Hristos că ar trebui să ne supunem fraților noștri nu pentru că ei trăiesc lângă noi, nici pentru că am făcut legământ să ne supunem lor, ci pentru că ei sunt frații noștri, templele și organele Sfântului Duh; 3. Din faptul că, în era apostolică, bisericile nu erau entități independente, ci supuse în toate chestiunile de doctrină, ordine și disciplină, unui tribunal comun; și 4. Pentru că întreaga istorie a Bisericii dovedește că această uniune și supunere reciprocă este starea normală a Bisericii spre care ea ar trebui să tindă potrivit unei legi interne a ființei sale. Dacă este necesar ca un creștin să se supună altor creștini, nu este mai puțin necesar ca o biserică să fie supusă, în același duh, în aceeași măsură și pe aceleași temeiuri, altor biserici.
Am ajuns acum la sfârșitul expunerii mele pe tema prezbiteranismului. Izbitor trebuie să fie faptul că el nu este o lucrare omenească. Nu este un cadru extern care nu are nicio legătură cu viața lăuntrică a Bisericii. El este o creștere reală. Este expresia exterioară a legii interioare a ființei Bisericii. Dacă propovăduim că poporul ar trebui să joace un rol substanțial în conducerea Bisericii, nu o facem pur și simplu pentru că noi considerăm că acest lucru este sănătos și util, ci pentru că Duhul Sfânt locuiește în poporul lui Dumnezeu, dându-i abilitatea și conferindu-i dreptul de a guverna. Dacă propovăduim că prezbiterii sunt funcțiile permanente cele mai înalte ale Bisericii, o facem pentru că darurile prin care apostolii și profeții au fost înălțați deasupra prezbiterilor au încetat în realitate. Dacă propovăduim că congregațiile separate de credincioși nu sunt independente, o facem pentru că Biserica este, de fapt, un singur trup, ale cărui părți sunt toate interdependente.
Dacă așa stau lucrurile – dacă există o formă exterioară a Bisericii care corespunde vieții sale lăuntrice, o formă care este expresia și produsul firesc al acelei vieți, atunci forma aceasta trebuie să conducă în cel mai înalt grad spre progresul și dezvoltarea ei. Poate că oamenii pot, prin șiretlic, să forțeze un copac să crească într-o formă fantastică aleasă de un gust pervertit. Dar această creștere se face cu sacrificiul vigorii și productivității acestuia. Pentru a atinge perfecțiunea, copacul trebuie lăsat să se desfășoare potrivit legii firii sale. La fel este și cu Biserica. Dacă poporul posedă daruri și haruri care îi califică și îndreptățește să ia parte la guvernare, atunci exercițiul acestui drept tinde spre dezvoltarea acelor daruri și haruri, iar negarea acestui drept tinde spre inhibarea lor. În toate formele de despotism, civile sau ecleziastice, oamenii sunt degradați; iar în toate formele de libertate scripturală, ei sunt înălțați pe măsură. Orice sistem care pretinde inteligență tinde să o producă. Orice om simte nu doar că este unul dintre cele mai mari avantaje ale instituțiilor noastre republicane faptul că acestea tind spre educarea și elevarea oamenilor, ci și că funcționarea lor izbutită, care pretinde inteligență și virtute populară, face să fie necesară orientarea acestei exercitări constante înspre atingerea acestui scop. La fel cum instituțiile republicane nu pot exista în sânul celor ignoranți și vicioși, și prezbiteranismul trebuie să găsească oameni luminați și virtuoși sau să-i facă astfel.
Combinația principiilor libertății și ordinii în sistemul prezbiteran și uniunea drepturilor oamenilor cu supunerea față de autoritatea legitimă l-a făcut părintele și păzitorul libertății civile în toate părțile lumii. Acesta, însă, nu este decât un avantaj incidental. Organizarea Bisericii are țeluri mai înalte. Ea este destinată extinderii și consolidării Evangheliei și edificării trupului lui Hristos până cânt toți ajungem la unitatea credinței și cunoașterii Fiului lui Dumnezeu; iar această formă de organizare trebuie adaptată cât mai bine acestui scop, care este congenial naturii interioare a Bisericii. Pe aceste argumente se întemeiază preferința noastră pentru prezbiteranism. Noi nu-l privim ca pe un produs abil al înțelepciunii omenești, ci ca pe o instituție divină, întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu și ca produsul autentic al vieții lăuntrice a Bisericii.
[1] Punctul acesta este disputat pe larg de către Turrettin, în capitolul De Jure Vocationis. El demonstrează că dreptul de a chema și a numi slujitori aparține întregii Bisericii: 1. Quia data est eccclesiis potestas clavium. El îl citează pe Tostatus, care, spune el, demonstrează prin diverse argumente, “Claves datas esse toti ecclesiæ, atque adeo jus illarum exercedarum ad eam primario et radicaliter pertinere, ad alios vero tantum secundario et participative. 2. Idem probatur ex jure ministerii, quod ecclesiæ competit. 3. Ex jure superioritatis. Quia auctoritas et jus actionis ad superiorem, non ad inferiorem pertinet. At ecclesia est superior pastoribus, non pastores ecclesiæ. 4. Ex probatione doctorum. Quia ad illum pertinet jus vocandi, cujus est discernere doctores a seductoribus, probare sanam doctrinam, vocem Christi a voce pseudapostolorum distinguere, alienum non sequi, anathematizare eos qui aliud evangelium prædicant. 5. Ex praxi apostolorum. 6. Ex ecclesia primativa. Gerhard, marele teolog luteran al sec. XVII, propovăduiește aceeași doctrină. Tomus xii. P. 85. Cuicunque claves regni cœlorum ab ipso Christo sunt traditæ, penes eum est jus vocandi ecclesiæ ministros. Atqui toti ecclesiæ traditæ sunt a Christo claves regni cœlorum. Ergo penes totam ecclesiam est just vocandi ministros. Propositio confirmata ex definitione clavium regni cœlorum. Per claves enim potestas ecclesiastica intelligitur, cujus pars est jus vocandi et constituendi ecclesiæ ministros. El citează din Augustin, lib. I. De doctrina Christ, cap. 18: “Has claves dedit ecclesiæ suae, ut quæ solveret in terra, soluta essent in coelo, et quæ ligaret in terra, ligata essent in coelo.”
În Smalcald Articles spune—“Ad hæc necesse est fateri, quod claves non ad personam unius certi hominis, sed ad ecclesiam pertineant, ut multa clarissima et firmissima argumenta testantur. Nam Christus de clavibus dicens, Matt. Xviii. addit: ubi cunque duo vel tres consenserint super terram etc Tribuit igitur principaliter claves ecclesiæ, et immediate; sicut et ob eam causam ecclesia principaliter habet jus vocationis.—Hase, Libri Symbolici, p. 345.
Ubicunque est ecclesia, ibi est jus administrandi evangelii. Quare necesse est, ecclesiam retinere jus vocandi et ordinandi ministros. Et hoc jus est donum proprie datum ecclesiæ, quod nulla humana auctoritas ecclesiæ eripere potest.—Ibid p. 353.
[2] Sherlock despre natura Bisericii, p. 36.
[3] Certes ex pastorum superb a nata est haec tyrannis, ut quae ad communem totius ecclesiae statum pertinent, excluso populo, paucorum arbitrio, ne dicam libidini, subjecta sint.—Calvin despre Fapte xv.22.
