de Rev. G. Aiken Taylor, Ph.D.
Articolul următor a apărut inițial pe paginile jurnalului prezbiterian, la scurt timp după ce Dr. Taylor și-a ocupat poziția ca și editor al revistei. Ulterior a fost reprodus într-un pamflet pentru distribuire și a fost influent în mișcarea bisericească prezbiteriană din anii 1960.
Taylor, G. Aiken, “Ce cred prezbiterienii,” The Presbyterian Journal, volumul 18, nr. 39 (27 ianuarie 1960) pag. 5 – 7.
Adesea se face referire la faptul că termenul de prezbiterian se referă la bătrâni și prezbiterianism și este o formă de guvernare bisericească. Dar prezbiterianismul nu este doar o formă de guvernare bisericească, ci este și un sistem de credință sau doctrină bine definit. În interpretarea Bibliei, reforma a atins zenitul cu John Calvin. Prezbiterianismul a urmat interpretarea Bibliei și este numit calvinism. Calvinismul prezbiterienilor se bazează pe mărturia de credință Westminster și pe Catechismul mare și cel mic, documente scrise cu o suta de ani înainte de moartea lui Calvin.
Prezbiterienii au aceleași credințe de bază ca și bisericile evanghelice. Ei recunosc că creștinii pot interpreta Biblia diferit în chestiunile minore. Dar prezbiterienii cred că în sistemul reformat, alt nume pentru Calvinism, învățăturile Bibliei sunt limpede prezentate. Fiecare slujitor prezbiterian se retrage singur dacă credința lui ia o altă direcție.
Puterea prezbiterianismului este loialitatea sa față de scripturi. Numai în Biblie găsim cele necesare credinței în Dumnezeu, viața fără erori, regula de credință. credem că prezbiterianismul este de acord cu învățătura scripturii și nu conține nimic contrar scrispturii.
1. SUVERANITATEA
Ca sistem de doctrină, credința prezbiteriană este determinată de o gândire de bază despre Dumnezeu: că este suveran în toate lucrurile. Doctrina suveranității lui Dumnezeu ne învață că Dumnezeu guvernează creația, creaturile și acțiunile. Loialitatea față de Biblie este puterea prezbiterianismului, iar credința în suveranitatea lui Dumnezeu este viața sa.
Cheia realității este identitatea lui Dumnezeu nu a omului. Dumnezeu este cheia experienței umane, nu omul și faptele lui. Cheia Salvării este Dumnezeu, nu faptele bune. Când ne gândim la efectele credinței, ne gândim la Dumnezeu. Chiar când ne gândim la evenimente comune în viața zilnică, ne gândim la Dumnezeu.
Prezbiterienii cred că tot ce se întâmplă este după voia lui Dumnezeu și poate fi înțeles numai în voia lui Dumnezeu. Nimic nu se petrece cu oamenii în afara oii lui Dumnezeu, pentru slava Lui. El învinge faptele rele ale oamenilor și anulează răul. Face toate lucrurile după sfatul voii Sale și întoarce spre bine chiar și lucrurile aparent rele, în viețile celor chemați după scopul Lui.
Rațiunea omului pentru viață este slăvirea lui Dumnezeu prin facerea voii Sale și bucuria unei vieți cu El, ca Dumnezeu suveran care ne-a dat viață și suflare.
II. DEPRAVAREA TOTALĂ
PREZBITERIENII CRED că rezultatul păcatului lui Adam este că toți oamenii sunt păcătoși., păcatul este o pată peste noi de la naștere și înclinația naturală a vieții noastre este spre rău. În vederea prezbiterienilor, natura umană nu este neutră, nu este liberă să se miște în funcție de circumstanțe , mediu sau educație. Natura umană nu este bună, nu este capabilă de bunătate infinită, nu poate atinge perfecțiunea. Natura umană este păcătoasă, înclinată spre rău. Comportamentul nedorit și tendința spre păcat se regăsesc la copii și ființa umană fără disciplină este egoistă. Prezbiterienii numesc acesta păcatul original, deoarece imperfecțiunea umană este înnăscută și instinctivă. Această imperfecțiune, păcatul pătează fiecare față a personalității. descrierea păcatului original la care prezbiterienii subscriu este descrisă în doctrina depravării totale. Omenirea este total și inevitabil marcată de păcat de la Cădere.
Doctrina Depravării totale arată neajutorarea omului. Ființele umane nu sunt doar păcătoase li fără speranță de păcătoase. Suntem morți spiritual în păcatele noastre – de aceea El a trimis pe unicul Său Fiu ca să ne răscumpere. Domnul Isus Hristos, pre- existent în Tatăl , prin care a creat lumile, a venit pe pământ prin fecioara Maria. Fiul etern a luat natura noastră, a trăit fără păcat și a murit pe cruce ca jertfă care a plătit prețul răscumpărării noastre din păcat – nu știm cum, dar putem crede.
III. SALVAREA
Prezbiterienii cred că Dumnezeu ne-a iubit suntem spiritual morți în păcatele noastre, vinovați, merităm pedeapsa pentru păcat, nu putem face nimic care să mulțumească pe Dumnezeu. Faptele noastre nu sunt pure. Neprihănirea noastră este murdară. Nu avem puterea de a ne întoarce la Dumnezeu să fim curățați și vindecați.
Biruind moartea Domnul a înviat și s-a întors la Tatăl de unde a trimis DS celor ce cred. Darul DS prin har, prin credință face ca natura inițial păcătoasă a omului să fie transformată într-una duhovnicească cu putere dumnezeiască. Această viață nouă începe în inimile credincioșilor care îl primesc pe Isus. Ea continuă în eternitate.
IV. ALEGEREA
Doctrina suveranității, unde Dumnezeu determină toate lucrurile, pentru prezbiterieni înseamnă cunoașterea lui Hristos și acceptarea Lui, care duce la Salvare, ceea ce vine de la Dumnezeu. Suntem salvați prin credință și aceasta este un dar de la Dumnezeu. Răscumpărarea noastră personală nu se datorează bunătății noastre, căci nu o avem, nici nu se câștigă prin fapte bune. Îl găsim pe Hristos deoarece El ne găsește primul. Îl iubim pentru că El ne-a iubit. Suntem ai Lui pentru că El ne alege, ne cheamă, ne sfințește, ne justifică. Prezbiterienii nu pretind că înțeleg marele adevăr din alegerea lui Dumnezeu. Ei știu că nu ei caută, ci Dumnezeu, ei nu-L cunosc până ce El le luminează inimile, nu cred până ce El le dă credință, nu vin la El până ce El nu îi mișcă. Nu pot înțelege voia Lui. Dacă nu era El, nu am fi unde suntem.
Salvarea nu este dată tuturor oamenilor, nu știm de ce, prezbiterienii cred în reprobare sau starea de pierzanie eternă acelor care nu sunt aleși.
Doctrina alegerii este dragă prezbiterienilor deoarece onorează suveranitatea lui Dumnezeu în chestiunile pământești și pentru că asigură pe cei ce se încred în Domnul Isus Hristos. Toate lucrurile lucrează spre binele celor ce….sunt chemați după scopul Lui. Nimic nu îi poate despărți de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos. Asigurarea aceasta este curajul de a merge pe calea pe care se simte călăuzit, deoarece Dumnezeu merge înaintea lui. Are etern asigurată dragostea lui Dumnezeu asigurarea eternă a dragostei lui Dumnezeu, deoarece a fost sigilat de DS.
V. SANCTIFICAREA
Prezbiterienii cred că la fel cum alegerea lui Dumnezeu cheamă oamenii la răscumpărarea în Isus Hristos, la fel îi cheamă la o viață nouă în Isus Hristos. DS face ca un copil al păcatului să devină copil al lui Dumnezeu, duce pe noul credincios la o viață nouă, după voia lui Dumnezeu, spre sfințire.
Credem că orice creștin care are roada DS și a credinței vii, se va maturiza după voia lui Dumnezeu. Cred că dragostea, bucuria, pacea și celelalte caracteristici dumnezeiești vor deveni evidente în viața sa, el mergând spre plinătatea lui Hristos. Dragostea lui Dumnezeu crește în el, dragostea de frați, de oameni, la fel.
Prezbiterienii cred în necesitatea folosirii mijloacelor harului, rugăciunea, închinarea și Cuvântul.
VI. BISERICA
Prezbiterienii cred în biserica sfântă catolică, în unitatea universală a trupului lui Hristos. Ca o vie cu ramurile cuprinse într-un întreg, Hristos și cei din El sunt un corp pe pământ, care există unde este un copil al lui Dumnezeu. Credem că sunt prezbiterieni care aparțin acestei biserici și prezbiterieni care nu aparțin. Sunt baptiști, metodiști și romano catolici care aparțin bisericii și alții care nu.
Deoarece prezbiterienii cred în biserica catolică, ei cred în comuniunea sfinților. Viața creștină nu este solitară. Este voia lui Dumnezeu ca creștinii să se adune în biserici pentru închinare, slujire, creștere, edificare. Biserica universală se reflectă în manifestările trupului lui Hristos în care Cuvântul, sacramentele, disciplina NT măresc credința.
VII. SACRAMENTELE
Prezbiterienii cred în Cină și botez. Acestea sunt sacramentele reale instituite de Hristos, semne vizibile ale harului lui Dumnezeu. Nu credem că binecuvântarea este prezentă în sacramente, ci sunt semne simbolice. DS nu locuiește în filele unei cărți, dar ne încălzește inimile.
Botezul semnifică legământul lui Dumnezeu. Promisiunea lui Dumnezeu de a fi Tată. DS vine în viața celor ce cred. Este un sacrament care aparține celor care își mărturisesc credința.
Cina Domnului arată moartea Domnului până la venirea Sa, un sacrament la care El este prezent. Cuvântul oferă har dând ocazia DS să vorbească inimii omenești, deci Cina simbolizează moartea și învierea lui Hristos pentru credincioșii care iau parte la ea Cina nu aparține unei secte sau unei biserici, ci este a Domnului. Noi suntem oaspeții Lui. Nu noi oferim harul, nu noi o interzicem creștinilor. De aceea practicăm Cina deschisă.
VIII. ÎNVIEREA ȘI VIAȚA VEȘNICĂ
Prezbiterienii cred în întoarcerea lui Isus Hristos să judece oamenii și îngerii, la finele lumii. Până la venirea Lui, credem că sufletele celor ce mor în El, sunt cu El, unde văd fața lui Dumnezeu în lumină și slavă, așteptând răscumpărarea trupurilor. În ziua din urmă, credem că morții vor învia și cei vii vor fi schimbați: aleșii lui Hristos..pentru slavă, iar cei răi pentru pedeapsă și despărțire de fața lui Dumnezeu și puterea Lui și slava Lui.
