Novațian a fost, sau are reputația că a fost, întemeietorul unei secte, care a pretins pentru sine numele de „Puritan” (kathari). În anul 251 d.Cr., el s-a opus alegerii lui Papa Cornelius, după moartea lui Papa Fabian în timpul persecuției, pe motivul că el era prea lejer în acceptarea creștinilor căzuți. El s-a lăsat să fie făcut un episcop rival al Romei (în cronologia Romano- Catolică, el este unul dintre primii anti-papi). Faptele despre controversă și multe dintre informațiile noastre cu privire la Novațian și doar de la dușmanii săi, episcopul roman și aderenții săi. În consecință, unii au crezut toate acuzațiile care au fost aduse împotriva lui, în timp ce alții au înclinat să se îndoiască de toate.
Nu se cunoaște unde s-a născut Novațian. Unii au apelat la Philostorgius în favoarea opiniei că el era un Frigian; dar alții susțin că, presupunând că aceasta este o afirmație a istoricului, ea este o simplă presupunere a lui, bazată pe caracterul învățăturii lui Novațian. De asemenea este afirmat de Ciprian, că el a fost un Stoic înainte de a trece la Biserica creștină; dar acest lucru a fost de asemenea pus la îndoială. În timp ce era printre catehumeni, el a fost apucat de o boală violentă, atribuită influenței demonice; și, fiind aproape de moarte, el a primit botezul. Este a fost ordinat prezbiter de către Fabian, episcop al Romei, împotriva dorințelor restului dintre clerici, care au obiectat la aceasta pentru că el a primit un botez la spital. Circumstanțele ulterioare ale schismei lui și întrecerea lui cu Cornelius, sunt afirmate pe larg fără un spirit prietenesc într-o scrisoare a lui Antonianus de către Ciprian. Socrates afirmă că el a suferit martirajul; dar autoritatea lui, în mijlocul tăcerii altora, nu este suficientă pentru a garanta acest fapt.
Tratatul lui Novațian despre Trinitate este împărțit în treizeci și una de capitole. Mai întâi de toate, de la capitolul întâi până la opt, el consideră acele cuvinte din Regula Adevărului sau Credinței, care ne cer să credem în Dumnezeu Tatăl și Domn Atotputernic, Creatorul absolut perfect al tuturor lucrurilor. Printre alte atribute divine el le atribuie Lui pe deasupra, parțial din rațiune și parțial din Sfintele Scripturi, imensitatea, veșnicia, unitatea, bunătatea, imuabilitatea, imortalitatea, spiritualitatea; și adaugă că nici pasiunile nici membrele nu pot fi atribuite lui Dumnezeu, și că aceste lucruri sunt afirmate despre Dumnezeu în Scriptură în mod antropopatic.
Un tratat al lui Novațian referitor la Trinitate.
Capitolul 1. Argument. – Novațian, cu viziunea de a trata Trinitatea, aduce înainte regula de credință că noi trebuie mai întâi de toate să credem în Dumnezeu Tatăl și Domn Omnipotent, Fondatorul absolut al tuturor lucrurilor. Lucrările din creație sunt descrise în mod frumos. Este afirmat liberul arbitru al omului; mila lui Dumnezeu în aplicarea pedepsei asupra omului este arătată; condiția duop moartea sufletelor celor drepți și a celor nedrepți este precizată.
Regula adevărului cere ca noi mai întâi de toate lucrurile să credem în Dumnezeu Tatăl și Domn Omnipotent; adică, Fondatorul absolut perfect al tuturor lucrurilor, care a suspendat cerurile în sublim măreț, a întemeiat pământul cu masa lui mai mică, a răspândit mările cu umezeala lor curgătoare, și a distribuit toate aceste lucruri, deopotrivă împodobite și înzestrate cu instrumente corespunzătoare și potrivite. Căci în visteria solidă a cerului El a trezit deopotrivă răsăriturile de Soare aducătoare de lumină; El a umplut globul alb al lunii în bătăile sale lunare 3 ca o consolare pentru noapte; El, mai mult aprinde razele stelare cu felurite splendori de lumină scânteietoare; și El a voit toate aceste lucruri în drumurile lor legitime de a încercui întreaga margine a lumii, așa fel încât să determine zilele, lunile, anii, semnele, și anotimpurile, și beneficii de alte feluri pentru rasa umană. Mai mult, pe pământ, El a umplut cei mai măreți munți până la un vârf, El a aruncat văile în adâncimi, El a nivelat netede câmpiile, El a rânduit turmele de animale folositoare pentru felurite servicii ale oamenilor. De asemenea, El a întemeiat stejarii din păduri pentru beneficiul viitor al întrebuințărilor umane. El a dezvoltat recoltele în hrană. El a deschis gurile izvoarelor, și a turnat în ele râuri curgătoare. Și după aceste lucruri, ca nu cumva El să nu aprovizioneze de asemenea delectările ochilor, El a îmbrăcat toate lucrurile cu felurite culori ale florilor pentru plăcerea privitorilor. Chiar în marea însăși, mai mult, deși ea era în sine minunată deopotrivă pentru întinderea și utilitatea ei, El a făcut numeroase creaturi, uneori de o mărime trupească moderată, alteori de una imensă, mărturisind prin varietatea selecției Sale despre inteligența Inventatorului. Și, nemulțumit cu aceste lucruri, ca nu cumva întâmplător urletul și goana apelor să nu apuce un element străin pe cheltuiala posesorului său uman, El a închis limitele sale cu țărmuri; 4 pentru ca atunci când nebunia valului și spuma apei ar veni din adâncul inimii ei, el să se întoarcă din noi în sine, și să nu încalce limitele sale ascunse, ci să țină legile sale dinainte stabilite, pentru ca omul să poată mai degrabă să fie atent să observe legile divine, chiar precum elementele însele i-au observat pe ei. Și după aceste lucruri El de asemenea a așezat omul la conducerea lumii, omul steril, de asemenea, făcut după imaginea lui Dumnezeu, căruia El i-a împărtășit minte, și rațiune, și anticipare, pentru ca el să îl poată imita pe Dumnezeu; și deși primele elemente ale trupului său erau pământești, totuși substanța a fost inspirată de o suflare cerească și divină. Și când El i-a dat toate lucrurile în slujba lui, El a dorit ca numai el să fie liber. Și din nou, ca nu cumva o libertate nemărginită să îl facă să cadă în primejdie, El a dat o poruncă, în care omul a fost învățat nu era nici un rău în fructul pomului; dar el a fost avertizat mai dinainte că răul va apare dacă întâmplător el își va exercita liberul lui arbitru, în sfidare față de legea care a fost dată. Căci, pe de o parte, se cuvenea ca el să fie liber, ca nu cumva imaginea lui Dumnezeu să fie, în mod necorespunzător în sclavie; și pe de altă parte, legea a fost de adăugat, astfel ca o libertate nestrunită să nu izbucnească chiar într-o sfidare a Dătătorului. Pentru ca el să poată primi ca o consecință deopotrivă răsplătiri vrednice și o pedeapsă meritată, având în propria lui putere ceea ce el ar putea alege să facă, prin tendința minții lui în oricare direcție: de unde, de aceea, prin invidie, mortalitatea vine înapoi la el; ținând seama că, deși el poate să scape de ea prin ascultare, el se grăbește spre ea prin grăbirea de a fi Dumnezeu sub influența unui sfat pervers. Totuși, cu toate acestea, Dumnezeu îngăduitor a temperat pedeapsa lui prin blestemarea, nu atât de mult a lui însuși, cât muncile lui pe pământ. Și, mai mult, ceea ce este cerut nu vine fără cunoștința omului; dar El îi arată mai dinainte speranță omului de descoperire viitoare 5 și mântuire în Cristos. Și faptul că el este împiedicat din a atinge lemnul pomului vieții, nu este cauzat de otrava rea a invidiei, ci, ca nu cumva pentru totdeauna fără iertarea anterioar a lui Cristos față de păcatele lui, el să poarte totdeauna cu el pedeapsa lui o nemurire de vinovăție. Cu toate acestea, de asemenea, în regiunile mai înalte; adică, mai presus chiar de cerul însuși, regiuni care nu sunt acum vizibile pentru ochii noștri, El mai dinainte a ordinat îngeri, el a aranjat puterile spirituale, El a pus în comandă tronuri și puteri, și a întemeiat multe alte spații infinite de ceruri, și lucrări neîngrădite ale tainelor Lui; pentru ca această lume, imensă precum este, să poată aproape apărea ca fiind Cea mai recentă, față de singura lucrare a lucrurilor corporale. Și într-adevăr, 6 ce zace sub pământ nu este în sine lipsit de puteri distribuite și aranjate. Căci există un loc încotro sufletele celor drepți și a celor nedrepți sunt luate, conștient de condamnarea anticipată a prinsorii judecății; astfel ca noi să putem zări măreția abundentă a lucrărilor lui Dumnezeu în toate direcțiile, nu închise în interiorul inimii acestei luminii, oricât de încăpătoare precum am spus, dar de asemenea să fim în stare să ne facem o idee despre ele dincolo de abisurile și adâncimile lumii în sine. Și astfel considerând măreția lucrărilor, noi ar trebui să admirăm pe bună dreptate pe Inventatorul unei astfel de structuri.
Capitolul 2. Argument. – Dumnezeu este mai presus de toate lucrurile, El Însuși conținând toate lucrurile, Imens, Veșnic, transcendent minții omului; inexplicabil în discurs, mai splendid decât orice sublimitate.
Și peste toate aceste lucruri El Însuși, conținând toate lucrurile, neavând nimic neocupat dincolo de Sine, nu a lăsat loc pentru nici un Dumnezeu superior, precum unii oameni își închipuie. Într-adevăr, de vreme ce El Însuși a inclus toate lucrurile în centrul măreției și puterii perfecte, El este întotdeauna atent la lucrarea Lui proprie, și pătrunde toate lucrurile, și mișcă toate lucrurile, și animă toate lucrurile, și privește toate lucrurile, și astfel legând împreună materialele discordante în armonia tuturor elementelor, pentru ca din aceste principii contrastante o lume este astfel întemeiată printr-o unitate conspirativă, care prin nici o forță nu poate fi dizolvată, decât dacă El singurul pe care a făcut-o poruncește ca ea să fie dizolvată, pentru scopul de a ne acorda alte lucruri mai mărețe. Căci noi citim că El conține toate lucrurile, și de aceea că nu ar fi putut fi nimic dincolo de Sine Însuși. Pentru că, de vreme ce El nu are nici un început, astfel în consecință El nu este conștient de un sfârșit; decât dacă nu din întâmplare – și departe de noi fie gândul – El, la un anumit timp a început să existe, și nu este mai presus de toate lucrurile, dar în timp ce El a început să fie după altceva, El ar fi mai prejos de ceea ce a fost înainte de Sine, și ar fi găsit a fi de o putere mai mică, în faptul că El este denumit ca ulterior chiar în timpul în sine. Din acest motiv, de aceea, El este întotdeauna nemărginit, pentru că nimic nu este mai mare decât El; mereu veșnic, pentru că nimic nu este mai străvechi decât El. Pentru că ceea ce este fără început nu poate fi precedat de nimeni, în faptul că El nu are timp. El este din acest motiv nemuritor, că El nu ajunge la un final prin orice finalitate a desăvârșirii Lui. Și de vreme ce tot ceea ce este fără început este fără lege, El exclude moda timpului prin faptul că El Însuși nu se simte dator nimănui. De aceea, referitor la El, și referitor la acele lucruri care sunt din Sine, și sunt în El, nici mintea omului nu poate în mod vrednic concepe ce sunt acestea, cât de mărețe sunt ele, și cu ce seamănă ele; nici elocvența discursului uman nu poate expune o putere care abordează nivelul maiestății Lui. Căci pentru a înțelege și a vorbi despre maiestatea Lui, cât și toată elocvența este pe bună dreptate mută, precum toată mintea este săracă. Căci El este mai mare decât mintea în sine; nici nu poate fi conceput cât de mare este El, ținând seama că, dacă El ar putea fi imaginat, El ar fi mai mic decât mintea umană în care El ar putea fi imaginat. El este mai mare, și mai mult, decât tot discursul, El nu poate fi nici declarat; căci dacă El ar putea fi declarat, El ar fi mai inferior decât discursul uman, prin care fiind declarat, El poate fi deopotrivă cuprins și conținut. Căci orice ar putea fi gândit referitor la El trebuie să fie mai prejos decât El Însuși; și orice ar putea fi declarat trebuie să fie mai puțin decât El, când este comparat cu privire la El Însuși. Mai mult, noi putem într-un anumit grad să fim conștienți de El în tăcere, dar nu putem în discurs să-L dezvăluim așa cum este El. Pentru că dacă L-ai numi Lumină, ai putea vorbi de creatura Lui mai degrabă decât despre El Însuși – nu l-ai declara pe El; sau dacă L-ai numi pe El Tărie, ai vorbi și prezenta mai degrabă despre puterea Lui decât ai vorbi despre El Însuși; sau dacă L-ai numi Maiestate, mai degrabă ai descrie onoarea Lui decât pe El Însuși. Și de ce ar trebui să fac o treabă lungă de a merge prin atributele Lui, unul câte unul? Voi dezvălui îndată întregul. Orice în orice privință ai putea declara despre El, mai degrabă ai dezvălui o anumită condiție și putere a Lui decât pe El Însuși. Căci ce ai putea să spui sau să gândești în mod potrivit referitor la El care este mai măreț decât toate discursurile și gândurile? Cu excepția unui singur mod – și cum putem face aceasta? cum putem prin posibilitate să concepem cum putem să apucăm chiar aceste lucruri? – vom apuca mintal ceea ce este Dumnezeu, dacă vom considera că El este ceea ce nu poate fi înțeles nici în calitate sau în cantitate, și într-adevăr, nici nu poate veni chiar în gândul în sine. Căci dacă finețea ochilor noștri devine greoaie când ne uităm la soare, astfel că privirea insistentă, biruită de strălucirea razelor care o întâlnesc, nu se poate uita la corpul ceresc în sine, finețea percepției noastre mintale suferă același lucru în toată gândirea noastră despre Dumnezeu, și în proporție în timp ce ne dăm strădaniile noastre mai direct pentru a-L considera pe Dumnezeu, cu atât mai mult mintea în sine este orbită de lumina gândului ei propriu. Căci – pentru a repeta încă o dată – ce poți spune vrednic despre El, care este mai măreț decât toată sublimitatea, și mai înalt decât toată înălțimea, și mai adânc decât toată adâncimea, și mai clar decât toată lumina, și mai strălucitor decât toată strălucirea, mai scânteietor decât toată splendoarea, mai tare decât toată tăria, mai puternic 7 decât toată puterea, și mai grandios decât toată grandoarea, și mai măreț decât toată maiestatea, și mai autoritar decât orice forță, și mai bogat decât toate bogățiile, mai înțelept decât toată înțelepciunea, și mai binevoitor decât toată amabilitatea, mai bun decât toată bunătatea, mai drept decât toată justiția, mai milostiv decât toată clemența? Căci tot felul de virtuți trebuie să fie mai mici decât El Însuși, care este deopotrivă Dumnezeul și Părintele tuturor virtuților, astfel că se poate spune cu adevărat despre Dumnezeu că, ce este astfel încât nimic nu poate fi comparat cu El. Pentru că El este mai presus de tot ceea ce se poate spune. Căci El este o anumită Minte generând și umplând toate lucrurile, care, fără vreun început sau sfârșit al timpului, controlează, prin cea mai înaltă și mai perfectă rațiune, cauzele naturale legate ale lucrurilor, astfel încât să rezulte în beneficiul tuturor.
Capitolul 3. Argument. – Că Dumnezeu este Fondatorul tuturor lucrurilor, Domnul și Părintele lor, este dovedit de Sfintele Scripturi.
Atunci, pe El, noi Îl recunoaștem și Îl cunoaștem a fi Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor – Domn datorită puterii Lui, Părinte datorită a Lui discipline, spun eu, care „a vorbit, și toate lucrurile au fost făcute;” 8 El a poruncit, și toate lucrurile au apărut: despre care este scris, „Tu ai făcut toate lucrurile în înțelepciune;” 9 despre care Moise a spus, „Dumnezeu în cerul de sus, și în pământul de sub;” 10 care, potrivit lui Isaia, „a măsurat cerul cu palma, pământul cu scobitura mâinii Lui;” 11 „care privește pe pământ, și îl face să tremure; care a restrâns cercul pământului, și pe cei care locuiesc în el ca lăcustele, care a cântărit munții într-o balanță, și dumbrăvile în cântar,” 12 adică, prin cel mai sigur test al aranjamentului divin; ușor cade în ruine dacă nu ar fi fost echilibrat cu greutăți egale, El a echilibrat această povară de masă pământească cu dreptate. Care spune prin profetul, „Eu sunt Dumnezeu, și nu este nimeni înafară de mine” 13 Care spune prin același profet „Pentru că Eu nu voi da maiestatea mea altuia,” 14 că El poate exclude pe toți păgânii și ereticii cu născocirile lor; având în vedere că nu Dumnezeu este cel care este făcut de mâna meșteșugarului, nici ceea ce este născocit de intelectul unui eretic. Căci el nu este Dumnezeu a cărui existență meșteșugarul trebuie să o ceară. Și El a adăugat alăturat prin profetul, „Cerul este tronul meu, și pământul este așternutul picioarelor Mele: ce casă îmi veți construi Mie, și unde este locul odihnei mele?” 15 că El poate fi arătat că El pe care lumea nu îl conține este cu mult mai puțin conținut într-un templu; și El spune aceste lucruri nu din lăudăroșie de Sine, ci pentru cunoștința noastră. Căci El nu dorește de la noi slava mărimii Lui; ci El dorește să ne confere, chiar ca un tată, o înțelepciune religioasă. Și El, dorind mai mult să atragă spre amabilitate mințile noastre, brutale, și umflate, și încăpățânate cu ferocitate greoaie, spune, „Și peste cine se va odihni Duhul meu, decât peste cel care este modest, și tăcut, și care tremură la cuvintele Mele?” 16 – astfel că într-un anumit grad cineva poate recunoaște cât de măreț este Dumnezeu, în învățarea de a se teme de El prin Duhul dat lui: Care, în mod similar dorind încă mai mult să vină în cunoștința noastră, și, prin felul de a stârni mințile noastre spre adorarea Lui, a spus, „Eu sunt Domnul, care a făcut lumina și a creat întunericul;” 17 pentru ca noi să nu considerăm că ceva Natură, – pe care eu nu o cunosc, – a fost inventatoarea acelor vicisitudini prin care nopțile și zilele sunt controlate, ci mai degrabă, după cum este mai adevărat, să îl recunoaștem pe Dumnezeu ca și Creator al lor. Și de vreme ce prin privirea insistentă a ochilor noștri noi nu Îl putem vedea, noi putem pe drept învăța despre El din măreția, și puterea, și maiestatea lucrărilor Lui. „Căci trăsăturile invizibile ale Lui,” spune Apostolul Pavel, „de la creația lumii, sunt clar văzute, fiind înțelese prin acele lucruri care sunt făcute, chiar puterea și divinitatea Lui veșnică;” 18 astfel că mintea umană, învățând lucrurile ascunse din cele care sunt manifestate, din măreția lucrărilor la care ea ar trebui să le privească, să poată cu ochii minții să se gândească la măreția Arhitectului. Despre care același apostol, „Acum spre Regele veșnic, nemuritor, invizibil, singurul Dumnezeu, să fie slava și gloria.” 19 Căci El a mers dincolo de contemplația ochilor care a întrecut măreția gândului. „Căci,” este scris, „din El, și prin El, și pentru El sunt toate lucrurile.” 20 Căci toate lucrurile sunt prin porunca Lui, pentru că ele sunt din El; și sunt poruncite prin cuvântul Lui ca fiind prin El; și toate lucrurile se întorc spre judecata Lui; după cum în El așteaptă libertatea când corupția va fi înlăturată, ele apar a fi rechemate la El.
Capitolul 4. Argument. – Mai mult, El este bun, mereu la fel, imuabil, unul și unicul, infinit; și Numele Lui nu poate fi niciodată declarat, și El este incoruptibil și nemuritor.
El singur Domnul pe drept îl declară bun, a cărui bunătate întreaga lume este martoră; care lume El nu ar fi rânduit-o dacă El nu ar fi fost bun. Pentru că „totul a fost foarte bun,” 21 în consecință, și în mod înțelept, deopotrivă acele lucruri care au fost rânduite au dovedit că El care le-a rânduit este bun, și acele lucruri care sunt lucrarea unui Decretator bun nu pot fi altfel decât bune; prin urmare fiecare rău este o depărtare de la Dumnezeu. Căci nu se poate întâmpla ca El să fie inițiatorul sau arhitectul vreunei lucrări rele, care pretinde pentru Sine numele de „Perfect,” deopotrivă Părinte și Judecător, în special când El este răzbunătorul și judecătorul oricărei lucrări rele; pentru că, mai mult, răul nu are loc omului din oricare altă cauză decât prin depărtarea lui față de Dumnezeul bun. Mai mult, chiar acest lucru este specificat în om, nu pentru că acesta a fost necesar, ci pentru că el însuși așa l-a voit. De unde a apărut în mod evident, de asemenea, ce era răul; și ca să nu se pară că este invidie în Dumnezeu, a fost evident de unde a apărut răul. El, atunci, este mereu ca spre El Însuși; niciodată El nu se întoarce sau se schimbă pe Sine în alte forme, ca nu cumva prin schimbare El să pară a fi muritor. Căci schimbarea implicată în întoarcerea de la un lucru la altul este înțeleasă ca o porțiune a unei anumite morți. Astfel nu există niciodată în El vreo avansare sau creștere în orice parte sau onoare, ca nu cumva ceva să pară că lipsește din perfecțiunea Lui, nici că este vreo pierdere suferită în El, ca nu cumva un grad de mortalitate să apară că ar fi fost suferit de El. Dar ce este El, El este mereu; și cine este El, El este mereu El Însuși; și ce caracter are El, El a avut din totdeauna. 22 Căci creșterea argumentează începutul, după cum și pierderile dovedesc moartea și pieirea. Și de aceea El spune, „Eu sunt Dumnezeu, Eu nu Mă schimb;” 23 în accea că, ceea ce nu este născut nu poate suferi schimbare, ținându-și condiția Lui întotdeauna. Căci orice ar fi în El care constituie Divinitatea, trebuie în mod necesar să existe totdeauna, menținându-se în sine prin propriile sale puteri, astfel că El să fie din totdeauna Dumnezeu. Și astfel El spune, „Eu sunt cel ce sunt.” 24 Pentru că ceea ce El este are acest nume, pentru că aceasta menține mereu aceeași calitate a Lui Însuși. Pentru că schimbarea înlătură forța acelui nume „Cel ce Sunt;” căci orice, la orice timp, este schimbat, este arătat a fi muritor chiar în chestiunea în care este schimbat. Pentru că aceasta încetează să mai fie ceea ce fusese, și în urmare începe să fie ceea ce nu a fost; și de aceea, în mod rațional, poziția Lui rămâne acolo mereu în Dumnezeu, în aceea fără vreo pierdere ivită din schimbare, El este mereu la fel și egal față de El Însuși. Și ceea ce nu este născut nu poate fi schimbat: căci numai acele lucruri care trec printr-o schimbare, care sunt făcute, sau care sunt născute; în accea acele lucruri care nu au fost la o vreme, învață să fie prin venirea în ființă, și de aceea pentru a suferi schimbarea prin a fi născute. Mai mult, acele lucruri care nu au nici naștere nici creator, și-au exclus din ele însele capacitatea de schimbare, ne având un început în care este cauza schimbării. Și astfel El este declarat a fi unul, care nu are nici un egal. Căci orice poate fi Dumnezeu, trebuie să fie ca Dumnezeu din necesitate Cel Preaînalt. Dar orice este Preaînalt, trebuie cu siguranță să fie Preaînalt în fiecare sens, adică a fi fără vreun egal. Și astfel aceea trebuie să fie singur și unic asupra căruia nimic nu poate fi acordat, fără să aibă vreun egal; pentru că nu pot exista două infinituri, după cum dictează chiar natura lucrurilor. Și aceea este infinit care nici nu are vreun fel de început nici vreun sfârșit. Căci orice a ocupat întregul exclude începutul altuia. Pentru că dacă El nu conține tot ceea ce există, orice este – ținând seama că ceea ce este găsit în aceea prin faptul că este conținut este găsit a fi mai puțin decât aceea prin care este conținut – El va înceta să fie Dumnezeu; fiind redus în puterea altuia, în a cărui măreție El, fiind mai mic, ar fi trebuit să fi fost inclus. Și de aceea ceea ce L-a conținut mai degrabă ar pretinde că este Dumnezeu. De unde rezultă că numele lui Dumnezeu de asemenea nu poate fi declarat, pentru că El nu poate fi conceput. Căci aceasta este conținut într-un nume, care este, în orice fel, înțeles din condiția naturii Lui. Căci numele este semnificația acelui lucru care poate fi înțeles dintr-un nume. Dar când ceea ce tratat astfel, este în așa fel încât nu poate fi adunat cu demnitate într-o formă chiar prin înțelegerea în sine, cum va putea fi expus corespunzător într-un cuvânt al unui apelativ, ținând seama că precum este dincolo de intelect, acesta trebuie de asemenea din necesitate să fie mai presus de semnificația apelativului? După cum, împreună cu motivul când El aplică și preferă din anumite motive și ocazii numele Lui de Dumnezeu, noi cunoaștem că acesta nu este atât de mult proprietatea legitimă a apelativului care este expus, precum o anumită semnificație determinată pentru acesta, la care, în timp ce oamenii recurg ei înșiși, ei par a fi în stare prin aceasta să obțină mila lui Dumnezeu. De aceea, El este de asemenea deopotrivă nemuritor și incoruptibil, nici conștient de vreun fel de pierdere nici de vreun sfârșit. Căci pentru că El este incoruptibil, El este prin aceasta nemuritor; și pentru că El este nemuritor, El este cu siguranță de asemenea incoruptibil, – fiecare fiind implicat pe rând în celălalt, cu sine și în sine, printr-o legătură reciprocă, și prelungită de o concatenare indirectă la condiția de eternitate; nemurirea ivindu-se din incoruptibilitate, după cum incoruptibilitatea vine din nemurire.
Capitolul 5. Argument. – Dacă noi privim mânia, și indignarea, și ura lui Dumnezeu descrisă în paginile sfinte, noi trebuie să ne amintim că ele nu trebuie înțelese ca purtând caracterul viciilor umane.
Mai mult decât atât, dacă citim despre mânia Lui, și considerăm anumite descrieri ale indignării Lui, și învățăm că ura este atribuită Lui, totuși noi nu trebuie să înțelegem că acestea îi sunt atribuite Lui în sensul în care ele sunt vicii umane. Căci toate aceste lucruri, deși ele pot corupe omul, nu pot deloc să corupă puterea divină. Căci astfel de pasiuni ca acestea pe drept vor fi afirmate ca fiind în oameni, și nu vor fi judecate pe drept ca fiind în Dumnezeu. Căci omul poate fi corupt de aceste lucruri, pentru că el poate fi corupt; Dumnezeu nu poate fi corup de ele, pentru că El nu poate fi corupt. Aceste lucruri, într-adevăr, au forța lor pe care ele o pot exercita, nu doar unde un material capabil de impresie le precede, nu unde o substanță care nu poate fi impresionată le precede. Faptul că Dumnezeu este mânios, nu se naște din nici un viciu din El. Pentru că El este așa pentru avantajul nostru; căci El este milostiv chiar atunci când El amenință, pentru că prin aceste amenințări oamenii sunt rechemați la cinste. Căci teama este necesară pentru cei care vor motivul pentru o viață virtuoasă, că cei care au uitat motivul pot fi cel puțin mișcați prin spaimă. Și astfel, toate acestea, fie mânii ale lui Dumnezeu sau această ură a Lui, sau orice sunt ele de acest fel, fiind arătate pentru medicina noastră, – după cum învață cazul, – au izvorât din înțelepciune, nu din viciu, nici nu originează din ușurință; prin urmare de asemenea ele nu pot fi folosite pentru coruperea lui Dumnezeu. Căci diversitatea din noi a materialelor din care suntem alcătuiți, este obișnuită să stârnească dezacordul mâniei care ne corupe; dar aceasta, fie din natură fie din defect, nu poate sta în Dumnezeu, ținând seama că El este cunoscut a fi construit cu siguranță din nici o asociere de părți trupești. Pentru că El este simplu și fără vreun amestec corporal, fiind în întregime din acea esență, care, oricare ar fi ea, – El singurul o cunoaște, – constituie ființa Lui, de vreme ce El este numit Spirit. Și astfel acele lucruri care în oameni sunt deficiente și corupătoare, de vreme ce ele se nasc din coruptibilitatea trupului, și materiei în sine, în Dumnezeu nu pot exercita forța forța de coruptibilitate, de vreme ce, așa cum am spus, ele au venit, nu din viciu, ci din rațiune.
Capitolul 6. Argument. – Și că, deși Scriptura adeseori schimbă apariția Divină într-o formă umană, totuși măsura maiestății Divine nu este inclusă în cadrul acestor trăsăturilor naturii noastre trupești.
Și deși Scriptura cerească adesea transformă înfățișarea divină într-o formă umană, – precum atunci când spune, „Ochii Domnului sunt peste cei drepți;” 25 sau când ea spune, „Domnul Dumnezeu a mirosit mirosul unei miresme plăcute;” 26 sau când sunt date tablele lui Moise „scrise cu degetul lui Dumnezeu;” 27 sau când poporul copiilor lui Israel sunt eliberați din țara Egiptului „cu o mână puternică și cu un braț întins;” 28 sau când ea spune, „Gura Domnului a vorbit aceste lucruri;” 29 sau când pământul este așezat ca „așternutul lui Dumnezeu;” 30 sau când ea spune, „Pleacă-ți urechea ta, și auzi,” 31 – noi care spunem că legea este spirituală nu includem cu aceste trăsături ale naturii noastre trupești orice mod sau figură a maiestății divine, dar difuzăm acel caracter de magnitudine nemărginit (ca să spun așa) peste câmpiile sale fără nici o limită. Căci este scris, „Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo; dacă mă voi coborî în iad, Tu ești și acolo; și dacă îmi voi lua aripile, și voi traversa marea, acolo mâna Ta mă va apuca, și dreapta Ta mă va ținea.” 32 Căci noi recunoaștem planul Scripturii divine potrivit cu proporția aranjării sale. Căci profetul atunci încă vorbea despre Dumnezeu în pilde potrivit cu perioada credinței, nu așa cum era Dumnezeu, ci așa cum oamenii erau în stare să Îl primească. Și astfel, ca asemenea lucruri ca acestea ar trebui spuse despre Dumnezeu, trebuie să fie imputate nu lui Dumnezeu, ci mai degrabă oamenilor. Astfel, oamenilor le este permis să înalțe un cort, și totuși Dumnezeu nu este conținut în cadrul îngrădirii unui cort. Astfel un templu este ridicat, și totuși Dumnezeu nu este deloc îngrădit în cadrul restrângerilor unui templu. De aceea, nu Dumnezeu este cel care este limitat, ci percepția oamenilor este limitată; nu Dumnezeu este strâmtorat, ci înțelegerea rațiunii oamenilor este ținută pentru a fi strâmtorată. În final, în Evanghelie Domnul a spus, „Va veni ceasul când nici pe acest munte nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui;” 33 și a dat motivele, spunând, „Dumnezeu este Duh; și de aceea cei care se închină, trebuie să se închine în duh și în adevăr.” 34 Astfel influențele divine sunt acolo 35 arătate prin intermediul membrelor; nu înfățișarea lui Dumnezeu nici trăsăturile sale trupești sunt cele descrise. Căci, atunci când se vorbește despre ochi, este implicat faptul că El vede toate lucrurile; iar când se vorbește despre ureche, este arărat că că El aude toate lucrurile; și când se vorbește despre deget, o anumită energie a voinței Lui este deschisă; și când se vorbește despre nări, este arătată recunoașterea lui a rugăciunilor ca o mireasmă; și când se vorbește despre mână, este dovedit că El este autorul fiecărei creaturi; și când se vorbește despre braț, este anunțat că nici o natură nu poate rezista puterii brațului Său; și când se vorbește despre picioare este descoperit faptul că El umple toate lucrurile, și că nu există nici un loc în care Dumnezeu să nu fie. Pentru că nici membrele nici slujbele membrelor nu sunt necesare Lui la a cărui singură judecată, chiar ne-exprimată, toate lucrurile slujesc și sunt prezente. Pentru că ar necesita El ochi, El care este Însuși lumina? Sau de ce ar cere El picioare Unul care este pretutindeni? Sau de ce și-ar dori El să meargă, când nu există nici un loc în care El să poată merge dincolo de Sine? Sau de ce ar trebui El să caute mâini, Cel a cărui voie, chiar când tace, este arhitectul pentru temelia tuturor lucrurilor? El nu are nevoie de urechi, care cunoaște voințele care sunt chiar ne-exprimate; căci pentru ce motiv ar avea El nevoie de o limbă a cărui gând este o poruncă? Aceste membre cu siguranță erau necesare oamenilor, dar nu lui Dumnezeu, pentru că planul omului ar fi ineficient dacă trupul nu ar îndeplini gândul. Mai mult, ele nu sunt necesare lui Dumnezeu, a cărui voie este însoțită de lucrări nu atât de mult fără nici un efort, deoarece lucrările în sine acționează simultan cu voința. Mai mult, El Însuși este tot ochi, pentru că El vede toate; și tot ureche, pentru că El aude totul; și tot mâna, pentru că El lucrează totul; și tot picior, pentru că El este pretutindeni. Căci El este același, orice este. El este cu totul egal, și totul pretutindeni. Căci El nu are în Sine vreo diversitate, fiind simplu. Căci acelea sunt lucrurile care sunt reduse la diversitatea membrelor, care apar de la naștere și merg spre dizolvare. Dar lucrurile care nu sunt concrete nu pot fi conștiente de aceste lucruri. 36 Și ceea ce este nemuritor, orice este, chiar acel lucru este unul și simplu, și pentru totdeauna. Și astfel pentru că este unul acesta nu poate fi dizolvat; pentru că orice este chiar acel lucru care este așezat dincolo de pretenția de dizolvare, este eliberat de legile morții.
Capitolul 7. Argument. – Mai mult, că atunci când Dumnezeu este numit Duh, Strălucire, și Lumină, Dumnezeu nu este suficient exprimat pri aceste apelative.
Dar când Domnul spune că Dumnezeu este un Duh, gândesc că Cristos a vorbit astfel despre Tatăl, ca dorind a ceva mai mult să fie înțeles decât doar că Dumnezeu este un Duh. Căci deși, în Evanghelia Lui, El argumentează scopul de a da oamenilor o creștere de inteligență, cu toate acestea El Însuși vorbește cu oameni referitor la Dumnezeu, în așa fel încât ei pot în plus să audă și pă primească; deși, după cum am spus, El se străduiește acum să ofere ascultătorilor Săi religioși adăugări la cunoștința lor de Dumnezeu. Căci găsim că este scris că Dumnezeu este numit Dragoste, și totuși din aceasta, substanța lui Dumnezeu nu este declarată a fi Dragoste; și că El este numit Lumină, în timp ce aceasta nu este substanța lui Dumnezeu. Dar întregul care este astfel spus despre Dumnezeu este atât de mult cât se poate spune, pentru ca de asemenea rezonabil, când El este numit un Duh, aceasta nu este tot ceea ce El este care este astfel numit; ci pentru ca, în timp ce mintea oamenilor prin înțelegere face progrese chiar spre Duhul în sine, fiind deja schimbați în duh, se poate presupune că Dumnezeu este ceva chiar mai măreț prin Duhul. Căci ceea ce este, potrivit cu ceea ce este, nu poate fi nici declarat prin discurs uman, nici primit de urechile umane, nici adunat prin percepții umane. Căci dacă „lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei care Îl iubesc, nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici inima omului, nici măcare mintea lui nu le-a înțeles;” 37 ce și cât de măreț este El Însuși care promite aceste lucruri, în înțelegerea care deopotrivă mintea și natura omului au eșuat! În final, dacă primești Duhul ca substanță a lui Dumnezeu, îl vei face pe Dumnezeu o creatură. Pentru că fiecare duh este o creatură. Și de aceea, atunci, Dumnezeu va fi făcut. În care manieră de asemenea, dacă, potrivit lui Moise, ar trebui să primești că Dumnezeu este foc, în a spune că El este o creatură, vei fi declarat ceea ce este ordinat, nu vei înțelege cine este Cel care ordinează. Dar aceste lucruri sunt mai degrabă folosite ca figuri decât ca fiind așa în fapt. Căci, precum în Vechiul Testament, 38 Dumnezeu este din acest motiv numit Foc, pentru ca frica să pătrundă în inimile unui popor păcătos, prin sugerarea către ei a unui Judecător; tot astfel în Noul Testament El este anunțat ca Duh, ca, precum un Înnoitor și Creator al celor care sunt morți în păcatele lor, El să poată fi atestat prin această bunătate de milă oferită celor care cred.
Capitolul 8. Argument. – De aceea, acest Dumnezeu, pe care Biserica L-a cunoscut și Îl adoră; și Lui îi este dată mărturia lucrurilor deopotrivă cele vizibile cât și cele invizibile în orice vreme și în toate formele, prin natura pe care providența Lui o conduce și o guvernează.
Atunci, acest Dumnezeu, punând la o parte fabulele și plăsmuirile ereticilor, Biserica îl cunoaște și i se închină, căruia natura întreagă și universală a lucrurilor, atât vizibile cât și invizibile, îi oferă mărturie; pe care îngerii Îl adoră, stelele se minunează de El, mările Îl binecuvântează, terenurile îl adoră, și toate lucrurile de sub pământ se uită în sus spre El; de care întreaga minte a omului este conștient, chiar dacă aceasta nu se exprimă; la a cărui poruncă toate lucrurile sunt puse în mișcare, izvoarele izbucnesc, râurile curg, valurile se ridică, toate creaturile își nasc tinerii lor, arcul vânturilor este constrâns să bată, dușurile coboară, arcul mărilor este stârnit, toate lucrurile pretutindeni își răspândesc rodnicia lor. Care a rânduit, specific cu prototipurile vieții veșnice, un anumit paradis frumos în est; El a plantat pomul vieții, și în mod similar a pus aproape de el un alt pom al cunoștinței binelui și răului, a dat o poruncă, și a decretat o judecată împotriva păcatului; El l-a păstrat pe prea neprihănitul Noe de pericolele potopului, pentru meritul inocenței și credinței Lui; El l-a mutat pe Enoh: El l-a ales pe Avraam în societatea prieteniei lui; El l-a protejat pe Isaac: El l-a crescut pe Iacov; El l-a dat pe Moise ca și conducător pentru popor; El a eliberat copiii gemând ai lui Israel de jugul sclaviei; El a scris legea; El a adus sămânța părinților noștri în țara promisiunii; El i-a instruit pe profeții Duhului Lui, și prin ei toți El l-a promis pe Fiul Său Cristos; și la vremea când El a făcut legământ că El Îl va trimite, El L-a trimis, și prin El, a dorit să ajungă la cunoștința noastră, și a vărsat peste noi cămările abundente ale milei Lui, prin acordarea Duhului Său abundent peste cei săraci și ticăloși. Și, pentru că El din propria Lui voință este deopotrivă liberal și amabil, ca nu cumva întregul acest glob, fiind întors de la râurile harului Său, să se ofilească, El a voit ca apostolii, ca fondatori ai familiei noastre, să fie trimiși de Fiul Său în întreaga lume, pentru ca, condiția rasei umane să poată fi conștientă de Întemeietorul ei; și, dacă ea ar alege să Îl urmeze, să poată să îl aibă pe Unul care chiar în implorările ei să îl poată numi acum Tată în loc de Dumnezeu. 39 Și providența Lui a avut sau are cursul ei printre oameni, nu doar indivizi, ci de asemenea printre orașele în sine, și statele a căror distrugeri au fost anunțate prin cuvintele profeților; dar, chiar prin lumea întreagă în sine; al căror sfârșit, al căror nenorociri, și pustiiri, și suferințe datorită necredinței pe care El a alocat-o. Și ca nu cumva mai mult decât oricare altul să gândească că o astfel de providență neobosită a lui Dumnezeu nu ajunge chiar și la cele mai mici lucruri, „Una din două vrăbii,” spune Domnul, „nu va cădea fără voia Tatălui; ci chiar perii capului vostru sunt toți numărați.” 40 Și grija și providența Lui nu a permis nici măcar hainelor Israeliților să se uzeze, nici măcar cei mai ordinari papuci pe de picioarele lor să nu fie risipiți; nici, mai mult, în final, chiar hainele tinerilor captivi să fie arse. Și aceasta nu este fără motiv; pentru că El îmbrățișează toate lucrurile, și conține toate lucrurile, – și toate lucrurile, și întregul, alcătuit din indivizi, – grija Lui va fi în consecință extinsă chiar spre fiecare lucru individual, de vreme ce providența Lui ajunge la întregul, oricare este acesta. De aici, El este cel care stă mai presus de Heruvim; adică, El prezidează peste varietatea lucrărilor Lui, creaturile vii care dețin controlul peste restul fiind supuși tronului Său: 41 o acoperitoare de cristal fiind aruncată asupra tuturor lucrurilor; adică, cerul acoperind toate lucrurile, care la porunca lui Dumnezeu a fost consolidat într-un cer 42 față de materialul fluid al apelor, și duritatea puternică ce divide mijlocul apelor care au acoperit pământul înainte, ar putea susține ca și când ar pe spatele ei greutatea apei deasupra ei, tăria ei fost întemeiată prin îngheț. Și, mai mult, roțile se află dedesubt – aceasta vrea să spună, anotimpurile – prin care toți membrii lumii sunt mereu împinși înainte; astfel de picioare fiind adăugate prin care acele lucruri nu stau nemișcate pentru totdeauna, ci trec înainte. Și, mai mult, prin toate mădularele lor ei sunt împânziți cu ochii; pentru că lucrările lui Dumnezeu trebuie să fie contemplate cu o inspecție mereu atentă: în inima căror lucruri, un foc de jăratic este în mijloc, fie pentru că această lume a noastră se grăbește spre ziua aprinsă a judecății; fie pentru că toate lucrările lui Dumnezeu sunt incandescente, și nu sunt întunecate, ci înfloresc. 43 Sau, mai mult, ca nu cumva, deoarece acele lucruri sunt ivite din începuturi pământești, ele să fie în mod natural inactive, din rigiditatea originii lor, natura fierbinte a unui duh interior a fost adăugată tuturor lucrurilor; și pentru ca această natură ce s-a solidificat cu corpurile reci să poată sluji 44 pentru scopurile vieții în măsuri egale pentru toți. 45 De aceea, aceasta, potrivit lui David, este carul lui Dumnezeu, „Căci carul lui Dumnezeu,” spune el, „este înmulțit de zece mii de ori;” 46 adică, este nenumărat, infinit, imens. Căci, sub jugul legii naturale dată tuturor lucrurilor, unele lucruri sunt restricționate, ca și când ar fi ascunse de rinichi; altele, ca și când ar fi stimulate, sunt presate cu rinichii relaxați. Căci lumea, 47 care este acel car al lui Dumnezeu cu toate lucrurile, deopotrivă îngerii înșiși cât și stelele călăuzesc; și mișcările lor, deși felurite, totuși legate de anumite legi, noi le privim călăuzite de legăturile unui timp prescris lor; astfel că pe drept noi suntem acum dispuși să exclamăm împreună cu apostolul, așa cum admiră el deopotrivă pe Arhitect cât și lucrările Lui: „O, adâncul bogățiilor de înțelepciune și cunoștință ale lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui, și cât de neînțelese sunt căile Lui!” Și restul. 48
Capitolul 9. Argument. – Mai departe, că aceeași regulă a credinței ne învață să credem, după Tatăl, de asemenea în Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos Domnul nostru Dumnezeu, fiind același care a fost promis în Vechiul Testament, și manifestat în Noul.
Aceeași regulă a adevărului ne învață să credem, după Tatăl, de asemenea în Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, Domnul nostru Dumnezeu, dar Fiul lui Dumnezeu – al acelui Dumnezeu care este deopotrivă unul și singur, pentru a-L cunoaște pe Întemeietorul tuturor lucrurilor, după cum a fost deja exprimat mai sus. Căci acest Isus Cristos, voi spune încă o dată, Fiul acestui Dumnezeu, citim despre El că fusese promis în Vechiul Testament, și observăm a fi manifestat în Noul, împlinind umbrele și figurile tuturor sacramentelor, cu prezența adevărului întrupat. Căci profețiile străvechi cât și Evangheliile Îl mărturisesc ca fiind fiul lui Avraam și fiul lui David. Geneza în sine Îl anticipează, când aceasta spune: „Ție ți-o voi da, și seminței tale.” 49 Despre El se vorbește atunci când aceasta îl arată pe un om care a luptat cu Iacov; de asemenea, despre El, când aceasta spune: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Șilo, și de El vor asculta popoarele.” 50 Despre El se vorbește de către Moise când el spune: „Trimite pe cine vei vrea să trimiți.” 51 Despre El se vorbește din nou prin același, când el mărturisește, spunând: „Domnul Dumnezeul tău îți va ridica din mijlocul tău, dintre frații tăi, un proroc ca mine: să ascultați de el!” 52 Despre El, de asemenea, vorbește el când spune: „Viața îți va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi și noapte, nu vei fi sigur de viața ta.” 53 La El, de asemenea, Isaia face aluzie: „Apoi o Odraslă va ieși din tulpina lui Isai, și un Vlăstar va da din rădăcinile lui.” 54 De asemenea, același când spune: „Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naște un Fiu.” 55 La El se referă când enumeră vindecările care urmau să aibă loc din El, spunând: „Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci șchiopul va sări ca un cerb, și limba mutului va cânta de bucurie;” 56 De asemenea El, când arată virtutea răbdării, spunând: „El nu va striga, nu-Și va ridica glasul și nu-l va face să se audă pe ulițe. Trestia frântă n-o va zdrobi, și mucul care mai arde încă nu-l va stinge.” 57 El, de asemenea, când a descris Evanghelia Lui: „căci Eu voi încheia cu voi un legământ veșnic, ca să întăresc îndurările Mele față de David.” 58 El de asemenea, când el prezice că națiunile vor crede în El: „Iată, l-am pus martor pe lângă popoare, cap și stăpânitor al popoarelor. Într-adevăr, vei chema neamuri pe care nu le cunoști, și popoare care nu te cunosc vor alerga la tine.” 59 Este același la care el se referă când, referitor la patima Lui, el exclamă, spunând: „Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura” 60 în umilința Lui. Despre El, mai mult, când el a descris loviturile și biciuirile Sale: „Și prin rănile Lui suntem tămăduiți.” 61 Sau despre umilița Lui: „El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, și înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Disprețuit și părăsit de oameni, Om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit, că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă.” 62 Sau că oamenii nu vor crede în El: „Mi-am întins mâinile toată ziua spre un popor răzvrătit care umblă pe o cale rea, în voia gândurilor lui!” 63 Sau că El va învia dintre morți: „În ziua aceea, Vlăstarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El, și slava va fi locuința Lui.” 64 Sau când el vorbește despre vremea învierii; „Să cunoaștem, să căutăm să cunoaștem pe Domnul! Căci El Se ivește ca zorile dimineții și va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară care udă pământul!” 65 Sau că El va sta la dreapta Tatălui: „Domnul a zis Domnului meu: „Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale.” 66 Sau când El este arătat ca posesor al tuturor lucrurilor: „Cere-Mi, și-Ți voi da neamurile de moștenire, și marginile pământului în stăpânire!” 67 Sau când El este arătat ca Judecător al tuturor: „Dumnezeule, dă judecățile Tale împăratului și dă dreptatea Ta fiului împăratului!” 68 Și eu nu voi mai urmări în acest loc subiectul mai departe: lucrurile care sunt anunțate despre Cristos sunt cunoscute tuturor ereticilor, dar sunt chiar mai bine cunoscute celor care susțin adevărul.
Capitolul 10. Argument. – Că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu și cu adevărat om, ca opus fanteziilor ereticilor, care neagă faptul că El s-a întrupat cu adevărat.
Dar de aceasta îți amintesc, că Cristos nu a fost așteptat în Evanghelie în orice alt fel decât că El a fost promis înainte de Creator, în Scripturile din Vechiul Testament; mai ales că lucrurile care au fost prezise despre El au fost împlinite, și acele lucruri care au fost împlinite fuseseră prezise. Cu motiv aș putea cu adevărat și constant să spun celor fanteziști – nu știu ce – despre acei eretici care resping autoritatea Vechiului Testament, despre un Cristos simulat și colorat din fabulele nevestelor bătrâne: „Cine ești tu? De unde ești tu? Prin cine ești trimis tu? Pentru ce ai ales acum să vii? De ce ești astfel? Sau cum ai putut să fii în stare să vii? Sau pentru ce nu te-ai dus la ai tăi, cu excepția că ai dovedit că nu ai nimic de-al tău, prin venirea la aceia care sunt ai altuia? Ce ai tu a face cu Creatorul lumii? Ce ai tu a face cu Creatorul omului? Ce ai tu a face cu imaginea unui trup din care tu ai luat speranța învierii? De ce ai venit la slujitorul unui alt om, și ai dorit să soliciți fiul altui om? De ce te străduiești să mă îndepărtezi de Domnul? De ce mă constrângi să comit blasfemie, și să fiu hulitor față de Tatăl meu? Sau ce voi câștiga de la tine în înviere, dacă eu nu mă pot primi pe mine când îmi pierd trupul meu? Dacă vrei să mântuiești, tu trebuia să fi făcut un om căruia să îi dai mântuirea. Dacă ai dorit să mă smulgi din păcat, tu trebuia să îmi oferi anterior ca eu să nu cad în păcat. Dar ce aprobare a legii ții tu cu tine? Ce mărturie a cuvântului profetic ai tu? Sau ce bine substanțial pot să îmi promit de la tine, când eu văd că ai venit într-o fantasmă și nu în substanță trupească? Atunci, ce ai tu de a face cu mine cu forma unui trup, dacă tu urăști un trup? Ba chiar, tu vei fi repus în privința urii de a purta substanța unui trup, de vreme ce tu ai voit să iei forma lui. Căci tu trebuie să fi urât imitația unui corp, dacă tu urăști realitatea; pentru că, dacă tu ești altceva, tu ai trebui să ajungi la altceva, ca nu cumva tu să fii numit Fiul Creatorului dacă ai avut chiar asemănarea cărnii și trupului nostru. Cu siguranță, dacă tu ai urât să fii născut pentru că ai urât „uniunea de căsătorie a Creatorului,” tu ar fi trebuit să urăști chiar asemănarea unui om care este născut prin „căsătoria Creatorului.””
De aceea, nici nu recunoaștem că există un Cristos al ereticilor care a fost – așa cum se spune – în înfățișare și nu în realitate; pentru că despre acele lucruri pe care el le-a făcut, el nu ar fi putut face nimic real, dacă el însuși era o fantasmă, și nu realitate. Nici că el nu purta nimic din trupul nostru în sine, ținând seama că „el nu a primit nimic de la Maria;” nici că el a venit la noi, de vreme ce el a apărut „ca o viziune, nu în substanța noastră.” Nici nu recunoaștem că este Cristos cel care a ales un trup eteric sau strălucitor, după cum au pretins unii eretici. Nici nu putem percepe vreo mântuire a noastră în el, dacă în el nici măcar nu recunoaștem substanța trupului nostru; nici, pe scurt, pe oricare altul care ar fi purtat vreun alt fel de trup fabulos de trucaj eretic. Căci astfel de fabule ca acestea sunt respinse de asemenea de nașterea cât și de moartea în sine a Domnului nostru. Căci Ioan spune: „Cuvântul s-a făcut trup, și a locuit printre noi;” 69 astfel că, în mod rezonabil, trupul nostru ar trebui să fie în El, pentru că într-adevăr Cuvântul a luat asupra Lui trupul nostru. Și pentru acest motiv sângele a curs din mâinile și picioarele Lui, și chiar din coasta Lui, astfel că El ar putea să fie dovedit a fi un împărtășitor în trupul nostru murind potrivit cu legile dezintegrării noastre. Și faptul că El a fost înviat din nou în aceeași substanță trupească în care El a murit, este dovedit chiar prin rănile ale acelui trup, și astfel El a arătat că legile învierii noastre în trupul Lui, în faptul că El a restaurat în învierea Lui același trup pe care L-a avut de la noi. Pentru că o lege a învierii este întemeiată, în faptul că Cristos este înviat în substanța trupului ca un exemplu pentru restul; pentru că este scris că „carnea și sângele nu pot moșteni împărăția lui Dumnezeu,” 70 nu substanța cărnii este cea condamnată, care a fost construită prin mâini divine ca să nu piară, ci doar vinovăția cărnii este pe drept mustrată, care prin îndrăzneala voluntară a omului s-a răzvrătit împotriva pretențiilor legii divine. Pentru că în botez și în dizolvarea morții, trupul este înviat și se întoarce spre mântuire, prin a fi rechemat la condiția de inocență când mortalitatea vinei este îndepărtată.
Capitolul 11. – Și într-adevăr că Cristos nu a fost doar om, ci și Dumnezeu; că chiar așa cum El a fost Fiul Omului, de asemenea El a fost Fiul lui Dumnezeu.
Dar ca nu cumva, din faptul afirmării că Domnul nostru Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Creatorul, a fost manifestat în substanța trupului adevărat, să nu părem nici că am dat încuviințare altor eretici, care în acest loc susțin că El este doar om și numai om, și de aceea dorim să dovedim că El a fost un om simplu și singur; și ca nu cumva să părem că le-am oferit vreun motiv pentru obiecție, noi nu exprimăm astfel doctrina referitoare la substanța trupului Său, încât să spune că El este doar om și numai om, ci în așa fel încât să susținem, prin asocierea divinității Cuvântului chiar în acea materie, că El a fost de asemenea Dumnezeu potrivit Scripturilor. Căci există un mare risc în a spune că Mântuitorul rasei umane a fost doar om; că Domnul tuturor, și Conducătorul lumii, căruia i-au fost predate toate lucrurile, și toate lucrurile i-au fost acordate de Tatăl Lui, prin care toate lucrurile au fost rânduite, toate lucrurile au fost create, toate lucrurile au fost aranjate, Regele tuturor erelor și vremurilor, Prințul tuturor îngerilor, înaintea căruia nu este nici unul decât Tatăl, a fost doar om, și să Îi negăm autoritatea divină în aceste lucruri. Pentru că această sfidare a ereticilor se va răsfrânge de asemenea asupra lui Dumnezeu Tatăl, dacă Dumnezeu Tatăl nu l-a putut naște pe Dumnezeu Fiul. Dar, mai mult, nici o orbie a ereticilor nu va invalida adevărul. Deoarece ei susțin un lucru în Cristos și nu îl susțin pe altul, ei văd o parte a lui Cristos și nu o văd pe alta, nu va fi luat de la noi ceea ce ei nu văd de dragul a ceea ce ei văd. Căci ei consideră slăbiciunile în El ca și când ele erau slăbiciunile unui om, dar ei nu socotesc puterile ca și când ele erau puterile unui Dumnezeu. Ei păstrează în mintea lor neputințele trupului, ei exclud puterile divinității; căci dacă acest argument din neputințele lui Cristos este folosit cu rezultatul de a dovedi că El este om din neputințele Lui, de asemenea, argumentul divinității în El adunat din puterile Lui este folosit cu rezultatul de a-L afirma ca fiind și Dumnezeu din lucrările Lui. Căci dacă suferințele Lui arată în El neputința umană, de ce nu ar arăta lucrările Lui în El puterea divină? Pentru că dacă aceasta nu ar folosi pentru a-L afirma ca fiind Dumnezeu din puterile Lui, nici suferințele Lui nu pot folosi pentru a-L arăta ca fiind om din acestea. Pentru că orice principiu este adoptat de una sau de cealaltă parte, va fi găsit de a fi susținut. 71 Căci va exista un risc ca El să nu fie arătat a fi om din suferințele Lui, dacă El nu a putut fi aprobat ca Dumnezeu prin puterile Lui. Atunci, noi nu trebuie să ne închinăm de o parte și să scăpăm pe cealaltă parte, pentru că oricine ar exclude o parte a adevărului nu va susține niciodată adevărul perfect. Căci Scriptura la fel de mult cât îl anunță pe Cristos ca Dumnezeu, la fel de mult ea îl anunță pe Dumnezeu Însuși ca om. Ea L-a descris la fel de mult pe Isus Cristos a fi om, precum mai mult ea de asemenea L-a descris pe Cristos Domnul ca fiind Dumnezeu. Pentru că ea nu L-a arătat ca fiind doar Fiul lui Dumnezeu, dar de asemenea ca Fiul omului; ea nici nu spune doar, Fiul omului, ci ea a fost obișnuită să vorbească despre El ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Astfel că fiind din amândouă, El este amândouă, ca nu cumva dacă El ar fi doar una dintre ele, El nu ar putea fi cealaltă. Pentru că precum natura în sine a prescris că el trebuie să fie crezut a fi un om care este din om, astfel, aceeași natură prescrie de asemenea că El trebuie să fie crezut a fi Dumnezeu care este din Dumnezeu; dar dacă el nu ar trebuie să fie de asemenea Dumnezeu când El este din Dumnezeu, nu mai mult ar trebui să fie om deși el ar trebui să fie om. Și astfel, amândouă doctrinele ar fi într-un fel sau în altul, de unul fiind condamnat de a-și fi pierdut credința în celălalt. De aceea, cei care citesc că Isus Cristos Fiul omului este om, să citească de asemenea că Isus este numit de asemenea Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu. Căci în maniera în care El ca om El este din Avraam, tot astfel ca Dumnezeu El este înainte de Avraam însuși. Și în aceeași manieră în care El este ca om „Fiul lui David,” 72 tot astfel ca Dumnezeu El este proclamat ca Domnul lui David. Și în aceeași manieră în care El a fost făcut om „sub lege,” 73 tot astfel ca Dumnezeu El este declarat a fi „Domnul Sabatului.” 74 Și în aceeași manieră în care El suferă, ca om, condamnarea, la fel ca Dumnezeu El este găsit a avea toată judecata celor vii și și a celor morți. Și în aceeași manieră în care El este născut ca om ulterior față de lume, tot astfel Dumnezeu este manifestat a fi fost înainte de lume. Și în același fel precum El a fost născut ca om din sămânța lui David, tot astfel lumea se spune că a fost rânduită de El ca Dumnezeu. Și în același fel precum El a fost ca om după mulți, tot astfel ca Dumnezeu El a fost înainte de toți. Și în același fel în care El a fost ca om inferior față de alții, tot astfel ca Dumnezeu El a fost mai mare decât toți. Și în același fel în care El s-a înălțat la cer ca om, tot astfel ca Dumnezeu El mai întâi a coborât de acolo. Și în același fel în care El merge ca om la Tatăl, tot astfel ca Fiu în ascultare față de Tatăl El se va coborî de acolo. Astfel că dacă imperfecțiunile în El dovedesc slăbiciune umană, mărețiile în El afirmă puterea divină. Pentru că riscul este, în citirea celor două deopotrivă, să nu le credem pe amândouă, ci doar una dintre cele două. Prin urmare deoarece amândouă sunt explicate în Cristos, lăsați amândouă să fie crezute; pentru ca în final credința să poată fi adevărată, fiind de asemenea completă. Pentru că dacă dintre cele două principii unul face loc credinței, și celălalt la fel, și că într-adevăr cel care este de cea mai mică importanță, de a fi luat pentru credință, regula adevărului este aruncată în confuzie; și că îndrăzneala nu va conferi mântuire, ci în locul mântuirii va efectua un mare risc de moarte din răsturnarea credinței.
Capitolul 12. Argument. – Faptul că Cristos este Dumnezeu, este dovedit prin autoritatea Scripturilor Vechiului Testament.
Atunci, de ce ar trebui să ezităm să spunem că Scriptura nu se micșorează din a declara? De ce adevărul credinței ar ezita în locul în care autoritatea Scripturii nu a ezitat niciodată? Căci, iată, Osea profetul spune în persoana Tatălui: „Dar voi avea milă de casa lui Iuda și-i voi mântui prin Domnul Dumnezeul lor; dar nu-i voi mântui nici prin arc, nici prin sabie, nici prin lupte, nici prin cai, nici prin călăreți.” 75 Dacă Dumnezeu spune că El izbăvește prin Dumnezeu, totuși Dumnezeu nu mântuiește decât prin Cristos. Atunci, de ce ar ezita omul să îl numească pe Cristos Dumnezeu, când el observă că El este declarat a fi Dumnezeu de către Tatăl potrivit Scripturilor? Da, dacă Dumnezeu Tatăl nu mântuiește decât prin Dumnezeu, nimeni nu poate fi mântuit de Dumnezeu Tatăl decât dacă el mărturisește că Cristos este Dumnezeu, în care și prin care Tatăl promite că El îi va da mântuire: astfel că, în mod drept, oricine Îl recunoaște pe El a fi Dumnezeu, poate găsi mântuirea în Cristos Dumnezeu; oricine nu Îl recunoaște pe El a fi Dumnezeu, și-ar pierde mântuirea pe care el nu a putut să o găsească în altă parte decât în Cristos Dumnezeu. Căci în același fel precum Isaia spune, „De aceea, Domnul însuși vă va da un semn: „Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naște un Fiu și-I va pune numele Emanuel (sau: Dumnezeu este cu noi);” 76 tot astfel Cristos Însuși spune, „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” 77 De aceea, El este „Dumnezeu cu noi;” da, și mai degrabă, El este în noi. Cristos este cu noi, de aceea este El cel al cărui nume este Dumnezeu cu noi, pentru că El de asemenea este cu noi; sau El nu este cu noi? Atunci cum spune El că El este cu noi? El, atunci, este cu noi. Dar pentru că El este cu noi El a fost numit Emanuel, adică, Dumnezeu cu noi. Dumnezeu, de aceea, pentru că El este cu noi, a fost numit Dumnezeu cu noi, același profet spune: „Întăriți mâinile slăbănogite și întăriți genunchii care se clatină. Spuneți celor slabi de inimă: „Fiți tari, și nu vă temeți! Iată Dumnezeul vostru, răzbunarea va veni, răsplătirea lui Dumnezeu; El însuși va veni și vă va mântui.” Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci șchiopul va sări ca un cerb, și limba mutului va cânta de bucurie; căci în pustiu vor țâșni ape, și în pustietate, pâraie;” 78 De vreme ce profetul spune că la venirea lui Dumnezeu acestea vor trebui să fie semnele care se vor împlini; fie ca oamenii să recunoască fie că Cristos este Fiul lui Dumnezeu, a cărui venire și prin ale care aceste minuni de vindecare au fost înfăptuite; sau, să biruim prin adevărul divinității lui Cristos, lăsați-i să se grăbească în cealaltă erezie, și refuzând să mărturisească faptul că Cristos este Fiul lui Dumnezeu, și Dumnezeu, lăsați-i să Îl declare pe El a fi Tatăl. Căci, fiind legați de cuvintele profeților, ei nu mai pot nega mai departe că Cristos este Dumnezeu. Căci, atunci, răspund ei oare când acele semne despre care se spune că au loc la venirea lui Dumnezeu, care au fost manifestate la venirea lui Cristos? În ce fel Îl primesc ei pe Cristos ca Dumnezeu? Pentru că acum ei nu pot nega că El este Dumnezeu. Ca Dumnezeu Tatăl, sau ca Dumnezeu Fiul? Dacă spun despre El că îl primesc drept Fiul, de ce neagă ei că Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu? Dacă spun despre El că îl primesc drept Tatăl, atunci de ce nu îi urmează pe cei care par să susțină blasfemii de acest fel? Decât numai dacă nu cumva datorită faptului că în această contestare împotriva lor referitoare la adevăr, aceasta este între timp suficientă pentru noi, că, fiind convinși în orice fel, ei să trebuiască să mărturisească faptul că Cristos este Dumnezeu, ținând seama că ei au dorit să nege faptul că El este Dumnezeu. El spune prin profetul Habacuc: „Dumnezeu va veni din sud, și Cel Sfânt vine din muntele Paran.” 79 Pe cine vor ei să reprezinte ca venind din sud? Dacă ei spun că este Dumnezeul Atotputernic Tatăl, atunci Dumnezeu Tatăl vine dintr-un loc, din care loc, mai mult, El este astfel exclus, și El este legat în cadrul strâmtorii unei anumite locuințe; și astfel prin lucruri precum acestea, după cum am spus, erezia profanatoare a lui Sabellius este întrupată. De vreme ce Cristos este crezut a nu fi Fiul, ci Tatăl; de vreme ce prin ei El este afirmat a fi cu strictețe un simplu om, într-o manieră nouă, de aceia, din nou, Cristos este dovedit a fi Dumnezeu Tatăl Atotputernic. Dar dacă în Betleem, regiunea în care diviziunea locală indică spre partea sudică a cerului, Cristos este născut, care prin Scripturii este de asemenea afirmat a fi Dumnezeu, acest Dumnezeu este pe drept descris ca venind din sud, pentru că El a fost prevăzut ca venind din Betleem. Atunci, haideți, să alegem dintre cele două alternative, cea pe care ei o preferă, că El care a venit din sud este Fiul, sau Tatăl; pentru că se spune despre Dumnezeu că urma să vină din sud. Dacă acesta este Fiul, de ce se micșorează ei din a fi asociați cu îndrăzneala lui Sabellius, care spune că Cristos este Tatăl? Decât dacă nu cumva pentru că, fie că ei Îl numesc Tatăl sau Fiul, din erezia lui, oricât de nedorit, ei trebuie în mod necesar să se retragă dacă ei sunt obișnuiți să spună că Cristos este un simplu om; când sunt constrânși prin faptele în sine, ei sunt în preajma de a-L înălța pe El ca Dumnezeu, fie că doresc să Îl numească Tată fie că doresc să Îl numească Fiul.
Capitolul 13. Argument. – Că același adevăr este dovedit din sfintele scrieri din Noul Legământ.
Și tot astfel Ioan, descriind nașterea lui Cristos, spune: „Cuvântul s-a întrupat, și a locuit printre noi plin de har și de adevăr, și noi am văzut slava Lui, slavă ca a singurului născut din Tatăl.” 80 Căci, mai mult, „Numele Lui este numit Cuvântul lui Dumnezeu,” 81 și nu fără motiv. „Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă” 82 prin care cuvinte El îl numește după aceea cu numele de Împărat în mod ușor de dedus, „și zic: „Lucrarea mea de laudă este pentru Împăratul!” Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba;” 83 Căci „Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.” 84 „Pentru că,” spune apostolul, „prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El.” 85 Mai mult, acesta este cuvântul care „a venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit, și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut.” 86 Mai mult, „Cuvântul era la început cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu.” 87 Cine se poate îndoi atunci, când în ultima propoziție se spune, „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi,” că Cristos, a căruia este nașterea, și pentru că El a fost trup, este om; și pentru că El este Cuvântul lui Dumnezeu, cine poate să se dea înapoi din a declara fără ezitare că El este Dumnezeu, în special când el consideră Scriptura evanghelică, că acesta a asociat amândouă dintre aceste naturi substanțiale într-o armonie a nașterii lui Cristos? Căci El este cel care „ca un mire care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul Lui cu bucuria unui viteaz: răsare la un capăt al cerurilor și își isprăvește drumul la celălalt capăt.” 88 Pentru că, chiar spre cel mai înalt, „nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a coborât din cer, adică Fiul omului care este în cer.” 89 Repetând același lucru, El spune, „Și acum, Tată, proslăvește-Mă la Tine însuți cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea.” 90 Și dacă acest Cuvânt a venit din cer ca un mire în trup, pentru ca prin preluarea trupului El să poată să se înalțe acolo ca Fiul omului, de unde Fiul lui Dumnezeu s-a coborât ca și Cuvântul, în mod rezonabil, în timp ce prin legături reciproce deopotrivă trupul poartă Cuvântul lui Dumnezeu, și Fiul lui Dumnezeu își asumă neputința trupului; când trupul fiind însurat se înalță într-acolo, de unde fără trup acesta a coborât, acesta pe larg primește slava care este arătată a fi fost înainte de întemeierea lumii, este dovedit foarte clar ca fiind Dumnezeu. Și, cu toate acestea, în timp ce lumea în sine se spune că a fost întemeiată după El, aceasta se descoperă că a fost creată prin El; chiar prin acea divinitate din El prin care, lumea a fost făcută, deopotrivă slava și autoritatea Lui sunt dovedite. Mai mult, dacă, în timp ce este proprietatea nimănui altcuiva decât a lui Dumnezeu ca să cunoască secretele inimii, Cristos privește secretele inimii; și dacă, în timp ce doar lui Dumnezeu îi aparține să ierte păcatele, același Cristos iartă păcatele; și dacă, nu este partea nici unui om să vină din cer, El s-a coborât venind din cer; și dacă, în timp ce acest cuvânt nu poate fi adevărat despre nici un om, „Eu și Tatăl una suntem,” 91 Cristos singurul a declarat acest cuvânt din conștiința divinității Lui; și dacă, în final, Apostolul Toma, instruit în toate dovezile și condițiile divinității lui Cristos, spune în replică lui Cristos, „Domnul meu și Dumnezeul meu;” 92 și dacă, de asemenea, Apostolul Pavel spune, „patriarhii, și din ei a ieșit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci,” 93 scriind în epistola lui; și dacă același apostol declară că el a fost ordinat „apostol nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hristos;” 94 și dacă același declară că „n-am primit Evanghelia, nici n-am învățat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos,” 94 atunci în mod drept, Cristos este Dumnezeu. De aceea, în această privință, unul din două lucruri trebuie să fie întemeiat. Căci de vreme ce este evident că toate lucrurile au fost făcute prin Cristos, El este fie înainte de toate lucrurile, deoarece toate lucrurile au fost făcute prin El, și astfel El este pe drept Dumnezeu; sau pentru că El este om El este ulterior la toate lucrurile, și în mod just nimic nu a fost făcut de El. Dar noi nu putem spune că nimic nu a fost făcut de El, atunci când observăm că este scris că toate lucrurile au fost făcute prin El. De aceea El nu este ulterior tuturor lucrurilor; adică, El nu este doar om, care este ulterior tuturor lucrurilor, ci de asemenea Dumnezeu, de vreme ce Dumnezeu este anterior tuturor lucrurilor. Căci El este înaintea tuturor lucrurilor, pentru că toate lucrurile sunt prin El, în timp ce dacă El ar fi doar om, nimic nu ar fi prin El; sau dacă toate lucrurile au fost făcute prin El, El nu ar fi doar om, pentru că dacă El ar fi doar om, toate lucrurile nu ar fi prin El; nu, nimic nu ar fi prin El. Atunci, ce răspund ei? Că nimic nu este prin El, astfel că El este doar om? Atunci cum sunt toate lucrurile prin El? De aceea, El nu este doar om, ci de asemenea Dumnezeu, de vreme ce toate lucrurile sunt prin El; astfel că noi ar trebui să înțelegem în mod rezonabil că Cristos nu este doar om, care este ulterior tuturor lucrurilor, ci de asemenea Dumnezeu, de vreme ce prin El toate lucrurile au fost făcute. Căci cum puteți voi să spuneți că El este doar om, când voi Îl vedeți de asemenea în trup, în afară de cazul când cele două aspecte sunt considerate, amândouă adevărurile sunt crezute pe drept?
Capitolul 14. Argument, – autorul duce la bun sfârșit același argument.
Și totuși ereticul încă se retrage de la îndemnul că Cristos este Dumnezeu, pe care el îl percepe a fi dovedit ca fiind Dumnezeu prin atât de multe cuvinte cât și prin fapte. Dacă Cristos este doar un om, cum atunci, când El a venit în această lume, El a venit la ai Lui, de vreme ce un om nu ar fi putut face nici o lume? Dacă Cristos a fost doar om, cum se spune despre lume că a fost făcută prin El, când lumea nu a fost făcută printr-un om, ci omul a fost rânduit după ce a fost făcut universul? Dacă Cristos a fost doar om, atunci cum se face că Cristos a fost nu doar sămânța lui David; dar El a fost Cuvântul întrupat și care a locuit printre noi? Căci deși Prototipul nu a fost născut din sămânță, totuși nici Prototipul nu a fost format din unirea Cuvântului și a trupului. Căci El nu este Cuvântul întrupat, nici care a locuit în noi. Dacă Cristos a fost doar om, atunci cum este El „Cel ce vine din cer. El mărturisește ce a văzut și a auzit,” 95 când este clar că omul nu poate veni din cer, pentru că el nu poate fi născut acolo? Dacă Cristos este doar om, atunci cum „lucrurile vizibile și invizibile, tronuri, puteri, și stăpâniri,” sunt afirmate a fi create prin El și în El; când puterile cerești nu ar fi putut să fi fost făcute de om, de vreme ce ele trebuie să fie înainte de om? Dacă Cristos este doar om, cum este El prezent oriunde El este chemat; când nu este natura omului, ci a lui Dumnezeu, că aceasta să poată fi prezentă în orice loc? Dacă Cristos este doar om, de ce este un om invocat în rugăciuni ca un Mijlocitor, când invocarea unui om pentru a oferi mântuirea este condamnată ca fiind ineficientă? Dacă Cristos este doar om, de ce este speranța pusă pe El, când speranța în om este declarată a fi blestemată? Dacă Cristos este doar om, de ce nu poate fi negat Cristos fără distrugerea sufletului, când este spus că un păcat comis împotriva omului poate fi iertat? Dacă Cristos este doar om, atunci cum mărturisește Ioan Botezătorul și spune, „El este Acela despre care ziceam eu: „Cel ce vine după mine este înaintea mea, pentru că era înainte de mine;” 96 când, dacă Cristos ar fi doar om, fiind născut după Ioan, El nu putea fi înainte de Ioan, decât deoarece El îl precede, în faptul că El este Dumnezeu? Dacă Cristos este doar om, cum se face că „tot ce face Tatăl face și Fiul întocmai;” 97 când omul nu poate face lucrări precum operațiile cerești ale lui Dumnezeu? Dacă Cristos este doar om, cum se face „Căci, după cum Tatăl are viața în Sine, tot așa a dat și Fiului să aibă viața în Sine,” 98 când omul nu poate avea viață în sine, după exemplul lui Dumnezeu Tatăl, pentru că el nu este glorios în veșnicie, ci făcut cu materiale muritoare? Dacă Cristos este doar om, cum poate spune El, „Eu sunt Pâinea vie care s-a coborât din cer,” 99 când omul nu poate fi nici pâinea vieții, el însuși fiind muritor, nici nu ar putea să vină din cer, de vreme ce nici un material perisabil nu este întemeiat în cer? Dacă Cristos este doar om, atunci cum spune El: „Nu că cineva a văzut pe Tatăl, afară de Acela care vine de la Dumnezeu; da, Acela a văzut pe Tatăl”? 100 Pentru că dacă Cristos este numai om, El nu ar fi putut să îl vadă pe Dumnezeu, pentru că nici un om nu l-a văzut pe Dumnezeu; dar dacă, fiind din Dumnezeu, El l-a văzut pe Dumnezeu, El dorește să se înțeleagă prin aceasta că El este mai mult decât un om, în faptul că El l-a văzut pe Dumnezeu. Dacă Cristos este doar om, de ce spune El, „Dar dacă ați vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?…” 101 Dar El s-a ridicat la cer, de aceea El era acolo, în faptul că El s-a întors într-acolo unde El era mai înainte. Dar dacă El a fost trimis din cer de către Tatăl, El cu siguranță nu este doar om; căci omul, așa cum am spus, nu putea veni din cer. De aceea, ca om El nu a fost acolo anterior, ci s-a ridicat acolo unde El nu a fost. Dar Cuvântul lui Dumnezeu coborât care era acolo, – Cuvântul lui Dumnezeu, spun eu, și Dumnezeu prin care toate lucrurile au fost făcute, și fără de care nimic nu a fost făcut. De aceea, nu omul a fost cel care a venit de acolo din cer, ci Cuvântul lui Dumnezeu; adică, Dumnezeu a coborât de acolo.
Capitolul 15. 102 Argument. – Din nou el dovedește din Evanghelie că Cristos este Dumnezeu.
Dacă Cristos este doar om, atunci cum de spune El, „Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine însumi, totuși mărturia Mea este adevărată; căci Eu știu de unde am venit și unde Mă duc, dar voi nu știți nici de unde vin, nici unde Mă duc. Voi judecați după înfățișare”? 103 Iată, El spune de asemenea, că El se va întoarce într-acolo de unde El poartă mărturie că El a venit anterior, ca fiind trimis, – pentru a mărturisi, din cer. El a venit jos de aceea din locul de unde El a venit, în aceeași manieră precum El merge într-acolo de unde El s-a coborât. Pe când, dacă Cristos ar fi doar om, El nu ar fi venit de acolo, și de aceea nu s-ar fi depărtat de acolo, pentru că El ar fi făcut ca răscoala să vină de acolo. Mai mult, prin venirea de acolo, pe când ca om El nu ar fi putut veni, El Se arată că a venit ca Dumnezeu. Pentru că evreii, ignoranți și neînvățați chiar în chestiunea coborârii Lui, i-au făcut pe acești eretici succesorii lor, ținând seama că lor le este spus, „dar voi nu știți nici de unde vin, nici unde Mă duc. Voi judecați după înfățișare.” La fel de mult precum ei ca evreii, susținând că nașterea carnală a lui Cristos a fost singura, au crezut că Cristos nu era nimic altceva decât un om; fără a considera acest punct, că om fiind nu putea să vină din cer, pentru ca astfel să se poată întoarce într-acolo. Dacă Cristos este doar un om, cum poate El să spună: „Voi sunteți de jos”, le-a zis El, „Eu sunt de sus: voi sunteți din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta.”? 104 Dar de aceea dacă orice om este din această lume, și Cristos este pentru acest motiv în această lume, este El doar un om? Doamne ferește! Dar considerați ceea ce spune El: „Eu nu sunt din lumea aceasta.” Oare atunci El vorbește fals când El spune „din lumea aceasta,” dacă El este doar om? Sau dacă El nu vorbește fals, El nu este din această lume; El este de aceea nu doar om, pentru că El nu este din această lume. Dar faptul că nu ar trebui să fie un secret faptul cine era El, El a declarat unde a fost El: „Eu,” a spus El, „sunt de sus,” adică, din cer, de unde omul nu poate veni, căci el nu a fost făcut în cer. De aceea, El este Dumnezeu, care este de sus, și de aceea El nu este din această lume; deși, mai mult, într-o anumită manieră El este din această lume: prin urmare Cristos nu este doar Dumnezeu, ci om de asemenea. Ca rezonabil în felul în care El nu este din această lume potrivit cu divinitatea Cuvântului, astfel că El nu este din această lume potrivit cu slăbiciunea trupului pe care El a luat-o asupra Lui. Căci omul este unit cu Dumnezeu, și Dumnezeu este unit cu omul. Dar din acest motiv acest Cristos aici a accentuat mai mult asupra aspectului divinității Sale singure, deoarece orbia evreiască l-a contemplat pe Cristos în singurul aspect al trupului; și de aici în pasajul actual El a trecut sub tăcere slăbiciunea trupului, care este din lume, și a vorbit doar despre divinitatea Lui, care nu este din această lume: astfel că în proporția în care ei au înclinat să creadă în El a fi doar om, în acea proporție Cristos să poată să îi atragă să considere divinitatea Lui, pentru ca să creadă în El a fi Dumnezeu, doritor să biruiască incredulitatea lor referitoare la divinitatea Lui prin omiterea între timp a oricărei mențiuni a condiției Lui umane, și prin arătarea înaintea lor doar a divinității Lui. Dacă Cristos este doar om, cum spune El atunci, „căci Eu am ieșit și vin de la Dumnezeu,” 105 când este evident că omul a fost făcut de Dumnezeu, și nu a ieșit de la El? Dar în ce fel în care ca om El nu a ieșit din Dumnezeu, astfel Cuvântul lui Dumnezeu iese, despre acesta se spune, „Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă;” 106 care, pentru că este de la Dumnezeu, este cu motiv, de asemenea, cu Dumnezeu. Și aceasta, de asemenea, de vreme ce nu a fost rostit fără efect, în mod rezonabil face toate lucrurile: „Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.”107 Dar acest Cuvânt prin care toate lucrurile au fost făcute (este Dumnezeu). „Și Dumnezeu,” spune el, „era Cuvântul.” 108 De aceea, Dumnezeu a ieșit de la Dumnezeu, în faptul că Cuvântul care a ieșit este Dumnezeu, care iese de la Dumnezeu. Dacă Cristos este doar om, cum spune El atunci, „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă păzește cineva Cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea.” 109 A nu vedea moartea pentru totdeauna! Ce este aceasta dacă nu nemurire? Dar nemurirea este asociata divinității, pentru că, deopotrivă, divinitatea este nemuritoare, și nemurirea este roada divinității. Pentru că fiecare om este muritor; și nemurirea nu poate fi din ceea ce este muritor. De aceea, de la Cristos, ca un om muritor, nemurirea nu poate apărea. „Dar,” spune El, „dacă păzește cineva Cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea;” de aceea cuvintele lui Cristos oferă nemurirea, și prin nemurire oferă divinitatea. Dar deși nu este posibil să susții că unul, care el însuși este muritor, îl poate face nemuritor pe altul, totuși acest cuvânt al lui Cristos nu doar iese, dar oferă nemurirea: cu siguranță El nu este doar om care oferă nemurirea, care dacă El ar fi doar om El nu ar putea să o dea; ci prin oferirea divinității prin nemurire, El Se dovedește pe Sine a fi Dumnezeu prin oferirea divinității, pe care dacă El nu ar fi Dumnezeu El nu ar putea să o ofere. Dacă Cristos a fost doar om, cum a spus El dar, „Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu.”? 110 Căci nici un om nu poate fi înaintea Lui care el însuși este; nici nu se poate ca vreunul să fi fost anterior lui din care el însuși și-a luat originea lui. Și totuși, Cristos, deși El este născut din Avraam, spune că El este înainte de Avraam. De aceea, fie El spune ceea ce nu este adevărat, și înșeală, dacă El nu a fost mai înainte de Avraam, ținând seama că El a fost din Avraam; fie El nu înșeală, dacă El este de asemenea Dumnezeu, și a fost înainte de Avraam. Și dacă aceasta nu ar fi așa, rezultă că, fiind din Avraam, El nu putea să fie înainte de Avraam. Dacă Cristos a fost doar om, cum spune El atunci, „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, și ele vin după Mine. Eu le dau viața veșnică, în veac nu vor pieri, și nimeni nu le va smulge din mâna Mea.”? 111 Și totuși, de vreme ce fiecare om este legat de legile mortalității, și de aceea este incapabil de a se păstra pe sine pentru totdeauna, cu mult mai mult va fi incapabil să păstreze pe altul pentru totdeauna. Dar Cristos promite că oferă mântuirea pentru totdeauna, ceea ce dacă El nu dă, El este un înșelător; dacă El dă, El este Dumnezeu. Dar El nu înșeală, pentru că El dă ceea ce promite. De aceea, El este Dumnezeu care oferă mântuire veșnică, pe care omul, fiind incapabil să se păstreze pe sine pentru totdeauna, nu poate fi în stare să o dea altuia. Dacă Cristos este doar om, ce este ceea ce spune El, „Eu și Tatăl una suntem.”? 112 Căci cum se poate că „Eu și Tatăl una suntem,” dacă El nu este deopotrivă Dumnezeu și Fiul? – care de aceea poate fi numit unul, ținând seama că El este din Sine, fiind deopotrivă Fiul Său, și fiind născut din El, fiind declarat a fi ieșit din El, prin care El este de asemenea Dumnezeu; ceea ce atunci când evreii au gândit a fi odios, și au crezut a fi blasfemiator, pentru că El S-a arătat pe Sine în aceste discursuri a fi Dumnezeu, și de aceea s-au grăbit imediat spre aruncarea cu pietre, și s-au pus pe treabă să arunce pietre, El i-a combătut puternic pe adversarii Lui prin exemplul și mărturia Scripturilor. „Dacă” a spus El, „Legea a numit „dumnezei” pe aceia cărora le-a vorbit cuvântul lui Dumnezeu – și Scriptura nu poate fi desființată – cum ziceți voi că hulesc Eu, pe care Tatăl M-a sfințit și M-a trimis în lume? Și aceasta, pentru că am zis: „Sunt Fiul lui Dumnezeu!” 113 Prin care cuvinte El nu S-a negat pe Sine că este Dumnezeu, ci mai degrabă El a confirmat afirmația că El era Dumnezeu. Fără îndoială, deoarece se spune despre cei cărora cuvintele lui Dumnezeu le-au fost date că sunt dumnezei, cu mult mai mult El este Dumnezeu care este găsit a fi superior lor toți. Și cu toate acestea El a respins calomnia de blasfemie într-un mod corespunzător cu tact legal. 114 Căci El dorește ca să fie astfel înțeles de ei ca fiind Dumnezeu, ca Fiul lui Dumnezeu, și El nu ar vrea să fie înțeles a fi Tatăl Însuși. Astfel El a spus că El a fost trimis, și le-a arătat că El a înfăptuit multe lucrări bune de la Tatăl; prin care El a dorit ca să nu fie înțeles ca fiind Tatăl, ci Fiul. Și în partea de mai târziu a apărării Lui, El a făcut mențiunea la Fiul, nu la Tatăl, când El a spus, „cum ziceți voi că hulesc Eu… Și aceasta, pentru că am zis: „Sunt Fiul lui Dumnezeu!” Astfel, în măsura în care are legătură cu vina de blasfemie, El se numește pe Sine Fiul, nu Tatăl; dar în ce privește divinitatea Lui, prin a spune, „Eu și Tatăl una suntem,” El a dovedit că El a fost Fiul lui Dumnezeu. El este Dumnezeu, prin urmare, dar Dumnezeu în astfel de manieră că este Fiul, nu Tatăl.
Capitolul 16. 115 Argument. – Din nou din Evanghelie el dovedește că Cristos este Dumnezeu.
Dacă Cristos a fost doar om, atunci cum spune El Însuși, „Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată”? 116 Și totuși cel care crede într-un om prin el însuși este numit blestemat; dar cel care crede în Cristos nu este blestemat, ci se spune că nu va muri niciodată. De unde, dacă pe de o parte, El este doar om, așa cum vor ereticii aceasta, cum nu va muri niciodată nici unul dintre cei care cred în El, de vreme ce el care se încrede în om este ținut a fi blestemat? Pe de altă parte, dacă el nu este blestemat, ci mai degrabă, după cum este citit, este destinat pentru a dobândi viața veșnică, Cristos nu este doar om, ci de asemenea Dumnezeu, în care cel care crede deopotrivă lasă de o parte tot riscul de blestem, și ajunge la roada dreptății. Dacă Cristos a fost doar om, cum dar spune El că Paracletul „El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu și vă va descoperi”? 117 Pentru că nici Paracletul nu primește ceva de la om, ci Paracletul oferă cunoștință omului; nici Paracletul nu învață lucrurile viitoare de la om, ci îl instruiește pe om cu privire la viața viitoare. De aceea fie Paracletul nu a fost primit de la Cristos, ca om, ceea ce El trebuie să declare, de vreme ce omul nu ar putea da nimic Paracletului, ținând seama că de la El omul ar trebui să primească, și Cristos în exemplul prezent deopotrivă greșește și înșeală, în a spune că Paracletul va primi de la El, fiind un om, lucrurile pe care El le poate declara; sau că El nu ne înșeală, – cum de fapt El nu o face, – și că Paracletul a primit de la Cristos ceea ce El poate declara. Dar dacă El a primit de la Cristos ceea ce El poate să ne declare, Cristos este mai mare decât Paracletul, pentru că Paracletul nu ar primi de la Cristos decât dacă El ar fi mai mic decât Cristos. Dar Paracletul fiind mai mic decât Cristos, mai mult, prin acest fapt dovedește Cristos că este Dumnezeu, din ceea ce El a primit ceea ce El declară: astfel că mărturia divinității lui Cristos este imensă, iar Paracletul fiind găsit a fi în această economie mai mic decât Cristos, și luând de la El ceea ce El dă altora; ținând seama că dacă Cristos ar fi doar om, Cristos ar primi de la Paraclet ceea ce El ar trebui să spună, nu Paracletul primește de la Cristos ceea ce El ar trebui să declare. Dacă Cristos a fost doar om, din ce motiv a pus El asupra noastră o astfel de regulă a credinței precum aceea în care El a spus, „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu”? 118 Dacă El nu și-ar fi dorit ca să fie de asemenea înțeles ca fiind Dumnezeu, de ce a adăugat El, „și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu,” decât pentru că El a dorit să fie primit de asemenea ca Dumnezeu? Pentru că dacă El nu ar fi dorit să fie înțeles ca fiind Dumnezeu, El ar fi adăugat, „Și omul Isus Cristos, pe care Tu l-ai trimis;” dar, de fapt, El nici nu a adăugat aceasta, nici Cristos nu S-a predat pe Sine nouă doar așa, ci S-a asociat pe Sine cu Dumnezeu, deoarece El a dorit să fie înțeles prin această conjuncție de a fi de asemenea Dumnezeu, după cum este El. De aceea, no trebuie să credem, potrivit cu regula prescrisă, 119 în Domnul, unul Dumnezeu adevăr, și prin urmare în El pe care El L-a trimis, Isus Cristos, care în nici un fel, după cum am spus, nu S-ar fi legat de Tatăl dacă El nu ar fi dorit să fie înțeles a fi de asemenea Dumnezeu: căci El S-ar fi separat de El dacă nu ar fi dorit să fie înțeles că este Dumnezeu. El s-ar fi așezat pe Sine doar între oameni, dacă El S-ar fi cunoscut pe Sine a fi doar om; nici nu s-ar fi legat pe Sine cu Dumnezeu dacă El nu S-ar fi cunoscut pe Sine a fi de asemenea Dumnezeu. Dar în acest caz, El tace cu privire la faptul că El este om, pentru că nici unul nu se îndoiește că El este om, și cu motiv se leagă pe Sine de Dumnezeu, pentru ca El să poată întemeia formula divinității Sale 120 pentru cei care vor crede. Dacă Cristos a fost doar om, atunci cum spune El, „Și acum, Tată, proslăvește-Mă la Tine însuți cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea.” 121 Dacă, înainte de a fi lumea, el avea slava cu Dumnezeu, și și-a menținut slava Lui cu Tatăl, El a existat înainte de a fi lumea, căci El nu ar fi putut avea slava decât dacă El Însuși ar fi existat anterior, astfel încât să fie în stare să păstreze slava. Pentru că nimeni nu ar putea avea ceva, decât dacă mai întâi este în existență pentru a păstra ceva. Dar acum Cristos are slava înainte de întemeierea lumii; de aceea El Însuși a fost înainte de întemeierea lumii. Căci dacă El nu ar fi fost înainte de întemeierea lumii, El nu ar fi putut avea slava înainte de întemeierea lumii, de vreme ce El Însuși nu era în existență. Dar într-adevăr omul nu ar fi putut avea slava înainte de întemeierea lumii, ținând seama că el a fost după crearea universului; dar Cristos trebuia – de aceea să fie înainte de univers. De aceea, El nu a fost doar om, ținând seama că El a fost înainte de univers. De aceea El este Dumnezeu, pentru că El a fost înainte de univers, și Și-a păstrat slava înainte de univers. Nu lăsăm aceasta să fie explicat prin predestinare, de vreme ce aceasta nu este așa exprimată, sau să îi lăsăm pe cei care gândesc astfel, dar nenorocirea este denunțată celor care adaugă la, chiar la fel precum și asupra celor care scot din, ceea ce este scris. De aceea aceasta nu poate fi spus, ceea ce nu poate fi adăugat. Și astfel, predestinarea fiind pusă de o parte, văzând că ea nu este astfel așezată, Cristos a fost în substanță înainte de întemeierea lumii. Căci El este „Cuvântul prin care toate lucrurile au fost făcute, și fără de care nimic nu a fost făcut.” Căci chiar dacă se spune că El a fost glorios în predestinare, și că această predestinare a fost înainte de întemeierea lumii, să lăsăm ordinea să fie menținută, și înaintea Lui un număr considerabil de oameni au fost destinați spre slavă. Căci cu privire la acea destinație, Cristos va fi perceput a fi mai puțin decât alții dacă El este indicat a fi ulterior lor. Căci dacă această slavă a fost în predestinare, Cristos a primit acea predestinare spre slavă ultimul dintre toți; căci înaintea Lui Adam va fi văzut că a fost predestinat, și Abel, și Enoh, și Noe, și Avraam, și mulți alții. Căci de vreme ce la Dumnezeu ordinea tuturor, deopotrivă persoane și lucruri, este aranjată, despre mulți se va spune că au fost predestinați înainte de această predestinare a lui Cristos spre slavă. Și în acești termeni Cristos este descoperit a fi inferior față de alți oameni, deși El este cu adevărat găsit a fi mai bun și mai măreț, și mai străvechi chiar decât îngerii înșiși. Atunci, fie lăsăm toate aceste lucruri să fie puse de o parte, pentru că divinitatea lui Cristos poate fi distrusă; fie dacă aceste lucruri nu pot fi puse de o parte, să lăsăm divinitatea Lui corespunzătoare să fie atribuită lui Cristos de către eretici.
Capitolul 17. 122 Argument. – Este, mai mult, dovedit prin Moise în începutul Sfintelor Scripturi.
Dar dacă Moise urmărește aceeași regulă de adevăr, și ne predă în începutul scrierilor sale sfinte, acest principiu prin care noi putem învăța că toate lucrurile au fost create și completate de Fiul lui Dumnezeu, adică, prin Cuvântul lui Dumnezeu? Căci El spune același lucru pe care îl spune Ioan și ceilalți îl spun; nu, deopotrivă Ioan și ceilalți sunt percepuți că au primit de la El ceea ce spun ei. Căci dacă Ioan spune, „Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”, 123 profetul David spune de asemenea, „Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă și zic: „Lucrarea mea de laudă este pentru Împăratul!” 124 Moise, mai mult, îl introduce pe Dumnezeu poruncind ca să fie mai întâi lumina, și cerul să fie întemeiat, ca apele să fie adunate într-un loc, ca pământul uscat să apară, ca roadele să fie aduse potrivit cu sâmânța sa, ca animalele să fie produse, ca luminătorii să fie întemeiați în cer, și stelele. El arată că nimeni altul nu a fost atunci prezent lui Dumnezeu – prin care aceste lucrări au fost poruncite ca ele să fie făcute – decât El prin care toate lucrurile s-au făcut, și fără de care nimic nu a fost făcut. Și dacă El este Cuvântul lui Dumnezeu „căci inima mea a rostit un Cuvânt bun” 125 – El arată că la început Cuvântul era, și că acest Cuvânt a fost cu Tatăl, și în plus că Cuvântul era Dumnezeu, și că toate lucrurile au fost făcute prin El. Mai mult, acest „Cuvânt S-a făcut trup și a locuit printre noi,” 126 – pentru a-L afla, pe Cristos Fiul lui Dumnezeu; pe care deopotrivă la primirea ulterioară a omului potrivit cu trupul, și văzând înainte de întemeierea lumii a fi Cuvântul lui Dumnezeu, și Dumnezeu, noi în mod rezonabil, potrivit cu instrucțiunea din Vechiul și Noul Testament, credem și susținem a fi de asemenea Dumnezeu ca om, Isus Cristos. Dar dacă același Moise îl introduce pe Dumnezeu spunând, „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră;” 127 și mai jos, „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut.” 128 Dacă, precum am arătat deja, prin Fiul lui Dumnezeu au fost făcute toate lucrurile, cu siguranță a fost Fiul lui Dumnezeu Cel prin care de asemenea omul a fost rânduit, în contul căruia au fost făcute toate lucrurile. Mai mult, când Dumnezeu poruncește ca omul să fie făcut, se spune că El este Dumnezeu Cel care îl face pe om; dar Fiul lui Dumnezeu face omul, adică, Cuvântul lui Dumnezeu, „prin care toate lucrurile au fost făcute, și fără de care nimic nu a fost făcut.” Și acest Cuvânt s-a întrupat, și a locuit printre noi: de aceea Cristos este Dumnezeu; de aceea omul a fost făcut prin Cristos ca prin Fiul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul lui Dumnezeu; El este de aceea Dumnezeu care l-a făcut pe om după chipul lui Dumnezeu; de aceea Cristos este Dumnezeu: astfel că cu motiv nici mărturia Vechiului Testament nu șovăie cu privire la persoana lui Cristos, fiind susținut de manifestarea Noului Testament; nici puterea din Noul Testament nu este scăzută din aceasta, în timp ce adevărul ei se odihnește pe rădăcinile aceluiași Vechi Testament. De la care cei care presupun că Cristos Fiul lui Dumnezeu și omul a fi doar om, și a nu fi nu de asemenea Dumnezeu, fac astfel în opoziție deopotrivă față de amândouă Vechiul și Noul Testament, în faptul că ei corup autoritatea și adevărul deopotrivă a Vechiului și Noului Testament. Dar dacă același Moise pretutindeni îl introduce pe Dumnezeu Tatăl infinit și fără sfârșit, nu ca fiind împrejmuit în vreun loc, ci ca unul care include fiecare loc; nu ca unul care este într-un loc, ci mai degrabă unul care este în fiecare loc, conținând toate lucrurile și îmbrățișează toate lucrurile, astfel că cu motiv El nu poate să coboare sau să se ridice, pentru că El Însuși deopotrivă conține și umple toate lucrurile, și totuși cu toate acestea îl introduce pe Dumnezeu coborând pentru a lua în considerare turnul pe care fiii oamenilor îl clădeau, cerând și spunând, „Haidem! să Ne coborâm și să le încurcăm acolo limba, ca să nu-și mai înțeleagă vorba unii altora!” 129 Pe cine pretind ei aici că a fost Dumnezeul care s-a coborât spre acel turn, și cerându-le să îi viziteze pe acei oameni la acel timp? Dumnezeu Tatăl? Apoi astfel El este închis într-un loc; și cum îmbrățișează El toate lucrurile? Sau spune El că este un înger coborând cu îngerii, și spunând, „Haidem!” și apoi, „să Ne coborâm și să le încurcăm acolo limba?” Și totuși în Deuteronom observăm că Dumnezeu a spus aceste lucruri, și că Dumnezeu a spus, unde este scris, „Când Cel Preaînalt a dat o moștenire neamurilor, când a despărțit pe copiii oamenilor, a pus hotare popoarelor, după numărul copiilor lui Israel.” 130 De aceea, nici Tatăl nu a coborât după cum subiectul indică; nici un înger nu a poruncit aceste lucruri, după cum arată faptul. Atunci rămâne că El trebuie să fi coborât, despre care Apostolul Pavel spune, „Cel ce S-a coborât este același cu Cel ce S-a suit mai presus de toate cerurile ca să umple toate lucrurile,” 131 adică, Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu. Dar Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat și a locuit printre noi. Acesta trebuie să fie Cristos. De aceea Cristos trebuie să fie declarat a fi Dumnezeu.
Capitolul 18. 132 Argument. – Mai mult, de asemenea, din faptul că Cel care a fost văzut de Avraam este numit Dumnezeu; care nu poate fi înțeles despre Tatăl, pe care nici un om nu l-a văzut vreodată; ci despre Fiul în asemănarea unui Înger.
Iată, același Moise ne spune într-un loc că „Domnul S-a arătat lui Avram.” 133 Și totuși același Moise aude de la Dumnezeu, că „Fața nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă și să trăiască!” 134 Dacă Dumnezeu nu poate fi văzut, cum a fost Dumnezeu văzut? Sau dacă El a fost văzut, cum se face că El nu poate fi văzut? Căci Ioan de asemenea spune, „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu;” 135 și Apostolul Pavel, „pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea.” 136 Dar cu siguranță Scriptura nu minte; de aceea, cu adevărat, Dumnezeu a fost văzut. De unde poate fi înțeles că nu a fost Tatăl cel care a fost văzut, având în vedere că El nu a fost niciodată văzut; dar Fiul, care a fost obișnuit să coboare, și să fie văzut pentru că El a coborât. Căci El este imaginea Dumnezeului invizibil, după cum imperfecțiunea și slăbiciunea condiției umane a fost obișnuită chiar atunci să îl vadă pe Dumnezeu Tatăl în imaginea lui Dumnezeu, adică, în Fiul lui Dumnezeu. Căci gradat și prin progresie imperfecțiunea umană urma să fie întărită prin imaginea acelei slave de a fi în stare într-o zi să îl vadă pe Dumnezeu Tatăl. Căci lucrurile care sunt mărețe sunt periculoase dacă ele sunt subite. Căci chiar lumina subită a soarelui după întunecime, cu splendoarea ei prea măreață, nu va face vădită lumina zilei către ochii neobișnuiți, ci mai degrabă îi va lovi cu orbie.
Și ca nu cumva aceasta să aibă loc spre rănirea ochilor umani, întunericul este ridicat și risipit gradat; și ridicarea acelui luminător, crescând prin grade mici și nepercepute, în mod gentil obișnuiește ochii oamenilor pentru a suporta întregul corp ceresc luminător prin creșterea gentilă a razelor sale. Astfel, de aceea, Cristos de asemenea – adică, imaginea lui Dumnezeu, și Fiul lui Dumnezeu – este privit de oameni, atât de mult cât El poate fi văzut. Și astfel slăbiciunea și imperfecțiunea destinului uman este hrănită, condusă în sus, și educată de El; astfel că, fiind obișnuită să privească la Fiul, ea va fi în stare într-o zi să îl vadă pe Dumnezeu Tatăl Însuși de asemenea așa cum este El, pentru ca ea să nu fie lovidă de strălucirea Lui subită și intolerabilă, și să fie stânjenită de a fi în stare să îl vadă pe Dumnezeu Tatăl, pe care aceasta l-a dorit mereu. 137 Prin urmare este Fiul cel care este văzut; dar Fiul lui Dumnezeu este Cuvântul lui Dumnezeu: și Cuvântul lui Dumnezeu a luat trup, și a locuit printre noi; și acesta este Cristos. Care să fie motivul pentru care ar trebui să ezităm în a-L numi Dumnezeu, care în atât de multe feluri este recunoscut a fi Dumnezeu dovedit? Și dacă, în plus, îngerul se întâlnește cu Agar, slujitoarea lui Sara, alungată din casa ei și întoarsă, aproape de fântâna de apă în drumul spre Șur; întreabă și află motivul fugii ei, și după aceea îi oferă sfatul ca ea să se smerească; și, mai mult, îi dă speranța numelui de mamă, și își ia angajamentul și promite că din pântecele ei va fi o sămânță numeroasă, și că ea trebuie să îl aibă pe Ismael ca să se nască din ea; și cu alte lucruri dezvăluie locul locuinței lui, și descrie modul lui de viață; totuși Scriptura îl arată pe acest înger ca deopotrivă Domn și Dumnezeu – pentru că El nu ar fi promis binecuvântarea seminței decât dacă îngerul ar fi fost Dumnezeu. Întrebați-i ce pot face ereticii din prezentul pasaj. A fost Tatăl cel care a fost văzut de Hagar sau nu? Căci El este declarat a fi Dumnezeu. Dar departe de noi să îl numim pe Dumnezeu Tatăl un înger, ca nu cumva El să trebuiască să se subordoneze altuia al cărui înger El ar fi. Dar ei vor spune că a fost un înger. Atunci cum va fi El Dumnezeu dacă El era un înger? De vreme ce acest nume nu este nicăieri recunoscut pentru îngeri, decât dacă pe fiecare parte adevărul ne silește să avem această opinie, că noi ar trebui să înțelegem că acesta a fost Dumnezeu Fiul, care, pentru că El este Dumnezeu, este pe drept numit Dumnezeu, pentru că El este Fiul lui Dumnezeu. Dar pentru că El este subordonat 138 Tatălui, și este Crainicul voii Tatălui, El este declarat a fi Îngerul Marelui Sfătuitor. 139 De aceea, deși acest pasaj nu este potrivit pentru persoana Tatălui, ca nu cumva El să fie numit înger, nici persoanei unui înger, ca nu cumva el să fie numit Dumnezeu; totuși este potrivit pentru persoana lui Cristos ca El să fie deopotrivă Dumnezeu pentru că El este Fiul lui Dumnezeu, și să fie un înger pentru că El este Crainicul minții lui Dumnezeu. Și ereticii ar trebui să înțeleagă că ei se împotrivesc Scripturilor, în faptul că, în timp ce ei spun că ei cred că Cristos a fost de asemenea un înger, ei nu doresc să Îl declare că a fost de asemenea Dumnezeu, când ei citesc în Vechiul Testament că El adesea a venit să viziteze rasa umană. La aceasta, în plus, Moise a adăugat cazul lui Dumnezeu văzut la stejarul lui Mambre, când el stătea la intrarea din cortul său la amiază. Și cu toate acestea, deși el a zărit trei oameni, observați că el l-a numit pe unul Domnul; și când el le-a spălat picioarele, el le oferă pâine coaptă pe cenușă, cu unt și abundență de lapte, și îi îndeamnă că, fiind opriți ca oaspeți, ei să mănânce. Și după aceasta el aude de asemenea că el ar trebui să fie tată, și află că Sara soția lui îi va naște un fiu prin el; și recunoaște referitor la distrugerea oamenilor din Sodoma, că ei merită să sufere; și află că Dumnezeu a coborât datorită strigătului din Sodoma. În care loc, dacă ei vor dori că Tatăl a fost văzut la acel timp că a fost primit cu ospitalitate în compania a doi îngeri, ereticii au crezut că Tatăl este vizibil. Dar dacă un înger, deși unul dintre cei trei îngeri este numit Domn, deși nu este obișnuit, de ce un înger este numit Dumnezeu? Decât dacă, pentru ca invizibilitatea Lui corespunzătoare să poată fi restaurată Tatălui, și inferioritatea corespunzătoare 140 să fie transmisă îngerului, a fost doar Dumnezeu Fiul, care de asemenea este Dumnezeu, care a fost văzut de Avraam, și s-a crezut că a fost primit cu ospitalitate. Căci El a anticipat sacramental ceea ce urma El să devină ulterior. El a fost făcut un oaspete al lui Avraam, urmând să fie printre fiii lui Avraam. Și picioarele copiilor lui, prin felul de a dovedi cine a fost El, El le-a spălat; returnând în copii pretenția de ospitalitate care anterior Tatăl a arătat-o ca interes față de El. De unde, de asemenea, pentru ca să nu fie nici o îndoială că El a fost oaspetele lui Avraam la distrugerea poporului Sodomei, este declarat: „Atunci Domnul a făcut să plouă peste Sodoma și peste Gomora pucioasă și foc de la Domnul din cer.” 141 Căci tot astfel a spus profetul în persoana lui Dumnezeu: „V-am nimicit ca pe Sodoma și Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu.” 142 De aceea Domnul a nimicit Sodoma, adică, Dumnezeu a nimicit Sodoma; dar în nimicirea Sodomei, Domnul a plouat foc de la Domnul. Și acest Domn a fost Dumnezeul văzut de Avraam; și acest Dumnezeu a fost oaspetele lui Avraam, cu siguranță văzut pentru că El a fost de asemenea atins. Dar cu toate că Tatăl, fiind invizibil, cu siguranță nu a fost văzut la acel timp, El care era obișnuit să fie atins și văzut a fost văzut și a primit cu ospitalitate. Dar acesta este Fiul lui Dumnezeu, „Domnul a plouat de la Domnul peste Sodoma și Gomora pucioasă și foc.” Și acesta este Cuvântul lui Dumnezeu. Și Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat, și a locuit printre noi; și acesta este Cristos. Nu a fost Tatăl, atunci, care a fost un oaspete cu Avraam, ci Cristos. Nu Tatăl a fost văzut atunci, ci Fiul; și Cristos a fost văzut. Pe drept, de aceea, Cristos este deopotrivă Domn și Dumnezeu, care nu a fost altfel văzut de Avraam, decât ca Dumnezeu Cuvântul El a fost născut din Dumnezeu Tatăl înainte de Avraam însuși. Mai mult, spune Scriptura că, același Înger și Dumnezeu o vizitează și o consolează pe aceeași Agar când ea este alungată împreună cu fiul ei din locuința lui Avraam. Căci când în deșert ea a abandonat copilul, pentru că apa din burduf s-a terminat; și când flăcăul a strigat, și ea și-a ridicat plânsul și lamentarea, „Dumnezeu a auzit,” spune Scriptura, „glasul copilului din locul unde era.” 143 Spunând că Dumnezeu a auzit glasul copilului, ea adaugă: „și Îngerul lui Dumnezeu a strigat din cer pe Agar,” spunând că a fost un înger 144 pe care aceasta l-a numit Dumnezeu, și pronunțând că El este Domnul pe care aceasta l-a trimis ca un înger; care Înger si Dumnezeu mai mult promite lui Agar o mai mare consolare, spunând, „Scoală-te, ia copilul și ține-l de mână; căci voi face din el un neam mare.” 145 De ce acest înger, dacă este doar înger, pretinde acest drept al lui de a spune, Eu voi face din el un neam mare, de vreme ce, în mod sigur acest fel de pu aparține lui Dumnezeu, și nu poate aparține unui înger? De unde, de asemenea, El este confirmat a fi Dumnezeu, deoarece El este capabil să facă aceasta; pentru că, prin felul de a dovedi chiar acest punct, este adăugat imediat de Scriptură: „Și Dumnezeu i-a deschis ochii și ea a văzut un izvor de apă; s-a dus de a umplut burduful cu apă și a dat copilului să bea. Dumnezeu a fost cu copilul.” 146 Dacă, atunci, acest Dumnezeu a fost cu Domnul, care i-a deschis ochii lui Agar pentru ca ea să poată vedea izvorul de apă, și să poată lua apă datorită nevoii urgente de sete a copilului, și acest Dumnezeu care o cheamă din cer este numit un înger, când, în auzirea anterioară a vocii copilului, El a fost mai degrabă Dumnezeu; nu este înțeles a fi altul decât îngerul, în aceeași manieră precum El a fost de asemenea Dumnezeu. Și de vreme ce aceasta nu poate fi aplicabil sau potrivit Tatălui, care este doar Dumnezeu, dar poate fi aplicabil lui Cristos, care este declarat a fi nu doar Dumnezeu, ci de asemenea înger, 147 se arată evident că nu a fost Tatăl Cel care i-a vorbit astfel lui Agar, ci mai degrabă Cristos, de vreme ce El este Dumnezeu; și de asemenea Lui îi este aplicat numele de înger, de vreme ce El a devenit „îngerul Marelui Sfătuitor.” 148 Și El este îngerul, în faptul că El declară sânul Tatălui, așa cum arată Ioan. Căci dacă Ioan însuși spune, că El Însuși iese din sânul Tatălui, precum Cuvântul, s-a întrupat pentru a declara sânul Tatălui, cu siguranță Cristos nu este doar om, ci de asemenea înger; și nu doar înger, ci El este arătat de Scripturi a fi de asemenea Dumnezeu. Și aceasta este crezut de noi a fi cazul; astfel că, dacă noi nu consimțim să înțelegem că a fost Cristos cel care a vorbit atunci lui Agar, atunci noi fie îl facem pe un înger Dumnezeu, fie trebuie să îl recunoaștem pe Dumnezeu Tatăl Atotputernic printre îngeri. 149
Capitolul 19. 150 Argument. – Că Dumnezeu de asemenea i s-a arătat și lui Iacov ca un Înger; și anume, Fiul lui Dumnezeu.
Dar dacă în alt loc de asemenea citim în aceeași manieră că Dumnezeu a fost descris ca un înger? Căci atunci când, către soțiile sale Lea și Rahela, Iacov s-a plâns de nedreptatea taălui lor, și când el le-a spus că el a dorit acum să meargă și să se întoarcă în ținutul lui, el pe deasupra a interpus autoritatea visului său; și la această vreme el spune că îngerul lui Dumnezeu i-a spus în vis, „Iacove!” „Iată-mă”, am răspuns eu. El a zis: „Ridică ochii și privește: toți țapii și berbecii care sar pe capre și pe oi sunt bălțați, pestriți și seini; căci am văzut tot ce ți-a făcut Laban. Eu sunt Dumnezeul din Betel, unde ai uns un stâlp de aducere aminte, unde Mi-ai făcut o juruință. Acum, scoală-te, ieși din țara aceasta și întoarce-te în țara ta de naștere.” 151 Dacă Îngerul lui Dumnezeu vorbește astfel lui Iacov, și Îngerul însuși menționeză și spune, „Eu sunt Dumnezeul din Betel,” vedem fără vreo ezitare că acesta este declarat nu doar un înger, ci de asemenea, Dumnezeu; pentru că El vorbește despre jurământul îndreptat spre Sine de către Iacov în locul lui Dumnezeu, și El nu spune, în locul meu. Atunci este în locul lui Dumnezeu, și El de asemenea este Dumnezeu. Mai mult, este scris simplu în locul lui Dumnezeu, căci nu este spus în locul îngerului și lui Dumnezeu, ci doar al lui Dumnezeu; și El care promite acele lucruri este manifestat a fi deopotrivă Dumnezeu și Înger, astfel că în mod rezonabil trebuie să fie o distincție între El care este numit doar Dumnezeu, și El care este declarat a fi nu Dumnezeu simplu, ci de asemenea Înger. De unde, dacă o autoritate atât de mare nu poate fi considerată aici ca aparținând oricărui alt înger, încât El să trebuiască să recunoască El Însuși a fi Dumnezeu, și ar trebui să poarte mărturie că un jurământ a fost făcut Lui, cu excepția doar a lui Cristos, căruia nu doar ca înger, ci precum lui Dumnezeu, un jurământ poate fi făcut; este evident că acesta nu este de a fi primit ca Tată, ci precum Fiu, Dumnezeu și Înger. 152 Mai mult, dacă acesta este Cristos, așa cum este, cel care spune că Cristos este fie doar un om fie doar un înger se află într-un risc îngrozitor, reținând de la El puterea și numele divin, – o autoritate pe care El a primit-o constant în baza credinței în Scripturile cerești, care continuu spun că El este deopotrivă Înger și Dumnezeu. La toate aceste lucruri, mai mult, este adăugat aceasta, că în aceeași manieră precum Scriptura divină a declarat frecvent că El este deopotrivă Înger și Dumnezeu, așa aceeași Scriptură divină Îl declară pe El de asemenea om și Dumnezeu, exprimând prin aceasta ce ar trebui să fie El, și descriind chiar atunci în figură ce urma să fie El în adevărul substanței Lui. Căci ea spune, „Iacov însă a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el până în revărsatul zorilor. Văzând că nu-l poate birui, omul acesta l-a lovit la încheietura coapsei, așa că i s-a scrântit încheietura coapsei lui Iacov pe când se lupta cu el. Omul acela a zis: „Lasă-Mă să plec, căci se revarsă zorile.” Dar Iacov a răspuns: „Nu Te voi lasă să pleci până nu mă vei binecuvânta.” Omul acela i-a zis: „Cum îți este numele?” „Iacov”, a răspuns el. Apoi a zis: „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel; căci ai luptat cu Dumnezeu și cu oameni și ai fost biruitor.” 153 Și ea adaugă, mai mult: „Iacov a pus locului aceluia numele Peniel (Sau Viziunea lui Dumnezeu); „căci”, a zis el, „am văzut pe Dumnezeu față în față și totuși am scăpat cu viață.” Răsărea soarele când a trecut pe lângă Peniel. Însă Iacov șchiopăta din coapsă.” 154 Un om, ea spune, s-a luptat cu Iacov. Dacă acesta a fost doar un om, cine este el? De unde este el? Pentru ce a argumentat și s-a luptat cu Iacov? Ce a intervenit? Ce s-a întâmplat? Care a fost cauza unei dispute atât de mari ca aceea, și a unei lupte atât de mărețe? De ce, mai mult, este Iacov găsit a fi destul de puternic pentru a-l ține pe omul cu care el se luptă, și cere o binecuvântare de la El pe care îl ține, declarat că a cerut de aceea, cu excepția cazului în care această luptă a fost prefigurată în ceea ce ar trebui să fie între Cristos și fiii lui Iacov, care se spune că s-a sfârșit în Evanghelie? Căci împotriva acestui om poporul lui Iacov s-a luptat, în care luptă poporul lui Iacov a fost găsit a fi mai puternic, pentru că împotriva lui Cristos acesta a câștigat victoria nelegiuirii sale: la care timp, datorită delictului pe care l-a comis, ezitând so retrăgându-se, a început cu gravitate să se oprească în umblarea credinței și mântuirii sale proprii; și deși a fost găsit cel mai puternic, în privința condamnării lui Cristos, acesta încă are nevoie de mila Lui, încă are nevoie de binecuvântarea Lui. Dar, mai mult, omul care s-a luptat cu Iacov spune, „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel;” și dacă Israel este omul care îl vede pe Dumnezeu, Domnul arăta frumos că acela care se lupta atunci cu Iacov nu era doar un om, ci de asemenea Dumnezeu. Cu siguranță Iacov l-a văzut pe Dumnezeu, cu care el s-a luptat, deși el îl ținea pe om în propria lui luptă. Și pentru ca să nu mai existe nici o ezitare, El Însuși a dat interpretarea prin a spune, „căci ai luptat cu Dumnezeu și cu oameni și ai fost biruitor.” Din care motiv același Iacov, înțelegând deja forța Tainei, și înțelegând autoritatea Lui cu care el s-a luptat, a numit acel loc în care el s-a luptat, Viziunea lui Dumnezeu. El, în plus, a mai adăugat motivul pentru interpretarea lui fiind oferit despre Viziunea lui Dumnezeu: „căci”, a zis el, „am văzut pe Dumnezeu față în față și totuși am scăpat cu viață.” Mai mult, el l-a văzut pe Dumnezeu, cu care el s-a luptat ca și cu un om; dar totuși într-adevăr el l-a ținut pe om ca un învingător, deși ca un inferior el a cerut o binecuvântare ca de la Dumnezeu. Astfel el s-a luptat cu Dumnezeu și cu omul; și astfel cu adevărat acea luptă a fost o prefigurare, și în Evanghelie s-a împlinit, între Cristos și poporul lui Iacov, în care, deși poporul a avut autoritatea, totuși el s-a dovedit a fi inferior prin a fi arătat a fi vinovat. Cine va ezita să îl recunoască pe acela ca fiind Cristos, în care acest tip de luptă a fost împlinit, care nu a fost doar om, ci de asemenea Dumnezeu, de vreme ce chiar acel tip de luptă pare să îl fi dovedit pe El ca om și Dumnezeu? Și totuși, chiar după aceasta, aceeași Scriptură divină în mod drept nu încetează să îl numească pe Înger Dumnezeu, și să pronunțe Dumnezeu Îngerul. Căci când chiar acest Iacov a fost pe punctul să îl binecuvânteze pe Manase și Efraim, fiii lui Iosif, cu mâinile lui așezate încrucișat le-a pus pe capetele copiilor, și a spus, „Dumnezeul înaintea căruia au umblat părinții mei, Avraam și Isaac, Dumnezeul care m-a călăuzit de când m-am născut până în ziua aceasta, Îngerul care m-a izbăvit de orice rău, să binecuvânteze pe copiii aceștia!” 155 Chiar până într-un astfel de punct el afirmă că aceeași Ființă este un Înger, pe care el l-a numit Dumnezeu, ca în finalul discursului său, să exprime persoana despre care el vorbea ca fiind una, când el a spus 156 „să binecuvânteze pe copiii aceștia!” Pentru că dacă el ar fi vrut să spună despre unul ca fiind înțeles ca Dumnezeu, și celălalt ca un înger, el ar fi cuprins cele două persoane la numărul plural; dar acum el a definit numărul singular al unei persoane în binecuvântare, prin care el a vrut să spună că se înțelege că aceeași persoană este Dumnezeu și Înger. Dar totuși El nu poate fi primit ca Dumnezeu Tatăl; ci ca Dumnezeu și Înger, așa cum Cristos poate fi primit. Și El, ca autor al acestei binecuvântări, Iacov de asemenea a semnificat prin punerea mâinilor lui încrucișate pe copii, ca și când tatăl lor era Cristos, și arătând, prin punerea lui astfel a mâinilor lui, figura și forma viitoare a pătimirii. 157 De aceea, nimeni care nu se dă înapoi de a vorbi despre Cristos ca despre un Înger, să nu se dea astfel înapoi de a-L pronunța pe El de asemenea ca Dumnezeu, când el percepe că El Însuși a fost invocat în binecuvântarea acestor copii, prin sacramentul pătimirii, ascuns în tipul mâinilor încrucișate, ca deopotrivă Dumnezeu și Înger.
Capitolul 20. 158 Argument. – Este dovedit din Scripturi că Cristos a fost numit Înger. Dar totuși este arătat din alte părți din Sfânta Scriptură că El este de asemenea Dumnezeu.
Dar dacă vreun eretic, încăpățânat luptându-se împotriva adevărului, ar persista în toate aceste exemple fie în înțelegerea că Cristos a fost corespunzător un înger, sau s-ar lupta pentru ca El să nu fie înțeles așa, el trebuie în această privință de asemenea să fie îngenuncheat prin forța adevărului. Căci dacă, de vreme ce toate lucrurile cerești, lucrurile pământești, și lucrurile de sub pământ, sunt supuse lui Cristos, chiar și îngerii înșiși, cu toate celelalte creaturile, atât de multe câte sunt ele, sunt supuși lui Cristos, sunt numiți dumnezei, 159 pe drept, de asemenea, Cristos este Dumnezeu. Și dacă vreun înger supus lui Cristos ar putea fi numit Dumnezeu, și aceasta, dacă ar fi spus, este de asemenea susținut fără blasfemie, cu siguranță cu mult mai mult poate fi aceasta potrivit pentru Cristos, Însuși Fiul lui Dumnezeu, ca El să fie declarat Dumnezeu. Căci dacă un înger care este supus lui Cristos este înălțat ca Dumnezeu, cu mult mai mult, și mai consecvent, va fi Cristos, căruia toți îngerii îi sunt supuși, să se spună despre el că este Dumnezeu. Căci nu este potrivit pentru natură, ca ceea ce este încuviințat celor mai mici să fie negat celui mai mare. Astfel, dacă un înger este inferior lui Cristos, și totuși un înger este numit dumnezeu, mai degrabă prin consecință este Cristos spus a fi Dumnezeu, care este descoperit a fi deopotrivă mai mare și mai bun, nu decât unul, ci decât toți îngerii. Și dacă „Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă în mijlocul dumnezeilor.” 160 și Cristos a stat în felurite timpuri în sinagogă, atunci Cristos a stat în sinagogă ca Dumnezeu, – judecând, pentru a discerne, între dumnezei, cărora El le spune, „Până când veți judeca strâmb și veți căuta la fața celor răi?” Adică, în consecință, acuzarea oamenilor din sinagogă că nu practică judecăți drepte. Mai departe, dacă ei care sunt mustrați și învinuiți au părut chiar fără motiv că au dobândit acest nume fără blasfemie, că ei ar trebui să fie numiți dumnezei, cu siguranță, cu mult mai mult va fi El respectat Dumnezeu, care nu se spune doar că a stat ca Dumnezeu în sinagoga dumnezeilor, ci mai mult, este descoperit prin aceeași autoritate a scrierii ca deosebind și judecând între dumnezei. Dar chiar dacă ei care „cad ca unul dintre prinți” totuși sunt numiți dumnezei, cu mult mai degrabă El va fi afirmat a fi Dumnezeu, care nu numai că nu cade ca unul dintre prinți, dar chiar învinge deopotrivă autorul și prințul răutății însuși. Și care să fie motivul, că deși ei spun că acest nume a fost dat chiar lui Moise, de vreme ce este spus, „Iată că te fac dumnezeu pentru faraon,” 161 ar trebui să i se nege lui Cristos, care este declarat a fi rânduit 162 nu doar față de Faraon, ci față de toate creaturile, ca deopotrivă Domn și Dumnezeu? Și în cazul anterior într-adevăr acest nume este dat fără rezervă, iar la cel de pe urmă în mod peste măsură; la cel dintâi cu măsură, la cel de pe urmă mai presus de orice fel de măsură: „Căci Acela pe care L-a trimis Dumnezeu vorbește cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură. Tatăl iubește pe Fiul și a dat toate lucrurile în mâna Lui.” 163 În cel dintâi pentru acel timp, în cel din urmă fără referință la timp; 164 căci El primit numelui divin, deopotrivă mai presus de toate lucrurile și pentru tot timpul. Dar dacă el care a primit puterea unui om, în respect față de această putere limitată dată lui, încă fără ezitare dobândește acel nume de Dumnezeu, cu cât mai mult El care are putere asupra lui Moise însuși cât și este crezut a fi dobândit autoritatea acelui nume?
Capitolul 21. 165 Argument. – Că aceeași Maiestate Divină este din nou confirmată în Cristos de alte Scripturi.
Și într-adevăr aș putea expune tratatul acestui subiect după toate Scripturile cerești, și să pun în mișcare, ca să spun așa, o pădure perfectă de texte referitoare la manifestarea divinității lui Cristos, doar că nu am experimentat atât de mult să vorbesc împotriva acestei forme de erezie, încât să expun regula adevărului referitoare la persoana lui Cristos. Deși, totuși, eu trebuie să mă grăbesc spre alte chestiuni, nu gândesc că trebuie să trec peste acest punct, că în Evanghelie, Domnul a declarat, prin felul de a semnifica maiestatea Lui, spunând, „Stricați templul acesta, și în trei zile îl voi ridica.” 166 Sau când, în alt pasaj, și despre alt subiect, El declară, „Tatăl Mă iubește, pentru că Îmi dau viața, ca iarăși s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.” 167 Acum cine este cine spune că El poate să își dea viața Lui, sau că poate El Însuși să Își recupereze viața din nou, pentru că El a primit-o de la Tatăl Lui? Sau cine spune că El poate din nou să își resusciteze și să își reclădească templul distrus al trupului Său, cu excepția faptului că El este Cuvântul care este de la Tatăl, care este cu Tatăl, când „Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”; 168 imitatorul 169 lucrărilor și puterilor Tatălui Său, „chipul Dumnezeului celui nevăzut”; 170 „Cel ce vine din cer”; 171 care a mărturisit ce lucruri a văzut și auzit; care „S-a coborât din cer ca să fac nu voia Lui, ci voia Celui ce L-a trimis.” 172 prin care El a fost trimis chiar pentru acest scop, care fiind făcut „Mesager al Marelui Sfat,” 173 El să poată să ne descopere legile tainelor cerești; și cine, ca și Cuvânt s-a întrupat și a locuit printre noi, față de noi acest Cristos este dovedit a fi nu doar om, pentru că El a fost fiul omului, dar, de asemenea, Dumnezeu, pentru că El este Fiul lui Dumnezeu? Și dacă Cristos este numit de către apostol „Cel întâi născut din toată zidirea,” 174 cum ar putea El să fie cel dintâi născut dintre toate creaturile, decât cu privire la divinitatea Lui, Cuvântul ieșit de la Tatăl înainte de toate creaturile? Și în afară de cazul în care ereticii îl primesc astfel, ei vor fi constrânși să arate că Cristos omul a fost primul născut dintre toate creaturile; ceea ce ei nu vor putea să facă. De aceea, El fie este mai înainte de toate creaturile, că El poate fi primul născut dintre toate creaturile, și El este nu doar om, pentru că omul este după toate creaturile; sau El este doar om, și El este după toate creaturile. Și cum este El primul născut dintre toate creaturile, decât pentru că fiind Cuvântul care este înainte de toate creaturile; și de aceea, primul născut dintre toate creaturile, El se întrupează și locuiește în noi, adică, își asumă acea natură a omului care este după toate creaturile, și astfel locuiește cu el și în el, în noi, că nici umanitatea nu este luată de la Cristos, nici divinitatea Lui nu este negată? Căci dacă El este doar înainte de toate creaturile, umanitatea este luată de la El; dar dacă El este doar om, divinitatea care este înainte de toate creaturile este împiedicată. De aceea, amândouă acestea sunt legate împreună în Cristos, și amândouă sunt unite, și amândouă sunt legate una cu cealaltă. Și pe drept, precum există ceva în El care depășește creatura, acordul dintre divinitate și umanitate pare să fie garantat în El: pentru care motiv El care este declarat a fi făcut „Mijlocitor între Dumnezeu și oameni” 175 este descoperit de a fi asociat în Sine pe Dumnezeu și omul. Și dacă același apostol spune despre Cristos, că prin dezbrăcarea de trupul său, El „a dezbrăcat domniile și stăpânirile și le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieșit biruitor asupra lor prin cruce” în Sine Însuși, 176 el cu siguranță nu a făcut aceasta fără o propunere semnificativă de a fi luat în considerare că El va fi dezbrăcat de trup, decât pentru că el a dorit să fie înțeles că din nou se va îmbrăca cu trupul său de asemenea la înviere. De aceea, cine este El care astfel își dezbracă și își îmbracă trupul său? Lăsați-i pe eretici să caute. Căci noi știm că Cuvântul lui Dumnezeu a fost investit cu substanța trupului, și că El din nou a fost dezbrăcat de același material trupesc, pe care din nou El l-a luat în înviere și fost reluat ca o haină. Și totuși Cristos nu a putut fi nici dezbrăcat nici îmbrăcat cu umanitatea, dacă El ar fi fost doar om: căci omul nu este niciodată dezbrăcat de sine și nici îmbrăcat cu sine. Căci aceea trebuie să fie altceva, orice ar putea fi, care prin oricare altul este îndepărtat sau îmbrăcat. De unde, în mod rezonabil, a fost Cuvântul lui Dumnezeu care a dezbrăcat trupul, și din nou în înviere l-a îmbrăcat, de vreme ce El l-a dezbrăcat deoarece la nașterea Lui, El a fost investit cu acesta. De aceea, în Cristos este Dumnezeu care este investit, și mai mult trebuie să fie dez-investit, pentru că El care este investit trebuie de asemenea la fel să fie El care este dez-investit; în timp ce, ca om, El este investit cu și dez-investit de, cum ar fi, o anumită tunică de corp compactat. 177 Și de aceea, în consecință, El a fost, după cum am spus, Cuvântul lui Dumnezeu, care este descoperit a fi la un timp investit, la un alt timp dez-investit de trup. Pentru aceasta, mai mult, El a prezis mai dinainte în binecuvântări: „El își spală haina în vin, și mantaua în sângele strugurilor.” 178 Dacă haina în Cristos este trupul, și haina în sine este trupul, să fie întrebat cine este El a cărui trup este îmbrăcămintea, și haina trupul? Căci pentru noi este evident că, carnea este haina, și trupul îmbrăcămintea Cuvântului; și El Și-a spălat substanța Lui trupească, și a purificat materialul cărnii în sânge, adică, în vin, prin pătimirea Lui, în caracterul uman pe care El l-a preluat. De unde, dacă într-adevăr El este spălat, El este om, pentru că haina care este spălată este carnea; dar El care spală este Cuvântul lui Dumnezeu, care, pentru ca El să poată spăla haina, a fost cel care preia haina. În mod drept, din acea substanță care este preluată pentru ca ea să poată fi spălată, El este descoperit ca un om, chiar după cum din autoritatea Cuvântului care a spălat-o, El este dovedit a fi Dumnezeu.
Capitolul 22. 179 Argument. – Că aceeași Maiestate Divină este în Cristos, el o afirmă încă o dată prin alte Scripturi.
Dar de ce, deși se pare că ne grăbim într-o altă ramură a argumentului, ar trebui să trecem de acel pasaj al apostolului: „El, măcar că era în forma lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ, și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.”? 180 „El, măcar că era în forma lui Dumnezeu,” spune el. Dacă Cristos ar fi fost doar om, s-ar fi vorbit despre El ca fiind în „imaginea” lui Dumnezeu, nu „în forma” lui Dumnezeu. Căci noi știm că omul a fost făcut după imaginea sau asemănarea, nu după forma, lui Dumnezeu. Cine atunci este acel înger care, după cum am spus, a fost în forma lui Dumnezeu? Dar noi nici nu citim despre forma lui Dumnezeu în îngeri, cu excepția acestuia care este căpetenie și regal mai presus de toți – Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu, imitatorul tuturor lucrărilor Tatălui Său, în faptul că El Însuși lucrează chiar ca Tatăl Său. El este – așa cum noi am declarat – în forma lui Dumnezeu Tatăl. Și El este afirmat în mod rezonabil a fi în forma lui Dumnezeu, în faptul că El Însuși, fiind mai presus de toate lucrurile, și având puterea divină peste orice creatură, este de asemenea Dumnezeu după exemplul Tatălui. Totuși El a obținut, aceasta de la Tatăl Lui propriu, pentru ca El să fie deopotrivă Dumnezeu al tuturor și să fie Domn, și să fie născut și făcut de cunoscut prin Sine ca Dumnezeu în forma lui Dumnezeu Tatăl. Atunci El, deși era în forma lui Dumnezeu, nu a crezut ca un lucru de jefuit că El ar trebui să fie egal cu Dumnezeu. Căci deși El Și-a amintit că El era Dumnezeu din Dumnezeu Tatăl, El niciodată nu s-a comparat sau asociat pe Sine cu Dumnezeu Tatăl, fiind atent la faptul că El era din Tatăl Său, și că El avea chiar acel lucru care este El, pentru că Tatăl i L-a dat Lui. 181 După aceea, în final, deopotrivă înainte de preluarea cărnii, și mai mult după asumarea trupului, de asemenea, după învierea în sine, El a oferit toată ascultarea către Tatăl, și încă ascultă ca din totdeauna. De unde, este dovedit că El a gândit că pretenția unei anumite divinități ar fi o jefuire, care se află din egalarea Lui Însuși cu Dumnezeu Tatăl; dar, pe de altă parte, ascultător și supus față de toată conducerea și voința Lui, El chiar a fost mulțumit să ia asupra Lui forma unui slujitor – adică, să devină om; și substanța cărnii și trupului care, precum a venit la El din sclavia păcatelor strămoșilor Săi potrivit cu umanitatea Lui, El le-a luat asupra lui prin a fi născut, la care moment, mai mult, El S-a golit de Sine, în faptul că El nu a refuzat să ia asupra Lui incidentul slăbiciunii către umanitate. Pentru că dacă El s-ar fi născut doar ca om, El nu s-ar fi golit în această privință; căci omul, fiind născut, este crescut, nu golit. Pentru ca la început să fie ceea ce El nu putea avea, atâtă vreme cât El nu a existat, după cum am spus, El nu este golit, ci este mai degrabă mărit și îmbogățit. Dar dacă Cristos este golit în a fi născut, în a lua forma unui slujitor, cum este El doar om? Despre cine ar fi putut fi spus mai adevărat că El a fost îmbogățit, nu golit, la vremea când El a fost născut, cu excepția faptului că datorită autorității Cuvântului divin, odihnindu-se pentru o vreme în luarea asupra lui însuși a umanității, și nu se exercită în sine cu puterea sa reală, se aruncă pe sine jos, și se pune pe sine jos pentru o vreme, în purtarea umanității care a preluat-o? Aceasta se golește de sine în coborârea spre răniri și ocări, în suportarea ticăloșiilor, în experimentarea lucrurilor nevrednice; și totuși din această umilință este prezentă imediat o răsplată distinsă. Căci El a „primit un nume care este mai presus de orice nume,” care în mod categoric noi înțelegem a nu fi nimeni altul decât numele lui Dumnezeu. Căci de vreme ce aparține doar lui Dumnezeu să fie mai presus de toate lucrurile, urmează că numele care este acela al lui Dumnezeu care este mai presus de toate lucrurile, este mai presus de orice nume; care nume în consecință este cu siguranță al Lui care, deși El a fost „în forma lui Dumnezeu, nu a gândit să jefuiască pentru El de a fi egal cu Dumnezeu.” Căci, dacă Cristos nu ar fi Dumnezeu, atunci nici un genunchi nu s-ar pleca în numele Lui, „dintre lucrurile din cer, și lucrurile de pe pământ, și lucrurile de sub pământ;” nici lucrurile vizibile și invizibile nu ar face aceasta, chiar orice creatură din toate lucrurile, nu ar fi supuse sau să fie puse sub om, când ei și-ar putea aminti că acestea erau înainte de om. De unde, de vreme ce se spune despre Cristos că este în forma lui Dumnezeu, și de vreme ce este arătat că pentru nașterea Lui potrivit cu trupul El S-a golit pe Sine; și de vreme ce este declarat că El a primit de la Tatăl acel nume care este mai presus de orice nume; și de vreme ce este arătat că în numele Lui „fiecare genunchi al lucrurilor din cer, și al lucrurilor de pe pământ, și al lucrurilor de sub pământ, se îndoaie și se pleacă” ei înșiși; și chiar acest lucru este afirmat a fi o suplimentare a slavei lui Dumnezeu Tatăl; în consecință, El nu este doar om, din faptul că El a devenit ascultător de Tatăl, chiar până la moarte, da, moarte de cruce; dar, mai mult, din proclamarea prin aceste chestiuni înalte ale divinității lui Cristos, Isus Cristos este arătat a fi Domn și Dumnezeu, ceea ce ereticii nu vor să accepte.
Capitolul 23. 182 Argument. – Acest lucru este atât de evident, încât unii eretici au gândit că El este Dumnezeu Tatăl, alții că El a fost doar Dumnezeu fără trup.
În acest loc mi se poate permite de asemenea să colectez argumente din partea altor eretici. Aceasta este un fel de dovadă substanțială care este adunată chiar de la un adversar, așa fel încât să dovedească adevărul chiar de la dușmanii adevărului. Căci este atât de evident că El este declarat în Scripturi a fi Dumnezeu, încât mulți eretici, mișcați de magnitudinea adevărului acestei divinități, exagerând onorurile Lui mai presus de măsură, au îndrăznit să anunțe sau să gândească, faptul că El nu este Fiul, ci Dumnezeu Tatăl Însuși. 183 Și aceasta, deși este contrar adevărului Scripturilor, este totuși un argument măreț și excelent pentru divinitatea lui Cristos, care este până acum Dumnezeu, cu excepția ca Fiu de Dumnezeu, născut din Dumnezeu, încât foarte mulți eretici – după cum am spus – l-au acceptat astfel pe El ca Dumnezeu, încât să gândească, că El nu trebuie să fie pronunțat Fiul, ci Tatăl. De aceea, să fie considerat dacă El este Dumnezeu sau nu, de vreme ce autoritatea Lui atâta i-a afectat pe unii, încât, după cum am spus mai sus, ei au gândit că El este Dumnezeu Tatăl Însuși, și au mărturisit divinitatea în Cristos cu o așa impetuozitate și avânt – constrânși de aceasta prin divinitatea manifestată în Cristos – încât ei au gândit că El despre care ei citesc ca fiind Fiul, pentru că ei L-au perceput a fi Dumnezeu, El trebuie să fie Tatăl. Mai mult, alți eretici atât de departe au acceptat divinitatea manifestată a lui Cristos, încât au spus că El a fost fără carne, și să retragă de la El întreaga umanitate pe care El a luat-o asupra Lui, ca nu cumva, prin asocierea împreună cu El a unei nașteri umane, după cum au înțeles-o ei, ei să micșoreze în El puterea numelui divin. 184 Aceasta, totuși, noi nu aprobăm; dar noi o cităm ca un argument ca să dovedim că Cristos este Dumnezeu, în așa măsură, încât unii, îndepărtând umanitatea, au gândit despre El că este doar Dumnezeu, și unii au gândit despre El a fi Dumnezeu Tatăl Însuși; când rațiunea și proporția Scripturilor cerești arată că Cristos este Dumnezeu, dar ca Fiul lui Dumnezeu; și Fiul omului, fiind luat sus, în plus, de către Dumnezeu, pentru că El trebuie să fie crezut de asemenea a fi om. Pentru că dacă El a venit la om, pentru ca El să poată fi Mijlocitor al lui Dumnezeu și al oamenilor, se cuvenea ca El să fie cu omul, și Cuvântul să se întrupeze, pentru ca în Sine însuși El să poată lega împreună acordul lucrurilor pământești cu lucrurile cerești, prin asocierea în Sine a angajamentelor celor două naturi, și unind pe Dumnezeu cu omul și pe om cu Dumnezeu; astfel că rezonabil Fiul lui Dumnezeu să poată fi făcut prin asumarea trupului, Fiul omului, și Fiul omului prin primirea Cuvântului lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu. Această taină profundă și ascunsă, destinată înaintea lumilor pentru mântuirea rasei umane, este găsită a fi împlinită în Domnul Isus Cristos, deopotrivă Dumnezeu și om, pentru ca rasa umană să poată ajunge până la bucuria mântuirii veșnice.
Capitolul 24. 185 Argument. – De aceea, că aceștia au greșit, prin a gândi că nu exista nici o diferență între Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului; pentru că ei au înțeles GREȘIT Scriptura.
Dar materialul acelei erori eretice a apărut, după cum judec eu, din aceasta, că ei gândesc că nu este nici o distincție între Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului; pentru că dacă era făcută o distincție, Isus Cristos ar fi fost ușor dovedit a fi deopotrivă om și Dumnezeu. Pentru că ei vor ca același-sine care este om, Fiul omului, să apară de asemenea a fi Fiul lui Dumnezeu; că omul și carnea și aceeași substanță firavă să se poată spune a fi de asemenea Fiul lui Dumnezeu Însuși. Pe când, de vreme ce nu este înțeleasă nici o distincție între Fiul omului și Fiul lui Dumnezeu, ci Fiul omului Însuși este afirmat a fi Fiul lui Dumnezeu, același Cristos și Fiul lui Dumnezeu este afirmat a fi doar om; prin care ei se luptă să excludă fraza, „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi.” 186 „și-I vor pune numele Emanuel” care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi.” 187 Căci ei plănuiesc și pun înainte ceea ce este spus în Evanghelia lui Luca, prin care ei încearcă să susțină nu ceea ce este adevărul, ci doar ceea ce ei vor ca acesta să fie: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, și puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Lucrul Sfânt care Se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.” 188 Dacă, atunci, spun ei, îngerul lui Dumnezeu îi spune Mariei, „acel Lucru Sfânt care este născut din tine,” substanța cărnii și a trupului este din Maria; dar el a arătat că această substanță, adică, acel Lucru Sfânt care este născut din ea, este Fiul lui Dumnezeu. Omul, spun ei, însuși, și acea carne trupească; ceea ce este numit sfânt, în sine este Fiul lui Dumnezeu. Că de asemenea când Scriptura spune că acel „Lucru Sfânt,” noi ar trebui să înțelegem prin acesta pe Cristos omul, Fiul omului; și când acesta pune înaintea noastră pe Fiul lui Dumnezeu, noi ar trebuie să percepem, nu omul, ci pe Dumnezeu. Și totuși Scriptura divină îi condamnă și descoperă ușor fraudele și artificiile ereticilor. Pentru că dacă ar fi doar așa, „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, și puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea acel Lucru Sfânt care Se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu”, posibil noi ar fi trebuit să luptăm împotriva lor în oricare alt fel, și să fi căutat alte argumente, și să fi luat alte arme, cu care să biruim deopotrivă capcanele și vicleniile lor; dar de vreme ce Scriptura însăși, abundând în plinătatea cerească, se lipsește de calomniile acestor eretici, noi cu ușurință depindem de ceea ce este scris, și învingem aceste erori fără nici o ezitare. Căci ea a spus, nu așa cum deja am afirmat, „De aceea Lucrul Sfânt care Se va naște din tine;” ci au adăugat conjuncția, căci ea spune, „De aceea acel Lucru Sfânt care Se va naște din tine,” în așa fel încât să clarifice că acel Lucru Sfânt care este născut din ea – adică, acea substanță a cărnii și trupul – nu este Fiul lui Dumnezeu în primul rând, ci prin urmare, și în locul secundar; 189 dar în primul rând, că Fiul lui Dumnezeu este Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat prin ace Spirit despre care îngerul spune, „Duhul Se va coborî peste tine, și puterea Celui Preaînalt te va umbri.” Căci El este legitimul Fiu al lui Dumnezeu care este din Dumnezeu Însuși; și El, în timp ce își asumă acel Lucru Sfânt, și se leagă de Sine Fiul omului, și Îl atrage și Îl transferă către Sine, prin conecția Lui și amestecarea de asociere devine responsabil pentru și Îl face Fiul lui Dumnezeu, care prin natură El nu a fost, astfel că, cauza originală 190 a acelui nume Fiul lui Dumnezeu este în Duhul Domnului, care a coborât și a venit, și că există doar continuarea numelui în cazul Fiului omului; 191 și prin consecință El rezonabil a devenit Fiul lui Dumnezeu, deși original El nu este Fiul lui Dumnezeu. Și de aceea, îngerul, având în vedere acel aranjament, și îngrijind pentru acea ordine a tainei, nu a făcut confuz nici un lucru în așa fel încât să nu lase vreo urmă de distincție, ci a întemeiat distincția spunând, „Prin urmare de asemenea acel Lucru Sfânt care Se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu;” ca nu cumva, dacă el nu ar fi aranjat acea distribuție cu echilibrul lui, dar ar fi lăsat chestiunea toată amestecată în confuzie, ar fi permis cu adevărat ocazia ereticilor să declare că Fiul omului, în faptul că El este om, este același cu Fiul lui Dumnezeu și omul. Dar acum, explicând în mod separat decretul și motivul unei taine atât de mărețe, el îl arată în mod evident spunând, „Și că Lucrul Sfânt care Se va naște din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu;” dovada că Fiul lui Dumnezeu s-a coborât, și că El, în luarea sus în Sine a Fiului omului, în consecință S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu, pentru că Fiul lui Dumnezeu s-a asociat și L-a unit pe El cu Sine. Astfel că, în timp ce Fiul omului se alipește în nașterea Lui de Fiul lui Dumnezeu, chiar prin acea amestecare El susține aceasta așa cum este garantat și derivat ceea ce din propria Lui natură El nu ar putea să aibă. Și astfel prin cuvântul îngerului se face distincția, împotriva dorinței ereticilor, între Fiul lui Dumnezeu și om; totuși cu asocierea lor, prin presarea lor ca să înțeleagă că Cristos Fiul omului este om, și de asemenea să primească Fiul lui Dumnezeu și omul ca Fiul lui Dumnezeu; adică, Cuvântul lui Dumnezeu așa cum este scris ca Dumnezeu; și astfel să recunoască, faptul că Isus Cristos Domnul, conectat de ambele părți, ca să spunem așa, este de ambele părți împletit în interior și crescut împreună, și asociat în același acord a celor două substanțe, prin legarea uneia de cealaltă a unei alianțe mutuale – om și Dumnezeu prin adevărul Scripturii care declară chiar acest lucru.
Capitolul 25. 192 Argument. – Și că de aceea nu rezultă, că deoarece Cristos a murit trebuie să fie primit că Dumnezeu a murit; căci Scriptura arată că Cristos a fost nu doar Dumnezeu, ci de asemenea om.
De aceea, spun ei, dacă Cristos nu este doar om, ci de asemenea Dumnezeu – și Scriptura ne spune că El a murit pentru noi, și a fost înviat – atunci Scriptura ne spune să credem că Dumnezeu a murit; sau dacă Dumnezeu nu moare, și Cristos este văzut că a murit, atunci Cristos nu va fi Dumnezeu, pentru că nu poate fi admis că Dumnezeu ar fi murit. Dacă ei ar putea vreodată să înțeleagă sau au înțeles ceea ce au citit, ei nu ar vorbi niciodată într-un fel atât de periculos. Dar nebunia din eroare este totdeauna grabnică în coborârea ei, și nu este un lucru nou dacă cei care au uitat credința legală coboară spre rezultate chiar mai periculoase. Căci dacă Scriptura ar indica că Cristos este doar Dumnezeu, și că nu a fost nici o asociere de slăbiciune umană amestecată în natura Lui, acest argument complicat al lor ar putea folosi rezonabil la ceva. Dacă Cristos este Dumnezeu, și Cristos a murit, atunci Dumnezeu a murit. Dar când Scriptura precizează, așa cum am arătat frecvent, că El nu este doar Dumnezeu, ci de asemenea și om, rezultă că ceea ce este nemuritor poate fi susținut că a rămas necorupt. Căci cine nu poate înțelege că divinitatea este indiferentă, deși slăbiciunea umană este predispusă la suferință? Atunci, când este înțeles Cristos ca fiind amestecat și asociat de asemenea cu ceea ce este Dumnezeu, cât și cu ceea ce este om – căci „Cuvântul s-a întrupat, și a locuit în noi” – cine nu poate pricepe singur, fără vreun învățător și interpret, că ceea ce a murit în Cristos nu a fost ceea ce este Dumnezeu, ci în El a murit ceea ce este om? Căci ce dacă divinitatea în Cristos nu moare, dar numai substanța trupului este distrusă, când în alți oameni, de asemenea, care nu sunt doar trup, ci trup și suflet, într-adevăr trupul suferă singur atacurile pustiiri și ale morții, în timp ce sufletul este văzut a fi necorupt, și dincolo de legile distrugerii și morții? Căci aceasta a spus și Domnul nostru Însuși, îndemnându-ne la martiraj și la sfidarea întregii puteri umane: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul.” 193 Dar dacă sufletul nemuritor nu poate fi ucis sau nimicit în orice mod, deși trupul și carnea prin sine poate fi nimicită, cu cât mai mult mai sigur nu a putut Cuvântul lui Dumnezeu și Dumnezeu în Cristos să fie dat la moarte deloc, deși doar carnea și trupul a fost omorât! Căci dacă în orice om oricum, sufletul are această excelență de nemurire care nu poate fi omorât, cu mult mai mult are noblețea Cuvântului lui Dumnezeu această putere de a nu fi nimicit. Căci dacă puterea oamenilor eșuează să distrugă puterea sacră a lui Dumnezeu, și dacă cruzimea omului eșuează să distrugă sufletul, cu mult mai mult ar trebui să eșueze din a distruge Cuvântul lui Dumnezeu. Căci precum sufletul însuși, care a fost făcut prin Cuvântul lui Dumnezeu, nu este ucis de oameni, cu siguranță mult mai degrabă va fi crezut că Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi distrus. Și dacă cruzimea sângeroasă a oamenilor nu poate face mai mult împotriva oamenilor decât să omoare trupul, cu cât mai mult cu siguranță ea nu va a avea putere împotriva lui Cristos dincolo decât, ca în același fel omorârea trupului! Astfel că, în timp ce din aceste considerații este adunat că nimic ci doar natura umană în Cristos a fost dată la moarte, apare că, Cuvântul în El nu a fost tras în mortalitate. Căci dacă Avraam, și Isaac, și Iacov, care, este admis, au fost doar oameni, sunt declarați a fi vii – căci ei toți, 194 spune El, „căci pentru El toți sunt vii”; și moartea în ei nu distrug sufletul, deși ea distruge trupurile însele: căci aceasta a putut să își exercite puterea sa asupra trupurilor, aceasta nu a folosit să o exercite asupra sufeletelor: căci unul din ei era muritor, și de aceea au murit; și celălalt din ei era nemuritor, și de aceea este înțeles că nimiciți: pentru care motiv ei sunt afirmați și se spune că sunt vii pentru Dumnezeu, – cu mult mai degrabă moartea în Cristos a putut avea putere doar împotriva materialului trupului Său, în timp ce împotriva divinității Cuvântului aceasta nu a putut avea influență asupra ei. Căci puterea morții este zdrobită când intervine autoritatea nemuririi.
Capitolul 26. 195 Argument. – Mai mult, împotriva Sabellienilor el dovedește că Tatăl este Unul, Fiul Altul.
Dar din această ocazie, când Cristos fiind dovedit din autoritatea sacră a scrierilor divine a fi nu doar om, ci de asemenea Dumnezeu, alți eretici, izbucnind, născocesc să slăbească poziția religioasă în Cristos; ciar prin acest fapt dorind să arate că Cristos este Dumnezeu Tatăl, în faptul că este afirmat despre El că nu este doar om, ci de asemenea este declarat a fi Dumnezeu. Căci astfel spun ei, Dacă este afirmat că Dumnezeu este unul, și Cristos este Dumnezeu, atunci ei spun, Dacă Tatăl și Cristos este un Dumnezeu, Cristos va fi numit Tatăl. În aceasta ei sunt dovediți a fi în eroare, fără a-l cunoaște pe Cristos, ci urmând sunetul unui nume; căci ei nu doresc ca El să fie a doua persoană după Tatăl, ci Tatăl Însuși. Și de vreme ce aceste lucruri sunt ușor de răspuns, vor fi spuse câteva cuvinte. Căci cine nu recunoaște că persoana Fiului este a doua după Tatăl, când el citește că a fost spus de Tatăl, prin urmare deci către Fiul, „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră;” 196 și că după aceasta este relatat, „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu”? Sau când el ține în mâinile sale: „Atunci Domnul a făcut să plouă peste Sodoma și peste Gomora pucioasă și foc de la Domnul din cer”? 197 Sau când el citește (ca a fost spus) lui Cristos: „Tu ești Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi, și-Ți voi da neamurile de moștenire, și marginile pământului în stăpânire”? 198 Sau când de asemenea preaiubitul scriitor spune: „Domnul a zis Domnului meu: „Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale”? 199 Sau când, desfășurând profețiile lui Isaia, el găsește scris astfel: „Așa vorbește Domnul către unsul Său”? 200 Sau când el citește, „căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis”? 201 Sau când el găsește că este scris: „căci Tatăl este mai mare decât Mine.” 202 Sau când consideră pasajul: „Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru”? 203 Sau când el găsește așezat parte lângă parte cu altele: „În Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată: deci despre Mine însumi mărturisesc Eu, și despre Mine mărturisește și Tatăl, care M-a trimis”? 204 Sau când vocea din cer spune: „L-am proslăvit și-L voi mai proslăvi”? 205 Sau când este răspuns și spus: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu”? 206 Sau când este aprobată revelația sacramentului de către Domnul Însuși, și El spune: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea și sângele ți-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”? 207 Sau când Isus Cristos Însuși se exprimă: „Și acum, Tată, proslăvește-Mă la Tine însuți cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea”? 208 Sau când a fost spus de același: „Tată, Îți mulțumesc că M-ai ascultat. Știam că totdeauna Mă asculți; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” 209 Sau când definiția domniei este întemeiată de Cristos Însuși, și este spus: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu. Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac”? 210 Sau când, mai mult, prin același este afirmat și spus că: „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu”? 211 Sau când șederea la dreapta Tatălui este dovedită deopotrivă de apostoli cât și de profeți? Și am făcut destul pentru a strânge împreună toate pasajele 212 de orice fel de această parte; de vreme ce Scriptura divină, nu atât de mult din Vechiul cât și din Noul Testament, pretutindeni arată pe El, ca fiind născut din Tatăl, și prin care toate lucrurile au fost făcute, și fără de care nimic nu a fost făcut, care mereu a ascultat și ascultă de Tatăl; că El totdeauna are puterea peste toate lucrurile, dar așa cum este predată, așa cum este acordată, precum Tatăl Însuși I-a permis Lui. Și ce poate fi o dovadă atât de evidentă, că acesta nu este Tatăl, ci Fiul; precum aceea că El este proclamat ca fiind ascultător de Dumnezeu Tatăl, căci dacă nu, dacă El ar fi crezut a fi Tatăl, se poate spune despre Cristos că a fost ascultător de un alt Dumnezeu Tatăl?
Capitolul 27. 213 Argument. – El răspunde cu dibăcie la un pasaj pe care ereticii l-au folosit în apărarea opiniei lor proprii.
Dar de vreme ce ei ne îndeamnă frecvent cu pasajul în care este spus, „Eu și Tatăl una suntem,” 214 în aceasta de asemenea îi vom birui cu egală ușurință. Căci dacă, după cum gândesc ereticii, Cristos ar fi Tatăl, El ar fi trebuit să fi spus, „Eu și Tatăl unul suntem,” 215 Dar când El spune Eu, și apoi îl introduce pe Tatăl prin a spune, „Eu și Tatăl,” El separă și distinge particularitatea Lui, adică, pesoana Fiului, față de autoritatea paternală, nu doar în privința sunetului numelui, ci mai mult în privința oridnii de distribuire a puterii, de vreme ce El ar fi putut spune, „Eu Tatăl,” dacă El ar fi avut în minte că El Însuși era Tatăl. Și de vreme ce El a spus cuvântul „una” care este folosit pentru un lucru, fie ca ereticii să înțeleagă că El nu a spus „o” persoană. Căci cuvântul una pus la neutru, sugerează armonia socială, nu unitatea personală. El este spus a fi „una” la genul neutru, nu „unul” la genul masculin, pentru că expresia nu se referă la număr, ci este declarată cu referință la asocierea cu altul. În final, El adaugă, „Noi suntem,” nu „Eu sunt,” pentru ca astfel să arate, prin faptul afirmației Lui „Eu și Tatăl una suntem,” că ei sunt două persoane. Mai mult, că El spune unul, 216 are referire la acord, și la identitatea de judecată, și la asocierea iubitoare de sine, precum rezonabil Tatăl și Fiul sunt una în acord, în iubire, și în afacțiune; și deoarece El este din Tatăl, oricine este El, El este Fiul; distincția totuși rămâne, că El nu este Tatăl care este Fiul, pentru că El nu este Fiul care este Tatăl. Căci altfel El ar fi putut adăuga „Noi suntem,” dacă El a avut în minte că El, singurul și unicul Tată, devenise Fiul. În final, cu toate acestea, Apostolul Pavel de asemenea a înțeles acest acord de unitate, cu distincția de persoane: căci în scrierea lui către Corinteni el a spus, „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească: așa că nici cel ce sădește, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească. Cel ce sădește și cel ce udă sunt totuna.” 217 Și cine nu înțelege că Apolo este o persoană și Pavel este altul, și că Apolo și Pavel nu sunt una și aceeași persoană? Mai mult, de asemenea, slujbele menționate despre fiecare dintre ei sunt diferite; căci unul este cel care plantează, și altul este cel care udă. Apostolul Pavel, totuși, îi pune înainte pe aceștia doi nu ca fiind o persoană, ci ca fiind „una;” astfel că deși Apolo într-adevăr este unul, și Pavel altul, în măsura în care se respectă distincția de persoane, totuși, în măsura în care se respectă acordul lor amândoi sunt „una.” Căci când două persoane au o judecată, un adevăr, o credință, una și aceeași religie, o frică de Dumnezeu, de asemenea, ei sunt una chiar dacă ei sunt două persoane: ei sunt la fel, în faptul că ei au aceeași minte. De vreme ce aceia pe care considerația de persoană îi desparte unul de altul, aceeași aceștia din nou sunt aduși împreună ca unul prin considerația religiei. Și deși ei nu sunt de fapt unii și aceeași oameni, totuși în simțirea la fel, ei sunt la fel; și deși ei sunt doi, ei sunt totuși una, ca având o asociere în credință, chiar deși ei poartă diversitatea în persoane. În plus, când la aceste cuvinte ale Domnului a fost stârnită ignoranța evreilor, astfel că ei grăbiți au alergat să ridice pietrele, și au spus, „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă și pentru că Tu, care ești un om, Te faci Dumnezeu”, 218 Domnul a stabilit distincția, oferindu-le principiul prin care El fie a spus că El era Dumnezeu, fie a dorit ca aceasta să fie înțeles, și spune, „cum ziceți voi că hulesc Eu, pe care Tatăl M-a sfințit și M-a trimis în lume? Și aceasta, pentru că am zis: „Sunt Fiul lui Dumnezeu!” 219 Chiar aici de asemenea El a spus că El are Tată. De aceea El este Fiul, nu Tatăl: căci El ar fi mărturisit că El este Tatăl dacă El s-ar fi considerat pe Sine a fi Tatăl; și El declară că El a fost sfințit de Tatăl Său. Atunci, în primirea sfințirii de la Tatăl, El este inferior față de Tatăl. Acum, în consecință, Cel care este inferior Tatălui, nu este Tatăl, ci Fiul; căci dacă El ar fi fost Tatăl, El ar fi dar, și nu ar fi primit, sfințirea. Acum, totuși, prin declararea că El a primit sfințirea de la Tatăl, chiar prin faptul de a se dovedi pe Sine a fi mai prejos decât Tatăl, prin primirea de la El a sfințirii, El a arătat că El este Fiul, și nu Tatăl. Pe lângă aceasta, El spune că El este trimis: astfel că prin acea ascultare cu care Domnul Cristos a venit, fiind trimis, El să poată fi dovedit a nu fi Tatăl, ci Fiul, care cu siguranță ar fi trimis dacă El ar fi fost Tatăl; dar fiind trimis, El nu a fost Tatăl, ca nu cumva Tatăl să fie dovedit, prin faptul că fiind trimis, ca fiind supus unui alt Dumnezeu. Și totuși după aceasta El a adăugat ceea ce ar putea dizolva toată ambiguitatea, și a stins toată controversa de eroare: căci El spune, în ultima porțiune a discursului Său, „cum ziceți voi că hulesc Eu, pentru că am zis: „Sunt Fiul lui Dumnezeu!” De aceea, dacă El mărturisește în mod deslușit că El este Fiul lui Dumnezeu, și nu Tatăl, atunci este un exemplu de o mare cutezanță și nebunie excesivă să stârnești o controversă despre divinitate și religie, contrară mărturiei Domnului Cristos Însuși, și să spui că Cristos Isus este Tatăl, când este observat că El S-a dovedit pe Sine a fi, nu Tatăl, ci Fiul.
Capitolul 28. Argument. – El dovedește de asemenea că cuvintele rostite de Filip nu înseamnă nimic pentru Sabelliani.
În această privință, de asemenea, voi adăuga acea viziune prin care ereticul, în timp ce se bucură ca și când la pierderea unei puteri de a vedea lumina și adevărul special, recunoaște orbia totală a erorii lui. Căci din nou și din nou, și în mod frecvent, el obiectează că s-a spus, „Isus i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu, dar: „Arată-ne pe Tatăl”?” 220 Dar fă-l să învețe ceea ce el nu înțelege. Filip este mustrat, și pe drept, și a meritat într-adevăr, pentru că el a spus, „Doamne, arată-ne pe Tatăl, și ne este de ajuns.” 221 Căci când fie a auzit de la Cristos, fie a învățat că Cristos era Tatăl? Deși, pe de altă parte, el a auzit frecvent, și a învățat des, mai degrabă că El era Fiul, nu că El era Tatăl. Căci ceea ce Domnul a spus, „Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut și pe Tatăl Meu. Și de acum încolo Îl veți cunoaște; și L-ați și văzut.” 222 El a spus ne dorind a fi înțeles el Însuși a fi Tatăl, prin a sugera că el care cu totul, și deplin, și cu toată credința și toată religiozitatea, s-a apropiat de Fiul lui Dumnezeu, prin toate mijloacele va ajunge, prin Fiul Însuși, în care el astfel crede, la Tatăl, și Îl va vedea. „Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” 223 Și de aceea el nu doar va veni la Dumnezeu Tatăl, și îl va cunoște pe Tatăl Însuși; dar, mai mult, el trebuie astfel să susțină, și astfel să presupună în minte și în inimă, că de atunci înainte el nu doar l-a cunoscut, ci l-a văzut pe Tatăl. Căci deseori Scriptura divină anunță lucrurile care încă nu sunt făcute ca fiind făcute, pentru că astfel ele vor fi; și lucrurile care prin toate mijloacele trebuie să se întâmple, ea nu le prezice ca și când ele ar fi viitoare, ci le relatează ca și când ele ar fi făcute. Și astfel, deși Cristos nu se născuse încă în vremurile lui Isaia profetul, el a spus, „Căci un Copil ni S-a născut;” 224 și deși Maria încă nu fusese abordată, el a spus, „M-am apropiat de prorociță. Ea a zămislit, și a născut un fiu.” 225 Și când Cristos încă nu făcuse de cunoscut mintea Tatălui, este scris, „Îl vor numi: „Minunat, Îngerul Marelui Sfătuitor.” 226 Și când El încă nu suferise, el a declarat, El este „ca un miel pe care-l duci la măcelărie.” 227 Și deși crucea încă nu existase vreodată, El a spus, „Mi-am întins mâinile toată ziua spre un popor răzvrătit care umblă pe o cale rea, în voia gândurilor lui!” 228 Și deși Lui nu I S-a dat în mod batjocoritor ca să bea, Scriptura spune, „când mi-e sete, îmi dau să beau oțet.” 229 Și deși El nu fusese biciuit, El a spus, „mi-au străpuns mâinile și picioarele: toate oasele aș putea să mi le număr. Ei însă pândesc și mă privesc; își împart hainele mele între ei și trag la sorți pentru cămașa mea.” 230 Căci Scriptura divină, prevăzând, vorbește despre lucrurile despre care știe ca fiind deja realizate, și vorbește despre lucruri ca perfecționate pe care ea le consideră ca viitoare, dar care vor avea loc fără nici o îndoială. Și astfel Domnul în pasajul prezent a spus, „Și de acum încolo Îl veți cunoaște; și L-ați și văzut.” Acum El a spus că Tatăl va fi văzut de oricine l-a urmat pe Fiul, nu ca și când Fiul Însuși ar trebui să fie Tatăl văzut, dar, că oricine era dispus să Îl urmeze, și să fie ucenicul Lui, ar trebui să obțină răsplata de a fi în stare să îl vadă pe Tatăl. Pentru că El de asemenea este imaginea lui Dumnezeu Tatăl; astfel că este adăugat, mai mult, despre aceste lucruri, că „Tatăl Meu lucrează până acum; și Eu, de asemenea, lucrez.” 231 Și Fiul este un imitator 232 al tuturor lucrărilor Tatălui, astfel că oricine poate fi considerat ca și când l-a văzut pe Tatăl, când el Îl vede pe El care mereu îl imită pe Tatăl invizibil în toate lucrările Lui. Dar dacă Cristos este Tatăl Însuși, în ce manieră adaugă El imediat, și spune, „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele și mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl?” 233 Și El mai departe adaugă, „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele. Și Eu voi ruga pe Tatăl, și El vă va da un alt Mângâietor (n. tr., în greacă Paraclet, apărător, ajutor), care să rămână cu voi în veac.” 234 După care de asemenea El adaugă aceasta: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi Cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el și vom locui împreună cu el.” 235 Mai mult, de asemenea, El a adăugat de asemenea aceasta: „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăța toate lucrurile și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” 236 El rostește, mai departe, acel pasaj când El Se arată pe Sine a fi Fiul, și în mod rezonabil adaugă, „Ați auzit că v-am spus: „Mă duc, și Mă voi întoarce la voi.” Dacă M-ați iubi, v-ați fi bucurat că v-am zis: „Mă duc la Tatăl”; căci Tatăl este mai mare decât Mine.” 237 Dar ce vom spune când El de asemenea continuă cu aceste cuvinte: „Eu sunt adevărata Viță, și Tatăl Meu este Vierul. Pe orice mlădiță care este în Mine, și n-aduce rod, El o taie; și pe orice mlădiță care aduce rod, o curăță, ca să aducă și mai mult rod.” 238 Totuși El persistă, și adaugă: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi. Rămâneți în dragostea Mea. Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne în dragostea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui.” 239 Mai departe, El spune în plus: „Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.” 240 Mai mult, El adaugă la toate acestea: „Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.” 241 Atunci aceste lucruri, după primele, atestă evident că El nu este Tatăl ci Fiul, Domnul nu ar fi adăugat niciodată, dacă El ar fi avut în minte, fie că El era Tatăl, fie și-a dorit ca El Însuși să fie înțeles ca fiind Tatăl, cu excepția faptul că El ar putea declara aceasta, ca fiecare om de aici încolo să trebuiască să considere, în vederea imaginii lui Dumnezeu Tatăl prin Fiul, că aceasta era ca și când el l-a văzut pe Tatăl; de vreme ce fiecare om care crede pe Fiul poate fi exersat în contemplarea asemănării, pentru ca, fiind obișnuit să vadă divinitatea în asemănare, el să poată merge înainte, și să crească chiar spre perfecta contemplare a lui Dumnezeu Tatăl Atotputernic. Și de vreme ce el care a îmbibat acest adevăr în mintea și în sufletul lui, și a crezut din toate lucrurile că astfel va fi, el va vedea chiar acum, cum ar fi, într-o anumită măsură pe Tatăl pe care el îl va vedea după aceea; și el poate astfel să considere aceasta, ca și când el de fapt a ținut, că el cunoaște cu siguranță că el va ține într-o zi. Dar dacă Cristos Însuși l-a văzut pe Tatăl, de ce El a promis ca viitor, o răsplată pe care El deja a garantat-o și a dat-o? Căci El spune, „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu,” 242 care este înțeles a promite contemplarea și viziunea Tatălui; de aceea El nu a dat aceasta; căci de ce ar trebui El să promită dacă El deja a oferit? Căci El ar fi oferit dacă El era Tatăl: pentru că El a fost văzut, și El a fost atins, dar de vreme ce, atunci când Cristos Însuși este văzut și atins, El încă promite, și spune că cel care este cu inima curată va vedea pe Dumnezeu, El dovedește chiar prin acest proverb că El care era atunci prezent nu era Tatăl, văzând că El a fost văzut, și totuși a promis că oricine ar trebui să aibă o inimă curată ar trebui să îl vadă pe Tatăl. De aceea, nu Tatăl, ci Fiul, a fost cel care a promis aceasta, pentru că El care era Fiul a promis ceea ce urma încă să fie văzut; și promisiunea Lui ar fi fost inutilă dacă El nu ar fi fost Fiul. Căci de ce a promis El celor curați în inimă să cei vor vedea pe Tatăl, dacă deja cei care erau prezenți atunci l-au văzut pe Cristos ca fiind Tatăl? Dar pentru că El a fost Fiul, și nu Tatăl, pe drept, de asemenea, El a fost văzut ca fiind Fiul, pentru că El era imaginea lui Dumnezeu; și Tatăl, pentru că El este invizibil, este promis și indicat ca urmând să fie văzut de cei curați în inimă. Atunci să fie suficient că am sugerat chiar aceste puncte împotriva acelui eretic; câteva cuvinte despre multe lucruri. Pentru că un teren care este într-adevăr deopotrivă larg și expansiv ar fi așezat deschis dacă am dori să îl discutăm pe acel eretic mai pe deplin; având în vedere îndoliatul, în aceste două detalii, ca și când i-au fost scoși ochii săi, el este cu totul biruit în orbia doctrinei lui.
Capitolul 29. Argument. – El apoi ne învață că autoritatea credinței poruncește, după Tatăl și Fiul, de asemenea să credem în Duhul Sfânt, a cărui operații el le enumeră din Scriptură.
Mai mult, ordinea rațiunii, și autoritatea credinței în dispunerea cuvintelor și în Scripturile Domnului, ne povățuiesc ca după aceste lucruri să credem de asemenea pe Duhul Sfânt, odată promis Bisericii, și oferit în ocaziile rânduite ale timpurilor. Căci El a fost promis prin Ioel profetul, dar dat de Cristos. „În zilele de pe urmă,” spune profetul „voi turna din Duhul Meu, chiar și peste robii Mei și peste roabele Mele.” 243 Și Domnul a spus, „Luați Duh Sfânt! Celor ce le veți ierta păcatele, vor fi iertate; și celor ce le veți ține, vor fi ținute.” 244 Dar pe acest Duh Sfânt, Domnul Cristos îl numește o dată „Paraclet,” iar altă dată îl pronunță a fi „Duhul adevărului.” 245 Și El nu este nou în Evanghelie, nici măcar dat în mod nou; căci El Însuși a fost în profeți Cel care i-a învinuit pe oameni, și în apostoli le-a dat chemarea spre neamuri. Căci cei dintâi meritau să fie învinuiți, căci ei au disprețuit legea; iar ei dintre neamuri care cred că merită să fie ajutați de apărarea Duhului, pentru că ei doresc cu sinceritate să împlinească legea Evangheliei. Cu siguranță în Duhul există diferite feluri de slujbe, pentru că în vremuri există o ordine diferită de ocazii; și totuși, de data aceasta, El care eliberază din aceste funcții nu este diferit, nici nu este El un altul în acționarea în acest fel, dar El este unul și același, distribuind slujbele Lui potrivit cu vremuri, și ocazii și impulsuri ale lucrurilor. Mai mult, Apostolul Pavel spune, „Însă, fiindcă avem același duh de credință, potrivit cu ceea ce este scris: „Am crezut, de aceea am vorbit!”, și noi credem, și de aceea vorbim.” 246 Astfel, El este unul și același Duh care a fost în profeți și apostoli, cu excepția că în cei dintâi El a fost ocazional, în cei de pe urmă a fost mereu. Dar în cei dintâi nu ca fiind mereu în ei, în cei de pe urmă ca locuind mereu în ei; și în cei dintâi distribuit cu rezervă, în cei din urmă turnat; în cei dintâi dat cu cumpătare, în cei de pe urmă acordat literal; încă nemanifestat înainte de învierea Domnului, dar acordat după înviere. Căci, El a spus, „Și Eu voi ruga pe Tatăl, și El vă va da un alt Mângâietor (Avocat, n. tr.), care să rămână cu voi în veac; și anume Duhul adevărului” 247 Și, „Când va veni Mângâietorul (Avocatul, n. tr.), pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl.” 248 Și, „dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul (grecescul Avocatul, n. tr.) nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite.” 249 Și, „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul.” 250 Și pentru că Domnul urma să se plece la ceruri, El l-a dat pe Paraclet (grecescul Avocat, n. tr.) din necesitate către ucenici; pentru ca să nu îi lase în nici un fel orfani, 251 ceea ce era puțin dezirabil, ca să îi lase fără un avocat și vreun fel de protector. Căci acesta este El care a întărit inimile și mințile lor, care a marcat sacramentele Evangheliei, care a fost în ei interpretul lucrurilor divine; și ei fiind întăriți, nu s-au temut, de dragul numelui Domnului, nici de închisori nici de lanțuri, nu, chiar călcați sub piciorul puterilor lumii și al torturilor ei, deoarece ei au fost de atunci încolo înarmați și întăriți prin același Duh, având în ei înșiși darurile pe care același Duh le distribuie, și le destinează pentru Biserică, soția lui Cristos, ca ornamente ale ei. Acesta este El care așează profeții în Biserică, instruiește învățători, direcționeză limbile, oferă puteri și vindecări, face lucrări minunate, adesea deosebirea duhurilor, acordă puteri de guvernare, sugerează sfaturi, și ordonează și aranjează orice alte daruri care sunt din carisme; și astfel face Biserica Domnului pretutindeni, și în toți, desăvârșită și completă. Acesta este El care, după maniera unui porumbel, când Domnul nostru a fost botezat, a venit și a locuit peste El, locuind în Cristos pe deplin și în întregime, și nu a schilodit în nici o măsură sau parte; dar cu revărsarea Lui deplină din abundență distribuit și trimis, astfel că de la El alții să poată primi aceeași desfătare a harurilor Lui: sursa întregului Duh Sfânt rămânând în Cristos, pentru ca de la El să poată fi trase râuri de daruri și lucrări, în timp ce Duhul Sfânt a locuit afluent în Cristos. Căci într-adevăr, Isaia profețește astfel, spunând: „Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul. Plăcerea Lui va fi frica de Domnul.” 252 Același lucru este spus de asemenea în persoana Domnului Însuși, în alt loc, „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți.” 253 În mod similar, David spune: „De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus decât pe tovarășii Tăi de slujbă.” 254 Despre El Apostolul Pavel spune: „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” 255 „și unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.” 256 El este cel care efectuează cu apă a doua naștere ca o anumită sămânță de generație divină, și o consacrare a nașterii cerești, angajamentul unei moșteniri promise, și ca și când ar fi un fel de scriere a mântuirii veșnice; care ne poate face templul lui Dumnezeu, și să ne potrivească în casa Lui; care solicită auzirea divină pentru noi cu suspine care nu pot fi rostite; umplând slujbele de pledoarie, și manifestând datoriile apărării noastre, – un locuitor dat pentru trupurile noastre și un realizator al sfințirii lor. Care, lucrând în noi pentru veșnicie, de asemenea poate produce trupurile noastre la învierea de nemurire, obișnuindu-i să fie asociați în Sine cu putere cerească, și a fi aliați cu veșnicia divină a Duhului Sfânt. Căci trupurile noastre sunt deopotrivă antrenate în El și prin El să avanseze spre nemurire, prin a învăța să se guverneze pe sine cu moderație potrivit cu decretele Lui. Căci acesta este El care „poftește împotriva cărnii,” pentru că „carnea rezistă împotriva Duhului.” 257 Acesta este El care înfrânează dorințele nesațioase, controlează poftele necumpătate, stinge focurile nelegiuite, biruiește impulsurile nesăbuite, învinge beția, oprește zgârcenia, îndepărtează chefurile luxoase, leagă dragostea, leagă împreună afecțiunile, ține jos sectele, ordonă regula adevărului, biruiește ereticii, izgonește pe cei răi, păzește Evanghelia, despre aceasta același apostol spune: „Și noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu.” 258 Apostolul spune triumfător despre el: „Și cred că și eu am Duhul lui Dumnezeu.” 259 Despre El, acesta spune: „Duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor.” 260 De asemenea, spune despre El: „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor, abătuți de fățărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnați cu fierul roșu în însuși cugetul lor.” 261 Întemeiat în acest Duh, „nimeni nu zice: Isus să fie anatema;” 262 nimeni nu a negat vreodată pe Cristos a fi Fiul lui Dumnezeu, sau l-a respins pe Dumnezeu Creatorul; nimeni nu rostește vreun cuvânt de la el în mod contrar Scripturilor; nici unul nu poruncește alte decrete nelegiuite și profanatoare; nimeni nu redactează legi diferite. 263 Oricine va rosti blasfemie împotriva Lui, „nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.” 264 Acesta este Cel care în apostoli dă mărturia spre Cristos; în martiri prezintă credincioșia constantă a religiei lor; în fecioare restrânge prin abstinența sexuală admirabilă a castității lor sigilate; în alții, păzește legile doctrinei Domnului incorupte și necontaminate; distruge ereticii, corectează pe cei depravați, condamnă necredincioșii, face de cunoscut ipocriții; mai mult, mustră pe cei răi, păstrează Biserica incoruptă și neprofanată, în sfințenia unei virginități și adevăr perpetuu.
Capitolul 30. Argument. – În final, în ciuda faptului că ereticii numiți au adunat originea erorii lor din considerați față de ceea ce este scris: 265 deși noi Îl numim pe Cristos Dumnezeu, și pe Tatăl Dumnezeu, totuși Scriptura nu arată doi Dumnezei, nu mai mult decât nici doi Domni sau doi Învățători.
Și acum, într-adevăr, referitor la Tatăl, și Fiul, și Duhul Sfânt, să fie suficient că am spus pe scurt atât de mult, și că am așternut aceste puncte în mod concis, fără a le purta într-o argumentare lungită. Căci ele ar putea fi prezentate mai răspândite și continuate într-o dispută mai extinsă, de vreme ce tot Vechiul și Noul Testament pot fi aduse ca mărturie că astfel stă credința. Dar pentru că ereticii, mereu luptându-se împotriva adevărului, sunt obișnuiți să prelungească controversa tradiției și credinței Catolice pure, fiind ofensați împotriva lui Cristos; pentru că El este, mai mult, afirmat a fi Dumnezeu de asemenea prin Scripturi, și aceasta este crezută a fi astfel de către noi; noi trebuie pe drept să luptăm – ca fiecare calomnie eretică să poată fi înlăturată din credința noastră – luptând, referitor la faptul că Cristos este de asemenea Dumnezeu, în așa fel încât calomnia să nu lupte împotriva adevărului Scripturii; nici împotriva credinței noastre, după cum este declarat a fi un Dumnezeu de către Scripturi, și cum este susținut și crezut de către noi. Căci tot astfel cei care spun că Isus Cristos Însuși este Dumnezeu Tatăl, cât mai mult cei care vor ca El să fie doar om, au adunat de acolo 266 sursele și motivele erorii și perversității lor; pentru că ei au înțeles că a fost scris 267 că „Dumnezeu este unul,” ei au gândit că nu ar putea altfel să susțină o astfel de opinie decât prin presupunerea că trebuie să fie crezut că Cristos a fost doar om, sau într-adevăr Dumnezeu Tatăl. Ei au fost obișnuiți într-un așa mod încât să conecteze sofismele lor încât să se străduiască să își justifice propria lor eroare. Și astfel ei care spun că Isus Cristos este Tatăl argumentează după cum urmează: – Dacă Dumnezeu este unul, și Cristos este Dumnezeu, Cristos este Tatăl, de vreme ce Dumnezeu este unul. Dacă Cristos nu este Tatăl, pentru că Cristos este Dumnezeu Fiul, se pare că sunt doi Dumnezei introduși, contrar Scripturilor. Și ei care se luptă să afirme că Cristos este doar om, concluzionează pe de altă parte, astfel: – Dacă Tatăl este unul, și Fiul altul, dar Tatăl este Dumnezeu și Cristos este Dumnezeu, atunci nu este un Dumnezeu, ci doi Dumnezei sunt introduși dintr-odată, Tatăl și Fiul; și dacă Dumnezeu este unul, prin consecință Cristos trebuie să fie om, astfel ca pe drept Tatăl să fie un Dumnezeu. Astfel într-adevăr Domnul este, cum ar fi, răstignit între doi tâlhari, 268 chiar așa cum El a fost pus mai înainte; și astfel de fiecare parte El primește reproșuri profanatoare ale unor astfel de eretici ca aceștia. Dar nici Sfintele Scripturi nici noi nu le sugerăm motivele pierzării și orbiei lor, dacă ei fie nu vor, fie nu pot, vedea ceea ce este evident scris în mijlocul documentelor divine. Căci noi deopotrivă știm, și citim, și credem, și susținem că Dumnezeu este unul, care a făcut atât cerul cât și pământul, de vreme ce nici unii dintre noi nu cunoaștem pe oricare altul, nici nu vom cunoaște vreodată astfel, înțelegând că nu există nici unul. „Eu,” spune El, „Eu sunt Domnul, și afară de Mine nu este niciun Mântuitor!” 269 Și în alt loc: „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe Urmă, și afară de Mine, nu este alt Dumnezeu.” 270 Și, „Cine a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma și a strâns țărâna pământului într-o treime de măsură? Cine a cântărit munții cu cântarul, și dealurile, cu cumpăna?” 271 Și Ezechia: „ca toate împărățiile pământului să știe că numai Tu, Doamne, ești Dumnezeu!” 272 Mai mult, Domnul Însuși: „De ce mă întrebi: „Ce bine?” Binele este Unul singur.” 273 Mai mult, Apostolul Pavel spune: „singurul care are nemurirea, care locuiește într-o lumină de care nu poți să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea.” 274 Și în alt loc: „Dar mijlocitorul nu este mijlocitorul unei singure părți, pe când Dumnezeu este unul singur.” 275 Dar chiar după cum susținem noi, și citim, și credem aceasta, noi nu trebuie să trecem peste nici o porțiune din Scripturile cerești, de vreme ce, într-adevăr, de asemenea, în nici un fel nu ar trebui să respingem acele semne ale divinității lui Cristos, care sunt așternute în Scripturi, pentru ca nu cumva, prin coruperea autorității Scripturilor, să se susțină despre noi că am corupt integritatea credinței noastre sfinte. Și de aceea, să credem aceasta, de vreme ce este cel mai credincios faptul că Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu este Domnul și Dumnezeul nostru; pentru că „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu.” 276 Și, „Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi.” 277 Și, „Domnul meu și Dumnezeul meu.” 278 Și, „patriarhii, și din ei a ieșit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci.” 279 Atunci, ce vom spune? Ne pune Scriptura înaintea noastră doi Dumnezei? Cum, atunci, spune ea că „Dumnezeu este unul?” Sau nu este Cristos de asemenea Dumnezeu? Cum, atunci, este spus către Cristos, „Domnul Meu și Dumnezeul meu”? De aceea, dacă noi nu ținem toate acestea cu venerație corespunzătoare și argument legitim, în mod rezonabil vom fi considerați că am furnizat un scandal pentru eretici, cu siguranță nu din greșeala Scripturilor cerești, care niciodată nu înșeală; ci prin persupunerea erorii umane, prin care ei au ales să fie eretici. Și în primul rând, noi trebuie să îndreptăm atacul împotriva lor care ne acuză că am spus că există doi Dumnezei. Este scris, și ei nu pot nega aceasta, că „Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.” 280 Atunci, ce cred ei despre Cristos? – că El este Domn, sau că El nu este deloc Domn? Dar ei nu se îndoiesc deloc de faptul că El este Domn; de aceea, dacă raționamentul lor este adevărat, aici sunt deja doi Domni. Atunci, cum, este adevărat potrivit Scripturilor, că există un singur Domn? Și Cristos este numit „Stăpân.” 281 Cu toate acestea, noi citim că Apostolul Pavel este de asemenea un stăpân. 282 Atunci, potrivit acestui lucru, Stăpânul nostru nu este unul, căci din aceste lucruri noi concluzionăm că există doi stăpâni. Atunci, cum, potrivit Scripturilor, este „un Stăpân al nostru, chiar Cristos?” În Scripturi există unul „numit bun, chiar Dumnezeu;” dar în aceleași Scripturi Cristos este de asemenea afirmat a fi bun. Atunci, dacă ei concluzionează corect, nu există un bine, ci chiar două bine. Atunci, cum, potrivit credinței Scripturale, se spune că este doar un singur bine? Dar dacă ei nu gândesc că acesta în nici un fel nu poate interfera cu adevărul că există un Domn, că Cristos de asme este Domn, nici cu adevărul că unul este al nostru. Stăpân, că Pavel este de asemenea stăpânul nostru, sau cu adevărul că unul este bun, că Cristos de asemenea este numit bun; în baza aceluiași raționament, lăsați-i să înțeleagă că, din faptul că Dumnezeu este unul, nu se naște nici o obstrucție față de adevărul că Cristos de asemenea este declarat a fi Dumnezeu.
Capitolul 31. Argument. – Dar că Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu Tatăl din veșnicie, care a fost din totdeauna în Tatăl, este a doua Persoană față de Tatăl, care nu face nimic fără decretul Tatălui Său; și că El este Domn, și Îngerul Marelui Sfătuitor al lui Dumnezeu, căruia Divinitatea Tatălui îi este dată prin comunitatea de substanță.
Astfel Dumnezeu Tatăl, Fondatorul și Creatorul tuturor lucrurilor, care singurul nu cunoște nici un început, invizibil, infinit, nemuritor, veșnic, este un Dumnezeu; față de a cărui măreție, sau maiestate, sau putere, nu aș spune că nimic nu poate fi preferat, ci nimic nu poate fi comparat; din care, când El a voit aceasta, Fiul, Cuvântul, a fost născut, care nu este primit 283 în sunetul aerului poluat, sau în tonul vocii forțat din plămâni, ci este recunoscut în substanța puterii desfășurate de Dumnezeu, tainele cărui nașteri sacre și divine nici un apostol nu le-a învățat, nici profetul nu le-a descoperit, nici îngerul nu le-a cunoscut, nici creatura nu le-a înțeleg. Doar Fiului însuși ele sunt cunoscute, El care a cunoscut secretele Tatălui. Atunci El, de vreme ce El a fost născut din Tatăl, este totdeauna în Tatăl. Și eu spun astfel totdeauna, pentru ca să pot arăta că El nu a fost nenăscut, ci născut. Dar El care este înaintea oricărui timp trebuie să fie afirmat a fi fost din totdeauna în Tatăl; căci nici un timp nu poate fi atribuit Lui care este înainte de orice timp. El este totdeauna în Tatăl, căci altfel Tatăl nu ar fi totdeauna Tatăl, doar că Tatăl de asemenea Îl precede, – într-un anumit sens, – de vreme ce este necesar – într-un anumit grad – ca El să fie mai înainte deoarece El este Tată. Pentru că este esențial ca Cel care nu cunoaște nici un început trebuie să meargă înaintea Lui care are un început; 284 chiar precum El este cel mai mic având în vedere că El este în Tatăl, având o origine pentru că El este născut, și de aceeași natură cu Tatăl într-o anumită măsură prin nașterea Lui, deși El are un început în faptul că El este născut, în măsura în care El este născut din acel Tată, care singurul nu are nici un început. Atunci, El, când Tatăl a voit aceasta, a ieșit din Tatăl, și El care a fost în Tatăl a ieșit din Tatăl; și El care a fost în Tatăl pentru că El a fost din Tatăl, a fost ulterior cu Tatăl, pentru că El a ieșit din Tatăl, – adică, acea substanță divină a cărui nume este Cuvântul, prin care toate lucrurile au fost făcute, și fără de care nimic nu a fost făcut. Căci toate lucrurile sunt după El, pentru că ele sunt prin El. Și rezonabil, El este înainte de toate lucrurile, dar după Tatăl, de vreme ce toate lucrurile au fost făcute de El, și El a ieșit din El din a cărui voie toate lucrurile au fost făcute. Categoric, Dumnezeu ieșind din Dumnezeu, cauzând o a doua persoană către Tatăl ca fiind Fiul, dar nu luând de la Tatăl acea caracteristică și anume că El este un Dumnezeu. Căci dacă El nu ar fi fost născut – comparat cu El care a fost nenăscut, o egaliate fiind manifestată în amândoi – El ar fi făcut două ființe nenăscute, și astfel ar face doi Dumnezei. Dacă El nu ar fi fost născut – comparat cu El care nu a fost născut, și ca fiind găsit egal – ei nu sunt născuți, ar fi dat rezonabil doi Dumnezei, și astfel Cristos ar fi fost cauza a doi Dumnezei. Dacă El ar fi fost făcut fără început ca și Tatăl, și El Însuși începutul tuturor lucrurilor precum este Tatăl, aceasta ar fi făcut două începuturi, și în consecință ne-ar fi arătat de asemenea doi Dumnezei. Sau, de asemenea, dacă El nu ar fi Fiul, ci Tatăl născând din Sine un alt Fiu, în mod rezonabil, precum comparat cu Tatăl, și desemnat atât de măreț precum este El, El ar fi cauzat doi Tați, și astfel, de asemenea, El ar fi dovedit existența a doi Dumnezei. Dacă El ar fi fost invizibil, după cum este comparat cu Invizibilul, și declarat egal, El ar fi arătat doi Invizibili, și astfel de asemenea El ar fi dovedit că ei sunt doi Dumnezei. Dacă incomprehensibil (de neînțeles), 285 dacă de asemenea oricare alte atribute care aparțin Tatălui, noi spunem în mod rezonabil, El ar fi dat naștere afirmației nedovedite a doi Dumnezei, după cum au inventat acești oameni. Dar acum, orice este El, El nu este din Sine Însuși, pentru că El nu este nenăscut; ci El este din Tatăl, pentru că El este născut, fie ca fiind Cuvântul, fie ca fiind Puterea, fie ca fiind Înțelepciunea, sau ca fiind Lumina, sau ca fiind Fiul; și oricare din acestea este El, în faptul că El nu este dintr-o altă sursă, după cum deja am spus mai înainte, decât din Tatăl, datorându-Și originea Tatălui Său, El nu ar fi putut face un dezacord în divinitate prin numărul de doi Dumnezei, de vreme ce El și-a cules începutul Său prin a fi născut din El care este un Dumnezeu. În care fel, fiind deopotrivă singurul născut ca primul-născut din El care nu are început, El este singurul, din toate lucrurile deopotrivă Sursă și Cap, și de acea El este declarat că Dumnezeu este unul, în faptul că El S-a dovedit pe Sine a fi din nici o sursă nici început, ci mai degrabă începutul și sursa tuturor lucrurilor. Mai mult, Fiul nu face nimic din voia Lui proprie, nici nu face ceva din propria Lui determinare; nici nu vine din Sine Însuși, ci ascultă toate poruncile și învățăturile Tatălui Său; astfel că, deși nașterea Îl dovedește a fi un Fiu, totuși ascultarea până la moarte Îl declară slujitorul voii Tatălui Său, din care este El. Astfel făcându-Se ascultător față de Tatăl Său în toate lucrurile, deși El de asemenea este Dumnezeu, totuși El Îl arată pe unul Dumnezeu Tatăl prin ascultarea Lui, de la care de asemenea El și-a tras începutul Său. Și astfel El nu putut face doi Dumnezei, pentru că El nu a făcut două începuturi, văzând că din El care nu are început El Și-a primit sursa nașterii Lui înainte de toate vremurile. 286 Căci de vreme ce acela este începutul pentru alte creaturi ceea ce este nenăscut, – care Dumnezeu Tatăl singurul este, fiind dincolo de un început din care El este care a fost născut, – în timp ce El care este născut din El în mod rezonabil vine din El care nu are nici un început, dovedind a fi începutul din care El Însuși este, chiar dacă El este Dumnezeu care este născut, totuși El îi arată Lui a fi un Dumnezeu din care El care a fost născut s-a dovedit a fi fără un început. De aceea El este Dumnezeu, dar născut pentru acest rezultat special, că El trebuie să fie Dumnezeu. El este de asemenea Domn, dar născut chiar pentru acest scop al Tatălui, ca El să poată fi Domn. El este de asemenea un Înger, dar El a fost destinat din Tatăl ca un Înger să anunțe Marele Sfat al lui Dumnezeu. Și divinitatea Lui este astfel declarată, că nu poate apărea prin vreo disonanță sau inegalitate a divinității să fi cauzat doi Dumnezei. Căci toate lucrurile fiind supuse Lui ca Fiu de către Tatăl, în timp ce El Însuși, cu acele lucruri care sunt supuse Lui, este supus față de Tatăl Său, El este într-adevăr dovedit a fi Fiul Tatălui Său; dar El este găsit a fi deopotrivă Domn și Dumnezeu a tuturor altora. De unde, în timp ce toate lucrurile puse sub El sunt predate către El care este Dumnezeu, și toate lucrurile sunt supuse Lui, Fiul trimite pe toți pe care El i-a primit către Tatăl, transmite din nou către Tatăl întreaga autoritate a divinității Lui. Tatăl adevărat și veșnic este manifestat ca un Dumnezeu, din care singurul această putere a divinității este trimisă, și de asemenea dată și direcționată peste Fiul, și este din nou returnată prin comuniunea de substanță către Tatăl. Dumnezeu într-adevăr este arătat a fi Fiul, către care divinitatea este privită ca fiind dată și extinsă. Și totuși, cu toate acestea, Tatăl este dovedit a fi un Dumnezeu; în timp ce, prin titluri în transfer reciproc acea maiestate și divinitate sunt returnate din nou și reflectate ca trimise de Fiul Însuși către Tatăl, care le-a dat; astfel că în mod rezonabil Dumnezeu Tatăl este Dumnezeul tuturor, și sursa de asemenea a Fiului Său Însuși pe care El L-a născut ca Domn. Mai mult, Fiul lui Dumnezeu dintre toți ceilalți, pentru că Dumnezeu Tatăl L-a pus înaintea tuturor pe El pe care El L-a născut. Astfel Mediatorul lui Dumnezeu și al oamenilor, Cristos Isus, având puterea fiecărei creaturi supuse Lui de către propriul Lui Tată, întrucât El este Dumnezeu; cu fiecare creatură fiind făcută supusă față de El, găsit ca fiind una cu Tatăl Său Dumnezeu, are, prin rămânerea în acea condiție despre care El mai mult „a fost ascultat,” 287 pe scurt a dovedit că Dumnezeu Tatăl Său este unul și unicul și adevăratul Dumnezeu.
Note de subsol
[3] “Mensurnis,” sau altfel “menstruis.”
[4] [Ieremia 5:22. Compară pagina sublimă cu păgânismul.]
[5] “Inventionis.” “Redemptionis” este o corectură rezonabilă.
[6] Sau probabil, “Nici într-adevăr nu este,” etc. [Vol. iii. p. 428.]
[7] Viritior. [Vezi Robert Hall despre Ateismul francez.]
[8] Psalmul 148:5.
[9] Psalmul 103:24.
[10] Deuteronom 4:39.
[11] Psalmul 103:32.
[12] Isaia 40:22, 12.
[13] Isaia 45:22.
[14] Isaia 42:8.
[15] Isaia 66:1. [Nu dumnezeu portabile sau de buzunar.]
[16] Isaia 66:2.
[17] Isaia 45:7. [O lecție pentru era noastră.]
[18] Romani 1:20. [“Astfel că ei sunt fără scuză.”]
[19] 1 Timotei 1:17.
[20] Romani 11:33.
[21] Geneza 1:31.
[22] Cu alte cuvinte, Dumnezeu este mereu la fel în esență, în personalitate, și în atribute.
[23] Maleahi 3:6.
[24] Exod 3:14. [Numele inexprimabil al celui Existent-în-Sine.]
[25] Psalmul 34:15. [Anthropopathy, p. 611.]
[26] Geneza 8:21.
[27] Exod 31:18.
[28] Psalmul 136:12.
[29] Isaia 1:20.
[30] Isaia 66:1. [Cap. 5 și 6 sunt specimene de gândire viguroasă.]
[31] 2 Cronici 19:16.
[32] Psalmul 139:8, 9, 10.
[33] Ioan 4:21.
[34] Ioan 4:24.
[35] sc. În Vechiul Testament.
[36] Adică, “din Naștere și dezintegrare.” [El este Prezentul.]
[37] 1 Corinteni 2:9.
[38] [Exod 3:2. Nu consumând. Evrei 12:29, “consumând.”]
[39] [Doamna de Staël a remarcat frumos despre benficiul conferit asupra umanității de către El care ne-a autorizat să spunem, “Tatăl nostru.” În schimb, ateismul ”științific” nu dă nimic.]
[40] Matei 10:29, 30.
[41] [Ezechiel 1:10 și Apocalipsa 4:7.]
[42] [Știința din secolul treilea a anulat sistemul Pitagorean, și filozofii au legat Biserica și mintea umană în lanțurile științei false timp de secole. Trezirea științei adevărate a fost datorată lui Copernicus, un preot creștin, și lui Galileo, și altor creștini. Să fie notat aceasta.]
[43] “Vigent,” sau altfel “luminos.”
[44] “Ministraret” pare a fi preferabil lui “monstraret.”
[45] [Geniul autorului nostru de fapt sugerează o teorie, în acest capitol, referitor la zoa, sau ”creaturile vii,” care anticipă tot ceea ce este cu adevărat demonstrat de ”evoluționiști,” și care armonizează varietatea de naturi animate. Apocalipsa 5:13, 14.]
[46] Psalmul 68:18.
[47] [Aici este intenționat universul, ca în Milton, “această lume atârnată.” Paradise Lost, cartea 2. 1052.]
[48] Romani 11:33. “Observați de asemenea că restul textului” este comentariul adițional al autorului nostru.
[49] Geneza 17:8.
[50] Geneza 49:10.
[51] Exod 4:13.
[52] Deuteronom 18:15.
[53] Deuteronom 28:66.
[54] Isaia 11:1.
[55] Isaia 7:14.
[56] Isaia 35:5-6.
[57] Isaia 42:2, 3.
[58] Isaia 55:3.
[59] Isaia 55:4, 5.
[60] Isaia 53:7.
[61] Isaia 53:5.
[62] Isaia 53:2.
[63] Isaia 65:2.
[64] Isaia 11:10.
[65] Osea 6:3.
[66] Psalmul 110:1, 2.
[67] Psalmul 2:8.
[68] Psalmul 72:1.
[69] Ioan 1:14. [Despre fabule și plăsmuiri, vezi cap. 8. p. 617.]
[70] 1 Corinteni 15:50. [Vol. 3. p. 521, această serie.]
[71] Scil. în alternativa sa.
[72] Matei 23:42 și următoarele.
[73] Galateni 4:4.
[74] Luca 6:5.
[75] Osea 1:7.
[76] Isaia 7:14.
[77] Matei 28:20.
[78] Isaia 35:3, 4, 5, 6.
[79] Habacuc 3:3. [Vezi marginea engleză, și Robinson, i. p. 552.]
[80] Ioan 1:13. [Pentru Sabellius, vezi p. 128, supra.]
[81] Apocalipsa 19:13.
[82] Psalmul 45:1.
[83] Psalmul 45:1.
[84] Ioan 1:3.
[85] Coloseni 1:16.
[86] Ioan 1:10, 11.
[87] Ioan 1:1.
[88] Psalmul 19:5, 6.
[89] Ioan 3:13.
[90] Ioan 17:5. [Observați această expoziție.]
[91] Ioan 10:30.
[92] Ioan 20:28.
[93] Romani 9:5.
[94] Galateni 1:1 și 12
[95] Ioan 3:31, 32.
[96] Ioan 1:15.
[97] Ioan 5:19.
[98] Ioan 5:26.
[99] Ioan 6:51.
[100] Ioan 6:46.
[101] Ioan 6:62.
[102] Potrivit lui Pamelius, cap. 23.
[103] Ioan 8:14, 15.
[104] Ioan 8:23.
[105] Ioan 8:42.
[106] Psalmul 45:1.
[107] Ioan 1:3.
[108] Ioan 1:1.
[109] Ioan 8:51.
[110] Ioan 8:58.
[111] Ioan 10:27, 28.
[112] Ioan 10:30.
[113] Ioan 10:35, 36.
[114] “Dispositione,” scil. oikonomia .–Jackson.
[115] Potrivit lui Pamelius, cap. 24.
[116] Ioan 11:26.
[117] Ioan 16:14.
[118] Ioan 17:3.
[119] [Adică, “regula prescrisă” a ortodoxiei noastre Catolice reflectă formula mărturiei Domnului nostru referitoare la Sine Însuși. Aici este o referință la mărturia din crezuri și canoane timpurii.]
[120] [Adică, “regula prescrisă” a ortodoxiei noastre Catolice reflectă formula mărturiei Domnului nostru referitoare la Sine Însuși. Aici este o referință la mărturia din crezuri și canoane timpurii.]
[121] Ioan 17:5.
[122] Potrivit lui Pamelius, cap. 25.
[123] Ioan 1:3.
[124] Psalmul 45:1.
[125] Psalmul 45:1. [După cum este înțeles de Tatăl peste tot. Vezi Justin, vol. 1. p. 213; Theophilus, 2. 98; Tertullian, 4. 365; Origen, 4. 352, 421; și Cyprian, 5. p. 516, supra.]
[126] Ioan 1:14.
[127] Geneza 1:26.
[128] Geneza 1:27.
[129] Geneza 11:7.
[130] Deuteronom 32:8. [estesen oria ethnon kata arithmon allelon Theou, Sept.]
[131] Efeseni 4:10.
[132] Potrivit lui Pamelius, cap. 26.
[133] Geneza 12:7.
[134] Exod 33:20.
[135] 1 Ioan 4:12.
[136] 1 Timotei 6:16.
[137] [Aceasta a condus în sus și a educat umanitatea să ”îl vadă pe Dumnezeu” este pus admirabil aici. Evrei 1:3.]
[138] [De subordinatione, etc.: Bull, Defensio, etc., vol. v. pp. 767, 685. Doctrina Niceană include subordonarea Fiului.]
[139] [Isaia 9:6, potrivit lui 70. Exod 23:20. Vezi Bull, Defensio, etc., vol. 5. p. 30. Comp. Hippol., p. 225, supra; Novatian, p. 632, infra.]
[140] [De subordinatione, etc.: Bull, Defensio, etc., vol. 5. pp. 767, 685. Doctrina Niceană include subordonarea Fiului.]
[141] Geneza 19:24.
[142] Amos 4:11.
[143] Geneza 21:17, etc.
[144] [Vezi nota 2, p. 628, supra.]
[145] Geneza 21:18.
[146] Geneza 21:19, 20.
[147] [Vezi vol. 1.[p. 184.]
[148] Isaia 9:6, LXX.
[149] [Printre apariții sunt notate Geneza 32:24; Exod 3. Numeri 22:21; Iosua 5:13; 1 Împărați 11.]
[150] Potrivit lui Pamelius, cap. 27.
[151] Geneza 31:11-13.
[152] [Eclesiastul 5:6. Un text izbitor când este comparat cu “Îngerul Legământului” (Angelus Testamenti, Vulgate), Maleahi 3:1.]
[153] Geneza 32:24-28. [Vol. 4. 390, această serie.]
[154] Geneza 32:30, 31.
[155] Geneza 48:14, 15.
[156] Benedicat (a binecuvâtat, n. tr.).
[157] [O foarte frumoasă idee patristică despre viziunea slabă a crucii la care Părinții au fost admiși, dar pe cae ei nu au înțeles-o, chiar când ei au prezis-o. 1 Petru 1:11.]
[158] Potrivit lui Pamelius, cap. 15.
[159] [Psalmul 97:7; Ioan 10:36; Hippol., p. 153, supra.]
[160] Psalmul 82:1, 2, etc.
[161] Exod 7:1.
[162] [Înțelesul deplin al căruia vine doar din Evanghelie și în 2 Peter 1:4. Minciuna din Geneza 3:5, este făcută adevărată în Cristos.]
[163] Ioan 3:34, 35.
[164] [Apocalipsa 11:15.]
[165] Potrivit lui Pamelius, cap. 16.
[166] Ioan 2:19.
[167] Ioan 10:18.
[168] Ioan 1:3.
[169] [Ioan 5:19. Neputințele de limbaj sunt astfel că oamenii șireți precum Petavius pot construi doctrina anti-Niceană din Scriptura în sine; și minunea este, că Părinții creștini înainte de Consiliul de la Nicea în general folosesc o astfel de precizie de limbaj, deși lor le-au lipsit definițiile sinodice.]
[170] Coloseni 1:15.
[171] Ioan 3:31, 32.
[172] Ioan 6:38.
[173] Isaia 9:6.
[174] Coloseni 1:15. [Dar nu o creatură, pentru că apostolul adaugă imediat că El este Creatorul și Cauza finală a universului. Mai mult, primul-născut aici pare să însemne moștenitorul întregii creații, căci astfel este forța logică a versetului următor. Astfel, prototokeia (în 70) = calitatea de moștenitor. Geneza 25:31.]
[175] 1 Timotei 2:5.
[176] Coloseni 2:15.
[177] Probabil emendation homine în loc de homo este corectă. “El se îmbracă și se dezbracă de umanitate, ca și când ar fi un fel de tunică pentru un corp compactat.”
[178] Geneza 49:11.
[179] Potrivit lui Pamelius, cap. 17.
[180] Filipeni 2:6-11.
[181] [Nu “a seipso Deus.” Vezi Bull, Defens., vol. 5. p. 685.]
[182] Potrivit lui Pamelius, cap. 18.
[183] [The Noetians, Hippol., p. 148, supra.]
[184] [Irenæus, vol. 1. p. 527.]
[185] Potrivit lui Pamelius, cap. 19.
[186] Ioan 1:14.
[187] Matei 1:23.
[188] Luca 1:35.
[189] “Nașterea miraculoasă este aici reprezentată ca lucrul natural, dar în nici un caz ca singura cauză pentru care El care nu a avut nici un tată uman urma să primească numele de Fiul lui Dumnezeu.”–Oosterzee, in loco, despre Luca.–Tr.
[190] Principalitas.
[191] Ediția lui Pamelius scrie: ut sequela nominis in Filio Dei et hominis sit. Cuvintele Dei et au fost înlăturate de Welchman, pe care noi l-am urmat.
[192] Potrivit lui Pamelius, cap. 20.
[193] Matei 10:28.
[194] [Luca 20:38. O avertizare solemnă este găsită în Scriptura paralelă, Matei 22:29, care ne învață cât de mult ar trebui să găsim sub suprafața Sfintei Scripturi.]
[195] Potrivit lui Pamelius, cap. 21.
[196] Geneza 1:26.
[197] Geneza 19:24.
[198] Psalmul 2:7, 8.
[199] Psalmul 110:1.
[200] Isaia 45:1. Un copist a scris Kurio în loc de Kuro, “Domnul” în loc de “Cir,” și greșeala a fost urmată de autor.
[201] Ioan 6:38.
[202] Ioan 14:28.
[203] Ioan 20:17.
[204] Ioan 8:17, 18.
[205] Ioan 12:28.
[206] Matei 16:16.
[207] Matei 16:17.
[208] Ioan 17:5.
[209] Ioan 11:41, 42
[210] Ioan 17:3, 4.
[211] Luca 10:22.
[212] [Cap. 21. p. 632, supra.]
[213] Potrivit lui Pamelius, cap. 22.
[214] Ioan 10:30; scil. “unum,” Gr. hen.
[215] Original, “unas.” Scil. persoană.
[216] Neutru.
[217] 1 Corinteni 3:6, 7, 8 ( scil. hen).
[218] Ioan 10:33.
[219] Ioan 10:36.
[220] Ioan 14:9.
[221] Ioan 14:8.
[222] Ioan 14:7.
[223] Ioan 14:6.
[224] Isaia 9:6.
[225] Isaia 8:3.
[226] Isaia 9:6, LXX. [Vezi pag. 628, 632, supra.]
[227] Isaia 53:7.
[228] Isaia 65:2.
[229] Psalmul 69:21.
[230] Psalmul 22:18, 17.
[231] Ioan 5:17.
[232] [Cap. 21. nota 5, 632, supra.]
[233] Ioan 14:12.
[234] Ioan 14:15, 16.
[235] Ioan 14:23.
[236] Ioan 14:26.
[237] Ioan 14:28.
[238] Ioan 15:1, 2
[239] Ioan 15:9, 10.
[240] Ioan 15:15.
[241] Ioan 15:21.
[242] Matei 5:8.
[243] Faptele Apostolilor 2:17, 18; Ioel 2:28.
[244] Ioan 20:22, 23.
[245] Ioan 14:16, 17.
[246] 2 Corinteni 4:13.
[247] Ioan 14:16, 17.
[248] Ioan 15:26.
[249] Ioan 16:7.
[250] Ioan 16:13.
[251] [Ioan 14:18, Greek.]
[252] Isaia 11:2, 3.
[253] Isaia 61:1.
[254] Psalmul 45:7.
[255] Romani 8:9.
[256] 2 Corinteni 3:17.
[257] Galateni 5:17.
[258] 1 Corinteni 2:12.
[259] 1 Corinteni 7:40.
[260] 1 Corinteni 14:32.
[261] 1 Timotei 4:1, 2.
[262] 1 Corinteni 12:3.
[263] [A comite oricare dintre aceste erori, el gândește, că înseamnă a se dovedi pe sine a fi “senzual, ne-având Duhul.” Iuda 19; Romani 8:7.]
[264] Matei 12:32.
[265] “Există un singur Dumnezeu.”
[266] Scil. din Scriptură.
[267] [Galateni 3:20; Deuteronom 6:4.]
[268] [“Non semper pendebit inter latrones Christus: aliquando resurget Crucifixa Veritas.”–Sebastian Castalio.]
[269] Isaia 43:11.
[270] Isaia 44:6.
[271] Isaia 40:12.
[272] Isaia 37:20.
[273] Matei 19:17.
[274] 1 Timotei 6:16.
[275] Galateni 3:20.
[276] Ioan 1:1, 2.
[277] Ioan 1:14.
[278] Ioan 20:28.
[279] Romani 9:5.
[280] Deuteronom 6:4.
[281] Matei 23:8-10.
[282] didaskalos.
[283] Precum s-a format Cuvântul. [El clarifică Psalmul 44.(45.), Sept.]
[284] [“Într-un sens;” adică, în logică, nu în timp.]
[285] [Compară cu Mărturisirea Atanasiană.]
[286] [Ca în Mărturisirea Atanasiană.]
[287] Aparent există o referință neclară aici la pasajul din Evrei 5:7, “și a fost ascultat în faptul că El s-a temut”–apo tes eulubeias. [Pentru Îngerul Marelui Sfat, vezi p. 629, supra.]
