(Mijlocul secolului al treilea)
Novatian. Întreaga tradiţie latină, cu excepţia acelor teologi ai secolului al patrulea care sunt sub influenţă grecească (Damasus, Prudentius, Decretum Gelasianum etc), îl numeşte pe marele schismatic, Novatianus; în vreme ce autorii greci îi scriau, în general, numele Novatos. Doar Dionisie din Alexandria îl numeşte Noovatianos. Tabăra pe care el a format-o este denumită, îndeobşte, novaţienii: doar o dată, Ciprian foloseşte în scriere novatiamenses (Ep. 73,2). Când Epifanie (Ancorat. , 13) îi numeşte pe novaţienii din Roma montenses, probabil că îi confundă cu donatiştii.
Novatian era de loc din Frigia. Probabil însă, această observaţie survine din faptul că el şi-a găsit apoi mulţi adepţi în Frigia; sau poate că a fost o informaţie născocită intenţionat pentru a insinua o legătură între el şi montanişti. În ceea ce priveşte viaţa sa anterioară schismei, depindem în totalitate de epistola duşmănoasă şi amăgitoare a lui Cornelius (Ep. Ad Fabiam Antioch). Ciprian, Pseudo-Ciprian şi Socrate dau foarte puţine informaţii, iar Eulogius este în întregime neplauzibil. Faptele par să fie următoarele: în timpul unei boli crunte, care a necesitat chiar şi ajutorul unui exorcist, Novatian a primit botezul pe patul de suferinţă fără vreo confirmare episcopală prealabilă sau ulterioară. O astfel de formă de botez, însă, nu era recunoscut oriunde ca fiind validă; şi atunci când el a fost uns ca prezbiter de un episcop roman (fie Fabian, fie predecesorul lui), numirea sa, ni se spune, a fost întâmpinată cu multă potrivnicie, atât de către cler, cât şi de laici, din această cauză. Altminteri, el s-a bucurat de o reputaţie bună în rândul credincioşilor, în privinţa învăţăturii şi elocvenţei, aşa cum se poate conchide din epistolele lui Ciprian (55, 24; 51, 2; 60, 3; 49, 2); iar activitatea sa oficială, ca şi viaţa particulară, trebuie să fi fost fără cusur, odată ce Cornelius a găsit doar o singură pată spre care să arate cu degetul. La acea vreme, ne spune el, când persecuţia era pe culmi, Novatian a stat tăcut în casa lui; iar când diaconii l-au admonestat că i-a ajutat pe cei aflaţi în primejdie, el s-a înfuriat, ameninţându-i că demisionează din funcţie, afirmând în acelaşi timp, ca scuză pentru comportamentul lui, că el aparţinea „altei filosofii”. Povestea s-a dovedit a fi una falsă, prin simplul fapt că după martiriul lui Fabian (20 ianuarie 250), Novatian a luat în mâinile sale funcţia oficială corespunzătoare a congregaţiei. Iar în ceea ce priveşte expresia echivocă „altă filozofie”, mai târziu a devenit un truc preferat în rândul adversarilor săi, pentru a-i zugrăvi concepţiile despre păcat şi pedeapsă, ca reieşind din filosofia stoică, cu scopul de a-şi acoperi propriile abateri de la principiul susţinut nemijlocit de biserică. În realitate, el a avut foarte puţin de a face cu filosofia stoică, ca şi potrivnicii săi. Originea şi dezvoltarea ulterioară a opiniilor sale nu sunt îndoielnice.
Prin anul 220, idolatria, adulterul, desfrânarea şi crima erau pedepsite de Biserica Catolică prin excomunicarea formală. Această practică a fost mai întâi încălcată de puterea banilor, daţi către confesori – în concordanţă cu o idee arhaică care subzista la finele secolului al treilea – iar apoi printr-un edict al Papei Calixtus I, care vorbea de readmiterea în biserică ca o posibilitate plauzibilă. Acest edict a pricinuit schisma lui Hipolit; însă, odată ce schisma a fost ameliorată, spre mijlocul secolului al treilea, pare probabil ca succesorii lui Calixtus să se fi întors la o practică mai veche, mai riguroasă. După toate cele întâmplate, trebuie observat faptul că opiniile mai noi şi mai moderate au fost aplicate doar în privinţa păcatelor trupeşti. Cum în perioada paşnică dintre anii 220 şi 250 nimeni care a recăzut în păgânism nu era prea probabil să ceară reprimirea în Biserica Creştină, idolatria a fost în întregime lăsată în afara atenţiei. Numărul celor căzuţi în păcat a devenit atât de mare, că însăşi existenţa congregaţiilor a fost periclitată. Oricum, nu a fost o simplă considerare de natură practică faptul că biserica a fost îmboldită să îşi schimbe rânduielile. Dezvoltarea dogmatică a dus tot în aceeaşi direcţie. Şi anume, dacă biserica, cu constituţia ei ierarhică, era un mijloc indispensabil de har extra quam nulla salus, cum s-ar fi putut spera că Dumnezeu va reprimi vreodată în harul Său un păcătos căruia biserica i-a refuzat iertarea păcatelor şi reconcilierea? Într-adevăr, când un om anume ar intra în relaţie cu Dumnezeu doar prin preot, mântuirea sa va fi devenit absolut dependentă de legătura sa cu clerul şi biserica. Este foarte adevărat că aceste idei nu şi-au atins deplina dezvoltare până la sfârşitul persecuţiei deciane (apărută după un edict al împăratului Decius, în anul 250, nota trad.) (vezi Ciprian: De unitate ecclesiae şi De lapsis); dar este la fel de adevărat că întreaga dezvoltare doctrinară şi constituţională a bisericii tinsese de mult timp către acest punct. Însăşi practica (în general, adoptată în rândul bisericii în anul 250) iertării păcătosului spăşit imediat după moarte a fost o mişcare, poate subconştientă, în direcţia pomenită; şi nu există absolut nimic care să indice că Novatian era un oponent, în teorie sau practică, al acestei mişcări.
După moartea lui Fabian, la începutul persecuţiei deciene, nu a fost ales în Roma nici un alt episcop. Căci probabil nu ar fi putut fi ales vreunul, fără ca numele său să fie dat forţelor de ordine (Ciprian: Ep. 55,9), iar el să fie cu siguranţă trimis neîntârziat la moarte; şi astfel s-a întâmplat că jilţul episcopal a rămas vacant timp de cincisprezece luni. În acest interval, congregaţia a fost reprezentată şi condusă de colegiul prezbiterilor şi diaconilor, care, când era adunat integral, consta în cincizeci şi trei de persoane (Eusebius: Hist. Eccl., VI, 43, 11). Dintre acei membri ai colegiului acesta care ne sunt cunoscuţi, Novatian stă în frunte; în vreme ce de numele episcopului de mai târziu, prezbiterul Cornelius, nu s-a auzit vreodată. Un interes special pentru istoria acestui interval de timp îl prezintă cele trei scrisori emise de clerul roman, scrisori care ne-au parvenit prin corespondenţa lui Ciprian (8, 30, 36). Cea de a doua dintre aceste epistole este scrisă cu certitudine de Novatian, putându-se presupune în mod plauzibil că el le-a scris şi pe celelalte două. În prima, clerul roman declară că deşi s-a separat de cei rătăciţi, în nici în caz nu i-a abandonat. Dimpotrivă, dacă vreun astfel de om, penitent, se îmbolnăveşte şi doreşte să intre iarăşi în comuniune cu biserica, clerul îl va reprimi. Ciprian a recunoscut acest precept ca având autoritate. În Epistola 15-17, el nu vorbeşte vreodată de muribund; însă în Epistola 18, el înştiinţează şi citează epistola de la Roma în sprijinul lui, anume că muribundul trebuie reprimit. Astfel că Roma a fost cea dintâi care l-a întors pe Episcopul de Cartagina către moderaţie şi indulgenţă. În a doua epistolă, clerul roman afirmă că, în concordanţă cu ceilalţi episcopi aflaţi în Roma, ei au adoptat o cale de mijloc cu privire la cei rătăciţi, astfel că nici o măsură disciplinară nouă nu va fi adoptată până după alegerea unui episcop; lucru care implica faptul că, din acest principiu, Novatian – cel ce scrisese epistola – nu era oponentul introducerii unor noi măsuri. Cele trei scrisori arată, ca şi corespondenţa dintre Ciprian şi confesorii romani Moise, Maximus etc, cum la acea vreme acolo domnea o încuviinţare desăvârşită, deopotrivă în Roma însăşi, cât şi între Roma şi Ciprian. Într-adevăr, undeva în primăvara anului 251, nici cea mai mică tulburare nu se întrevede, în viitoarea schismă a Romei.
Însă în martie 251, Cornelius a fost ales episcop al Romei. A fost ales de majoritate şi, pare-se, în concordanţă cu toate regulile în vigoare. Cu toate acestea, în Roma exista o minoritate; cuprinzând câţiva prezbiteri şi pe unii dintre cei mai cucernici confesori, aceasta nu era dornică să accepte problema alegerii, ci să îl ridice pe Novatian ca anti-episcop, şi să îl ungă prin trei episcopi italieni. Astfel a început schisma. Este evident, însă, că deşi Cornelius reprezenta partea congregaţiei şovăielnică, iar Novatian pe cea neînduplecată, la început nu a fost vreun punct teoretic de controversă, ci doar un simplu conflict între două persoane. Pe de altă parte, o diferenţă teoretică între Cornelius şi Novatian exista, cum reiese din corespondenţa dintre Ciprian şi Cornelius (Ep. 41-53), chiar dacă nu s-a relevat până la Ep. 54; şi de la început până la sfârşit, Ciprian se fereşte de a se plânge de schismă, fără a intra în condamnarea teoriei schismaticilor. Pe de altă parte, s-a arătat mai sus, Novatian nu era opus, ca principiu, readmiterii celor rătăciţi; iar acest lucru este arătat mai departe de scrisoarea lui Dionisie din Alexandria către Novatian (Eusebius: Hist. Eccl., VI.45) şi de Pseudo-Ciprian (Ad Novatianum, 1I). Disputa a început ca un conflict personal banal, iar Cornelius s-a dovedit a fi mai norocos. În vara anului 251, chiar înainte ca el să fi putut pleca din refugiul său şi să se întoarcă la congregaţia sa, Ciprian a fost, prin schisma lui Felicissimus, îndemnat să se abată de la rigoarea sa şi să consimtă reprimirea în biserică a celor rătăciţi prin păcat. Acest pas l-a plasat, fireşte, de partea lui Cornelius, deşi Novatian şi confesorii Maximus şi Moise fuseseră susţinătorii săi în Roma, până atunci. El l-a recunoscut cpe Cornelius, deşi nu în termeni atât de clari şi nemijlociţi pe cât şi-ar fi dorit mai târziu. Prietenia lor, însă, devine curând cimentată de sosirea la Roma a lui Novatus. Novatus era un adept zelos al lui Felicissimus, cât şi unul dintre cei mai periculoşi adversari ai lui Ciprian. Pentru ce motiv s-a alăturat el lui Novatian în Roma, deşi în chestiunea discutată el avea păreri exact opuse, nu se poate afla; însă circumstanţa aceasta a contribuit mult la aducerea lui Cornelius şi Ciprian unul lângă celălalt. În vara lui 251, confesorii l-au părăsit pe Novatian, întorcându-se la Biserica Catolică; nu amăgiţi de minciunile sale viclene, cum spune Cornelius, şi de sperjurul fiarei schismatice şi eretice Novatian, ci – cum ei înşişi spuneau, pentru a recupera pacea şi unitatea bisericii. Pierderea a fost de mare efect asupra poziţiei comunităţii schismaticilor din Roma. În alte ţări, un număr de episcopi a respins practica îngăduinţei. Unii s-au alăturat lui Novatian, chiar dacă fără a se desprinde de biserică; alţii doar s-au declarat favorabili opiniei lui. În Fabius din Antiohia găsim un prieten călduros; dar e la murit chiar înainte de marele sinod răsăritean, ţinut în Antiohia, iar părerile moderate au fost adoptate de acea adunare. Oricum, schisma a căpătat treptat proporţii periculoase în est, opiniile lui Novatian găsind mulţi acoliţi în Egipt, Armenia, Pontus, Bitinia, Cilicia, Capadochia, Siria, Arabia şi Mesopotamia.
La începutul controversei, chestiunea nu era despre casus mortis sau despre sacrificati, ori despre relaţia episcopului cu prezbiterii şi confesorii, nici despre eficienţa pedepsei etc. Este o simplă calomnie repetată cu încăpăţânare, faptul că Novatian sau tabăra sa ar fi spus vreodată că penitenţa nu are vreun rost; dar, aşa cum Biserica Romano-Catolică a adoptat apoi preceptul că excomunicaţii nu pot fi izbăviţi, calomnia pare să îşi fi avut raţiunea ei. Deşi toate acele probleme au fost ridicate şi li s-a răspuns în timpul evoluţiei schismei, principiul real pus în joc în această controversă era acela al cheilor puterii. Tabăra dominantă a primit teoria de la Ciprian, deşi ea fusese pe deplin dezvoltată în vest şi nu mai înainte de vremea lui Augustin. În mod general, tabăra aceasta a argumentat faptul că Scriptura conţinea milă şi iubire; şi că biserica nu îi putea abandona pe cei rătăciţi în cele lumeşti, către erezie şi schismă; că acordarea unui ajutor in casu mortis ducea mai departe, căci mulţi muribunzi îşi reveniseră; că era nedrept să ceri penitenţă fără să promiţi iertarea păcatelor, etc. Dar nici unul dintre aceste argumente nu era decisiv pentru Ciprian. Argumentul său a fost că, odată ce mântuirea putea fi obţinută numai prin biserică, oricine ar fi fost despărţit definitiv de ea trebuia neapărat să piară. În consecinţă, a refuza comuniunea cu biserica oricui nu s-a rupt de ea, ar fi o anticipare a judecăţii lui Dumnezeu; în timp ce reprimirea unui păcătos rătăcit nu ar putea în nici un chip să îl împiedice pe Dumnezeu să îi refuze totuşi mântuirea. Pe de altă parte, când Novatian a considerat drept şi de datoria bisericii să îi excludă pentru totdeauna pe toţi cei cu păcate foarte grele, negând bisericii puterea de a acorda iertare pentru idolatri, se pare că ideea sa despre biserică, a autorităţii de iertare de către biserică, despre dreptul preotului, pe scurt, ideea sa despre cheile puterii, este alta decât susţineau adversarii lui. Biserica este, pentru el, nu conditio sine qua non pentru mântuire, o instituţie care educă omenirea întru izbăvire, ci o adunare de sfinţi, cei a căror existenţă este periclitată dacă există fie şi un singur păcătos cu nelegiuiri grave printre membrii ei. Pentru el, constituţia bisericii, distincţia dintre laici şi cler, legătura cu clerul – adică episcopul – sunt chestiuni de importanţă secundară: problema de primă importanţă, chestiunea cea mai mare, este de a fi sfânt în comuniune cu sfinţii. Verdictul meritului şi valorii acestor două mişcări opuse depinde de punctul de vedere din care este dat – perspectivele religiei sau perspectiva timpului. Este neîndoielnic că novaţienii au reţinut multe rămăşiţe valoroase ale vechilor tradiţii; şi că ideea lor despre biserică, ca şi comuniune a sfinţilor, corespunde exact cu ideea dominantă din primele zile ale creştinătăţii. Dar, pe de altă parte, a-i pedepsi pe libellatici mai aspru decât pe adulteri şi escroci, trebuie să fi părut oricui o nedreptate făţişă; şi, pentru a evidenţia, novaţienii au fost foarte curând îmboldiţi să se rupă de toată dezvoltarea disciplinară din timpul a două sau trei generaţii. Într-adevăr, ideea unei biserici ca şi comunitate de sfinţi nu putea sfârşi fie printr-o dezamăgire sordidă, fie prin divizarea în bucăţi a întregii creştinătăţi existente. Potrivit lui Socrate (Hist. Eccl., IV, 28) şi a unor catharieni de mai târziu (vezi Eulogius în Biblioth. a lui Fotius, 208, 280), Novatian a suferit martiriul. Însă consemnarea este îndoielnică; iar documentele, datând din secolul al şaselea, sunt contrafăcute. În timpul următoarelor două generaţii de după persecuţia deciană, Biserica Cathariană a devenit consolidată. Mulţi din adunările montaniştilor i s-au alăturat, îndeosebi în Frigia. În constituţie şi doctrină, diferenţa dintre Biserica Catolică şi Biserica Cathariană era foarte mică. Pe lângă problema disciplinei – pe care episcopul novaţianist Asclepiades o formulase astfel: „Pentru păcate de moarte, catolicii excomunică clerici, dar noi şi mireni” – chestiunea celei de-a doua căsătorii a avut şi ea importanţă, îndeosebi în regiunile ocupate cândva de montanişti. Novatian însuşi nu a interzis-o vreodată, iar în vest, a fost în general îngăduită. În legătură cu extinderea bisericii schismatice, a se observa, pentru Spania – Pacian; pentru gali, lucrarea polemică a episcopului Reticius, din secolul al patrulea; pentru Italia superioară, Ambrose (De poeitentia); pentru Roma, unde în secolul al cincilea, novaţienii aveau un episcop şi multe biserici, Socrate (Hist. Eccl., V.14, VII.9,11); pentru Mauritania, Alexandria (unde aveau, de asemenea, un episcop şi câteva biserici), Siria, Paflagonia, Frigia, Bitinia, Scitia etc., Socrate, Sozomen şi Theodoret. În Constantinopol ei au avut trei biserici; iar Socrate dă lista episcopilor lor, cu principalele evenimente din viaţa lor. La Conciliul de la Niceea, a fost prezent episcopul novaţian Arius. El a acceptat deciziile conciliului privinţa credinţa şi controversa răsăriteană, fiind privit cu mult respect de conciliu. Zece ani mai târziu, însă, când Constantin şi-a schimbat oarecum părerile teologice, el i-a plasat pe novaţieni în aceeaşi categorie cu marcioniţii şi valentinienii, le-a interzis să se închine în public, le-a închis bisericile şi a poruncit să le fie arse cărţile. În timpul controversei arianiste, relaţia dintre novaţieni şi Biserica Catolică era în general bună, odată ce cei dintâi nu arătaseră vreo înclinaţie către erezie. Însă pericolul nu era deloc îndepărtat, înainte ca Biserica Catolică să înceapă persecuţiile. În Roma, Inocenţiu I le-a închis bisericile, iar Celestin I le-a interzis închinarea în public. În est, însă, tabăra lor a continuat să existe până în secolul al şaselea sau al şaptelea.
LITERATURA – Novatian a fost primul teolog al Bisericii Romei care a dezvoltat o activitate literară cuprinzătoare în limba latină; dar din lucrările sale, doar De Sabbato, De Circumcisione şi De Trinitate ne-au parvenit. De mare importanţă pentru istoria schismei sunt Epistolele lui Ciprian, Eusebius (Hist. Eccl., VI.43-VII.8), Socrate (care la un moment dat fusese suspectat că ar fi novaţian), opera polemică a lui Eulogius, din care se regăsesc pasaje vaste la Fotius (Cod. 182, 208, 280). Dintre reprezentările moderne, cea mai bună încă rămâne Walch, Ketzenhistorie, II, 185-288.
Adolf Harnack, “Novatian,” Philip Schaff, ed., A Religious Encyclopaedia or Dictionary of Biblical, Historical, Doctrinal, and Practical Theology, (Enciclopedie religioasă sau Dicţionar biblic, istoric, doctrinar şi de teologie practică) ed. a 3-a, Vol. 3. Toronto, New York & London: Funk & Wagnalls Company, 1894. pp.1669-1672.
