Ştim puţine despre viaţa sa. Sfântul Cornelius, în epistola lui către Fabius din Antiohia, relatează că Novatian era posedat de Satana de o vreme, se pare că de când era catehumen; căci exorciştii l-au asistat şi el a căzut bolnav, de o boală de la care se aştepta moartea subită; i s-a conferit, prin urmare, botezul prin stropire, când zăcea în patul său. Restul ritualurilor nu au fost oferite în această consemnare, nici botezul său nu a fost confirmat de către episcop. „Cum ar fi putut el să primească Sfântul Duh?” se întreabă Cornelius. Novatian era un om al erudiţiei şi fusese instruit în compoziţia literară. Cornelius vorbeşte de el sarcastic, ca „acel făcător de dogme, acest corifeu al învăţăturii ecleziastice”. Elocvenţa sa este menţionată de Ciprian (Epistola 60, 3), iar un papă (probabil Fabian) l-a promovat în rândurile preoţimii, în ciuda protestelor (potrivit lui Cornelius) întregului cler şi a multor mireni, fiind necanonic ca cineva să fi primit doar botezul clinic, pe patul de suferinţă, şi să fie apoi admis între clerici. Povestea spusă de Eulogius din Alexandria, cum că Novatian era arhidiacon al Romei, fiind făcut preot de către papă pentru a-i împiedica succesiunea la papalitate, contrazice dovezile lui Cornelius şi indică către o stare ulterioară a lucrurilor, când diaconii romani erau oameni de stat, mai curând decât prelaţi. Lucrarea anonimă „Ad Novatianum” (XIII) ne spune că Novatian „atât timp cât se afla în locuinţa cuiva, adică în Biserica lui Hristos, deplângea păcatele vecinilor săi ca şi cum ar fi fost ale lui, căra povara confraţilor săi, aşa cum îndemnau apostolii, şi îmbărbăta cu consolare întărirea întru credinţa cerească.”
Biserica s-a bucurat de o perioadă de pace de treizeci şi opt de ani, când Decius a emis un edict de persecutare, în anul 250. Sfântul Fabian a fost martirizat pe 20 ianuarie, fiind imposibil să se aleagă un succesor. Cornelius, scriind anul următor, spune despre Novatian că prin laşitate şi iubire pentru propria viaţă, el a negat că fusese preot în timpul persecuţiei; căci fusese îndemnat de diaconi să iasă din temniţa sa, în care se închisese singur, pentru a-i asista pe confraţi ca preot, acum că aceştia erau în primejdie. Dar el a fost mânios şi distant, spunând că nu mai doreşte să fie preot, căci s-a îndrăgostit de o altă filozofie. Înţelesul acestei istorisiri este neclar. Să fi dorit Novatian să se eschiveze de munca activă a preoţiei şi să se implice pe sine într-o viaţă ascetică?
Cu toate evenimentele, în timpul persecuţiei el a scris epistole, în mod cert, clerului roman, ele fiind trimise de aceştia Sfântului Ciprian (Epp. XXX şi XXXVI). Epistolele conţine problema acelor lapsi, cât şi pretenţia exagerată a martirilor din Cartagina ca ei să fie reprimiţi fără vreo pedeapsă. Clerul roman a încuviinţat cu Ciprian în această chestiune, anume că trebuie rânduită cu moderaţie prin concilii, ţinute când era posibil; alegerea unui nou episcop trebuia să aştepte; asprimea disciplinei bisericeşti trebuia păstrată, aşa cum se distinsese mereu Biserica Romană, încă din vremea în care credinţa ei fusese zidită de Sf. Pavel (Romani 1:8), însă cruzimea faţă de cei care se căiau trebuia evitată. Evident, nu exista vreo idee în mintea preoţilor romani cum că reprimirea celor decăzuţi în comuniune este imposibilă sau inadecvată; însă există câteva expresii severe în scrisori. Se pare că Novatian a dat de necaz în timpul persecuţiei, odată ce Cornelius spune că Sf. Moise martirul (mort în anul 250), văzând caracterul măreţ al lui Novatian, l-a separat de comunitate, împreună cu cei cinci preoţi care îi fuseseră asociaţi.
La începutul anului 251, persecuţia s-a domolit, iar Sf. Cornelius a fost ales papă în martie, „când jilţul lui Fabian, adică scaunul lui Petru, era vacant”, cu consimţământul aproape unanim al clerului, al oamenilor şi al episcopilor prezenţi (Ciprian, Ep. 55, 8-9). Câteva zile mai târziu, Novatian s-a pus pe sine drept papă rival. Cornelius ne spune că Novatian a suferit o schimbare extraordinară şi bruscă; căci el rostise un jurământ extraordinar, cum că nu va încerca vreodată să ajungă episcop. Însă acum el trimisese doi inşi din tabăra lui să adune trei episcopi din colţuri îndepărtate ale Italiei, spunându-le că trebuie să se grăbească la Roma, acolo unde o separaţie ar putea fi evitată de intermedierea lor şi a altor episcopi. Aceşti oameni simpli au fost constrânşi să îi confere ordinul episcopal, la ora zece a zilei aceleia. Unul dintre aceştia s-a întors la biserică, căindu-se şi mărturisindu-şi păcatul, „şi noi i-am dus pe succesorii celorlalţi doi episcopi în locurile cuvenite, după ce i-ai uns”, ne spune Cornelius. Pentru a-şi asigura loialitatea susţinătorilor, Novatian i-a obligat, la primirea Sfintei Împărtăşanii, să jure pe Sângele şi Trupul lui Hristos că ei nu se vor duce vreodată la Cornelius.
Cornelius şi Novatian au trimis mesageri la diferite biserici, să îşi anunţe pretenţiile. Din corespondenţa Sf. Ciprian ştim de investigaţia amănunţită făcută de Conciliul din Cartagina, care a avut ca rezultat faptul că Cornelius a fost sprijinit de întregul episcopat african. Sf. Dionisie din Alexandria i-a luat şi el apărarea, iar aceste adeziuni influente i-au consolidat curând poziţia. Însă pentru un timp, întreaga Biserică a fost despărţită de chestiunea papilor rivali. Deţinem puţine detalii. Sf. Ciprian scrie că Novatian „şi-a asumat primatul” (Ep. 69, 8) şi a trimis pe noii lui apostoli în multe oraşe, pentru a pune temeliile noii sale construcţii; şi, chiar dacă erau deja în toate provinciile şi oraşele episcopi de vârste venerabile, cu credinţa curată şi virtutea încercată, care fuseseră proscrişi în vremea persecuţiei, el a cutezat să creeze episcopi falşi, peste capetele lor (Ep. 55, 24), clamând astfel dreptul substituirii episcopilor prin propria autoritate, aşa cum Cornelius făcuse în cazul abia menţionat. Nu poate fi o dovadă mai grăitoare despre importanţa Episcopiei Romane decât această revelare neaşteptată a unui episod din secolul al treilea: întreaga Biserică convulsionată de pretenţia unui anti-papă; imposibilitatea recunoscută a unui episcop de a fi catolic şi pastor legitim dacă el se situează de partea papei nelegitim; pretenţia vehementă a ambilor rivali de a unge un nou episcop în orice loc (în apus, toate acestea) unde episcopul existent rezista autorităţii lor. Mai târziu, în acelaşi fel, într-o scrisoare către Papa Ştefan, Sf. Ciprian îl îndeamnă să numească (aşadar, el pare implicat) un nou episcop în Arles, unde episcopul de acolo devenise novaţionist. Sf. Dionisie din Alexandria i-a scris Papei Ştefan că toate bisericile din răsărit şi de mai încolo, care se împărţiseră în două, erau acum unite, iar toţi prelaţii lor erau peste măsură de bucuroşi de această pace neaşteptată – în Antiohia, Cezareea Palestinei, Ierusalem, Tyre, Laodicea în Siria, Tarsus şi în toate bisericile din Cilicia, Cezareea şi Capadochia, Siria şi Arabia (care depindeau de Biserica Romană din punct de vedere al darurilor), Mesopotamia, Pontus şi Bitinia, „şi toate bisericile de pretutindeni”, atât de departe se resimţiseră efectele schismei romane. Între timp, înainte de finele anului 251, Cornelius a adunat un conciliu de şaizeci de episcopi (probabil din toată Italia sau insulele învecinate), în care Novatian fusese excomunicat. Alţi episcopi, care nu erau prezenţi, şi-au adăugat iscăliturile, iar întreaga listă a fost trimisă în Antiohia şi, fără îndoială, în toate celelalte biserici mari.
Nu este surprinzător că un om cu asemenea talent, precum Novatian, ar fi trebuit să fie, conştient de superioritatea sa faţă de Cornelius, capabil să găsească preoţi care să susţină opiniile sale ambiţioase. Principala sa nădejde era în confesorii aflaţi încă în temniţă, Maximus, Urbanus, Nicostratus şi alţii. Dionisie şi Ciprian le-au scris acestora pentru a-i mustra, iar ei s-au reîntors la Biserică. Unul dintre primii care au făcut o mutare din tabăra lui Novatian a fost preotul cartaginez Novatus, care a favorizat neînduplecarea din Cartagina în opoziţie cu episcopul său. În primele epistole ale Sf. Ciprian despre Novatian (44 – 48, 1) nu există nici un cuvânt despre vreo erezie, întreaga chestiune fiind la fel de legitimă precum statutul lui Petru. În Epistola 51, cuvintele „schismatico immo haeretico furore” se referă la ticăloşie opoziţiei faţă de adevăratul episcop. Acelaşi lucru este valabil pentru „haereticae pravitatis nocens factio” în Epistola 53. În Epistola 54, aflăm că Ciprian a considerat necesar să trimită cartea „De lapsis” la Roma, astfel încât chestiunea celor decăzuţi era deja proeminentă, dar Epistola 55 este cea dintâi în care noţiunea de „erezie novaţiană” este combătută. Scrisorile confesorilor romani (Epistola 53) şi ale lui Cornelius (49, 1) către Ciprian nu o menţionează, deşi cea din urmă vorbeşte generalităţi despre Novatian ca schismatic sau eretic; nici papa nu menţionează erezie în abuzul lui Novatian, în scrisoarea lui Fabius de Antiohia (Eusebius, VI, XLIII), din care s-a citat atât de mult mai sus. Este la fel de limpede că scrisorile trimise de Novatian nu erau despre lapsi, ci erau „scrisori pline de calomnii şi afurisenii trimise în număr mare, care au aruncat aproape toate bisericile în tulburare” (Cornelius, Epistola 49). Primele din cele trimise în Cartagina constau, se pare, în „acuzaţii amarnice” împotriva lui Cornelius, iar Sf. Ciprian gândea că sunt atât de dizgraţioase, încât nici nu le-a citit în faţa conciliului (Epistola 45, 2). Mesagerii de la Roma în Conciliul Cartaginez au izbucnit în atacuri similare (Epistola 44). Este necesar să observăm acest punct, deoarece el este deseori trecut cu vederea de istorici, punct care reprezintă o disturbare subită, dar de scurtă durată în sânul Bisericii Catolice, pricinuită de ungerea lui Novatian, lucru care i-a împărţit pe episcopi în privinţa ereziei lui. Este totuşi evident faptul că problema nu se putea rezolva singură: „Care este de preferat, doctrina lui Cornelius sau cea a lui Novatian?” Dacă Novatian a fost vreodată atât de ortodox, prima chestiune era să examineze dacă ungerea sa a fost legitimă sau nu, iar acuzaţiile sale aduse lui Cornelius fondate sau nu. Un răspuns admirabil dat lui de către Sf. Dionisie de Alexandria s-a păstrat (Eusebius, VI, XLV): „Dionisie către fratele său, Novatian, salutări. Dacă a fost împotriva voii tale, precum spui, că ai fost condus, vei dovedi retrăgându-te de bunăvoie. Pentru că ar trebui să înduri orice, numai să nu împarţi Biserica lui Dumnezeu şi mai degrabă să fii martirizat decât să pricinuieşti o schismă, lucru care nu ar fi mai puţin glorios decât să fii martirizat în loc să comiţi idolatrie, iar după părerea mea, nici că s-ar putea o faptă mai măreaţă; pentru că uneori cineva este martir pentru propriul său suflet, iar alteori pentru întreaga Biserică.” Iarăşi, aici nu este nici pomeneală de vreo erezie.
Şi totuşi, în decursul a câteva luni, Novatian a fost numit eretic, nu doar de Ciprian, ci de oameni de prin întreaga Biserică, pentru părerile lui aspre privind reprimirea celor care decăzuseră, în vremea persecuţiei. El susţinea că idolatria este un păcat de neiertat, şi că Biserica nu are dreptul de a reprimi în comuniune pe oricine ar fi căzut în acest păcat. Ei se pot spăşi şi să fie primiţi la o pedeapsă de o viaţă, însă iertarea lor trebuie lăsată în seama lui Dumnezeu; nu se poate pronunţa în această lume. Astfel de sentimente aspre nu erau ceva nou. Tertullian a rezistat în a ierta adulterul, în faţa Papei Callistus, ca lucru inovator. Hippolit a fost şi el înclinat spre severitate. În diverse locuri şi în varii perioade, legile erau făcute pentru a pedepsi anumite păcate, fie în privinţa acordării Împărtăşaniei în ceasul morţii, fie în cea a refuzării ei în acel moment. Chiar şi Sfântul Ciprian a aprobat această ultimă variantă, în cazul celor care refuzaseră penitenţa şi se căiau doar pe patul de moarte; însă asta din cauză că o atare spăşire părea dubioasă, în privinţa sincerităţii. Însă asprimea în sine nu era decât cruzime sau nedreptate; nu era erezie, până când ea a negat că Biserica are puterea de a acorda absolvirea păcatelor în anumite cazuri. Aceasta a fost erezia lui Novatian; iar Sf. Ciprian spune că novaţienii nu mai respectau crezul catolic şi procedura botezării, căci atunci când li se spunea „Crezi în ispăşirea păcatelor şi în viaţa veşnică prin Sfânta Biserică?” ei erau mincinoşi.
Scrieri
Sfântul Ieronim menţionează o serie de scrieri de-ale lui Novatian, dintre care doar două ne-au parvenit, „De Cibis Judaicis” şi „De Trinitate”. Prima este o scrisoare scrisă la retragerea din timpul persecuţiei, fiind precedată de alte două scrisori, despre circumcizie şi sabat, care s-au pierdut. Ea interpretează animalele necurate ca reprezentând diferite categorii de oameni ticăloşi; şi explică cum libertatea acordată creştinilor nu este un motiv pentru lăfăială. Tomul „De Trinitate” este o scriere de fineţe. Primele opt capitole sunt despre transcendenţa şi măreţia lui Dumnezeu, care este mai presus de orice gând şi nu poate fi descris prin vreun nume. Novatian purcede apoi să dovedească dumnezeirea Fiului, în mod amplu, argumentând deopotrivă din Vechiul şi Noul Testament, adăugând că este o insultă la adresa Tatălui să spui că un Tată, care este Dumnezeu, nu poate crea un Fiu, tot Dumnezeu. Însă Novatian cade în greşeala făcută de alţi scriitori mai vechi, de a separa pe Tatăl de Fiu, aşa că spune că Tatăl se adresează Fiului poruncindu-I să creeze, iar Fiul se supune; el Îl identifică pe Fiu cu îngerii care apar în Vechiul Testament lui Agar, Avraam etc. „Aparţine persoanei lui Hristos faptul de a fi Dumnezeu, pentru că El este Fiul lui Dumnezeu, şi ar trebui să fie şi înger, deoarece El anunţă Voia Tatălui” (paternae dispositionis annuntiator est). Fiul este „a doua Persoană după Tatăl”, mai puţin decât Tatăl, căci îşi are sorgintea în Tatăl; El este imitator al lucrărilor Lui şi este întotdeauna supus Tatălui, fiind una cu El „prin înţelegere, dragoste şi trăire.”
Nu e de mirare că o astfel de descriere să li se fi părut oponenţilor săi o facere de doi Dumnezei; şi în consecinţă, după un capitol despre Sfântul Duh (XXIX), Novatian se întoarce la subiect printr-un soi de anexă (XXX-XXXI). Două tipuri de eretici, spune el, încearcă să afişeze unitatea lui Dumnezeu, unul din tipuri (sabelienii) identificând pe Tată cu Fiul, ceilalţi (ebioniţii) negând că Fiul este Dumnezeu; şi astfel este iarăşi Hristos crucificat între doi tâlhari şi ponegrit de amândoi. Novatian declară că există într-adevăr un singur Dumnezeu, nezămislit, invizibil, nesfârşit, nemuritor; Cuvântul (Sermo) este Fiul Lui, din aceeaşi substanţă care provine de la El (substantia prolata), a cărui apariţie nici apostolii, nici îngerii, nici altă creatură nu o pot declara. El nu este un al doilea Dumnezeu, fiind veşnic în Tatăl, altminteri Tatăl nu ar mai fi Tatăl etern. El provine de la Tatăl, atunci când Tatăl a dorit şi a rămas cu Tatăl. Dacă ar fi fost şi El nezămislit, invizibil, de necuprins, am fi putut spune că este vorba de doi Dumnezei; dar în fapt, El a fost de la Tatăl, orice ar fi fost, şi nu are decât o singură sorginte (origo, principium), Tatăl. „Un Dumnezeu este dovedit, adevăratul şi veşnicul Tată, de la care această energie a Dumnezeului Suprem se răspândeşte, fiind transmisă Fiului, iar apoi, prin comuniunea de substanţă, se întoarce la Tatăl.” În această doctrină există câte ceva incorect, totuşi pare să exprime cosubstanţialitatea Fiului, sau cel puţin a zămislirii Sale, cu substanţa Tatălui. Dar este o unitate care nu este prea mulţumitoare în exprimarea aceasta, părând să sugereze că Fiul nu este nesfârşit sau invizibil, ci doar imaginea Tatălui capabilă să se manifeste în El. Hippolit a avut aceeaşi dificultate şi se pare că Novatian a împrumutat-o de la el, precum şi de la Tertullian sau Iustin. S-ar părea că Tertullian şi Hippolit au înţeles cumva mai bine decât Novatian doctrina romană tradiţională a cosubstanţialităţii Fiului, dar tustrei au fost rătăciţi de legăturile lor cu teologia greacă, care interpreta pe Fiul ca Dumnezeu cu expresii scripturale (în special cele ale Sf. Pavel), care I se aplică doar ca Dumnezeu-Om. Însă Novatian are meritul că, cel puţin, nu l-a identificat pe Cuvânt cu Tatăl, nici calitatea de Fiu cu apariţia Cuvântului în scopul Creaţiei, căci El ne învaţă limpede despre generarea Sa veşnică. Aici există un avantaj notabil asupra lui Tertullian.
În privinţa Întrupării, Novatian pare să fi fost ortodox, deşi nu este explicit. El vorbeşte corect despre Persoana care are două substanţe, Dumnezeul Suprem şi Omenesc, în felul în care era obişnuit în scriitura teologilor apuseni. Dar vorbeşte foarte des de „omul” asumat de Persoana Divină, astfel că a ajuns să fie suspectat de nestorianism. Acest lucru este nedrept, odată ce el este în mod egal susceptibil de acuzaţia de a face „omul” atât de departe de o persoană distinctă, cum că Hristos adică şi-ar fi asumat doar trup omenesc (caro, or substantia carnis et corporis). Dar nu există nici un temei pentru a presupune că Novatian a vrut să nege un suflet intelectual în Hristos; nici nu credea aşa ceva, ci doar era nerăbdător să afirme realitatea trupului Domnului nostru. Fiul lui Dumnezeu, spune el, alătură în El pe Fiul Omului, iar prin această legătură face ca Fiul Omului să devină Fiul lui Dumnezeu, aşa cum El nu era prin firea sa. Această ultimă frază fusese descrisă ca fiind adopţionism. Însă adopţioniştii spanioli propovăduiau că firea umană a lui Hristos se alăturase Dumnezeului Suprem ca Fiu adoptat al lui Dumnezeu. Novatian doar foloseşte o exprimare stângace, dar nu este obligatoriu o erezie de gândire. Newman, deşi nu face o lucrare nemaipomenită despre Novatian, spune că el „se apropie mai mult de precizia doctrinară decât oricare alt scriitor de la răsărit sau apus” care îl precedase (Tratate teologice şi ecleziastice, pag. 239).
Cele două lucrări pseudo-ciprianice, ambele de acelaşi autor, „De Spectaculis” şi „De bono pudicitiae” sunt atribuite lui Novatian de către Weyman, urmat apoi de Demmler, Bardenhewer, Harnack şi alţii. Lucrarea pseudo-ciprianică „De laude martyrii” i-a fost atribuită lui Novatian de către Harnack, însă cu o probabilitate mai mică. Predica pseudo-ciprianică „Adversus Judaeos” este făcută de un prieten sau acolit apropiat al lui Novatian, dacă nu chiar de el însuşi, potrivit lui Landgraf, urmat apoi de Harnack şi Jordan. În 1900, dl. Battifol, cu ajutorul lui Dom A. Wilmart, a publicat sub titlul „Tractatus Origenis de libris SS. Scripturarum”, douăzeci de predici pe care le descoperise în două manuscrise la Orléans şi St. Omer. Weyman, Haussletier şi Zahn au perceput faptul că aceste omilii curioase despre Vechiul Testament erau scrise în latină, nefiind traduceri din greacă. Ei le-au atribuit lui Novatian cu atât de multă încredere, încât un discipol al lui Zahn, H. Jordan a scris o carte despre teologia lui Novatian, bazată în principal pe aceste predici. S-a indicat, totuşi, că teologia de acolo are trăsături ceva mai dezvoltate şi târzii decât aceea a lui Novatian. Funk a arătat că menţionarea competentes (candidaţii la botez) implică datarea în cel de-al patrulea secol. Dom Morin a sugerat ca autor pe Gregorius Baeticus din Illiberis (Elvira), dar a retractat, atunci când a părut clar că autorul folosise scrieri ale lui Gaudentius din Brescia şi traduceri ale lui Rufinus din Origen, despre Geneză. Însă aceste lucruri trebuiau rezolvat, în sensul că în „Tractatus” sunt originale, iar în final Dom Wilgory a arătat că Grigore din Elvira este adevăratul lor autor, prin comparaţie îndeosebi cu cele cinci omilii ale lui Grigore despre Cântarea Cântărilor (a se vedea lucrarea lui Heine „Bibliotheca Anecdotorum”, Leipzig, 1848).
Secta novaţionistă
Adepţii lui Novatian s-au autodenumit katharoi sau puritani, numind apoi Biserica Catolică Apostaticum, Synedrium sau Capitolinum. Ei se găseau în fiecare provincie, iar în unele locuri erau foarte numeroşi. Principala noastră informaţie în privinţa lor o avem din „Istoria” lui Socrate, care le este foarte favorabilă şi ne spune mult despre episcopii lor, îndeosebi despre cei din Constantinopol. Lucrările de căpătâi scrise contra lor sunt cele ale Sfântului Ciprian, anonima „Ad Novatianum” (atribuită de Harnack lui Sixtus al II-lea, 257 sau 258), scrierile Sf. Pacian din Barcelona şi ale Sf. Ambrozie (De paenitentia) „Contra Novatianum”, o lucrare a secolului al patrulea dintre lucrările Sf. Augustin, „Ereziile” lui Epifanius şi Filastrius, precum şi „Quaestiones” a lui Ambrosiaster. În Răsărit, ei sunt menţionaţi îndeosebi de Athanasius, Vasile, Grigore Nazianzus şi de Ioan Gură de Aur. Eulogius din Alexandria, nu cu mult înainte de anul 600, a scris şase cărţi împotriva lor. Combaterea lor de către Reticius din Autun şi Eusebius din Emesa s-a pierdut, odată cu respectivele lucrări.
Novatian le-a refuzat iertarea şi reprimirea idolatrilor; adepţii lui au extins această doctrină la toate „păcatele de moarte” (idolatrie, crimă şi adulter sau destrăbălare). Mulţi dintre ei au interzis a doua căsătorie şi au făcut uz des de lucrările lui Tertullian; într-adevăr, în Frigia ei s-au amestecat cu montaniştii. Câţiva dintre ei nu rebotezau convertiţii din alte motive. Theodoret spune că ei nu foloseau confirmarea (pe care nici Novatian însuşi nu o primise vreodată). Eulogius s-a plâns că ei nu ar preacinsti martirii, însă el se referă probabil la martirii catolici. Au avut mereu un succesor al lui Novatian la Roma, iar pretutindeni altundeva erau guvernaţi de episcopi. Episcopii lor din Constantinopol erau persoane din cele mai demne de respect, potrivit lui Socrate, care a avut multe de relatat despre ei. Ei se conformau Bisericii în aproape orice, incluzând monahismul, în secolul al patrulea. Episcopul lor din Constantinopol a fost invitat de Constantin la Conciliul de la Niceea. El a aprobat decretele de acolo, deşi nu ar fi consimţit cu o unificare. În însemnările despre homoousion, novaţienii erau persecutaţi aidoma catolicilor de către Constantius. În paflagonia, ţăranii novaţianişti au atacat şi spintecat soldaţii trimişi de împărat pentru a impune conformarea la semi-arianismul oficial. Constantin cel Mare, care la început i-a tratat ca pe schismatici, nu eretici, a ordonat mai târziu închiderea bisericilor lor şi a cimitirelor. După moartea lui Constantius, ei au fost protejaţi de Iulian, dar arianistul Valens i-a mai persecutat o dată. Honorius i-a inclus într-o listă contra ereticilor, emisă în 412, iar Sf. Inocenţiu I a închis unele din bisericile lor din Roma. Sfântul Celestin i-a alungat din Roma, iar Sf. Chiril din Alexandria. În prealabil, Sf. Ioan Gură de Aur le închisese bisericile din Efes, dar în Constantinopol erau toleraţi, iar episcopii lor erau foarte respectaţi, spune Socrate. Lucrarea lui Eulogius arată că existau novaţieni în Alexandria, prin anul 600. În Frigia (pe la 374), unii din ei au devenit quartodecimani (ţineau Paştele pe 14 a lunii Nisan, nota trad.), fiind denumiţi Protopaschitoe; în rândurile lor se aflau şi câţiva evrei convertiţi. Theodosius emite o lege aspră împotriva acestei secte, care fusese importată în Constantinopol pe la 391, de un anume Sabbatius, de unde şi numele de sabbatieni al aderenţilor sectei.
