Epistolele lui Ciprian – Ciprian
Argumentare. – Când Antonianus, primind scrisori de la Novațian, a început să fie dispus în mintea lui spre partida lui, Ciprian îi confirmă în opinia lui anterioară, şi anume, cea a continuării de a ține comuniunea cu episcopii săi şi astfel cu Biserica Catolică. El se scuză pentru propria lui schimbare de opinie cu privire la cei căzuți, şi în final el explică din ce constă erezia Novațiană. [2451]
1. Ciprian către Antonianus fratele său, salutări. Am primit primele tale scrisori, preascump frate, susținând ferm armonia colegiului preoțesc, şi aderarea la Biserica Catolică, în care tu ai sugerat că nu ai ținut comuniune cu Novațian, ci ai urmat sfatul meu, şi susții un singur acord comun cu Cornelius colegul nostru, astfel ca el să poată lăsa la o parte toată anxietatea, şi să știe imediat că tu ții împărtășania cu el, adică, cu Biserica Catolică. [2453]
2. Dar ulterior au ajuns alte scrisori ale tale trimise de Quintus co-prezbiterul nostru, în care am observat că mintea ta, influenţată de scrisorile lui Novațian, a început să se clatine. Căci deşi anterior tu ți-ai stabilit opinia şi ai confirmat ferm, ai dorit în aceste scrisori ca eu să îți scriu încă odată ce erezie a introdus Novațian, sau pe ce motive Cornelius ține împărtășania cu Trophimus şi jertfitorii. În care chestiuni, într-adevăr, dacă eşti neliniștit dar atent, din preocupare pentru credinţă, şi cauți cu sârguință adevărul unei chestiuni îndoielnice, anxietatea ezitantă a unei minți indecise în frica lui Dumnezeu, aceasta nu este de blamat.
3. Totuşi, după cum văd eu după prima opinie exprimată în scrisoarea ta, tu ai fost tulburat ulterior de scrisorile lui Novațian, afirm aceasta mai înainte de toate, preascump frate, că oamenii serioși, şi oamenii care sunt odată întemeiați pe stânca puternică prin fermitate puternică, nu sunt mișcați, nu spun aceasta cu un aer ușor, ci chiar cu un vânt sau o furtună, ca nu cumva mintea lor, schimbătoare şi nesigură, să fie frecvent agitată dintr-o parte în alta de felurite opinii, ca prin rafale de vânt care năvălesc peste ei, şi să fie întoarsă de la scopul ei cu un anumit reproș de ușurință. Faptul că scrisorile lui Novațian poate că nu fac aceasta cu tine, nici nu ar face oricare, îţi voi arăta, aşa cum ai dorit, fratele meu, o relatare a chestiunii în câteva cuvinte. Şi mai întâi de toate, desigur, deoarece tu pari de asemenea turburat cu privire la ceea ce am făcut şi eu, eu trebuie să îmi curăț persoana şi cauza mea proprie în ochii tăi, ca nu cumva să gândească cineva că eu m-am retras ușor din scopul meu, şi în timp ce la început am susținut forța evanghelică, totuşi ulterior se pare că mi-am întors mintea de la disciplina şi de la severitatea ei anterioară de judecată, în aşa fel încât să gândesc că cei care şi-au pătat conștiința lor cu certificate, sau au oferit jertfe groaznice, trebuie să aibă pacea făcută ușoară pentru ei. Amândouă dintre lucrurile acestea au fost făcute de mine, nu fără motive îndelung cântărite şi chibzuite.
4. Căci atunci când bătălia era încă în desfășurare, şi lupta unei întreceri glorioase urla în persecuţie, curajul soldaților a trebuit să fie stârnit cu fiecare îndemn, şi cu deplină urgență, şi în special mințile celor căzuți a trebuit să fie stârnite cu sunetul trâmbiței, după cum a fost, din vocea mea, pentru ca ei să poată urmări calea pocăinţei, nu doar cu rugăciuni şi plângeri; dar, deoarece s-a oferit o oportunitate de a repeta lupta şi de a recâștiga mântuirea, pentru ca ei să poată fi mustrați de vocea mea, şi încurajați mai degrabă spre pasiunea mărturisirii şi slava martirajului. În final, când prezbiterii şi diaconii îmi scriseseră despre unele persoane, că ele erau fără cumpătare şi cereau cu insistență să primească împărtășania; răspunzându-le in scrisoarea mea care încă există, [2454] apoi am adăugat de asemenea aceasta: „Dacă aceștia doresc atât de excesiv, ei au ceea ce se cere în puterea lor, timpul în sine oferindu-le mai mult decât ceea ce cer ei: bătălia este încă purtată, şi lupta este sărbătorită zilnic: dacă ei cu adevărat şi realmente se pocăiesc de ceea ce au făcut, şi zelul credinţei lor predomină, cel care nu poate fi întârziat poate fi încoronat.” Dar am amânat decizia cu privire la ceea ce era de aranjat în cazul celor căzuți, astfel ca atunci când tăcerea şi liniștea ar trebui să fie acordate, şi indulgența divină să le îngăduie episcopilor să se adune într-un loc, atunci sfatul adunat din comparația tuturor opiniilor fiind comunicat şi cântărit, noi să putem determina ceea ce era necesar să fie făcut. Dar dacă oricare, înaintea consiliului nostru, [2455] şi înaintea opiniei decise în baza sfatului tuturor, ar dori în mod pripit să comunice cu cei căzuți, el însuși ar trebui să fie reținut de la împărtăşanie.
5. Şi aceasta de asemenea am scris în întregime către Roma, către clerul care încă acționau fără un episcop, şi către confesori, Maximus prezbiterul, şi restul care erau atunci închiși în temniță, dar acum sunt în Biserică, alăturați cu Cornelius. Poţi să știi că am scris aceasta din răspunsul lor, pentru că în scrisoarea lor ei au scris astfel: „Totuşi, ceea ce tu însuți de asemenea ai declarat într-o chestiune atât de importantă, este satisfăcător pentru noi, pentru că pacea Bisericii mai întâi trebuie să fie menținută; apoi, că o adunare pentru sfătuire fiind adunată împreună, cu episcopii, prezbiterii, diaconii, şi confesorii, cât şi cu laicii care stau fermi, noi ar trebui să tratăm cazul celor căzuți.” [2456] De asemenea a fost adăugat – Novațian atunci scriind, şi recitând cu propria lui voce ceea ce scrisese, şi prezbiterul Moyses, şi încă un confesor, dara cum un martir, subcriind – că pacea trebuie să fie acordată celor căzuți care erau bolnavi şi la punctul de plecare. Care scrisoare a fost trimisă în întreaga lume, şi a fost adusă la cunoştinţa tuturor bisericilor şi a tuturor fraților. [2457]
6. Totuşi, potrivit cu ceea ce se decisese anterior, când persecuţia a fost redusă la tăcere, şi oportunitatea de întâlnire a fost îngăduită; un mare număr de episcopi, pe care credinţa lor şi protecție divină i-a păstrat în sănătate şi siguranţă, noi ne întâlnim împreună; şi Scripturile divine fiind aduse înainte [2458] de ambele părți, am balansat decizia cu moderație deplină, astfel ca nici speranţa de împărtăşanie şi nici pacea să nu fie negate cu totul către cei căzuți, ca nu cumva ei să cadă încă mai mult prin disperare, şi, pentru că Biserica a fost apropiată de ei, să trebuiască, la fel ca lumea, să trăiască la fel ca păgânii; nici totuşi, pe de altă parte, să nu fie relaxată cenzura Evangheliei, pentru ca ei să poată în grabă să alerge la împărtăşanie, dar ca pocăința să fie tergiversată mult timp, şi clemența paternală să fie căutată cu tristețe, şi cazurile, şi dorințele, şi necesitățile indivizilor să fie examinate, potrivit cu ceea ce este conținut într-o carte mică, despre care am încrederea că a ajuns la tine, în care sunt adunate mai multe capete ale deciziilor noastre. Şi ca nu cumva întâmplător numărul de episcopi din Africa să nu pară a fi nesatisfăcător, noi de asemenea am scris la Roma, lui Cornelius colegul nostru, referitor la aceasta, care el însuși ține de asemenea un consiliu cu mai mulți episcopi, au concurat în aceeaşi opinie după cum am avut-o şi noi, cu o egală profunzime şi cu totală cumpătare. [2459]
7. Referitor la ceea ce acum a devenit necesar să îţi scriu, ca tu să cunoşti că nu am acționat ușuratic, ci, potrivit cu ceea ce am cuprins anterior în scrisorile mele, am amânat totul spre a fi hotărât în mod obişnuit de consiliul nostru, şi într-adevăr încă nu am comunicat cu nici unul dintre cei căzuți, atât timp cât era încă o deschidere prin care cei căzuți să primească nu doar iertarea, ci de asemenea o coroană. Totuşi, după aceea, precum acordul colegului nostru, şi avantajele adunării fraților împreună şi cu vindecarea rănii lor cerea, am supus pentru necesitatea vremilor, şi am gândit că siguranţă multora trebuie să fie acordată; şi acum nu mă retrag din aceste lucruri care au fost odată hotărâte în consiliul nostru prin acord comun, deşi multe lucruri sunt răspândite de vocile multora, şi minciuni împotriva preoților lui Dumnezeu sunt rostite din gura diavolului, şi au fost azvârlite peste tot, spre ruptura armoniei unității Catolice. Dar se cuvine să te comporți, ca un bun frate şi un preot prieten cu aceeaşi gândire, care nu primește cu ușurință ceea ce ar putea spune cei răi şi apostații, dar cu grijă să cântărești ceea ce colegii noști, oameni modești şi serioși, pot face, dintr-o investigație a vieții şi învățăturii noastre.
8. Ajung acum, preascump frate, la caracterul lui Cornelius colegul nostru, pentru ca împreună cu noi tu să poţi mai drept să îl cunoşti pe Cornelius, nu din minciunile celor răi şi detractorilor, ci din judecata Domnului Dumnezeu, care l-a făcut un episcop, şi din mărturia prietenilor săi episcopi, care au fost toţi de acord în unanimitate absolută în toată lumea. Căci, – un lucru care cu anunț lăudabil îl recomandă pe preascumpul nostru Cornelius către Dumnezeu şi Cristos, şi către Biserica Lui, şi de asemenea către toţi prietenii săi preoți, – el nu a fost unul care dintr-odată a dobândit episcopatul; ci, promovat în toate slujbele ecleziastice, şi fiind deseori binemeritat în privința Domnului în administrări divine, el s-a ridicat prin toate gradele de slujire religioasă spre vârful măreț al Preoției. Apoi, mai mult, el nici nu a cerut episcopatul în sine, nici nu şi l-a dorit; nici, aşa cum alții când mirosul aroganței şi mândriei lor îi umflă, nu l-a apucat; [2460] ci tăcut de alfel, şi blând ca aceia care sunt obişnuiți să fie cei ce sunt aleși de Dumnezeu la această slujbă, având considerație față de modestia abstinenței virgine, şi umilința venerației sale înnăscute şi păzite, el nu a folosit forța pentru a fi făcut episcop, aşa cum fac unii, ci el însuși a suferit constrângerea, aceea de a fi forțat să primească slujba episcopală. Şi el a fost făcut episcop de foarte mulți dintre colegii noştri care au fost atunci prezenți în orașul Romei, care ne-au trimis scrisori referitoare la ordinarea lui, onorabile şi lăudabile, şi remarcabile pentru mărturia lor în anunțarea lui. Mai mult, Cornelius a fost făcut episcop prin judecata lui Dumnezeu şi a Cristosului Său, prin mărturia a aproape toţi clericii, prin votul oamenilor care au fost atunci prezenți, şi prin adunarea preoților în vârstă şi a oamenilor buni, când nici unul nu a fost făcut astfel înainte de el, când locul lui Fabian, adică, când locul şi Petru [2461] şi gradul tronului preoțesc a fost vacant; care fiind ocupat prin voia lui Dumnezeu, şi întemeiat prin consimţământul nostru al tuturor, oricine dorește acum să devină un episcop, trebuie să fie făcut din afară; şi acela care nu poate ține unitatea Bisericii nu poate avea ordinarea Bisericii. Oricine ar fi el, deşi se laudă mult cu privire la sine, şi pretinde foarte multe despre sine, el este profan, el este un străin, el este din afară. Şi după cum după primul nu poate fi un secundar, oricine este făcut după unul care trebuie să fie singur, el nu este secundar lui, ci de fapt nu este decât un nimeni.
9. Apoi după aceea, când el a preluat episcopatul, nu obținut prin solicitare nici prin stoarcere, ci prin voia lui Dumnezeu care ne face preoți; ce virtute a fost chiar în preluarea episcopatului său, ce tărie a minții, ce fermitate a credinţei, – un lucru pe care noi trebuie să îl avem cu o inimă simplă, deopotrivă să îl cercetăm cu amănuntul şi să îl lăudăm, – că el a stat cutezător la Roma în scaunul preoțesc la acel timp când un tiran, odios pentru preoții lui Dumnezeu, amenința lucrurile care pot, şi nu pot fi vorbite, în aşa măsură încât el cu mult mai multă răbdare şi toleranță ar fi auzit că un prinț rival a fost crescut împotriva lui decât că un preot al lui Dumnezeu a fost atestat la Roma. Nu este el oare de stimat printre glorioșii confesori şi martiri, care atât de multă vreme au stat așteptând schiloditorii trupului săi şi răzbunătorii unui tiran feroce, care, când Cornelius s-a opus edictelor lor mortale, şi a călcat pe amenințările şi suferințele şi torturile lor prin vigoarea credinţei lui, care s-ar fi năpustit asupra lui cu sabia, sau să îl crucifice, sau să îl ardă cu foc, sau să despice măruntaiele şi membrele sale cu un fel de pedeapsă nemaiauzită? Chiar dacă maiestatea şi bunătatea Domnului protector l-au păzit, atunci când l-au făcut, preotul pe care El a vrut să îl facă; totuşi Cornelius, în ceea ce privește devotamentul şi teama lui, a suferit [2462] orice a putut el suferi, şi l-a cucerit pe tiran mai întâi de toate prin slujba lui preoțească, care a fost ulterior cucerită prin arme şi război.
10. Dar în privința lucrurilor discreditoare şi răutăcioase care sunt zvonite referitoare la el, nu te-aș fi făcut să te întrebi când tu ști că aceasta este totdeauna lucrarea celui rău, să rănească slujitorii lui Dumnezeu cu minciuni, şi să defaime un nume glorios prin opinii false, astfel că aceia care sunt strălucitori în lumina conștiinței lor proprii să poată fi întunecați prin rapoartele altora. Mai mult, trebuie să știi că colegii noștri au investigat, şi cu siguranţă au descoperit că el fusese nevinovat şi fără pată de certificat, aşa cum sugerează unii; nici nu a fost amestecat în împărtășanie profanatoare cu episcopii care au jertfit, ci doar a fost asociat cu noi cei a căror cauză a fost auzită, şi a căror inocență a fost aprobată.
11. Căci cu resprect față de Trophimus de asemenea, despre care ai dorit să ți se scrie știri, cazul nu este aşa cum ți le-au transmis raportul şi falsitatea oamenilor răi. Căci, precum predecesorii noştri au făcut adesea, preascumpul nostru frate, în aducerea împreună a fraților, a cedat necesității; şi de vreme ce o mare parte dintre oameni se retrăseseră cu Trophimus, acum când Trophimus s-a întors la Biserică, şi a fost ispășire pentru ea, şi cu penitența rugăciunii a mărturisit eroarea lui anterioară, şi cu perfectă umilință şi ispășire şi-a amintit de frații pe care el în ultima vreme i-a răpit, rugăciunile lui au fost auzite; şi nu doar Trophimus, dar un număr foarte mare de frați care au fost cu Trophimus, au fost admiși în Biserica Domnului, care nu s-ar fi întors la Biserică dacă nu ar fi venit în compania lui Trophimus. De aceea, chestiunea fiind considerată acolo cu mai mulţi colegi, [2463] Trophimus a fost primit, pentru care întoarcerea fraților şi mântuirea restaurată către mulți a fost ispășire. Totuşi Trophimus a fost admis într-o asemenea manieră doar pentru a comunica precum un laic, şi nu conform cu informaţii date ție prin scrisorile celor răi, într-un asemenea fel încât a-şi asuma locul unui preot.
12. Dar, mai mult, în privința a ceea ce ți s-a spus, că Cornelius comunică peste tot cu cei care au jertfit, această informaţie de asemenea a apărut din rapoartele false ale apostaților. Pentru că aceia care se despart de noi nici nu pot să ne laude, nici noi nu ar trebui să ne așteptăm să fim pe placul lor, care, în timp ce ne supără, şi se revoltă împotriva Bisericii, persistă în mod extrem în a-i solicita pe frați să se depărteze de Biserică. De aceea, preascump frate, să nu asculți sau să crezi cu ușurință orice este în prezent zvonit împotriva lui Cornelius şi cu privire la mine.
13. Căci dacă vre-unul este prins de boală, ajutorul este oferit în pericol, după cum a fost decis. Totuşi, după ce ei au fost ajutați, şi pacea le-a fost acordată în pericolul lor, ei nu pot fi sufocați de noi, sau distruși, [2464] sau prin forța sau mâinile noastre să fie îndemnați spre rezultatul morții; ca şi cum, deoarece pacea este oferită muribunzilor, era necesar pentru cei care au primit pacea să trebuie să moară; deşi simbolul iubirii divine şi îngăduința paternală apare mai mult în acest fel, ca ei, care în pacea dată lor primesc angajamentul vieții, sunt mai mult aici legați aici de viață prin pacea pe care au primit-o. Şi de aceea, dacă cu pacea primită, o amânare este dată de Dumnezeu, nimeni nu ar trebui să se plângă de preoți pentru aceasta, când odată ce a fost decis că frații sunt de ajutat în pericol. Nici tu nu trebuie să gândești, preascump frate, după cum gândesc unii, că cei care primesc certificate sunt de pus la egalitate cu cei care au jertfit; de vreme ce chiar printre cei care au jertfit, condiția şi cazul sunt frecvent diferite. Pentru că noi nu trebuie să punem la un nivel pe unul care deodată a sărit înainte cu bună-voință spre jertfa abominabilă, şi unul care, după o luptă şi o rezistență lungă, a ajuns la acel rezultat fatal sub constrângere; unul care s-a trădat deopotrivă pe sine şi toate cunoştinţele lui, şi unul care, el însuși abordând procesul în numele tuturor, şi-a protejat soția şi copiii săi, şi întreaga lui familie, prin faptul că el însuși a trecut prin pericol; unul care i-a silit pe colegii săi de închisoare sau pe prietenii săi spre delict, şi unul care i-a scutit pe colegii săi de închisoare şi pe slujitori, şi chiar a primit mulți frați care plecau spre exil şi adăpost, în casa şi ospitalitatea lui; arătând şi oferind Domnului multe suflete vii şi sigure pentru a se ruga fierbinte pentru unul singur rănit.
14. De atunci, există multă diferență [2465] între cei care au fost jertfiți, ce lipsă de milă este aceasta, şi cât de amară este dificultatea, de a-i asocia pe cei care au primit certificate, cu cei care au jertfit, când el prin care certificatul a fost primit poate spune, „Am citit anterior, şi am fost făcut conștient prin discursul episcopului, [2466] că noi nu trebuie să jertfim idolilor, că slujitorii lui Dumnezeu nu trebuie să se închine imaginilor; şi de aceea, pentru ca eu să fiu în stare să nu fac ceea ce nu era legal, când oportunitatea de a primi un certificat a fost oferită, care certificat în sine nu ar fi trebuit să îl primesc, decât dacă oportunitatea ar fi fost pusă înaintea mea, fie am mers eu fie am însărcinat pe o altă persoană care mergea la magistrat, să spună că eu sunt un creştin, că mie nu îmi este permis să jertfesc, că eu nu pot veni la altarele diavolului, şi că eu plătesc un preț pentru acest scop, pentru ca eu să nu fac ceea ce nu este legal pentru mine să fac.” Acum, totuşi, chiar dacă el care este pătat cu faptul că a primit un certificat, – după ce el a aflat din avertismentele noastre că el nu trebuia să fi făcut aceasta, şi că deşi mâna lui este curată, şi că nici un contact cu hrana mortală nu a poluat buzele lui, totuşi conștiința lui este cu toate acestea murdărită, plânge când ne aude, şi deplânge, şi acum este mustrat pentru lucrul în care el a păcătuit, şi fiind înșelat, nu atât de mult prin vină ci prin eroare, poartă mărturie că pentru altă dată el este instruit şi pregătit.
15. Dacă noi respingem pocăința celor care au ceva încredere într-o conștiință care poate fi tolerată; deodată cu soția lor, cu copiii lor, pe care ei i-au păstrat în siguranţă, ei sunt grăbiți de invitația diavolului în erezie sau schismă; şi se va atribui nouă în ziua judecății, că noi nu am avut grijă de oaia rănită, [2467] şi că datorită unui singur rănit noi am pierdut multe suflete sănătoase. Şi în timp ce Domnul a părăsit nouăzeci şi nouă care erau sănătoase, şi a căutat-o pe cea rătăcită şi istovită, şi El Însuși s-a îngrijit de ea, când a găsit-o, pe umerii Săi, noi nu doar că nu căutăm pe cei căzuți, dar chiar îi îndepărtăm când ei vin la noi; şi în timp ce profeții falși nu încetează să risipească şi să sfâșie turma lui Cristos, noi dăm o oportunitate câinilor şi lupilor, astfel că, pe cei pe care o persecuţie dușmănoasă nu i-a distrus, noi îi distrugem prin duritatea şi lipsa noastră de omenie. Şi ce se va alege, preascump frate, de ceea ce spune apostolul: „Sunt pe placul tuturor oamenilor în toate lucrurile, necăutând folosul meu, ci folosul celor mulți, pentru ca ei să fie mântuiți. Fiți urmașii mei, după cum eu sunt al lui Cristos.” [2468] Şi din nou: „Față de cei slabi am devenit la fel de slab, pentru ca să pot câștiga pe cei slabi.” [2469] Şi din nou: „Când un membru suferă, toţi membrii suferă cu el; sau când un membru se bucură, toţi membrii se bucură cu el.” [2470]
16. Principiul filozofilor şi stoicilor este diferit, preascump frate, ei care spun că toate păcatele sunt egale, şi că un om serios nu ar trebuie ușor să fie mutat. Dar există o largă diferență între creştini şi filozofi. Şi când apostolul spune, „Fiți atenți, ca nici un om să nu vă strice prin filozofie şi înșelăciune deșartă,” [2471] noi trebuie să evităm acele lucruri care nu vin din îngăduința lui Dumnezeu, ci sunt născute din presupunerea unei filozofii prea rigide. Referitor la Moise, mai mult, găsim spus în Scripturi, „Acum omul Moise era foarte blând;” [2472] şi Domnul în Evanghelia Lui spune, „Fiți milostivi, după cum Tatăl vostru a avut milă de voi;” [2473] şi din nou, „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei care sunt bolnavi.” [2474] Ce abilitatea medicală poate exercita cel care spune, „Eu îi vindec doar pe cei sănătoși, care nu au nici o nevoie de doctor?” Noi trebuie să dăm ajutorul nostru, arta noastră de a vindeca, celor care sunt răniți; nici să nu găndim că ei sunt morți, ci mai degrabă să îi considerăm că ei zac pe jumătate vii, pe care noi îi vedem că au fost răniți în persecuţia fatală, şi care, dacă ar fi fost cu totul morți, niciodată din aceiaşi oameni nu ar fi devenit ulterior confesori şi martiri. [2475]
17. Dar de vreme ce în ei este este aceea, care, prin pocăința ulterioară, poate să îi întărească în credinţă; şi prin pocăință tăria este înarmată spre virtute, care nu ar putea fi înarmată dacă cineva ar slăbi prin disperare; dacă, cu duritate şi cruzime ar fi separați de Biserică, el s-ar întoarce la căile neamurilor şi la lucrările lumești, sau, dacă este respins de Biserică, el ar trece la eretici şi schismatici; unde, deşi el ar trebui după aceea să fie dat la moarte datorită numelui, totuşi, fiind așezat în afara Bisericii, şi despărțit de unitate şi de milă, el nu ar putea în moartea lui să fie încoronat. Şi de aceea s-a decis, preascump frate, cazul fiecărui individ fiind examinat, că primitorii certificatelor ar trebui între timp să fie admiși, că cei care au jertfit să fie ajutați la moarte, pentru că nu există nici o mărturisire în locuința celor plecați, [2476] şi nici unul nu poate fi constrâns de noi spre pocăință, dacă roada pocăinței este luată. Dacă bătălia ar trebui să vină prima, întăriți de noi, el va fi găsit gata înarmat pentru bătălie; dar dacă boala ar presa din greu asupra lui înainte de bătălie, el se depărtează cu consolarea păcii şi împărtăşaniei.
18. Mai mult, noi nu judecăm înainte de vreme când Domnul este judecătorul; lăsând la o parte faptul că, dacă El găsește pocăința păcătoșilor deplină şi sănătoasă, El va întări ceea ce a fost hotărât de noi. Dacă, totuşi, vre-unul ne-ar înșela cu o pocăință prefăcută, Dumnezeu, care nu este batjocorit, şi care se uită în inima omului, va judeca acele lucruri la care noi ne-am uitat imperfect, şi Domnul va îndrepta sentința slujitorilor Săi; în timp ce totuşi, preascump frate, noi ar trebui să ne amintim că este scris, „Un frate care ajută un frate va fi înălțat;” [2477] şi că apostolul de asemenea a spus, „Cercetați-vă toţi voi înșivă, ca să nu fiți ispitiți. Purtați-vă poverile unul altuia, şi astfel împliniți legea lui Cristos;” [2478] de asemenea că, mustrându-i pe cei semeți, şi derămând aroganța lor, el spune în epistola lui, „Cel care gândește că stă în picioare, să ia seama să nu cadă;” [2479] şi în alt loc el spune, „Cine eşti tu care judeci slujitorul altui om? Pentru stăpânul lui el stă sau cade; da, el va sta în picioare, pentru că Dumnezeu este capabil să îl facă să stea în picioare.” [2480] Ioan de asemenea dovedește că Isus Cristos este Domnul Apărătorul şi Mijlocitorul pentru păcatele noastre, spunând, „Copilașii mei, aceste lucruri vi le-am scris, ca să nu păcătuiți. Şi dacă vre-un om păcătuiește, avem un Avocat la Tatăl, Isus Cristos Susținătorul: şi El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre.” [2481] Şi Pavel de asemenea, apostolul, în epistola lui, a scris, „Dacă, în timp ce eram încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi; cu mult mai mult, acum fiind îndreptățiți prin sângele Lui, vom fi salvați de mânie prin El.” [2482]
19. Considerând iubirea şi mila Lui, nu ar trebui să fim atât de amari, nici cruzi, nici inumani în aprecierea fraților, ci să jelim cu cei care jelesc, şi să plângem cu cei care plâng, şi să îi creștem atât de mult cât putem prin ajutorul şi mângâierea iubirii noastre; nici fiind prea aspri şi încăpățânați în respingerea pocăinței lor; nici, din nou, fiind prea ușuratici şi lejeri în a le da în grabă împărtășania. Iată! Un frate rănit zace lovit de duşman în câmpul de bătaie. Acolo diavolul încearcă să îl junghie pe cel care a fost rănit; aici Cristos îndeamnă ca acela pe care El l-a răscumpărat să nu piară cu totul. Pe care din cei doi îi ajutăm? De partea cui stăm noi? Fie facem favoarea diavolului, ca el să poată distruge, şi trecem pe lângă fratele nostru plecat fără viață, aşa cum au făcut în Evanghelie preotul şi Levitul; sau mai degrabă, ca preoți ai lui Dumnezeu şi Cristos, imităm noi ceea ce Cristos a învățat şi a făcut deopotrivă, şi îl smulgem pe omul rănit din colții duşmanului, pentru ca noi să îl putem păstra vindecat pentru Dumnezeu judecătorul? [2483]
20. Și să nu gândești, dragă frate, că fie curajul fraților va fi micșorat, fie că martirajele vor eșua din această cauză, că pocăinţa este relaxată pentru cei căzuți, şi că speranţa păcii este oferită celui pocăit. Tăria celor cu adevărat credincioși rămâne nezguduită; şi cu cei care se tem şi îl iubesc pe Dumnezeu cu întreaga lor inimă, integritatea lor continuă sigură şi puternică. Căci pentru preacurvari chiar un timp de pocăință este acordat de noi, şi pacea este oferită. Totuşi virginitatea nu este de aceea insuficientă în Biserică, nici planul glorios de abstinență nu stagnează prin păcatele altora. Biserica, încoronată cu atât de multe fecioare, înflorește; şi castitatea şi modestia păstrează direcția slavei ei. Nici vigoarea abstinenței nu este sfărâmată deoarece pocăinţă şi iertarea sunt facilitate celor preacurvari. Este un lucru să susții iertarea, şi alt lucru să ajungi la slavă: este un lucru, când eşti aruncat în închisoare, să nu ieși de acolo până când nu ai plătit până şi ultimul bănuț; alt lucru este ca deodată să primești plata credinţei şi curajului. Este un lucru, torturat de lungi suferințe pentru păcate, pentru a fi curățat şi mult purificat prin foc; [2484] şi altul să fi purificat toate păcatele prin suferință. Este un lucru, în final, să fii în suspans până la sentința lui Dumnezeu în ziua judecății; şi altul să fi deodată încoronat de Domnul.
21. Şi într-adevăr, printre predecesorii noştri, unii dintre episcopii de aici din provincia noastră au gândit că pacea nu era de acordat celor preacurvari, şi au închis cu totul poarta pocăinței împotriva preacurviei. Totuşi ei nu s-au retras din adunarea co-episcopilor lor, nici nu au rupt unitatea Bisericii Catolice [2485] prin persistența severității sau cenzurii lor; încât, pentru că printr-o anumită pace care a fost acordată adulterilor, el nu a oferit-o dacă ei nu s-au despărțit de Biserică. În timp ce legătura de armonie rămâne, şi sacramentul nedivizat al Bisericii Catolice dăinuiește, fiecare episcop dispune şi direcționează propriile lui fapte, şi va trebui să dea socoteală pentru scopurile lui înaintea Domnului. [2486]
22. Dar eu mă minunez că unii sunt atât de încăpățânați încât să gândească, că pocăința nu trebuie să fie acordată celor căzuți, sau să presupună că iertarea trebuie să fie negată celor pocăiți, în timp ce este scris, „Adu-ți aminte de unde ai căzut, şi pocăiește-te, şi fă faptele dintâi,” [2487] care lucru, cu siguranţă este spus lui care evident a căzut, şi pe care Domnul îl îndeamnă să se ridice din nou prin faptele lui, pentru că este scris, „Pomenile scapă de la moarte,” [2488] şi cu siguranţă, nu de la moartea pe care odată sângele lui Cristos a nimicit-o, şi față de care harul mântuitor al botezului şi al Răscumpărătorului nostru ne-a eliberat, ci de aceea care ulterior se strecoară prin păcate. Mai mult, în alt loc este oferit timp pentru pocăinţă; şi Domnul îl amenință pe cel care nu se pocăiește: „Eu am,” spune El, „multe lucruri împotriva ta, pentru că o îngădui pe soția ta Izabela, care se numește proorociță, să învețe şi să-i seducă pe slujitorii mei să curvească, şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor; şi i-am dat un timp să se pocăiască, şi ea nu vrea să se pocăiască de curvia ei. Iată, Eu o voi arunca într-un pat, şi cei care comit preacurvie cu ea într-un mare necaz, dacă nu se pocăiesc de faptele lor;” [2489] pe cine cu siguranţă Domnul nu ar îndemna la pocăinţă, dacă El nu ar fi Cel care promite milă celor care se pocăiesc? Şi în Evanghelie El spune, „Vă spun vouă, că tot astfel de bucurie va fi în ceruri pentru un singur păcătos care se pocăiește, mai multă decât pentru nouăzeci şi nouă de persoane drepte care nu au nevoie de pocăinţă.” [2490] Căci de vreme ce este scris, „Dumnezeu nu dorește moartea, nici nu Își găsește plăcerea în distrugerea celor vii,” [2491] cu siguranţă că El care nu vrea ca vre-unul să piară, doreşte ca păcătoșii să se pocăiască, şi prin pocăinţă să se întoarcă din nou la viață. Astfel, El de asemenea strigă prin proorocul Ioel, şi spune, „Şi acum, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul tău, Întoarceți-vă la mine cu toată inima voastră, şi cu post, şi cu plâns şi cu jale; şi sfâșiați-vă inimile, şi nu hainele, şi întoarceți-vă la Domnul Dumnezeul vostru; căci El este milostiv şi îndurător, încet la mânie, şi de o mare bunătate, şi Se pocăiește de răul hotărât.” [2492] În Psalmi, de asemenea, citim totodată mustrarea ca clemență a lui Dumnezeu, amenințând în acelaşi timp în care El cruță, pedepsind pentru ca El să poată fi corect; şi când El a corectat, păstrând. „Eu voi vizita,” spune El, „fărădelegile lor cu o toiagul, şi nelegiuirile lor cu nuiele. Cu toate acestea, bunătate mea iubitoare nu o voi lua cu totul de la ei.” [2493]
23. Domnul de asemenea, în Evanghelia Lui, arătând dragostea lui Dumnezeu Tatăl, spune, „Care om este între voi, căruia, dacă fiul lui îi cere pâine, îi va da o piatră? Sau dacă cere un pește, îi va da un șarpe? Atunci, dacă voi, fiind răi, știți să dați daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mul va da Tatăl vostru ceresc lucruri bune celor ce I le cer?” [2494] Domnul compară aici tatăl după trup, şi cel veşnic şi iubirea generoasă a lui Dumnezeu Tatăl. Dar dacă acel tată rău pe de pământ, adânc ofensat de un fiu păcătos şi rău, totuşi dacă el ar vedea acelaşi fiu după aceea reformat, şi, păcatele din viața lui anterioară fiind înlăturate, restaurat la cumpătare şi moralitate şi la disciplina inocenței prin tristețea pocăinţei lui, deopotrivă se bucură şi dă mulțumiri, şi cu nerăbdarea entuziasmului unui tată, îl îmbrățișează pe cel restaurat, pe care el anterior l-a izgonit; cu cât mai mult face acel unul şi adevărat Tată, bun, milostiv, şi iubitor – da, El Însuși Bunătate şi Milă şi Iubire – se bucură de pocăința propriilor Lui fii! Nici nu amenință pedeapsa către cei care acum se pocăiesc, sau jelesc şi plâng, ci mai degrabă promite iertare şi clemență. De la care Domnul în Evanghelia îi numește pe cei care jelesc, binecuvântați; pentru că cel care jelește cheamă mila. [2495] Cel care este încăpățânat şi semeț îşi adună mânie împotriva lui însuși, şi pedeapsa judecății viitoare. Şi de aceea, preascump frate, noi am decis că aceia care nu se pocăiesc, nici nu dau dovadă de tristețe pentru păcatele lor cu toată inima lor, şi cu mărturisirea evidentă a lamentării lor, sunt de împiedicat absolut de la speranţa împărtăşaniei şi păcii dacă ei încep să implore pentru ei în mijlocul bolii şi primejdiei; pentru că nu este pocăinţă pentru păcat, ci avertizarea unei morți urgente, care îi conduce să ceară; şi el nu este vrednic de a primi mângâiere în moarte, cel care nu a reflectat că este pe punctul de a muri.
24. Totuşi, cu referire la caracterul lui Novațian, preascump frate, despre care ai dorit ca să ți se scrie informaţii cu privire la ce erezie a introdus el; să cunoşti că, în primul rând, noi nici măcar nu ar trebui să fim curioși cu privire la ceea ce învață el, atât timp cât el învață în afara limitei unității. Oricine ar fi el, şi orice ar fi el, el care nu este în Biserica lui Cristos nu este un creştin. Deşi se poate lăuda el însuși, şi să îşi anunțe filozofia sau elocvența lui cu cuvinte mărețe, totuşi cel care nu a menținut iubirea frățească sau unitatea clericală a pierdut chiar ce a avut anterior. În afară de cazul în care el ți se pare a fi un episcop, care – când un episcop a fost făcut în Biserică de şaisprezece [2496] co-episcopi – se străduiește prin mită să fie făcut un episcop preacurvar şi străin prin mâinile dezertorilor; şi deşi există o Biserică, împărțită de Cristos în toată lumea în mulți membri, şi de asemenea un episcopat răspândit printr-o multitudine armonioasă de mulți episcopi; [2497] în ciuda tradiţiei lui Dumnezeu, în ciuda unității combinate şi pretutindeni compactate a Bisericii Catolice, se străduiește să facă o biserică umană, şi îşi trimite noii săi apostoli prin foarte multe orașe, pentru ca să poată întemeia anumite noi fundații din propria lui funcție. Şi deşi deja au fost ordinați în fiecare oraș, şi în toate provinciile, episcopi vârstnici în ani, sănătoși în credinţă, dovediți în încercare, exilați în persecuţie, (acesta unul) îndrăznește să creeze peste aceștia alții şi episcopi falși: ca şi când el ar putea fie să hoinărească prin toată lumea cu persistența acestei noi strădanii a lui, fie să rupă în bucăți structura corpului ecleziastic, prin propagarea discordiei lui, fără a ști că schismaticii sunt totdeauna fierbinți la început, dar ei nu pot crește nici adăuga la ceea ce ei au început ilegal, ci eşuează imediat cu totul împreună cu imitația lor rea. Dar el nu poate deține episcopatul, chiar dacă ar fi fost anterior făcut episcop, de vreme ce el s-a rupt pe sine din corpul prietenilor săi episcopi, şi din unitatea Bisericii; de vreme ce apostolul sfătuiește că noi ar trebui să ne susținem reciproc unul pe altul, şi nu să se retragem din unitatea pe care Dumnezeu a rânduit-o, şi spune, „Îngăduindu-ne unul pe altul în dragoste, străduindu-ne să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii.” [2498] El atunci care nici nu menține unitatea Duhului nici legătura păcii, şi se separă pe sine de legătura morală a Bisericii, şi din adunarea preoților, nu poate avea nici puterea nici onoarea unui episcop, de vreme ce el a refuzat să susțină fie unitatea fie pacea episcopatului. [2499]
25. Apoi, mai mult, ce miros de aroganță este, ce uitare a umilinței şi delicateței, ce lăudăroșie a propriei lui aroganțe, încât oricine fie ar îndrăzni, fie ar gândi că el este capabil, să facă ceea ce Domnul nici măcar nu a acordat apostolilor; că el s-ar gândi că el poate discerne neghina de grâu, sau, ca şi cum i s-ar fi încredințat lui să poarte vânturătoarea şi să purifice aria, ar trebuie să separeu pleava de grâu; şi de vreme ce apostolul spune, „Dar într-o casă mare nu sunt doar vase de aur şi de argint, ci de asemenea şi de lemn şi de pământ,” [2500] ar trebui să gândească să aleagă vasele de aur şi de argint, să disprețuiască, să dea afară, şi să condamne vasel de lemn şi de lut; în timp ce vasele de lemn nu sunt arse decât în ziua Domnului prin flăcările arderii divine, şi vasele de lut sunt zdrobite doar de Cel căruia i se dă toiagul de fier.
26. Sau dacă el se numește pe sine un cercetător şi un judecător al inimii şi al rinichilor, lasă-l în toate cazurile să judece în mod egal. Şi deoarece el cunoaşte că este scris, „Iată, te-ai făcut sănătos; nu mai păcătui, ca nu cumva să ți se întâmple un lucru mai rău,” [2501] lasă-l să îi separeu pe cei necinstiți şi preacurvari care sunt de partea lui şi din compania lui, de vreme ce cazul unui preacurvar este deopotrivă cu mult mai grav şi mai rău decât acela unui care a luat un certificat, pentru că cel din urmă a păcătuit din necesitate, cel dintâi din liberă voință: cel din urmă, gândind că este suficient pentru el că nu a jertfit, a fost înșelat printr-o eroare; cel dintâi, un violator al legăturii matrimoniale a altuia, sau intrarea într-un bordel, într-un bazin şi în golful murdar al oamenilor obişnuiți, a murdărit prin impuritate detestabilă un trup sfinţit şi templul lui Dumnezeu, după cum spune apostolul: „Fiecare păcat pe care îl face un om este înafara trupului, dar cel care curvește păcătuiește împotriva trupului său.” [2502] Şi totuşi pentru acele persoane însele pocăința este oferită, şi speranţa de a plânge şi de a ispăși este lăsată, potrivit zicerii aceluiași apostol: „Mă tem ca nu cumva, când voi veni la voi, să plâng pe mulți din cei care deja au păcătuit, şi care nu s-au pocăit de necurăția, şi curvia, şi lascivitatea pe care ei au comis-o.” [2503]
27. Nici nu lăsa pe noii eretici să se lingușească în aceasta, că ei spun că ei nu comunică cu idolatrii; deşi printre ei care sunt deopotrivă persoane preacurvare şi fraudulente, care sunt ținuți vinovați de delictul de idolatrie, potrivit cu zicerea apostolului: „Căci cunoşteți cu înțelegere, că nici un desfrânat, nici o persoană necurată, nici om lacom, a cărui vină este cea de idolatrie, nu are vre-o moștenire în împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu.” [2504] Şi din nou: „Mortificați de aceea mădularele voastre care sunt pe pământ; îndepărtând curvia, necurăția, şi senzualitatea rea, şi lăcomia, care sunt slujirea idolilor: căci datorită acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu.” [2505] Căci după cum trupurile voastre sunt membre ale lui Cristos, şi noi sunt fiecare un templu al lui Dumnezeu, oricine violează templul lui Dumnezeu prin preacurvie, îl violează pe Dumnezeu; şi cel care, în comiterea păcatelor, face voia diavolului, slujește demonilor şi idolilor. Pentru că faptele rele nu vin de la Duhul Sfânt, ci din îndemnul adversarului, şi poftele născute din spiritul necurat îi constrânge pe oameni să acționeze împotriva lui Dumnezeu şi să îl asculte pe diavolul. Astfel se întâmplă că dacă ei spun că unul este poluat prin păcatul altuia, şi dacă ei argumentează, prin declaraţie solemnă şi categorică, că idolatria delicventului trece peste cel care nu este vinovat potrivit cuvântului lor; ei nu pot fi scuzați de delictul de idolatrie, de vreme ce dovada apostolică este evidentă că preacurvarii şi înșelătorii cu care ei comunică sunt idolatri. Dar pentru noi, potrivit cu credinţa noastră şi regula dată a predicării divine, agreăm principiul adevărului, că fiecare este ținut strâns de propriul lui păcat; nici că unul poate deveni vinovat pentru altul, de vreme ce Domnul ne avertizează mai înainte, spunând, „Dreptatea celui drept va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el.” [2506] Şi din nou: „Părinții nu vor muri pentru copii, şi copiii nu vor muri pentru părinți. Fiecare va muri în păcatul lui.” [2507] Citind şi observând aceasta, noi gândim cu siguranţă că nici unul nu este împiedicat de la rodul satisfacției, şi speranţa de pace, de vreme ce știm, potrivit cu credinţa Scripturilor divine, Dumnezeu Însuși fiind autorul lor, şi îndemnând în ele, deopotrivă că păcătoșii sunt aduși înapoi la pocăinţă, şi că iertarea şi mila nu sunt interzise pocăiților. [2508]
28. Şi oh, batjocura unei frățietăți înșelate! Oh, zadarnica decepție a jelitorilor mizerabili şi fără sens! Oh, ineficientă şi inutilă tradiție a instituției eretice! A îndemna la pocăința ispășirii, şi a înlătura vindecarea din ispăşire; a spune fraților noştri, „Jeliți şi vărsați lacrimi, şi gemeți zi şi noapte, şi munciți în mare măsură şi frecvent pentru ștergerea şi curățarea păcatului vostru; dar, după toate aceste lucruri, ar trebui să muriți în afara districtului Bisericii. Orice lucruri care sunt necesare pentru pace, să le faceți, dar nimic din acea pace pe care o căutați nu veți primi!” Cine nu ar pieri deodată? Cine nu ar cădea de la credinţă, chiar din disperare? Cine nu şi-ar întoarce mintea de la tot planul lamentării? Crezi că fermierul ar putea munci dacă ai spune, „Cultivă câmpul cu toată îndemânarea fermierului, perseverează cu sârguință în cultivarea lui; dar nu vei culege nici o recolta, nu vei presa strugurii, nu vei primi fructe din grădina cu măslini, nu vei culege mere din pomi;” sau dacă, îndemnând referitor la posesiunea şi folosirea corăbiilor, ai spune, „Cumpără, fratele meu, material din păduri excelente; întrețese chila cu stejarul cel mai puternic şi ales; trudește la cârmă, frânghii, pânze, încât corabia să fie construită şi potrivită; dar când ai făcut aceasta, niciodată nu vei zări rezultatul acțiunilor în călătoriile tale?”
29. Aceasta este pentru a închide şi a reteza calea de întristare şi de pocăinţă; astfel că în timp ce în toată Scriptura Domnul Dumnezeu mângâie pe toţi cei care se întorc la El şi se pocăiesc, pocăința în sine este înlăturată de duritatea şi cruzimea noastră, care taie roadele pocăinţei. Dar dacă noi găsim că nimeni nu ar trebui să fie împiedicat din a se pocăi, şi că pacea poate fi acordată de preoții Săi celor care imploră şi se roagă stăruitor pentru mila Domnului, întrucât El este milostiv şi iubitor, geamătul celor care jelesc este de primit, şi roada pocăinţei nu este negată celor care se mâhnesc. Şi pentru că îl locul celor plecați nu există nici o mărturisire, nici nu poate fi făcută o mărturisire acolo, [2509] cei care s-au pocăit din întreaga lor inimă, şi au cerut aceasta, trebuie să fie primiți în Biserică, şi să fie păstrați în ea pentru Domnul, care cu siguranţă va judeca, când El vine la Biserica Lui, pe cei pe care El îi găsește în cadrul ei. Dar apostații şi dezertorii, sau adversarii şi duşmanii, şi cei care pustiesc Biserica lui Cristos, nu pot, chiar dacă în afara Bisericii ei au fost junghiați pentru numele Său, potrivit apostolului, să fie admiși la pacea Bisericii, de vreme ce ei nici nu au păstrat unitatea Duhului nici pe cea a Bisericii.
30. Aceste câteva lucruri pentru prezent, dintre multe, preascump frate, am trecut peste ele atât de scurt precum am putut, pentru ca să pot prin ele deopotrivă să satisfac dorința ta, cât şi să pot să te pun în legătura mai mult şi mai îndeaproape cu societatea colegiului şi organismului nostru. [2510] Dar dacă ți se va ivi o oportunitate şi posibilitate să vii la noi, noi vom fi în stare să discutăm mai pe deplin împreună, şi să considerăm mai roditor şi mai pe larg lucrurile care alcătuiesc un acord folositor. Te invit, preascump frate, din toată inima, la revedere.
________________________________________
Note de subsol:
[2450] Oxford ed.: Ep. 55. a.d. 252.
[2451] Pentru ca el să îl poată influenţa spre aceasta, el povestește istoria întregii tulburări dintre Cornelius şi Novațian, şi explică faptul that Cornelius era un om excelent, şi ales în mod legitim; în timp ce Novațian era vinovat de multe delicte, şi a obținut o alegere ilegală.
[2452] [„Al nostru co-episcop,” – limbaj care reflectă ideea autorului despre împărtășania Catolică. Vezi al său Tratat despre Unitate; de asemenea p. 329.]
[2453] [Ideea lui este, că pentru a fi în părtășie cu întreaga Biserică, cineva trebuie să fie în părtășie cu propriul său episcop legal.]
[2454] Ep. 13. 2.
[2455] [Consiliul provincial, clar.]
[2456] Ep. 30. p. 310.
[2457] [Despre principiile unității Catolice expuse în Tratatul său.]
[2458] [Observaţi acest apel la Scriptură mereu, ca infailibilitate întronată, asigurând prezența Duhului de sfat.]
[2459] [Una din cele mai importante referințe la poziția adevărată a Eparhiei Romane. Elucidarea 9.]
[2460] [Novațian şi cei asemenea lui.]
[2461] [Despre moartea lui Fabian, vezi Efeseni 3. p. 281; suferințele lui Cornelius (deducție), p. 303; Decius, p. 299.]
[2462] [Despre moartea lui Fabian, vezi Efeseni 3. p. 281; suferințele lui Cornelius (deducție), p. 303; Decius, p. 299.]
[2463] [Nu printr-o simplă decizie, ci prin consimţământul „colegilor.”]
[2464] Opprimi.
[2465] [Iuda 22.]
[2466] [Episcopo tractante. Vezi traducerea Oxford, o notă valoroasă, p. 124; de asemenea Vincent, Common., cap. 28.]
[2467] [Ezechiel 34:4.]
[2468] 1 Corinteni 10:33; 11:1.
[2469] 1 Corinteni 9:22.
[2470] 1 Corinteni 12:26.
[2471] Coloseni 2:8.
[2472] Numeri 12:3.
[2473] Luca 6:36.
[2474] Matei 9:12.
[2475] [Compară Ciprian, în toate acestea, cu mai puţin rezonabilul său „stăpân” Tertulian.]
[2476] Apud inferos. Vezi Psalmul 6:5.
[2477] Proverbe 18:19 (versiunea veche).
[2478] Galateni 6:1, 2.
[2479] 1 Corinteni 10:12.
[2480] Romani 14:4.
[2481] 1 Ioan 2:1, 2.
[2482] Romani 5:8, 9.
[2483] [Eu rețin admirația pentru acest spirit iubitor al unuia de multe ori mustrat pentru expresiile sale puternice și convingerile ferme.]
[2484] Aceste cuvinte sunt citite felurit, „a fi purificat în mod divin,” sau „a fi purificat pentru o vreme lungă,” scil. „purgari divine,” sau „purgari diutine.” [Scriitorii cinstiți Catolici recunosc că aceasta nu se referă la purgatoriul lor; dar, ideea odată acceptată, poate fi citită în acest loc ca şi în 1 Corinteni 3:13. Vezi traducerea Oxford, p. 128.]
[2485] [Unitatea Bisericii Catolice, în viziunea lui, constă în această unitate de co-episcopi într-un episcopat, cu care fiecare creştin ar trebui să fie în comuniune prin episcopul său.]
[2486] [Independența episcopilor, şi intercomuniunea lor ca un episcopat, este teoria lui despre sacramentul nedivizat al Catolicității.]
[2487] Apocalipsa 2:5.
[2488] Tob. 4. 10.
[2489] Apocalipsa 2:20-22.
[2490] Luca 15:7.
[2491] Înțelepciunea. 1. 13.
[2492] Ioel 2:12, 13.
[2493] Psalmul 89:32, 33.
[2494] Matei 7:9-11.
[2495] [Matei 5:4. O expoziție izbitoare. „Calitatea milei nu este forțată,” etc.]
[2496] [Canoanele primare cer consimţământul unei majorități din require the consent of a majority of comprovinciali, şi cel puţin trei pentru a ordina.]
[2497] [Una dintre multele concluzii aforistice ale teoriei Cipriene. Elucidarea 10.]
[2498] Efeseni 4:2, 3.
[2499] [„Corpul episcopilor săi prieteni,” ca mai sus.]
[2500] 2 Timotei 2:20.
[2501] Ioan 5:14.
[2502] 1 Corinteni 6:18.
[2503] 2 Corinteni 12:21.
[2504] Efeseni 5:5.
[2505] Coloseni 3:5, 6.
[2506] Ezechiel 18:20.
[2507] Deuteronom 24:26.
[2508] [„Nebunii fac din păcat o batjocură.” Dar ce reflecții serioase sunt inspirate de disciplina solemnă a creştinismului primar! Mila este mărită, într-adevăr, dar iertarea şi pacea sunt făcute vrednice pentru a se lupta pentru ele. Pocăinţa este făcută o realitate, şi nu auzim nimic despre penitențele mecanice şi despre dezlegări de păcate.]
[2509] [El nu a auzit niciodată de indulgențe şi mese pentru morți, nici de iertarea purgatorială. Vezi p. 332, nota 7.]
[2510] [Spre unitatea episcopatului nostru comun. Observaţi aceasta; căci, dacă el şi-ar fi imaginat că Cornelius ar fi fost un „Papă,” el trebuia să fi spus, „spre unitatea cu adevăratul pontif, împotriva căruia Novațian s-a răzvrătit, şi s-a făcut pe sine un anti-papă.”]
