CUPRINS:
1. INTRODUCERE
2. ISUS PROVINE DIN TRADIȚIA IUDAICĂ
3. ISUS EVREUL
4. MANUSCRISELE DE LA MAREA MOARTĂ
5. PAVEL: CREAREA UNUI IUDAISM PENTRU GENTILI
6. TORA EVANGHELIEI DUPĂ MATEI
7. CĂTRE IOAN, CRISTOLOGIA, DUMNEZEUL ÎNTRUPAT ȘI ANTISEMITISMUL CREȘTIN
8. DESPĂRȚIREA DRUMULUI ȘI CALEA PE CARE NU SE MERGE NICIODATĂ
9. CONCLUZIA
BIBLIOGRAFIE
A. Introducere
Am fost născut și am crescut în vecinătatea Brooklyn-ului, o zonă numită Williamsburg, un ghetto al evreilor ortodocși populat inițial cu supraviețuitori ai Holocaustului. Am urmat cursurile școlii parohiale iudaice, după școala elementară și liceu, apoi Universitatea Yeshiva. A nutri speranțe că aș putea intra în cadrul Bisericii era considerat un lucru aproape vecin cu blasfemia. Când aveam aproximativ zece ani, menajera noastră Hadie, o protestantă de culoare, a murit. Soțul ei era preot protestant, mi-l amintesc mereu îmbrăcat într-un costum gri închis, cu ziarul New York Times sub braț. Ei au fost singurii creștini ai copilăriei mele de care îmi pot aminti. Mama l-a anunțat atunci pe tata că trebuie să mergem la biserică, pentru funeralii. Tatăl meu, o figură binecunoscută a ortodoxiei iudaice, a refuzat spunând: „Nu voi intra într-o biserică”. Cred că tata credea că va fi lovit fulgerător de Dumnezeu și va cădea mort, dacă ar fi intrat într-o biserică. Mama, care avea de furcă mai tot timpul cu tatăl meu, i-a replicat: „ea ne-a crescut copiii și noi nu mergem la înmormântarea ei?” Au mers până la urmă la funeralii și mama chiar mi-a dat voie, ca fiu mai mare, să îi însoțesc. Am învățat multe din această întâmplare.
Ca absolvent al Universității Oxford în 1970, am decis să vizitez Biserica Anglicană în ajunul creștin. Am fost uluit de cât de asemănătoare mi s-au părut slujbele cu cele iudaice. Am descoperit un curs despre Talmud la Oxford. Am presupus, în mod naiv, că profesorul va fi un rabin; de fapt, era un prelat anglican. Nu doar că am fost mirat – fiind crescut într-un ghetto evreiesc, presupuneam că doar evreii învățau Talmudul – am fost și furios. De ce citea un cleric ne-evreu cărțile noastre? În 1984, după ce am vizitat Auschwitz, am intrat într-o biserică ortodoxă din București și am fost iarăși uluit de asemănarea cu o slujbă dintr-o sinagogă iudaică. La acea dată, cunoștințele mele despre creștinism erau aproape nule. Anul următor am găsit un fost preot iezuit de la Universitatea Yale, care a fost de acord să mă învețe despre Biblia creștină.
În perioada mea de aprofundare a Bibliei creștine, în lumea creștină a survenit o transformare radicală. Papa Ioan al XXIII-lea a declarat, în 1969, că nu evreii l-au omorât pe Isus. Chiar la Nunțiul papal de la Paris, Papa Ioan al XXIII-lea și apoi cardinalul Rancalli, după ce au văzut fotografii ale cadavrelor evreilor de la Auschwitz, de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, au exclamat: „acesta este Trupul lui Hristos”. La începutul anilor ’80, papa Ioan Paul al II-lea i-a denumit pe evrei „Poporul Legământului” și a vizitat Sinagoga Evreiască din Roma pentru a-i întâlni pe „frații lui mai bătrâni”, așa cum i-a numit. Biserica Catolică nu va mai face prozelitism printre evrei, iar asta nu doar din cauza stânjenelii resimțite de la Holocaust, ci – mai important – pentru că ideologia s-a schimbat într-adevăr. Dumnezeu a scris (cel puțin) două legăminte. Dumnezeu nu s-a schimbat, catolicii da. Nu toți catolicii au acceptat încă acea transformare, însă biserica cu siguranță că a adoptat această apropiere.
Unele figuri elevate din lumea catolică au mers chiar mai departe. Profesorul Didier Pollefeyt de la Universitatea Catolică din Leuven (cea mai veche universitate catolică cu continuitate din lume) și-a afirmat opinia la catedrala Notre Dame în octombrie 1996 după cum urmează:
„Felul în care Isus va veni ca Hristos și Mântuitor al lumii va depinde de felul în care creștinii Îl reprezintă pe El în prezent. Când creștinii nu sunt capabili să aducă izbăvirea Sa în lumea de azi, în special în relația cu poporul evreu, mă tem că la sfârșitul timpurilor, ei nu vor întâlni un Mesia triumfător, ci așa cum îmi place mie să spun, un „Mesia înlăcrimat”, un Mesia lăcrimând pentru rănile și nedreptățile pricinuite de creștini, îndeosebi cele făcute chiar poporului Său. Iar apoi s-ar putea ca nu creștinii, cu percepțiile lor mesianice triumfătoare, ci evreii să fie cei capabili să recunoască mai întâi pe Mesia ca Mântuitor al lumii”.
La o slujbă dinaintea Crăciunului în anul 2001, părintele dr. Reimund Beiringer, și el de la Universitatea Catolică din Leuven, și-a început predica cu următoarele remarci introductive: „Când Isus se întoarce, va fi circumcis, El nu va mai putea sta la masă acasă la mine, deoarece nu este kosher, ci va privi la biserica Sa și îl va întreba pe rabin unde poate găsi o sinagogă”. Aceste afirmații remarcabile confirmă faptul că Isus Evreul continuă să accepte simbolul iudaismului – circumcizia – mâncând kosher, El continuă să respecte legea rituală iudaică și asistând la sinagogă, El își menține personalitatea iudaică. Acest lucru întruchipează totala antiteză cu teologia Respingerii. Părintele Reimund mi-a cerut personal să asist la slujba din biserica sa și m-a arătat ca pe o persoană pe care Isus o va întreba de sinagogă și în casa cui ar putea mânca.
Ca rezultat al eforturilor concertate ale multor scolastici ai Vaticanului, s-a declarat (pe 17 ianuarie 2002) că „Așteptarea evreiască a lui Mesia nu este în van… Diferența constă în faptul că pentru noi, cel care va veni va avea aceleași caracteristici ca acel Isus care deja a venit” (Cardinalul Ratzinger, Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței).
B. Țelurile acestei cărți:
Ele survin pentru sublinierea tezelor primei mele cărți, „Messengers of God: A Theological and Psychological Perspective” („Mesagerii lui Dumnezeu: o perspectivă teologică și psihologică”): adică un comentariu asupra Bibliei ebraice, anume că fiecare mesager al lui Dumnezeu prin prisma firii și sorginții sale a exteriorizat chemarea lui Dumnezeu într-o manieră unică și personală.
O mare parte din Biblia ebraică este compusă ca și cum ar fi autobiografie; Samuel, Ieremia și Ezechiel par să își relateze propriile povestiri. Sunt autobiografiile Adevăr și nimic altceva în afară de Adevăr? Un autobiograf alege selectiv ceea ce vrea să consemneze. Am învățat de la Freud că ceea ce alegem pentru consemnare poate fi de mai mică importanță decât ceea ce „uităm”. (Autorul este pe deplin conștient de multele conflicte privind autorii Bibliei. Interesul meu este comentarea textului, indiferent de identitatea autorului – presupunând că ea ar putea fi vreodată știută cu certitudine. În lumina enormei influențe a textelor (deopotrivă la Biblia ebraică și la cea creștină), comentariul în sine merită efortul. Mulți scolastici se interesează nemijlocit în privința chestiunii autorului).
Atât suferința lui Ieremia, cât și cea a lui Iov par prea veridice ca să nu fie adevărate; să fie oare povestea lui Ezechiel prea revoltătoare pentru a fi adevărată, sau prea revoltătoare pentru a nu fi adevărată? I-ar cere Dumnezeu cu adevărat profetului Său Osea să se căsătorească cu o prostituată și o adulteră? Maimonides a avut de înfruntat acea realitate. Ironia negativă subtilă din povestea lui Samuel pare mai mult biografică, decât autobiografică. Geneza pare scrisă de un povestitor-istoric cu o mare cunoaștere a personajelor pe care le înfățișează.
Ieremia și Ezechiel au fost ambii născuți ca preoți și apoi au primit harul lui Dumnezeu de a fi profeți. Născuți în același deceniu, cu puțin timp înainte de distrugerea Primului Templu. Ieremia a rămas în Ierusalim după distrugerea Templului. El a pomenit despre distrugător, Nabuccodonosor, ca despre un slujitor al lui Dumnezeu și a atribuit distrugerea moralmente evreilor, îndeosebi preoților, pentru comportamentul lor etic necuvenit. Ezechiel , cu câțiva ani mai tânăr decât Ieremia, a fost exilat în Babilon; el i-a învinuit pe evrei pentru comportamentul lor disonant cu ritualurile și a zugrăvit istoria evreiască în nuanțe chiar mai sumbre decât Ieremia. Pentru Ezechiel, construirea unui Nou Templu cu ajutorul unei figuri mesianice davidiene (un „nasi”) era singura soluție. Conduita rituală a cultului iudaic necesita un Templu. Ezechiel părea mai îngrijorat de poziția sa ca preot (pentru care se născuse) decât de profet (care îi era un har de la Dumnezeu). Pentru Ieremia, a trăi moral ca persoană chiar și în exilul din Babilon era un lucru superior față de a trăi imoral cu un Templu în Ierusalim. Ieremia a suferit mult ca profet, în parte pentru că a respins poziția de preot. Poate fi comparată poziția lui cu cea a lui Isus?
Biblia creștină este destul de diferită; cinci autori importanți scriu despre Isus: autorii ministeriatului public al lui Isus sunt trei autori sinoptici (Marcu, Matei și Luca) care scriu conform unei tradiții orale asemănătoare, Ioan fiind emanat dintr-o tradiție care diferă semnificativ în aspecte importante. Pavel, prin intermediul epistolelor sale și Luca în Faptele Apostolilor nu comentează pe marginea ministeriatului public al lui Isus, ci pe convertirea lui Pavel în a crede în Isus și a propaga crezul lui în rândul păgânilor, dar și a evreilor. Nici unul dintre acești autori nu l-au cunoscut personal pe Isus.
Se cunosc foarte puține despre viețile lui Marcu, Matei, Luca și Ioan sau despre comunitățile lor. Nu există un consens în privința locului lor natal, dacă erau evrei sau gentili; pare improbabil ca vreunul din ei să fi vorbit aramaică sau ebraică, limba lui Isus și a discipolilor săi. Marcu, Luca și Ioan și comunitățile lor par a fi, după scrierile lor, „identificați ca fiind gentili” [ne-evrei], în vreme ce Matei pare mai degrabă „identificat ca evreu”. Toți, posibil inclusiv Pavel, au citit Biblia în traducerea ei grecească – Septuaginta. Cei care îi ascultau erau îndeobște evrei și ne-evrei vorbitori de greacă. În timpul în care au fost scrise (70 – 110 d.Hr.) Evangheliile deja nu mai reușeau să convingă pe majoritatea evreilor de statutul mesianic al lui Isus. Motivul principal al acestui fapt era că un Mesia iudaic trebuia să fie viu pentru a-și îndeplini misiunea.
Majoritatea informației biografice despre Pavel provine de la companionul său, Luca. Luca este cel care ne-a spus că Pavel a fost învățăcel al lui Gamaliel; Pavel ne spune că a fost „un evreu din evrei” (Fil. 3-4), dar nu îl menționează pe Gamaliel. Când Pavel ne relatează despre viața sa ca persecutor (Gal. 1:13-14), el nu pomenește Ierusalimul, așa cum ne-am fi așteptat. Luca ne spune că el a mers la Ierusalim imediat după ce a primit harul de convertire. Pavel ne spune că el plecase din Damasc în Arabia pentru câțiva ani, iar apoi iar în Damasc și apoi în Ierusalim. Când Pavel ne relatează despre întâlnirea în Ierusalim cu Iacob și Petru, în Epistola către Galateni, este o poveste diferită de cea a lui Luca, din capitolul 15 al Faptelor Apostolilor.
Nici o teologie comună nu este împărtășită de cei cinci autori; nici nu au vreo teologie iudaică la un nivel de numitor comun.
Isus este menționat de fiecare dintre acești autori, dar semnalările lor despre Isus par să se contrazică reciproc. Matei arată că Isus a spus „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.” (Mat. 5:17). Iacob, fratele lui Isus și, se pare, căpetenia credincioșilor în Isus, credea într-o continuitate a legii iudaice (Faptele 21:20-26). Pavel respinge legea Tora și o pune în contrast cu „Legea lui Hristos”, aparent bazându-se pe credință (1 Cor. 9:20-21), în timp ce Ioan îl arată pe Isus ca respingându-și propriul popor și propria cultură iudaică, înlocuind totul cu cristologia.
Putem ști cu adevărat ce a spus Isus? (1)
Putem ști cine a fost Isus – pentru El însuși, pentru alții, în timpul vieții și în secolele de după moartea Sa?
Cum îl văd pe Isus cititorii secolului al XXI-lea?
Autorul crede că Isus a emanat din diferitele curente ale tradiției evreiești. Chiar și moarta Sa a avut la bază un anumit curent de gândire evreiesc. Motivele din Evanghelia lui Ioan pentru moartea lui Isus diferă semnificativ de cele din Evangheliile sinoptice. Nu este o Evanghelie fără de legea lui Hristos, nici o amenințare a Sa la sacrificiul biblic cerut pentru mântuire, ci așa cum a afirmat Marele Preot, „”Dacă-L lăsăm așa, toți vor crede în El, și vor veni Romanii și ne vor nimici și locul nostru și neamul.” Unul din ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela, le-a zis: “Voi nu știți nimic; oare nu vă gândiți că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, și să nu piară tot neamul?” (Ioan 11:48-50). Moartea lui Isus era descrisă de Caiafa ca moartea unui martir; moartea Sa va salva nația! Lăsând în seama romanilor acțiunile legate de rebeli și insurecție și „Regele iudeilor”, Caiafa a procedat bineînțeles corect. Patruzeci de ani mai târziu, chiar asta s-a întâmplat. Prezicerea lui Isus despre moartea Sa cauzată de romani pentru îndemn la răscoală a fost o anticipare exactă a celor ce urmau să se întâmple. El a înțeles cum romanii vor percepe greșit conceptul Său de „Împărăție a lui Dumnezeu”. Orice predicator apocaliptic face, prin definiție, declarații deopotrivă religioase și politice. Este de înțeles că romanii erau ostili oricărei predici carismatice despre o „împărăție a lui Dumnezeu”. Ei o puteau vedea doar ca pe o altă împărăție pământeană, în opoziție cu Imperiul Roman. Așa cum observa Fredriksen, „crucificarea [acestui fel de oameni] ar fi un răspuns prudent al romanilor” dat prin politica lor de intoleranță la ceea ce ei percepeau ca rebeliune. (2)
Și teologia lui Pavel izvora din tradiția iudaică, dar a inclus mai mult din tradiția elenă. Isus și Pavel e posibil să fi fost influențați amândoi de comunitatea legată de manuscrisul de la Marea Moartă. Isus expus în fața propriilor Săi compatrioți evrei, învățându-i forma Sa personală de iubire, pietate și despre Împărăția lui Dumnezeu. Pavel și scriitorii Evangheliei au apărut pentru a-i învăța pe gentili (ne-evrei) versiunea lor despre tradiția iudaică. Gentilii, oricum, aveau nevoie de un alt fel de identificare decât iudeii, astfel că „despărțirea drumurilor” a fost inevitabilă.
Celălalt curent major din gândirea creștină provine din Evanghelia lui Ioan. Această evanghelie diferă radical de evangheliile sinoptice. În termeni cristologici, ea este mai apropiată de teologia lui Pavel. Ambele pun accentul nu pe Isus cel istoric, ci pe moartea lui Isus. În epistolele paveliene nu se face vreodată menționarea lui Isus cel istoric. În evanghelia lui Ioan, David Granskou a subliniat faptul că în nouăsprezece din cele douăzeci și unu de capitole este menționată moartea lui Isus (doar cap. 4 și 9 fac excepție). (3) Ioan respinge noțiunea de Dumnezeu al lui Israel din teologia evangheliei în legătură cu dumnezeirea lui Isus. Francis Watson sugerează că deopotrivă Pavel și Ioan (ca și Coranul) creează „o ideologie care legitimează separarea de societatea evreiască”. (4)
C. Atitudinile iudaică și creștină una față de cealaltă
Ceea ce a început la câteva decenii după moartea lui Isus Evreul a fost „învățătura disprețului”, care a continuat pentru aproape două milenii și a culminat în Shoah (Holocaust). Ioan al XXIII-lea și consiliul Vatican II au consemnat o remarcabilă reconciliere în teologia creștină. Ioan Paul al II-lea a reliefat intens această schimbare fiind primul Episcop al Romei care a vizitat o sinagogă. El a stabilit relații diplomatice între Vatican și statul Israel și a denunțat antisemitismul.
Mai mult, declarația recentă a Vaticanului – „Ne amintim” – vorbește despre Shoah (în ebraică) ca despre o „tragedie indescriptibilă” și una „care nu poate fi vreodată uitată”. Declarația se referă la „legăturile foarte strânse de înrudire spirituală cu poporul evreu” și la „reamintirea nedreptăților din trecut”.
Istoria evreiască s-a schimbat radical ca urmare a Shoah-ului și a înființării statului Israel. Totuși, încă nu este limpede cum se va ajusta teologia iudaică la aceste schimbări istorice.
Mulți evrei și-au schimbat punctul de vedere asupra creștinătății ca rezultat al reacției creștine la Shoah. Aceasta este o reacție la Tshuva creștină – căință. Mulți evrei, însă, îndeosebi descendenți ai Shoah-ului și ai evreimii est-europene au dificultăți în a accepta această Tshuva sau de a face actul iertării. Însă acceptarea Tshuva necesită iertare și este o chestiune filosofică și teologică complicată.
Ceea ce le este mai puțin cunoscut evreilor și creștinilor este că multe figuri evreiești importante nu au fost niciodată anticreștine, chiar dacă au luptat împotriva antisemitismului.
Maimonides, marele gânditor și maestru Halakhic evreu a afirmat: „Ei [creștinii] nu vor găsi în Tora lor [Biblia creștină] nimic care să fie în conflict cu Tora noastră”. (5) El a încurajat dialogul cu creștinii, ca și pe cel cu musulmanii. Școala tosafiștilor (comentatori talmudici ai secolelor XII și XIII) și îndeosebi rabinul Jacob Tam (nepot al lui Rashi, cel mai bine cotat comentator al timpurilor medievale) au stabilit că conceptul de Treime nu era idolatru dacă era practicat de creștini, dar ar fi fost astfel dacă era practicat de evrei. (6) Rabinul Jacob Tam a stabilit și că Petru a fost un evreu devotat care a scris faimoasa rugăciune de Shabbat și pentru sărbătorile „Nishmat”. (7) Un comentator talmudic evreu al sec. al XVIII-lea, rabinul Jacob Emden (1697-1776) a afirmat că „Isus nu a intenționat niciodată să desființeze iudaismul, ci doar să înființeze o nouă religie pentru gentili, bazată pe poruncile Noahide.” (8). El mai apoi a elaborat că „ele [creștinismul și islamul] sunt pentru numele Cerului, pentru a face cucernicia viabilă în rândul tuturor națiunilor, pentru a vorbi de El în locuri îndepărtate; ei au acceptat astfel toate poruncile noahide.” (9) Un comentator iudeu ortodox al secolului al XIX-lea, rabinul Samuel Hirsch nota: „Pentru ca puterea lui Isus întru nădejde și măreția sufletului să nu se încheie odată cu moartea Sa, Dumnezeu a răsădit în grupul adepților Săi ideea de ridicare din morți și de viață continuată. El continuă să trăiască în toți cei care vor să fie cu adevărat evrei”. (10)
În pofida acestor figuri de vază ale curentului principal ideologic, aceste concepte nu au fost niciodată integrate în atitudinile principale iudaice față de creștinism.
D. Concluzii
Isus a aparținut unei culturi iudaice; creștinii nu; cum s-a întâmplat așa? Astfel, identitatea creștină poate fi definită după cum urmează:
Isus este „zămislit de Tatăl… din fecioara Maria, mama lui Dumnezeu, în privința omenescului Lui: unul și același Hristos, Fiu, Domn, singurul zămislit, cunoscut în două firi… unul și același Fiu și singurul Dumnezeu născut, Cuvânt, Domn, Isus Hristos… și însuși Isus Hristos ne-a dat îndrumări în privința Lui” ( Credința Bisericii Creștine, definită la Conciliul din Calcedonia – 451 d. Hr.). Această declarație de credință este chiar distantă față de cea a lui Isus Evreul din Nazaret. Faptul că Isus se vedea pe sine ca îndeobște hărăzit precum Enoh, Moise sau Ilie, este aproape la fel de sigur așa cum au făcut-o ulterior și evreii Ari (Isaac Luria și Ball Shem Tov), dar este îndoielnic faptul că El nu l-ar fi considerat pe Iosif drept tată biologic (Al cui ADN era al Său?).
Isus s-a născut, a trăit și a murit ca evreu al tradiției. Maniera morții sale – crucificarea – era obișnuită în rândul poporului evreu ocupat de Imperiul Roman. Pontus Pilat, așa cum ne spune Iosefus, era un guvernator deosebit de crud.
Creștinismul nu a izvorât din moartea prin crucificare a lui Isus. Creștinismul a început cu vederea învierii Sale de către câțiva oameni, îndeosebi Pavel, căruia i s-a spus atunci să fie Apostol al neamurilor gentile. Pavel a făcut două schimbări importante față de discipolii evrei ai lui Isus: una, că a adăugat la „mișcarea Isus” gentili care, în decursul unui secol, au devenit majoritari în această mișcare. A doua, el a început schimbarea de la Isus, evreul din Nazaret, prin a-L numi „așteptatul Hristos Isus”, Trimis al lui Dumnezeu.
Ulterior, evanghelistul Ioan, scriind la o jumătate de secol după Pavel, l-a proclamat ca Întruparea „supra-celestă” a lui Dumnezeu. Isus cel istoric nu ar fi putut niciodată să înțeleagă teologia lui Ioan.
Această evanghelie Îl face pe Isus egalul lui Dumnezeu. „Eu și Tatăl suntem una” (Ioan 10:30). În această Evanghelie, „dumnezeirea și întruparea lui Isus sunt proclamate fără echivoc”. (11) Pentru Ioan, adepții gentili ai lui Isus erau net superiori evreilor. „Voi [evreii] aveți de tată pe diavolul; și vreți să împliniți poftele tatălui vostru.” (Ioan 8:44). În schimb, crudul Pontius Pilat care l-a crucificat pe Isus, Pilat este înfățișat ca un personaj grav, care stă în expectativă. Evreii, care de câteva ori l-au amenințat pe Isus, potrivit acestei Evanghelii, s-au decis, până la urmă. P.M. Casey a scris că autorul Evangheliei lui Ioan a creat o „înfățișare înșelătoare a lui Isus… Îl face divin și infailibil și că îi condamnă pe evrei, cărora Isus cel istoric le-a cuvântat și dintre care și-a ales discipolii, apostolii și susținătorii. Nu putem crede. La modul rezonabil, în toate rezultatele acelui proces de desfășurare a lucrurilor.” (12) Această perspectivă ar fi de neconceput pentru Isus cel istoric și pentru autorii sinoptici.
1 Funk, R.W., Hoover, R.W. eds., The Five Gospels: The Search for the Authentic Words of Jesus, Translated and Commentary (Macmillan, N.Y., 1993).
2 Fredriksen, Paula, From Jesus To Christ, (Yale University Press, New Haven, 1988) pg. 125.
3 Richardson, Peter, and Granskou, David, Anti-Judaism in Early Christianity, (Wilfrid Laurier University Press, 1986) pg. 209-211.
4 Watson, Francis, Paul, Judaism and the Gentiles, (Cambridge University Press, Cambridge, 1986) pg. 40-48.
5 Quoted in Harvey Falk, Jesus The Pharisee, (Paulist Press, N.Y., 1985) pg. 4.
6 Falk, pg. 34.
7 Falk, pg. 34.
8 Falk, pg. 4.
9 Falk, pg. 15.
10 Lapide, Pinchas, The Resurrection of Jesus, (SPCK, London, 1983) pg. 137.
11 Casey, P.M., From Jewish Prophet to Gentile God, (James Clarke, Cambridge, 1991) .pg. 23.
2. ISUS PROVINE DIN TRADIȚIA IUDAICĂ
Introducere
Cu ceva mai mult de trei mii de ani în urmă, regele David cucerea Ierusalimul, extindea Israelul din Sinai până spre Siria centrală și unifica poporul evreu. Pentru aceste lucruri, el a căpătat un statut mesianic. Cu un mileniu mai târziu, de la acea dată, s-a născut un copil. El a fost numit Yehoshua (un nume iudeu foarte răspândit), fiu al lui Iosif și al Mariei, probabil în Nazaret, un mic oraș nordic în ceea ce a fost cândva parte a Regatului Israel. După ceva mai mult de treizeci de ani, omul cunoscut în istorie după numele său grecesc – Isus, a fost crucificat, o formă de execuție torționară, îndeobște rezervată rebelilor. Isus a fost născut ca evreu, a trăit ca evreu și a murit ca un evreu. De fapt, cele patru Evanghelii ne spun că el a murit ca și „Rege al iudeilor”. El a devenit figura mesianică cea mai cunoscută a istoriei, rezultând după moartea Sa și întemeierea creștinismului.
În pofida sau poate din cauza faptului că creștinismul a început ca sectă iudaică, istoria antisemitismului creștin a fost o tragedie de familie. Creștinii nu ar putea exista fără iudaism. Înainte ca Isus să apară ca Domn creștin, El a fost un frate iudeu.
Abia în 1963, nu mai devreme, episcopul Romei, papa Ioan al XXIII-lea a afirmat faptul că strămoșii săi, romanii, l-au executat pe Isus. Și până la papa Ioan Paul al II-lea, nici un episcop al Romei nu a afirmat (pentru creștini) faptul că legământul iudaic al lui Dumnezeu a rămas valabil. În decursul acestor aproape două mii de ani, dacă Isus a avut rude – nepoți, nepoate sau veri – ei ar fi putut fi omorâți în Shoah, Holocaustul, dacă nu și mai înainte, în timpul cruciadelor sau a Inchiziției, de oameni care se numeau creștini.
În timpul vieții lui Isus, au existat multe secte acceptate de iudaism. Acestea includeau pe esenieni, o grupare monastică radicală și apocaliptică care respingea Templul existent și pe preoții acestuia, pe saduchei, care respingeau ceea ce fariseii hilleliți considerau a fi crezurile de temelie ale iudaismului – lumea care va fi să fie și învierea celor răposați, preoții care au respins Cartea Profeților, acceptând doar Tora – în același fel ca și samaritenii, farisei Shammai care erau fanatici în ceea ce privește legea și politica, fanaticii mesianici, eleniștii, romaniștii și alții. Așadar, de ce existau credincioși pentru care statutul mesianic al lui Isus nu era acceptabil? Ei păreau a fi anti-Templu, anti-preoți (precum Ieremia în timpurile vechi) și fanatici religioși și apocaliptici precum esenienii și habotnici precum hilleliții.
Este imposibil să Îl înțelegi pe Isus – de unde a venit și unde se crede că s-a dus – fără a înțelege acest fundal foarte complicat, consemnat inițial în textele ebraice și aramaice. Așa cum David Flusser a spus, în prefața cărții sale despre Isus, „fără o îndelungă muncă de pregătire asupra credinței iudaice contemporane, învățătura lui Isus ar fi de neconceput”. (1) Pe de altă parte, în cazul multor creștini și multor exprimări ale hristologiei, cineva nu și-ar putea da seama că Isus a fost evreu.
Cu circa 150 de ani înainte de nașterea lui Isus, a început al doilea regat evreiesc – un regat elenistic, cunoscut în istorie ca Regatul Hasmoneum. Acest regat combina o sinteză de gândire iudaică și greacă. Mulți evrei s-au răsculat împotriva acestui regat elenistic și au scris o serie de tomuri ebraice cunoscute ca Pseudapigrapha, în care se dezvolta ideea unui Mesia escatologic (al sfârșitului timpurilor).
Cu cincizeci de ani înaintea nașterii lui Isus, romanii cucereau ținutul Israelului și puneau capăt acestui al doilea regat evreiesc. Autorul Psalmilor lui Solomon a reflectat la distrugerea acestui regat de către romani și a scris despre un Mesia Restaurator (unul care, ca și David, va cuceri și restaura Regatul evreiesc și centrul acestuia la Ierusalim) combinat cu unul escatologic. 85 de ani mai târziu, Isus a fost crucificat de romani. Patruzeci de ani mai târziu, câțiva adepți ai lui Mesia Restauratorul, cunoscuți în istorie ca zeloți, au condus o rebeliune împotriva puterii romane („Marea revoltă”) și Templul Iudaic a fost distrus. Saducheii (aristocrația preoțească), cei mai mulți din zeloți, cei din aria Qumran și alți evrei sectari au fost nimiciți. În decursul unei generații, o omogenitate teologică s-a stabilit în rândurile evreilor – iudaismul rabinic. Peste alți șaizeci și cinci de ani, o altă rebeliune s-a iscat, condusă de un alt zelot al acelui Mesia Restaurator – Bar Kokhba – iar această revoltă a fost chiar mai distructivă pentru evrei decât „Marea revoltă”. Posibil ca până la un milion de evrei să fi murit și evreii au fost exilați din Ierusalim și Iudeea.
Talmudul are o expresie „grăbirea Sfârșitului”. Asta înseamnă a-I forța mâna lui Dumnezeu să Îl aducă pe Mesia – și Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ. Iudaismul și-a asumat și își asumă câteva idei în legătură cu Mesia care va să vină – vom discuta mai târziu despre ce exprimă evreii prin noțiunea de Mesia. O idee despre venirea Sa, în Talmud, este că dacă fiecare evreu își va aminti să se supună poruncii de a ține Sabatul. Ca alternativă și paradox ar fi ideea ca nici un evreu să nu țină socoteală de a se supune poruncii pentru Sabat. A treia idee este alegerea pe care El o face în mintea Sa impenetrabilă. Cine crede că El va veni de Tisha B’Av – ziua comemorării distrugerii ambelor Temple, crede în aspectul unui Mesia naționalist. O altă dată este prima zi de Tishra, ziua de naștere a omenirii create de Dumnezeu, astfel având în discuție un Mesia universal.
Zeloții din Marele Război și cei din rebeliunea Bar Kokhba au încercat să „forțeze Sfârșitul”. Așteptarea lor era eliberarea politică. Isus a încercat aducerea Împărăției Cerurilor. El se poate că a avut un motiv diferit – escatologic vorbind – față de zeloți, dar cu toții au avut în gând același scop. Însă pentru evreii de acum 2.000 de ani, libertatea politică era un ideal religios. Nu exista separația între stat și biserică. Erau cu toții activiști pentru Împărăția lui Dumnezeu – iar unii ca adepții lui Iuda Galileanul și descendenții săi au ales calea violenței, pe când alții – precum Isus – nu au făcut-o.
Zeloții au eșuat clar. Și Isus la fel, în opinia evreilor, realitatea concretă neschimbându-se semnificativ. Pavel și evangheliștii au privit crucificarea și învierea Lui ca pe începutul Împărăției lui Dumnezeu, văzând astfel o realitate diferită și spirituală.
La vreo cincisprezece ani după moartea lui Isus, un evreu pe nume Saul (redenumit Pavel) din Tarsus (care nu l-a întâlnit pe Isus) a început scrierea unor epistole despre omul care a apărut pentru a fi Isus Hristos. Aceste epistole erau scrise inițial pentru gentilii din diverse părți, din vest și din est, ale Imperiului Roman. El propovăduia evanghelia unui Mesia iudeu și încerca convertirea gentililor păgâni la credința într-un singur Dumnezeu. Aceste 13 epistole alcătuiesc 25% din Biblia creștină. (2) În aceste scrisori, cele mai vechi documente pe care le avem despre Isus, termenul „Hristos” – grecescul pentru „Mesia” – apare de 316 ori. (3) Este folosit pentru a-L desemna pe Isus – nu ca termen general sau măcar ca titulatură, ci ca și cum ar fi substantiv propriu. Statutul mesianic al lui Isus nu a fost o problemă pentru Sf. Pavel. (4) Pavel, așa cum va nota într-o epistolă ulterioară, folosește și o titulatură diferită de cele ale evangheliilor sinoptice. El [Isus] nu este Mesia davidian, ci Mesia mântuitorul înviat.
Între anii 70-100 după Hristos au fost scrise cele patru evanghelii (Marcu, Matei, Luca și Ioan) și cartea Faptelor Apostolilor. Evangheliile descriu viața lui Isus – îndeosebi preoția Sa publică. Evangheliile se termină cu moartea lui Isus. Faptele Apostolilor continuă cu rolul lui Pavel. Aceste cinci cărți compun aproximativ 65% din Biblia creștină. Termenul „Hristos” este întrebuințat doar de 80 de ori în această secțiune – scrisă în majoritate după epistolele lui Pavel. Pentru acești autori, titulatura mesianică a lui Isus era o problemă. În Evangheliile sinoptice, titulatura preferată de Isus pentru Sine era cea de Fiu al Omului; ea a fost folosită de peste 60 de ori. (5) În Evanghelia lui Ioan, titulatura de Fiu al lui Dumnezeu este adăugată celei de Fiu al Omului. (Asta nu pentru a tăgădui folosirea titlului „Fiu al lui Dumnezeu” din evangheliile sinoptice – în cartea Marcu, versetul 1:1 el îl prezintă pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu – ci ca subliniere a importanței arătată inițial în Ioan).
Ce s-a schimbat? De ce nu a fost o problemă titulatura „Hristos” pentru Pavel, dar a fost pentru scriitorii evangheliilor? Evreii s-au răsculat iarăși împotriva puterii Romei, orașul Ierusalim și Templul au fost distruse. Marea speranță într-un Mesia restaurator a fost un eșec total. Doar rabinul Yochanan ben Zakkai, lider al taberei anti-zeloți, și studenții săi au scăpat fugind, cu permisiunea romană, pentru a merge la Yavne și a înființa iudaismul rabinic. Toate celelalte secte au pierit în cenușa Templului. Pentru iudei, ideea unui mesia restaurator a fost un eșec. Fiul lui David trebuia să îl doboare pe Goliat nu ca să piardă lupta contra forțelor malefice ale Romei. „Noi trăgeam nădejde că El este Acela, care va izbăvi pe Israel” (Luca 24:21). Majoritatea evreilor așteptau același lucru de la al lor Mesia. Știm asta de la revolta lui Bar Kokhba (132-135 după Hristos), când Bar Kokhba a fost declarat un Mesia de către marele rabin Akiva, până când a fost înfrânt de romani. Din perspectiva iudee, Isus este un Mesia „eșuat”, dar nu neapărat și un fals Mesia. Bar Kokhba nu este considerat un fals mesia, ci pur și simplu unul care a eșuat. Sabbatai Sevi, care a încercat în secolul al XVII-lea să schimbe iudaismul, a fost un fals mesia. Isus, în Evangheliile sinoptice și chiar în Evanghelia lui Ioan nu a respins iudaismul. El a afirmat că nu a venit pentru a schimba Tora. Conflictul Lui cu unii dintre farisei, așa cum vom vedea, este interpretarea unei Halakha, nu adevărul ei. El a fost un Reformator Profetic, în sensul în care la fel au fost și Isaia sau Ieremia. El a criticat comportamentul etic al evreilor unul față de celălalt la fel cum au făcut și cei doi menționați, spunându-le că evenimentele dezastruoase vor avea loc dacă nu se căiesc. Aidoma lor, El a fost mai puțin preocupat de cultul Templului.
Sf. Pavel, un evreu, a fost convins că Isus era Mesia cel escatologic. Scrisorile lui nu au ca subiect viața lui Isus, ci crucificarea și învierea lui Mesia. Evangheliile sinoptice, provenind din diferite tradiții orale despre iudei, îl menționează declinând starea statutului său mesianic. Trebuie amintit faptul evident că nu existau Evanghelii atunci când Pavel și-a scris epistolele.
Găsim în Evanghelii povestiri despre Isus aducând în discuție dacă el ar fi fost ca un „înțelept” sau „rabin” față de ceilalți înțelepți evrei sau rabini, denumiți farisei. Iar în Evanghelia lui Matei este limpede că Legea – Halakha în ebraică – este exprimarea voinței lui Dumnezeu. Legea lui Moise este încă în vigoare (Matei 23:3), dar învățătorul legii este Isus (Matei 23:8). În acest sens, precum Moise este pentru evrei „Învățătorul nostru”, așa și Isus este pentru creștini „Învățătorul nostru”. Așa cum descrie Matei, legea lui Isus este mai strictă decât a lui Moise. Dar nu legea fariseică este criticată, ci etica și ipocrizia personală a fariseilor. Așa cum a spus David Flusser în prefața cărții sale despre Isus, „fără o îndelungată pregătire privind credința iudaică contemporană, învățătura lui Isus ar fi de neimaginat”. (6).
Toate cele patru Evanghelii ne spun că Isus a fost un făcător de minuni. Isus a fost întrebat, de asemenea, și dacă este un profet sau este Profetul. Isus a murit ca „rege al evreilor” potrivit tuturor celor patru Evanghelii. Fiind un militant al Împărăției Cerurilor, El era prin definiție un potrivnic al Romei. Militanții din slujba Împărăției Cerurilor puteau fi și erau denumiți zeloți. Este demn de menționat ceea ce a afirmat binecunoscutul gânditor creștin E.P. Sanders despre faptul că „amestecul de titulaturi „Mesia” și „Fiu al lui Dumnezeu” cu capacitatea de a înfăptui miracole este unul creștin”, nu unul evreiesc. (7). Fiul lui Dumnezeu și făptuitorii de minuni le erau cunoscuți evreilor, dar nici unul din ei sau comunitatea nu îi considera mai mult decât oameni.
După moarte, Isus a devenit cunoscut ca „Mesia cel crucificat”. Acest lucru a fost probabil o influență de la „slujitorul care suferă” al lui Isaia și, poate, a capitolului patru din Ezechiel, acolo unde acel „fiu al omului” devine o răscumpărare a păcatelor neamului lui Israel. Sf. Pavel l-a văzut pe acest Mesia crucificat în cadrul unei probleme: „noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire, și pentru Neamuri o nebunie” (1 Corin. 1:23)
Astfel aflăm din Biblia creștină că Isus a primit o varietate largă de denumiri, titulaturi și roluri, după cum urmează:
I. Făptuitor de minuni
II. Profet
III. Înțelept
IV. Potrivnic al Romei – activ sau pasiv
V. Fiu al Omului
VI. Fiu al lui Dumnezeu
VII. Mesia restaurator sau Rege al evreilor
VIII. Mesia ceresc sau escatologic
IX. Mesia crucificat
Întrebarea care se pune în acest capitol este următoarea: este posibil ca un evreu prin naștere – după vremea creșterii și distrugerii regatului elenistic Hasmoneum, în timpul domniei opresive a Imperiului Roman și la scurtă vreme înainte de distrugerea celui de Al Doilea Templu și a nimicirii rebeliunii lui Bar Kokhba – care a trăit și a murit ca evreu să fi făcut toate aceste afirmații? Sau acei oameni care au scris despre El (unii evrei, alții gentili) într-un mediu evreiesc în decursul a sute de ani după moartea Sa să îl fi crezut ca având aceste concepții în gândire?
I. Făptuitor de minuni
Oamenii au crezut faptul că Isus a înfăptuit minuni. Evangheliile sinoptice ne spus despre capacitatea Lui de a înfăptui miracole și semne, lucru pentru care oamenii au și crezut că El este Mesia. „Iată că scot dracii, și săvârșesc vindecări astăzi și mâine, iar a treia zi voi isprăvi.” (Luca 13:32). Când Ioan Botezătorul l-a întrebat pe Isus (prin adepții lui) „ești tu cel care va să vină?”, Isus le spune discipolilor despre semne și vindecări. (Matei 11:3-5). (8)
Sunt făcătorii de minuni diferiți de alți oameni sfinți? Da, rareori ei sunt asociați cu vreo instituție anume; aproape întotdeauna sunt asociați cu cei sărmani. Religia făcătorilor de minuni și a vindecătorilor este adesea neoficială, neaprobată și uneori chiar subversivă față de religiile instituționale. Printre evrei, genul acesta de persoană este uneori denumită un „Baal Shem Tov”, un destoinic al timpurilor bune. Un Baal Shem Tov este un tămăduitor – un făcător de miracole sau minuni – așa cum a fost întemeietorul hasidismului modern [curent inovator al gândirii și vieții evreiești, nota trad.], care a trăit în secolul al optsprezecelea. El a fost numit BeSHT, un acronim al inițialelor. Uneori el folosea rugăciunea pentru a vindeca oamenii. Pretenția de autoritate unică a acestui BeSHT a avut ca și consecință excomunicarea lui în două rânduri de către evreii scolastici de frunte. El nu era un scolastic. „Cum a învățat El [Isus] să propovăduiască? El nu era un învățat” (Ioan 7:15). Acest BeSHT a fost chemat de Sinodul Evreiesc al Celor Patru Ținuturi să „judece potrivit propriilor spuse dacă este sau nu un învățat într-ale legii” (9). Când Isus a fost criticat pentru tămăduire în ziua de Sabat, El a răspuns:
„Dacă un om primește tăierea împrejur în ziua Sabatului, ca să nu se calce Legea lui Moise, de ce turbați de mânie împotriva Mea, pentru că am însănătoșit un om întreg în ziua Sabatului?” (Ioan 7:23)
Un discipol a venit la BeSHT și a vorbit despre o afirmație din Deuteronom (21:10-18) despre un fiu neascultător și recalcitrant (ben sora, în ebraică) și a spus că fiul său era un ben sora. Pedeapsa pentru un atare fiu nesupus era moartea. Discipolul a întrebat ce ar trebui să facă. BeSHT i-a răspuns: „iubește-l mai mult”.
Așa cum Sigmund Freud a spus despre vindecări, ele pot surveni doar la cei cu credință. Dacă ai „o convingere lăuntrică că analiza nu îi va ajuta cu ceva, nu va fi un rezultat mai bun nici pentru ea.” (10)
Geza Vermes, care a afirmat că Isus era un hasid galileean (11), a spus că există o tensiune inevitabilă între aceste tipuri și liderii religiei instituționale, din cauza lipsei de conformitate în practicile religioase și a amenințării la adresa autorității lor singulare. Ce au spus oamenii despre Isus?
„Este un om bun. Alții ziceau: Nu, ci duce norodul în rătăcire”. (Ioan 7:13)
Exact la fel s-a spus despre BeSHT.
Ce sunt miracolele?
Iosua a invadat cu o mică armată și a cucerit Ținutul Canaan. Pentru acest lucru, el este unul din eroii cuceritori ai iudaismului și în special al statului Israel. Conform Bibliei, el a oprit în loc soarele de pe cer. David l-a înfrânt pe Goliat cu o praștie și a devenit o figură mesianică. Este eroul cuceritor un făptuitor de minuni – un trimis al lui Dumnezeu?
În zilele noastre, micul popor vietnamez a luptat cu două dintre cele mai puternice armate de pe pământ – ale Franței și ale Statelor Unite – și 3.000.000.000 de oameni de-ai lor au murit în treizeci de ani. Numai SUA a aruncat material explozibil echivalent cu 200 de bombe atomice asupra lor. Vietnamezii au câștigat. Pentru vietnamezi, Ho Shi Min a fost un făcător de miracol – un trimis al lui Dumnezeu!
Cu excepția a două perechi de profeți, profeții evrei canonizați nu au înfăptuit minuni. Cei doi care au făcut-o au fost Moise/Iosua și Ilie/Elisei. În anumite feluri, importante, se observă o paralelă la ei. Atât Moise, cât și Ilie au urcat la Dumnezeu, unul l-a văzut pe Dumnezeu în trăsnet și fulger (Moise) și altul cu o voce domoală și calmă (Ilie). Ambii au despărțit apele (Marea Roșie și Iordanul). Ambii au hrănit miraculos oamenii (mana israelienilor și mâncare pentru oamenii din Sidon). Amândoi au lecuit oamenii prin niște forme de exorcism. Ilie/Elisei au înviat morți. Moise a devenit un proroc deosebit și Ilie un precursor al lui Mesia. Ilie/Elisei au fost făptuitori de miracole din nord și au creat o tradiție a făcătorilor de minuni din nord. Miracolele lui Isus se potrivesc ciclului de miracole ale lui Ilie/Elisei. Isus a înviat morții, a vindecat oamenii, a creat merinde și, dacă nu a despărțit apa, în schimb a pășit pe ea.
În Evanghelia lui Marcu (Marcu 11:14 și 20) și în cea a lui Matei (21:18-19) se relatează despre un miracol despre un smochin pe care Isus îl afurisește și el se ofilește. În Luca, aceeași povestire devine parabolă (Luca 13:6-9). Ne spune asta că minunile pot fi privite ca parabole elaborate, poate în felul tradițional, despre persoane cu carismă?
Cei mai faimoși făptuitori talmudici de miracole au venit din Galileea. Hanina ben Dosa a fost născut la zece mile de Nazaret (cca. 15km). Profesorul său a fost Yochanan Zakkai, unul dintre discipolii rabinului Hillel, creatorul iudaismului rabinic, iar Hanina însuși a fost unul dintre dascălii marelui rabin Akiva. Când fiul lui Yochanan era bolnav, el i-a cerut lui Hanina ben Dosa să se roage pentru acesta, iar băiatul a fost vindecat curând. Soția lui l-a întrebat de ce nu s-a rugat chiar el la Dumnezeu, „este Hanina mai mare decât tine?” El a răspuns: „Hanina este ca un slujitor al regelui, dar eu sunt ca un mare dregător al regelui. Slujitorii au o relație deosebită cu Dumnezeu, ca Yochanan însuși, pe care un mare dregător nu o are.” Probabil că acest lucru i-a dat mai multă putere de a-l îndupleca pe Dumnezeu cu dorința sa pentru fiul lui Yochanan decât însuși Yochanan.
Fiul rabinului Gamaliel al II-lea (președinte al Sanhedrinului Evreiesc – adunarea legislativă – și marele nepot al lui Hillel) avea o boală letală. Doi dintre studenții lui au fost trimiși de Gamaliel să îi ceară lui Hanina să se roage pentru fiul lui. Neputând călători la Ierusalim, Hanina s-a rugat acolo unde era și le-a spus studenților că băiatul a fost vindecat. Ei, neîncrezători, l-au întrebat: ești profet? Hanina a spus că nu, dar „dacă rugăciunea mea este cum se cuvine, știu cu El a primit-o; iar dacă nu este, știu că El a respins-o” (12)
Studenții au ținut minte data și ora exactă a rugăciunii lui Hanina, s-au întors la Gamaliel. Acesta a spus.
„Mi-ați spus momentul potrivit, nici mai devreme, nici mai târziu, ci taman atunci când s-a întâmplat”.
În Evanghelia lui Ioan, fiul unui demnitar era bolnav și el i-a cerut lui Isus să „îi vindece fiul”.
„Slujbașul împărătesc I-a zis: “Doamne, vino până nu moare micuțul meu.” “Du-te”, i-a zis Isus, “fiul tău trăiește.” Și omul acela a crezut cuvintele pe care i le spusese Isus, și a pornit la drum. Pe când se pogora el, l-au întâmpinat robii lui, și i-au adus vestea că fiul lui trăiește. El i-a întrebat de ceasul în care a început să-i fie mai bine. Și ei i-au zis: “Ieri, în ceasul al șaptelea, l-au lăsat frigurile.” Tatăl a cunoscut că tocmai în ceasul acela îi zisese Isus: “Fiul tău trăiește”. (Ioan 4:46-54)
Aceeași istorisire este și despre un centurion roman în Matei (Mat. 8:5-13). Similitudinea dintre aceste relatări talmudice și cele ale Evangheliei este remarcabilă.
Lui Hanina i s-a spus despre un șarpe periculos care rănea oamenii. El a mers până la gaura șarpelui și a pășit peste ea, șarpele l-a mușcat pe Hanina și șarpele a murit. Hanina a spus „nu șarpele este cel care ucide, ci păcatele”. Isus a vindecat un om paralitic spunând „păcatele îți sunt iertate” (Matei 9:2-5, Marcu 2:10). O altă variantă a relatării este că Hanina nu a observat că șarpele a mușcat și a spus: „Deoarece sunt viu, nu am observat mușcătura pentru că eram adâncit în rugăciune”. (13)
Honi, „Ha’maggil”, făcătorul de cercuri (secolul unu înainte de Hristos), de asemenea nativ din Galileea, a făcut să vină ploaia. El a reușit asta făcând un cerc în nisip, intrând în el și spunând către Dumnezeu:
„Domn al lumii, copiii tăi au venit la mine pentru că eu sunt un fiu al casei care este înaintea ta. Jur pe mărețul tău nume că nu mă voi mișca de aici până ce nu vei fi îndurător cu copiii tăi”. (14)
La început, au căzut picuri de ploaie. Honi a spus: „Ava, nu am cerut asta, ci ploaie destulă cât să umple bazinele, jgheaburile și hrubele”. Astfel că ploaia a căzut în rafale. Honi a spus „Ava, nu asta am cerut eu, ci ploile bunăvoinței, binecuvântării și slavei.” Ploaia a venit în forma pe care a cerut-o. În Talmud, Honi adesea I se adresează lui Dumnezeu cu „Ava” – tată. Vom discuta mai târziu în acest capitol despre folosirea cuvântului „Ava” în abordarea conceptului de „Fiu al lui Dumnezeu”. Honi, așa cum am aflat, era cunoscut ca „fiu al casei – casa lui Dumnezeu. Înțelepții i-au spus: „Tu vei hotărî și hotărârea se va împlini (Iov 22:28) – așa cum ai hotărât adineauri și Cel Sfânt, binecuvântat fie El, ți-a ascultat cuvântul”. (15)
Shimon ben Shetah, președinte al Sanhedrin (consiliul înțelepților, nota trad.) i-a spus:
„ce să mă fac cu tine, odată ce tu chiar dacă Îl tulburi pe Dumnezeu, El face ceea ce vrei tu în felul în care un tată face ce îi cere fiul lui care îl tulbură? Dacă nu ai fi fost Honi, te-aș fi excomunicat”. (16)
Lipsa de respect pentru miracole poate fi văzută și în altă poveste binecunoscută a Talmudului. Marele înțelept, rabinul Eliezer ben Hyrcanus a avut un argument halakhic dovedit prin miracole. Acea logică a fost respinsă și el a fost excomunicat. (17)
Însă adevărata întrebare este: au crezut evreii că omul numit Mesia trebuia să înfăptuiască miracole? Joseph Klausner, un scolastic evreu care a scris despre credințele mesianice evreiești, a afirmat: „Mesia nu este niciodată menționat în literatura tannaitică (scrierile înțelepților iudaismului rabinic, nota trad.) ca făptuitor de miracole în sensul propriu zis”. (18) Rudolph Bultmann, scolastic creștin, a spus: „Mesia însuși nu a fost desemnat pentru a fi făptuitor de miracole” (19)
II. Profet
În fiecare dintre Evanghelii, Isus este numit profet (Marcu 6:4; Matei 21:11; Luca 1:76 și Ioan 4:44).
Isus s-a comparat pe Sine cu Ilie și Elisei (Luca 4:25-27). La slujbele de sabat din sinagoga lui din Nazaret, Isus citea din Cartea lui Isaia despre profetul care îi va ajuta pe cei suferinzi și pe năpăstuiți. El a spus atunci: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-ați auzit” (Luca 4:21). Când Isus a fost informat că Irod, regele Galileei, intenționase să îl ucidă, Isus a răspuns: „nu se poate ca un proroc să piară afară din Ierusalim” (Luca 13:33 și Mat. 23:37).
Ce este un profet evreu? El este un om al lui Dumnezeu (1 Sam. 9:10) și slujitor al lui Dumnezeu (2 Împărați 21:10). El nu înfăptuiește minuni neapărat și, după Samuel și Natan (profetul lui David), a fost rareori un conducător. Profetul nu prezice neapărat viitorul, chiar dacă unii au făcut-o. El a fost mai întâi și cel mai mult un proclamator al adevărului lui Dumnezeu printr-un mesaj social. Rabinul dr. Abraham J. Herschel, profesor de filozofie religioasă iudaică la Seminarul Teologic Evreiesc din New York a scris despre profeți după cum urmează:
*Ei vorbesc cu „entuziasm nestăpânit și indignare intensă”. (20)
*Ei vorbesc și acționează ca și cum cerul ar sta să se prăbușească. (21)
*Cuvintele lor sunt „o sabie tăioasă” și „o săgeată ascuțită”. (22)
*Pentru profet, stare morală a societății este „îngrozitoare”, „el pare neputincios în a isprăvi vinovăția omului” (23)
Profetul este toate acestea deoarece relația sa nu este cu Dumnezeul absolut, ci cu Dumnezeul „interacțiunii divine cu omenirea”. El trăiește ceea ce aude că spune Dumnezeu, el trăiește o relație personală cu Dumnezeu (24). El este „intoxicat cu Dumnezeu”. Dumnezeu interacționează cu istoria prin oamenii care sunt „intoxicați cu Dumnezeu”. El vorbește prin ei și răspunde prin ei. Când oamenii „intoxicați cu Dumnezeu” reacționează cu El, El răspunde. Când Avraam s-a rugat pentru salvarea din Sodoma și Gomora a 50 de oameni buni, apoi 40,30 și în cele din urmă 10, Dumnezeu a răspuns.
Profeții erau oameni care, prin natura profesiei hărăzite lor, erau oameni ai adevărului. Ei erau extremiști și, ca atare, spuneau adevărul absolut. Ei nu tolerau scuze, nu tolerau compromisuri; își tunau denunțările pătimaș și cereau dreptatea absolută. Toate acestea pot fi spuse despre Isus.
Profeții erau puțin țicniți. Isaia s-a plimbat în jurul Ierusalimului dezbrăcat timp de trei ani, ca semn prevestitor de dezastru. (Isa. 20:3). Ieremia a purtat un jug de lemn în jurul gâtului (Ier. 27:2 și 28:10). Familia lui Isus ș-a crezut un pic smintit.
„Rudele lui Isus, când au auzit cele ce se petreceau, au venit să pună mâna pe El. Căci ziceau: “Și-a ieșit din minți.”” (Marcu 3:21)
Profeții erau plini de mesaje împotriva rânduirii. Profetul „provoacă pe cel aparent sfânt, cucernic și puternic” (25). „Locul sfânt este osândit atunci când oamenii se dedau la fapte spurcate” (26). Pentru profet, care „simte tunetul din ceruri”, cuvintele sunt „un strigăt în noapte” (27). Mica a spus:
„Ascultați dar lucrul acesta, căpetenii ale casei lui Iacov, și mai mari ai casei lui Israel, voi, cărora vă este scârbă de dreptate, și care suciți tot ce este drept; voi care zidiți Sionul cu sânge, și Ierusalimul cu nelegiuire!” (Mica 3:9-10)
Una dintre căile lor a fost condamnarea Templului și a sacrificiilor făcute acolo. Samuel (1Sam. 15:22), Amos (Amos 5:21-24), Osea (Os. 6:6), Isaia (Isa. 1:11-17, 61:1-2), Mica (Mica 6:6-8) și Ieremia (Ier. 6:20 și 7:21-23), au condamnat cu toții Templul. Distrugerea lui a fost prezisă de Amos, Isaia, Ezechiel și Ieremia. Isus a condamnat și El Templul, i-a prezis și distrugerea.
Amos a fost judecat pentru trădare de Marele Preot al Israelului, Amația, apoi alungat (Amos 7:7 ș.cl.). Ieremia a fost arestat de către preoți de trei ori (Ier. 26:11 ș.cl., 32:2 ș. cl., 37:15 ș. cl) și osândit de două ori la moarte (Ier. 26:11 ș.cl. și 38:4 ș.cl.). El a fost scăpat de regele Iudeei, prima oară, iar a doua de cucerirea Ierusalimului de către Nabucodonosor. Nabucodonosor a numit un guvernator evreu, pe Gedalia, una dintre îndatoririle de căpătâi ale acestuia fiind de a-l proteja pe Ieremia. Aflăm de la Ieremia că Urie, un profet, a fost ucis de către evrei (Ier. 26:20-23) și că Gedalia, care trebuia să îl protejeze pe Ieremia, a fost și el omorât de evrei.
Ideea că evreii așteptau un profet deosebit sau escatologic reiese din câteva surse. Moise anunța „Le voi ridica din mijlocul fraților lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui, și el le va spune tot ce-i voi porunci Eu.” (Deut. 18:18). Și Tora scrie „În Israel nu s-a mai ridicat proroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut față în față.” (Deut. 34:10). Este clar că acest profet pe care Dumnezeu îl va trimite trebuie să fie foarte deosebit. În Faptele Apostolilor, Petru se referă în mod precis la acest text în legătură cu Isus. (Faptele 3:20). În cuvintele spuse de Ștefan înainte de execuția sa, (Fapte 7:1-53), el spune cum evreii l-au renegat pe Moise (Fapte 7:35) și apoi se referă la textul din Deuteronom care spune despre trimiterea unui profet ca Moise. El critică idolatria față de vițelul de aur și pe oamenii îndărătnici, necircumciși la inimă. El face o comparație limpede între Moise și Isus.
Când Isus îl întâlnește pe Ioan, acesta Îl botează. Acest lucru naște imediat întrebarea dacă Ioan este un Ilie al vremii sale, atunci cine este Isus? Evanghelia răspunde: Marcu vede
„cerurile deschise, și Duhul pogorându-Se peste El ca un porumbel. Și din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: “Tu ești Fiul Meu preaiubit, în Tine îmi găsesc toată plăcerea Mea.”” (Marcu 1:10-11)
În Evanghelia lui Matei, Ioan întreabă „”Eu”, zicea el, “am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine? “” Și în Luca, un porumbel se coboară peste Marcu și „Și din cer s-a auzit un glas, care zicea: “Tu ești Fiul Meu preaiubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!”” (Luca 3:22) Vocea citează Psalmii (2:7).
Acest profet escatologic este concordant cu toate evangheliile sinoptice care proclamă „Cine vă primește pe voi, Mă primește pe Mine; și cine Mă primește pe Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Mat. 10-40; Marcu 9:37; Luca 10:16). Se potrivește și cu ideea, apărută mult după aceea, de Tzaddik din hasidism. Rabinul hasidic Elimelech din secolul al nouăsprezecelea, în a sa lucrare `No’am Elimelech’, afirmă că Tzaddik (om cucernic, sfânt) este mai presus decât serafimul – îngerii – sugerând că Tzaddik este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ (28).
III. Înțelept
Un înțelept este un învățător evreu. Isus ca învățător a folosit parabole și proverbe pentru învățăturile sale. „Aceste învățături sunt concrete, în general, pitorești și cumva inefabile” (29). Așa cum Brad Yound s-a documentat, parabolele și proverbele lui Isus erau o metodă evreiască tipică de propovăduire. (30) Temele Sale au provenit din preocupările evreiești, precum Împărăția lui Dumnezeu, iubirea aproapelui (Lev. 19:18; Deut. 6:4), învățăturile etice ale lui Ieremia (printre alți profeți) și Hillel (un contemporan al lui Isus). Discipolii Săi erau cu toții evrei care respectau poruncile, inclusiv sacrificiile la Templu, inamicii Săi erau alții decât evreii, de pildă romanii, miracolele Sale se potrivesc tradițiilor evreiești iar conflictele Lui cu compatrioții evrei erau tipic evreiești. Evreii credeau în câteva legăminte – al lui Noe, al lui Avraam, al lui Moise și al lui David. Ideea unui nou legământ vine de la Ieremia, care a crezut că cele vechi erau insuficiente. Moartea de martir și învierea lui Isus, așa cum vom vedea, sunt și ele tipic evreiești.
Iosephus (cunoscut și ca Yosef Ben Matityahu, istoric evreu, nota trad.) ne spune că fariseii au fost secta cea mai influentă printre evrei. Ei nu erau, însă, un grup monolitic, ci interpreți ai legilor scrise, cu puncte de vedere foarte diferite. Rabinii erau cei care erau legitim membri în Sanhedrin – și puteau fi doar 70 de membri. Mulți sunt menționați în Talmud fără a fi numiți rabini, ci discipoli ai altui rabin. Știm că întrebuințarea termenului de „înțelept” este ceva mai inclusiv. Dar chiar și așa, oamenii erau denumiți „rabi”, fără a fi membri, ci simpli studenți sau discipoli. Marcu a folosit termenii în grecește, fiind apoi traduși în engleză ca Rabbi (rabin), Teacher (Învățător, Profesor) sau Master (Maestru) (Marcu 4:38).
Cel mai renumit fariseu care a trăit atunci când Isus era în viață a fost rabinul Hillel, născut în anul 65 înainte de Hristos. Talmudul ne spune că era iubitor de oameni, blajin, modest, compătimitor cu cei sărmani și promotor al dreptății pentru oprimați, favorizator al păcii pentru toată lumea. Când înțelepții s-au adunat în Ierihon, au auzit o voce din ceruri (Bat Kol): „Există un om care este predestinat pentru duhul sfânt, chiar dacă cei din generația sa nu sunt merituoși pentru asta. Și ochii lor sunt îndreptați către Hillel”. (31) Referitor la învățarea iudaismului, Hillel a spus „iubiți pacea, căutați-o, iubiți omenirea și astfel o puteți duce către supunerea față de lege”.
Hillel a spus „nu vă judecați confratele până ce nu sunteți și voi în locul lui”. Isus a spus: „nu judeca și nu vei fi judecat” (Luca 6:37).
Hillel a spus: „este vremea să lucrăm pentru Domnul. Atunci când oamenii fug, adunați-vă! Când nu se mai cere marfa, cumpărați! În locul unde nu există oameni, să fie unul!”
Isus a spus: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea; și cine nu adună cu Mine, risipește.” (Luca 11:23; Matei 12:30).
Hillel a avut un important oponent fariseic, pe rabinul Shammai. Ei au format școli care pot fi denumite liberală, respectiv conservatoare, Hillel fiind liberalul. Între cele două părți, disputele au fost astfel:
Tora spune că un creditor nu poate confisca piatra de moară ca lucru colateral. Piatra de moară este ceea ce folosesc fermierii pentru a strivi boabele de la grâu sau porumb, pentru a vinde făina. Hillel a spus că orice lucru folosit de om pentru traiul lui, fie că e fermier sau cizmar de la oraș, nu poate fi folosit ca lucru colateral; Shammai nu a fost de acord.
Anul shmita, cel de-al șaptelea an în decursul căruia datoriile se puteau șterge și pământul cădea în paragină. A fost menit să protejeze fermierii și pământul. În mediul urban, împrumuturile aveau diferite scopuri și, dacă erau anulate datoriile, nimeni nu ar mai fi acordat împrumut în cel de-al șaselea an, de frică că nu i se vor înapoia banii. Hillel a stabilit ca un creditor să poată declara împrumutul către Sanhedrin (sfatul înțelepților) și apoi să poată să-și recupereze banii în timpul sau după anul shmita. Sammie s-a opus ambelor lucruri menționate, ca fiind trucuri ale legii. (32) Evangheliile se plâng tocmai de acest lucru. „Cărturarii și Fariseii șed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile, pe care vă spun ei să le păziți, păziți-le și faceți-le; dar după faptele lor să nu faceți. Căci ei zic, dar nu fac. Ei leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat, și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miște.” (Mat. 23:2-5)
Isus a spus:
„Vai de voi, cărturari și Farisei fățarnici! Pentru că voi închideți oamenilor Împărăția cerurilor: nici voi nu intrați în ea, și nici pe cei ce vor să intre, nu-i lăsați să intre.” (Mat. 23:13).
E posibil să se fi referit la Shammai care a respins pe gentili. Talmudul însuși are declarații asemănătoare. „Acolo sunt cei care predică bine, dar nu pun în faptă bine”. (33) David Flusser a subliniat că Manuscrisele de la Marea Moartă îi acuză pe farisei de a fi „interpreți mincinoși” și „aducători de amăgire”… care prin învățături false și prin limbaj amăgitor și prin cuvinte mincinoase duc oamenii la pierzanie”. (34)
Când Isus spunea „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a Fariseilor, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.” (Mat. 5:20), s-ar fi putut referi la Hillel și discipolii lui? (Vom discuta despre corespondența dintre Isus și Hillel într-un capitol ulterior).
După morțile lui Hillel și Shammai, a existat o luptă între școlile lor de-a lungul a „optsprezece măsuri”, o metodă de separare a evreilor de gentili. Un număr necunoscut de membri ai casei lui Hillel au fost uciși de fanatici shammaiți. (35) Unii dintre acești morți erau menționați ca profeți în Talmud. (36). Evangheliile se pare că fac referire la asta. Și apoi:
„Dacă am fi trăit noi în zilele părinților noștri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor… Pe unii din ei îi veți omorî și răstigni, pe alții îi veți bate în sinagogile voastre, și-i veți prigoni din cetate în cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ.” (Mat. 23:30-34)
În Talmud înțelepții observă că „cel ce ia aminte la învățăturile casei lui Shammai merită moartea”. (37).
Într-un caz, Isus a urmat Halakha și mai fanaticilor galileeni.
„S-a zis iarăși: “Oricine își va lăsa nevasta, să-i dea o carte de despărțire.” Dar Eu vă spun că oricine își va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; și cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurvește.” (Mat. 5:31).
În Galileea, potrivit lui Larry Shiffman, divorțul era interzis; Isus era din Galileea. (38). Un document găsit în zona Qumran interzice divorțul. (39) Conform lui Shmuel Safrai, „poruncile erau respectate mai scrupulos și mai strict [în Galileea] decât în Iudeea.” (40) În alte cazuri, galileenii erau mai puțin stricți. Ca exemplu, carnea de găină era considerată de evreii iudeeni ca fiind carne de animal, în legile legate de hrană, asta însemnând că nu poate fi gătită cu lapte sau cu produse lactate. Pentru galileeni și Isus, carnea de pasăre era considerată ca și cea de pește, neutră (numită în ebraică „parve”) în legile alimentației, astfel că se putea găti cu lapte. Maimonides întreabă de ce găina era considerată carne de animal și spune că nu este logic, dar așa este și Halakha (legislația rituală și de trai a evreilor, nota trad.).
Conflictul privind alimentația sau vindecările de sabat, chestiuni amplu dezbătute în Evanghelia lui Matei (precum și în celelalte), s-au aflat într-o arie de interpretări acceptabilă în multe dintre taberele iudaismului din primul secol. Evreilor nu li se permite să flămânzească de sabat. În privința vindecărilor de sabat, atunci când Isus i-a spus omului ciung de o mână “Întinde-ți mâna!” și i-a însănătoșit-o (Mat. 12:13), El nu a făcut nimic care să încalce legea iudaică. Vorbitul nu este o încălcare a nici unei legi a sabatului. Salvarea unei vieți este permisă de sabat (41) și chiar stingerea lumânărilor de sabat, dacă ele tulbură un bolnav. (42). Nu există nimic în atitudinea avută de Isus în privința sabatului care să sugereze abrogarea legii. S-ar putea că a fost mai liberal decât anumiți farisei, dar Hillel a fost și el mai liberal decât Shammai. El face ceea ce au făcut profeții când au criticat sacrificiile din Templu, concentrându-se pe conținutul etic al iudaismului, în loc de legea rituală a acestuia.
Este demn de menționat faptul că multe religii la acea vreme, a lui Isus, aveau reguli similare: sacrificii către zei în temple; zile sfinte; purificarea cuiva prin apă; legi ale alimentației, chiar dacă nu neapărat atribuite unui zeu (preoții egipteni și adepții lui Ishmael nu mâncau carne de porc); chiar și circumcizia era practicată de egipteni și de adepții lui Ishmael.
Unul din incidentele cele mai grăitoare care sugerează că Isus nu susținea că este un uzurpator al legii iudaice în fața fariseilor este cel de la judecata lui Petru, care are loc după moartea lui Isus. Procesul are loc deoarece Petru și ceilalți discipoli predicau despre Isus. Petru a răspuns în fața „Sanhedrin”-ului că „supunerea față de Dumnezeu este înaintea supunerii față de oameni”, cu siguranță un răspuns tipic profetic și deopotrivă unul fariseic.
„Dar un Fariseu numit Gamaliel, un învățător al Legii, prețuit de tot norodul, s-a sculat în picioare în Sobor și a poruncit să scoată puțin afară pe apostoli. Apoi le-a zis: “Bărbați Israeliți, luați seama bine ce aveți de gând să faceți oamenilor acestora. Căci nu de mult s-a ivit Teuda, care zicea că el este ceva, și la care s-au alipit aproape patru sute de bărbați. El a fost omorât, și toți cei ce îl urmaseră, au fost risipiți și nimiciți. După el s-a ivit Iuda Galileanul, pe vremea înscrierii, și a tras mult norod de partea lui: a pierit și el, și toți cei ce-l urmaseră, au fost risipiți. Și acum, eu vă spun: “Nu mai necăjiți pe oamenii aceștia, și lăsați-i în pace! Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici;
dar dacă este de la Dumnezeu, n-o veți putea nimici. Să nu vă pomeniți că luptați împotriva lui Dumnezeu.” Ei au ascultat de el.” (Fapte 5:34-40)
Gamaliel nu este un simplu „învățător de lege”, ci chiar președintele soborului înțelepților, Sanhedrin, precum și descendent al lui Hillel. El spune limpede că Petru și mai înaintea lui, Isus, nu au făcut nimic care să încalce legea iudaică, nu au comis blasfemii, nici nu au încălcat sabatul. Această chestiune nu era un conflict religios. Ca lider spiritual oficial al evreilor și pentru că era răspunderea lui să evalueze așa ceva, nu cea a Marelui Preot, așa cum sugerează Evangheliile.
Gamaliel ne spune explicit ce fel de oameni sunt cei precum adepții lui Isus. Ei sunt precum Teoda (Theudas), omul numit profet de Iosephus, cel care a trecut Iordanul pentru a scăpa de romani, fiind prins și decapitat. Teoda se bizuia pe un miracol, nu pe o armată pentru a-i birui pe romani. De fapt, Teoda a murit cu zece ani după procesul lui Petru. Evident, Luca, cel care se presupune că a scris Faptele între anii 80-90 după Hristos, a greșit persoana, dar tradiția unui profet omorât de romani era adevărată, pentru că aceștia au ucis mulți oameni sfinți evrei. Apoi Gamaliel îl compară pe Isus cu Iuda Galileanul, întemeietorul zeloților, cel a cărui familie a continuat să îi conducă în lupta contra romanilor timp de alți 70 de ani. Este clar că Gamaliel îl privea pe Isus fie ca pe un zelot a cărui mișcare se împotrivea Romei, fie ca un credincios apocaliptic legat de venirea momentului mesianic miraculos. Și odată ce judecarea lui Petru are loc la câțiva ani după moartea lui Isus, Gamaliel susține astfel că el crede că dacă Dumnezeu o vrea, Isus poate reveni. Astfel, posibilitatea unui Mesia care învie este virtual acceptabilă. Acest crez a fost limpede susținut de Biserica Ierusalimului și este posibil să fi fost acceptată și de alți evrei.
În dezbaterile private dintre evrei, conflictul era frecvent și nu numai între shamaiți și hilleliți. Talmudul arată șapte feluri de farisei; cinci dintre ele sunt împotriva subiectului menționat, iar două sunt favorabile. (43) Saducheii ai fost cei care erau inamicii firești ai lui Isus. Dar saducheii erau inamicii firești și ai fariseilor, deopotrivă pentru rațiuni religioase și politice. Saducheii erau negustori bogați, oficiali ai guvernului, conservatorii acelor vremuri; chiar și colaboraționiști. Saducheii, a căror putere preoțească provenea din legile biblice mai curând, decât din legea nescrisă, nu voiau ca legea să se schimbe; de fapt, ei nu acceptau legea nescrisă pe care Isus o accepta. Politic, fariseii reprezentau populiștii. Ei erau oponenții elitei ereditare a preoțimii și de vreme ce ei au reprezentat o elită a învățaților, credeau în educația pentru toți.
Când un fariseu l-a întrebat pe Isus care poruncă este mai presus,
„Cea dintâi este aceasta: “Ascultă Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn;”… Iar a doua este următoarea: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”… Învățătorule, tu ai dreptate.” (Marcu 12:28-34)
În timp ce afirmațiile lui Isus erau genul de proclamații fariseice tipice, precum cele ale lui Hillel, și cele „Shmai” erau, la rândul lor, moto ale lui Iudas Galileanul și ale adepților lui zeloți. (44) În timpul vieții lui Isus exista o mișcare pietistă în Galileea care îi includea pe Hanina ben Dosa, Phineas ben Yair și pe Ava Hilkiah, nepotul lui Honi ha’maggel. (45) Cei mai mulți dintre ei îl considerau pe Hillel ca rabin al lor. Ei gândeau despre sine ca fiind „ben bais”, fiu al casei lui Dumnezeu și al puternicelor Ceruri, fiind umili și modești. Erau cei care au scris în Mishna: „Ce este al meu, este al lor, ce este al lor, este al lor”. (46). Există astfel un conflict inerent între cucernicii carismatici și cei de instituție. (47) Atât David Flusser, cât și Geza Vermes au crezut că Isus este parte a acelei mișcări. (48)
Faimoasa parabolă a bunului samaritean ne spune ceva despre conflictul dintre Isus și instituție. Un om este bătut și lăsat pe jumătate mort. Un preot trece pe acolo și se duce pe cealaltă parte a drumului, văzându-și de drum. Un levit trece și el pe acolo și face la fel ca preotul. Apoi, trece un samaritean și îi oblojește rănile (Luca 10:30-35). Samaritenii cred că în Pentateuh (cele cinci cărți din Tora, nota trad.), dar nu și în legea nescrisă. Ipoteza este că Legile purității ar cere ca preoții și leviții să evite posibilitatea morții omenești care i-ar face impuri, iar aceasta este o lege nescrisă, orală. Un mort care face impur un preot este o lege a Pentateuhului și procesul de purificare prin apă este și el definit acolo. Legea Nescrisă – Talmudul ne spune că orice lege poate fi încălcată pentru a salva viața cuiva. (49). Astfel, această parabolă ne învață un precept etic. Oricum, dacă se vrea să se sugereze că evreii sau cel puțin preoții și leviții ar trebui mai degrabă să lase un om să moară decât să devină impuri, este un lucru incorect, potrivit legii iudaice. Legea le cere să vadă omul, să îi oblojească rănile și apoi să se curețe. Dacă omul era deja decedat, li se cerea să îl îngroape.
Se cuvine să menționăm că, chiar și azi, majoritatea scolasticilor creștini consideră că disputele asupra legii au dus la moartea lui Isus, în timp ce aproape toți scolasticii evrei le găsesc neimportante în această chestiune. (50) E.P. Sanders, un scolastic creștin, îl amintește pe Eduard Schweizer ca și scolastic creștin care a afirmat că disputa privind legea a dus la moartea lui Isus și pe Geza Vermes ca și scolastic evreu care a afirmat că disputa era neimportantă. Sanders declară că „Schweizer este lipsit de temei, iar Vermes este greu de atacat”. (51)
Comunitatea din Qumran era condusă de Învățătorul Dreptății, care a luptat contra unui om numit în texte „Preotul netrebnic”. Se poate ca acesta să fi fost Marele Preot din Ierusalim. (52) Acest „preot netrebnic” l-a persecutat și s-ar putea să îl și fi ucis. „Învățătorul” este denumit și „tălmaciul legii” și Halakha lor – legea lor – era destul de diferită de Halakha fariseică. Calendarul lor bazat pe soare făcea ca toate sărbătorile să cadă în zile diferite față de calendarul iudaic tradițional, bazat pe mișcarea lunii. Această diferență dintre calendare este mai importantă decât orice alte dispute discutate din Biblia creștină, deoarece ele arată că viața în comuniune între cele două tabere era imposibilă. (53).
În timpul vieții lui Isus nu exista nici un sistem Halakhic. Diferențele dintre hillaliți, shamaiți, esenieni, saduchei și galileeni erau destul de semnificative. În plus, Talmudul ne spune despre acceptarea de către aceștia a două sisteme Halakhice fariseice, Hillel și Shammai, respingându-le pe celelalte cinci nedefinite. Astfel că în plus față de cele cinci Halakhice pe care le-am definit, mai existau se pare alte cinci pomenite în Talmud pe care actualmente nu le putem defini. (54)
IV. Potrivnic al Romei
La Isus nu se fac îndeobște referiri ca la un fanatic sau zelot de vreun fel, cu siguranță nu ca la un zelot politic. (55). Romanii erau niște stăpâni opresivi ai evreilor, iar galileenii se revoltau deseori împotriva lor. Cu toate astea, Roma și romanii au fost aproape omiși de evangheliile sinoptice. Evangheliile i-au condamnat deopotrivă pe saduchei și pe farisei, precum și pe scribi (cărturari), înțelepți și consiliul Sanhedrin. Dar nu există vreo menționare a zeloților sau a comunității din Qumran. Zeloții erau activi pe plan militar împotriva romanilor. Comunitatea Qumran era activă pe planul scrierilor și s-ar putea să fi avut vreo anumită asociere cu zeloții. (56). A fost Isus de fapt asociat cu ei într-o manieră pașnică? (Vom discuta acest lucru ulterior).
Evangheliile sinoptice au fost scrise după ce „Marea Revoltă” a eșuat și Templul a fost distrus. Cei mai mulți membri ai Bisericii din Ierusalim – discipolii direcți ai lui Isus, conduși de fratele Lui, Iacob – au fost și ei nimiciți. Astfel, adepții evrei apropiați ai lui Isus și propovăduirea făcută de Pavel către gentili a reușit. Scriitorii Evangheliilor, fie ei evrei sau gentili, predicau în principal către gentili sau evrei sectari credincioși ai în Isus, într-un mediu în care religia iudaică nu mai era considerată acceptabilă de către romani. Astfel că scriitorii Evangheliilor au eliminat până și cuvântul „roman” din Evanghelii (57) și, desigur, orice concept care i-ar fi făcut să pară zeloți. Ei au diminuat și întrebuințarea titulaturii Mesia, proclamându-l în schimb Fiu al Omului și Fiu al lui Dumnezeu.
E posibil să fi fost Isus un simpatizant al zeloților? Mișcarea lui Isus era alcătuită din oameni de la sat, definiți de Talmud ca am ha’aretzim, oameni ai pământului. Aceștia aveau serioase îndoieli privind bogații și elita.
„Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un om bogat în Împărăția lui Dumnezeu!” (Marcu 10:24, Luca 16:13).
Zeloții din nord aveau armate și deseori se răsculau împotriva romanilor imperialiști. Familia galileeană a lui Ezekias și a fiului lui, Iuda și a copiilor lui, erau conducători militari de mai bine de o sută de ani. Ei credeau că pământul Israelului și al poporului evreu aparținea lui Dumnezeu. Între moartea lui Isus și distrugerea Templului, cu numai patruzeci de ani mai târziu, existau deja nouă insurecții armate separate împotriva romanilor. Potrivit lui Brent Shaw, tipul de resurecții care aveau loc în Israel erau denumite banditism în legiuirea romană, fiind ceva obișnuit.
„Legea sancționa prin pedeapsa cu moarte în formele cele mai brutale – aruncarea la fiare, arderea de viu și crucificarea, deoarece aceste cruzimi erau necesare pentru a oferi un „exemplu public”… Pedepsirea bandiților era în mod clar privită ca o formă de reprimare statală și terorizare publică”. (58)
Ar fi greu ca Isus, galileean, să nu fi simpatizat cu zeloții. Poate că cel mai proeminent mesaj al lui Isus care poate fi găsit în Biblia creștină este iminența apropierii Împărăției lui Dumnezeu. Care sunt bazele Împărăției lui Dumnezeu?
Dumnezeu domnește în Împărăția cerurilor (un sinonim pentru Împărăția lui Dumnezeu).
În cărțile apocalipsei scrise după invazia greacă și atacurile ei asupra culturii evreiești și nu doar în planul vieții politice, găsim multe idei ale unei noi Împărății pe Pământ, alta decât Împărăția cerurilor.
În I Enoh (59), o epocă mesianică de aur, aici pe pământ, este descrisă: „vechea epocă… se va termina în deplină pace” (60). Gentilii „vor deveni virtuoși” (61) și „pământul va rodi recolte îmbelșugate” (62). Națiile vor asculta de Israel după ce vor fi biruite. (63). În secțiunea numită Apocalipsa Săptămânilor, primele șapte săptămâni (adică mii de ani) includ epoca actuală, epoca mesianică va veni în săptămâna a opta, în cea de a noua va veni o împărăție a Cerului și după săptămâna a zecea va fi Ziua Judecății pentru viața veșnică.
În Testamentul Celor Doisprezece Patriarhi (64), Mesia purcede război împotriva inamicilor lui Israel – Patriarhii și alți cucernici vor fi înviați, va veni judecata pentru Israel și gentili, împărăția va avea centrul în jurul Ierusalimului, care nu va mai suferi vreodată vrei întristare, după cum nici Israelul nu va mai suferi. Iar cei vrednici vor slăvi pe Dumnezeu. Acesta este totuși un rai pe pământ.
Prezicerea lui Moise (65) descrie o apocalipsă:
„și atunci împărăția Lui se va arăta printre toate vietățile pământului. Și Satana va pieri, iar supărarea va dispărea odată cu el… Pentru că Cel Ceresc se va ridica de pe tronul din Împărăția Sa și va veni fără zăbavă din sălașul Său sfânt cu indignare și mânie, de dragul copiilor Lui. Iar pământul se va cutremura; va fi zguduit până la urmă; iar munții cei înalți se vor nărui și dealurile se vor surpa. Soarele nu va mai străluci, iar luna… se va preschimba în sânge”. (66)
După ce împărăția pe pământ va fi venit, Mesia se va întoarce în Rai și
„cei vrednici se vor ridica pentru o viață binecuvântată… vor primi răsplata făgăduită… se vor bucura de slăvile ce vor veni; dar cei nevrednici vor fi azvârliți în furtuna de foc” (67)
Împărăția lui Dumnezeu
Fanatismul este istoria Mișcării Împărăției lui Dumnezeu. De la Hasmoneums la Ezechia, la fiul lui – Iuda Galileeanul și la fii săi Iacob și Simon, la nepoții lui Menahem din „Marea revoltă” și la Eliezer din Masada.
Înțelesul împărăției pentru Isus nu este clar. Daniel definește împărăția astfel:
„Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăție, care nu va fi nimicită niciodată, și care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma și va nimici toate acele împărății, și ea însăși va dăinui veșnic.” (Dan. 2:44)
Este cert că se referea la faptul că epoca unei noi lumi urma să înceapă – cu sau fără o apocalipsă. Așa cum Dumnezeu controlează raiul desăvârșit, așa și pământul va fi controlat de Dumnezeu și numai de Dumnezeu. Pentru unii, „Împărăția” însemna raiul de după moarte; pentru alții, însemna că ea va veni pe pământ și va transforma lumea cu sau fără mijlocirea vreunui eveniment apocaliptic; în fine, pentru alții, era deja pe pământ în rândul „celor rămași, izbăviți” (esenienii e posibil să fi simțit astfel). Toate aceste puncte de vedere au fost susținute de evrei și creștini.
Pavel ne spune despre o nouă epocă ce trebuie să vină!
„…au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile veacurilor.” (1 Cor. 10:11)
Pavel sugerează că Împărăția Cerurilor nu era de pe această lume.
„Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiți. Căci însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” (1 Tes. 4:15-17)
Aceasta nu este o împărăție a lui Dumnezeu pe pământ. Versetul al doilea din Tesaloniceni, de mai înainte, Mesia care se ridică, întâlnirea și rămânerea cu El în nori, negăsindu-se în textele iudaice, nu este similar cu textele evreiești menționate anterior. Există texte evreiești despre nori (Daniel) și chiar învieri fizice ale morților (chiar dacă neafirmate în modul cel mai direct, sunt arătate în acest verset; dacă noi, cei care avem trupuri, ne vom întâlni cu cei morți, este probabil ca și ei să aibă trupuri).
Isus aștepta o Împărăție a lui Dumnezeu care să fie adusă de un eveniment escatologic miraculos. Și a presupus că avea să se întâmple în curând.
„Adevărat vă spun, că nu va trece neamul acesta până nu se vor împlini toate aceste lucruri. Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Marcu 13:30-31)
Să se fi așteptat unii dintre adepții lui Isus ca El să conducă o revoltă militară? Au fost unii dintre zeloți mai activi decât ceilalți, care erau pasivi? Autorii textelor din Qumran scriau un „Sul al războiului”, care descrie o armată de îngeri coborând din rai pentru a înfrânge inamicii – atât pe romani, cât pe preoțimea conducătoare (ilegitimă, în ochii lor). Însă acești discipoli nu își aplicau în mod activ fanatismul. Isus a ales să nu se retragă către o viață în pustiu, ci să își susțină activ viziunea despre venirea Împărăției lui Dumnezeu. Cât de activ a fost?
„Tată al nostru”, „rege al nostru” erau exprimări tipice evreiești în relația cu Dumnezeu. Când urma să vină împărăția lui Dumnezeu? „Împărăția lui Dumnezeu nu vine în așa fel ca să izbească privirile.” (Luca 17:20) Este taina lui Dumnezeu (Marcu 13:32; Mat. 24:36). Dar noi trebuie să ne pocăim, „căci Împărăția cerurilor este aproape” (Mat. 4:17; Marcu 1:15). „Facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ.” (Luca 11:2; Matei 6:10). Dar când și cum? „Legea și prorocii au ținut până la Ioan [Botezătorul]; de atunci încoace, Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu se propovăduiește: și fiecare, ca să intre în ea, dă năvală.” (Luca 16:16)
Un teolog creștin de la Oxford, H.E.W. Turner a expus următoarele plecând de la Talmud.
„Tatăl nostru, care ești în Ceruri, sfințească-se numele Tău în lumea pe care Tu ai făcut-o după voia Ta. Vie Împărăția Ta și Domnia Ta neîntârziat și ei să i se supună toată lumea pentru care slăvit trebuie să-ți fie numele pentru veșnicie. Facă-se voia Ta precum în Cer, așa și pe pământ, dă-le liniște duhovnicească celor care se tem de Tine, chiar dacă ni Te-ai arătat bun în toate cele. Dă-ne nouă pâinea cea de toate zilele. Iartă-ne, Tată, pentru că am păcătuit. Iartă-ne greșelile, așa cum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău, pentru că a Ta este măreția, și puterea, și slava și domnia asupra celor din Cer și de pe pământ. A Ta este Împărăția și stăpânirea asupra tuturor celor vii, în vecii vecilor.” (68)
Câțiva scolastici importanți, în cărți controversate, Robert Eisler, S.G.F. Brandon și Paul Winter, (69), afirmă că Isus fusese zelot. El venea din Galileea, centrul evreilor rebeli. El era la bază escatologic. Ar fi fost greu să fii evreu, în special din Galileea, și să nu fi oponent al opresorilor romani și simpatizant al zeloților.
Isus nu a avut vreo armată și, potrivit textelor pe care le avem, nu a făcut vreodată declarații militare. Dar El nu a fost nici un pacifist. A folosit un bici în Templu, împotriva negustorilor și a spus:
„Să nu credeți că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.” (Mat. 10:34) (70)
Brandon observă că Isus și-a ales doisprezece discipoli, unul fiind numit Simon Zelotul, altul Iuda Iscariotul. Marcu îl numește pe Simon pe numele său ebraic, „kananaios”, însemnând „zelot”, dar acest lucru nu era știut de cititorii lui greci. Marcu scria asta chiar după marea revoltă. Zeloții nu erau prea îndrăgiți în Roma în acea perioadă. Scolasticii au dificultăți în a determina înțelesul numelui „Iscariot”; cei mai mulți cred că vine de la „sciarri”, un grup de teroriști asociat cu zeloții. Ceilalți discipoli ai lui Isus erau, în majoritate, galileeni, cei mai rebeli oameni din provinciile romane din Israel.
Faimoasa replică a lui Isus despre plata tributului către Roma ar fi o chestiune importantă pentru zeloți. Plătirea taxelor către Roma însemna recunoașterea suveranității romane asupra Israelului. Ce să însemne atunci replica lui Isus, „Dați dar Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” (Mat. 22:21; Marcu 12:17; Luca 20:25). Pentru zeloți, ținutul Israelului aparținea lui Dumnezeu. Ceea ce spunea Isus pentru cei care înțelegeau (zeloții) era că taxa pe pământ era ilegală, deoarece acea taxă aparținea lui Dumnezeu, nu lui Cezar. Iuda Galileeanul a spus la fel cu cuvinte ușor diferite. (71) La judecarea lui Isus, Luca spune că „consiliul” Îl acuză pe Isus că ar fi fost potrivnic de „a plăti bir Cezarului, și zicând că el este Hristosul, Împăratul.” (Luca 23:2). Isus i-a răspuns lui Pilat: „Tu zici asta”. (Luca 23:3; Marcu 15:2; Mat. 27:11 și Ioan 18-33-37). Răspunsul lui Pilat: „Eu nu găsesc nici o vină în omul acesta” este un răspuns fără sens în cazul cuiva acuzat că s-ar opune birurilor și ar pretinde domnia asupra evreilor.
Pe de altă parte, unul dintre puținele lucruri cu care sunt de acord toate cele patru Evanghelii este că Isus a fost osândit și executat de guvernatorul roman pentru că era „Împăratul iudeilor”. Romanii i-au executat pe cei ce se numeau Mesia și conducători. Este probabil ca mulți evrei să Îl fi considerat Mesia pe Isus. (72) El a fost crucificat împreună cu alți doi zeloți. Evanghelia lui Ioan ne spune că oamenii din Galileea (cei 5.000 care au fost hrăniți prin miracol) au vrut să Îl încoroneze ca rege al evreilor. (Ioan 6:15). Evangheliile sinoptice ne spun că Isus era într-un „loc pustiu”, în care au venit apoi 5.000 de oameni pe care Isus i-a hrănit în mod miraculos. Erau aceiași oameni despre care Ioan ne spune că voiau să Îl încoroneze. De unde veneau ei? Erau o eventuală armată a zeloților, așteptându-L pe El pentru a-i conduce în lupta contra Romei? Ioan ne spune că Isus s-a retras către dealuri; probabil, pentru a cugeta la rolul Lui. Se pare că s-a întors convins că rolul Său era acela de om sfânt, nu de Mesia restaurator. Pentru că omul cucernic singuratic care pare să fie în Evangheliile sinoptice nu a avut necazuri când s-au adunat în Sidon 5000 de oameni și alte mulțimi în Ierusalim. Pentru unii discipoli și apostoli, El a fost o figură escatologică, însă pentru alții, a fost un erou politic, dacă nu cumva chiar și potențial militar. Ce altceva ar fi putut Luca să spună prin „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou Împărăția lui Israel?” (Faptele 1:6) Și ce altceva ar fi putut gândi cei 5.000 de oameni?
Zeloții erau împotriva romanilor și, de asemenea, împotriva saducheilor, aristocrați care erau bogați și colaborau cu romanii. Alungarea din Templu, de către Isus, a celor ce schimbau bani (o funcție a trezoreriei) era o schimbare radicală, nu numai pentru saduchei, ci și pentru stăpânitorii romani, cei care îi numeau și controlau. Saducheii au creat chiar sacrificii în Templu, pentru a binecuvânta stăpânirea romană. Îndepărtarea celor ce schimbau bani acolo ar fi fost conformă țelurilor unui zelot, așa cum a fost în cazul lui Ieremia, care i-a acuzat pe aceștia de a fi făcut acolo un cuib de tâlhari (Ier. 7:11).
Potrivit Evangheliilor sinoptice, curățarea Templului de cei ce schimbau bani s-a întâmplat în ziua intrării triumfale a lui Isus în Ierusalim, atunci când a fost aclamat de mulțime. Matei spune că s-a produs învălmășeală în întregul oraș. (Mat. 21:10). Ce s-a întâmplat cu mulțimea și de ce s-a dus Isus singur (potrivit Evangheliilor) la Templu pentru a-l curăța? Cu siguranță, mulțimea I s-ar fi alăturat și ar fi participat la alungarea din Templu a celor ce schimbau bani. Aceștia din urmă erau o comoară pentru administrația saducheilor, nu doar pentru că vindeau animale nevinovate pentru sacrificii, ci și colectau sume uriașe de la diaspora evreiască, destui bani din care să se înfrupte regii și procuratorii în această perioadă a istoriei evreilor. Dacă mulțimea ar fi fost alcătuită din țărani care sprijineau mișcarea zeloților, de ce nu i s-ar fi alăturat lui Isus? Poate că evangheliștii au continuat să Îi tăinuiască lui Isus calitatea de potrivnic al Romei.
Marcu și Luca pomenesc de insurecția lui Baraba, aparent la același moment (Marcu 15:7, Luca 23:19). E posibil ca curățenia făcută de Isus și insurecția lui Baraba să fi fost aceeași revoltă? E posibil să fi fost o lovitură de blam dată autorităților Templului? Și Brandon, și Eisler consideră curățarea Templului un act de insurecție al unui reformator revoluționar. Declarația lui Caiafa, marele preot din Evanghelia lui Ioan: „Este de folos să moară un singur om pentru norod” (Ioan 18:14) sugerează că el și romanii erau preocupați de o insurecție. (73) Caiafa era căsătorit cu fiica marelui preot Ana, dintr-o renumită familie de mari preoți. Bătrânul Ana era Mare Preot de multă vreme, iar potrivit lui Iosephus, toți cei cinci fii ai săi au ajuns mari preoți, un lucru fără precedent. Iosef Caiafa a devenit după aceea Mare Preot, așa cum s-a întâmplat și cu fiul lui, Elionaeus. Numele Caiafa este însemnat în Talmud și mormintele familiei au fost recent descoperite.
În timpul evenimentelor cu Isus, Ana probabil că era puterea dindărătul Marii Preoții. Atât Iosephus, cât și Talmudul sunt foarte critici în privința înverșunării familiei. (74) Ei au reprezentat „instituția colaboraționistă”, potrivnică populației, iar credința lui Isus era pe bună dreptate o amenințare pentru ei. Iosephus ne spune cum atunci când mai tânărul Ana a încercat să îl judece pe Iacob, fratele lui Isus, și l-a constrâns, fariseii au reușit să facă astfel ca Ana să fie dat la o parte. (75)
Toate acestea ar explica presimțirea lui Isus din timpul ultimei cine și, poate, și faptul că discipolii lui erau înarmați. Desigur, când romanii au venit cu o „cohortă”, adică cel puțin 300 de oameni, discipolii au fost copleșiți. Brandon observa că în Marcu, prima persoană care comentează ceva atunci când Isus moare este centurionul roman, care a spus:
„Perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două de sus până jos. Sutașul, care sta în fața lui Isus, când a văzut că Și-a dat astfel duhul, a zis: “Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!”” (Marcu 15:38-39)
Celelalte două Evanghelii sinoptice repetă acest eveniment, luându-l din Marcu, potrivit opiniei lui Brandon. Este clar că în Marcu, deși nu se declară expres, Isus a murit deoarece saducheii și Pilat își făceau doar datoria în potolirea populației.
Brandon și Eisler ar fi putut susține ideea că Isus a fost și El zelot, așa cum au făcut-o și numeroși scolastici. Dar un zelot nu ar fi spus ceea ce a spus Isus:
„Nu vă îngrijorați dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăși. Ajunge zilei necazul ei.” (Matei 6:34)
Pentru cineva care credea că sfârșitul lumii era foarte aproape, acest lucru ar avea înțeles. Dar discipolii lui gândeau că El este un Mesia restaurator. Și a fost omorât deoarece romanii au crezut acest lucru în aceeași măsură. Dar ca un evreu mesianic născut în Galileea, a cărui discipoli erau îndeobște tot evrei galileeni, să nu fi simpatizat cu zeloții, iată un lucru greu de crezut.
Ieremia, profetul născut cu 550 de ani înaintea lui Isus, este câteodată cunoscut ca profetul osândei. El a strigat la porțile templului, declarând că Dumnezeu va distruge Templul și nu i-a păsat de cei ce au spus „Nu vă hrăniți cu nădejdi înșelătoare, zicând: “Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului!”” (Ier. 7:4) El a continuat spunând despre asuprirea străinului, a orfanului și văduvei (7:6); „Este Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu, o peșteră de tâlhari înaintea voastră?” (7:11) Va fi distrusă. Ieremia, care a spus ceea ce a văzut Isus cu 550 de ani mai târziu, a fost aproape omorât de preoți (omologii saducheilor din vremea lui Isus) de două ori și întemnițat de alte câteva. Ieremia a fost un zelot, un fanatic al lui Dumnezeu.
V. Fiu al Omului
Isus a preferat să fie numit Fiu al Omului. Isus întreabă:
“Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” (Matei 16:14)
„Fiu al Omului” este cea mai ambiguă și controversată dintre toate denumirile. Controversa se leagă de faptul dacă această denumire se referă la Mesia sau nu. F.H. Borsch a spus: „”stânjenitor” este cel mai drăguț cuvânt pentru ea [pentru problema statutului „Fiu al Omului”]”. (76) Stânjenitor ar fi conceptul că „Fiu al Omului” nu este un nume mesianic tradițional evreiesc, ci al unei persoane din tradiția escatologică sau, ca în Ezechiel, o circumlocuțiune (adică o referire la sine). Dacă așa stă situația, întrebarea este de ce l-a folosit încontinuu Isus și nu a folosit titulatura de Mesia? Răspunsul este că Isus s-ar putea să se fi gândit la Sine ca la un Mesia escatologic, dar nu se putea proclama astfel, doar Dumnezeu putea să o facă. Asta ar explica grija Sa atunci când Petru afirma că El este Hristosul. Isus le-a spus „să nu spună nimănui lucrul acesta despre El”. (Marcu 8:29-30 și Luca 9:20-21).
Astfel, El a folosit un titlu, nu unul oarecare, ci unul cunoscut în cercurile de escatologi pentru implicarea unei autorități deosebite. În aceste cercuri, precum cel care a scris Asemănările din I Enoh, termenul de „Fiu al Omului” însemna Mesia. Isus, fiind conștient că aceste cercuri au ales această titulatură pentru a-L descrie chiar pe El. Acesta i-ar îngădui să pretindă o autoritate deosebită, fără de care El nu și-ar fi putut îndeplini menirea. Menirea a fost de a-i face pe oameni să recunoască ceea ce, în acele timpuri, era aproape de final și că Împărăția lui Dumnezeu urma să înceapă. De unde s-ar putea și să fi crezut că suferința Sa era pentru a începe tranziția, folosind această noțiune în privința așteptatului Său martiriu (Marcu 8:31 ș.cl., 9:31).
În ebraică, și cu atât mai mult în aramaică, noțiunea de „om” sau „fiu al omului” era folosită referitor la sine sau la o persoană, în general. Rabinul Yehuda Ha’nasi, care a publicat „Mishna” în secolul al doilea, se referă la propria persoană ca „bar nasha” (fiul omului, în aramaică) și Shimon bar Yochai folosește termenul în mod similar. (77) Singurele referiri la noțiune în canonul iudaic sunt la Ezechiel și Daniel. În Ezechiel, Dumnezeu îl denumește neîncetat „fiu al omului” (ben Adam, în ebraică). Este în mod clar folosit ca o circumlocuțiune pentru Ezechiel. În Daniel (în secțiunea aramaică), este o viziune a unei figuri cerești care se apropie de Dumnezeu (Dan. 7:13)
Sunt vremuri în care, pentru Isus, „fiu al omului” este în mod clar o circumlocuțiune pentru „om”. „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” (Mat. 16:13). Isus ar fi putut lesne spune „cine sunt eu”, iar în Marcu (8:27) și în Luca (9:18) o face. Oricum, când Isus spune „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi” (Matei 16:27; 25:31) și în mod similar în Luca (9:26) și Marcu (8:38), El se referă la o figură mesianică. „Fiul Omului are o sublimitate supraomenească, cerească. El este judecătorul cosmic de la sfârșitul timpurilor”. (78)
În timpul „procesului” lui Isus, a fost întrebat de Sanhedrin dacă se gândește la sine ca la un ben enosh, un Fiu al Omului, apărând din nori. Interlocutorul a întrebat limpede dacă Isus credea că El este un Mesia escatologic. Și în mod limpede acest interlocutor făcea aluzie la Daniel.
Când Psalmii folosesc termenul (Psalmii 8:4; 80:18; 144:3) din „Targum” (textul aramaic), acesta este tradus ca „Mesia”. În Enoh, „fiul omului, cel căruia îi aparține virtutea”, este mai curând o titulatură”. (79) Așa cum notează și Fuller:
„El este o făptură dumnezeiască preexistentă. El este tainic în prezența lui Dumnezeu, față de tot restul creației. Este dezvăluit „în acea zi”, adică a sfârșitului. El apare pentru a-i izbăvi pe cei aleși de pedeapsă. Îi judecă pe regii și legiuitorii care i-au persecutat pe aleși. El conduce ca domnitor, în slavă, peste cei aleși ca o comunitate izbăvită pentru veșnicie.” (80)
Este limpede din I Enoh și din Targum faptul că acest „fiu al omului” este escatologic. Și este, probabil, o dezvoltare mai avansată a noțiunii „fiul omului” din Daniel. (81) Enoh se referă la cei aleși și virtuoși (plural, așa cum face și Daniel referindu-se la cei sfinți) cărora li se va arăta fiul omului. (82) El, sau cel puțin numele lui, a fost născut înainte ca lumea să fi fost creată – iarăși o tradiție iudaică. Sarcina lui este de a distruge pe cei nemernici și a-i ocroti pe cei drepți. El vine la sfârșitul unei epoci, ca atare este escatologic.
Cea mai clară privire asupra „Fiului Omului” este prefigurarea escatologică din Evanghelia lui Ioan. Acolo este întrebuințată de treisprezece ori. „Adevărat, adevărat vă spun, că, de acum încolo, veți vedea cerul deschis și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și pogorându-se peste Fiul omului.” (Ioan 1:51)
Conform opiniei lui John Ashton, folosirea termenului „Fiul Omului” în Evangheliile sinoptice este „vagă și inconsistentă”, dar în Evanghelia lui Ioan devine „totală și imediată”. (83) El devine omul escatologic preexistent, care îndură suferința, persoană pe care Ioan a văzut-o și în slujitorul chinuit din Isaia și la Fiul Omului din Daniel.
VI. Fiu al lui Dumnezeu
„Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Gen. 1:26). Midrash (metodă omiletică de exegeză biblică, nota trad.) afirmă: „Când Preasfântul, binecuvântat fie El, a creat primul om, îngerii lui l-au confundat cu Dumnezeu și au vrut să îi spună „Sfinte, sfinte, sfinte, tu Domn al oștilor cerești. Ce a făcut atunci Cel Preasfânt, slăvit fie-i numele? L-a adormit pe cel creat, astfel ca oricine să știe că este doar un simplu om”.
Pentru mulți dintre cititorii creștini de astăzi, „Fiu al lui Dumnezeu” se referă la dumnezeirea lui Isus. Să fi fost așa și felul în care evreii din vechime gândeau despre acest termen? Biblia se referă la Îngeri (Gen. 6:2; Deut. 32:8), la israeliți (Ex. 4:24; Deut. 14:1), la regii Israelului (II Sam. 7:4; Ps. 2:7) și la sfinții iudei ca fii ai lui Dumnezeu.
În Cartea Proverbelor, persoana căreia i se vorbește este numită „Beni” – „Fiule”. Cine să fie vorbitorul – „Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine poruncile mele.” (Prov. 2:1). „Poruncile mele” – poate fi vorba doar de Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu se referă la evrei ca la „fii mei”.
În Psalmi, Dumnezeu spune:
„Tu ești Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi, și-Ți voi da neamurile de moștenire, și marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier, și le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.” (Psalm 2:7-9).
Atât pentru evrei, cât și pentru creștini, acestea se referă la Mesia. Pentru evrei, el este una din făgăduielile făcute de Dumnezeu dinastiei davidiene.
În cartea pseudobiografică „Înțelepciunea lui Solomon”, scrisă probabil la începutul primului secol înainte de Hristos:
„Fiindcă dacă omul vrednic este fiu al lui Dumnezeu, Dumnezeu îl va ajuta și îl va feri de ghearele dușmanului său… Hai să îl punem la încercare cu cruzimea și tortura, să îi vedem blândețea și să îi punem răbdarea la încercare. Hai să îl osândim la o moarte crudă, dacă Dumnezeu îl va scăpa – sau așa spune el”. (84)
Cel vrednic nu numai că este numit fiu al lui Dumnezeu, dar el are de înfruntat și o moarte crudă. Autorul din Alexandria vorbea probabil despre evreii vrednici persecutați de către păgâni. În Psalmii lui Solomon, oamenii cucernici vor fi cunoscuți ca „fii ai Dumnezeului lor”. (85) Cartea Cântarea Cântărilor, scrisă probabil undeva la începutul celui de al patrulea secol înainte de Hristos, se referea la evrei legat de Sfântul Duh. „Eu voi fi tatăl lor și ei vor fi fiii mei. Și ei vor fi numiți fii ai Dumnezeului cel viu”. Ben Sira le spune celor care vor ajuta văduvele „Dumnezeu vă va numi fii”. (86) Nici un evreu nu s-a gândit vreodată că acest lucru ar însemna dumnezeirea personală.
Înțelepții talmudici l-au numit pe Dumnezeu „tată” la fel ca în faimoasele serii de rugăciuni avinu malkanu, din sărbătorile cele mai importante, „Tatăl nostru, regele nostru”, primele versete scrise de rabinul Akiva. Dacă îl numești pe Dumnezeu „tată”, atunci tu ești fiul Lui. În altă rugăciune de zi de sărbătoare, evreii îi cer lui Dumnezeu să îi trateze ca pe copiii sau slujitorii Săi. Cerându-i lui Dumnezeu să le fie avinu (Tată al nostru) înseamnă că ei sunt copiii Lui, iar cerându-i să le fie malkanu (Regele nostru) înseamnă că îi sunt servitori. Aceasta este o poziție tipic evreiască în rugăciunea către Dumnezeu.
Talmudul relatează povestea unui făcător de minuni, Yochanan, un ascet și nepot al lui Honi. Oamenii își trimit copiii la grota lui pentru a se ruga pentru ploaie, „ava, ava, adu ploaie”. El ar răspunde „Ribbono shel olam (Domn al universului) fă asta pentru copiii care nu pot deosebi un ava care aduce ploaia de un ava care nu poate acest lucru”. Și a plouat! El dezvăluie o deslușire interesantă a întrebuințărilor diverse ale cuvântului „ava”, referitor deopotrivă la un fiu al lui Dumnezeu și la un tată biologic. De un alt pietist de care am discutat, Hanina, ni se spune de la un bas kol: „Întreaga lume va fi hrănită pentru că fiul meu, Hanina – și o fărâmă de roșcovă – îl vor mulțumi pe fiul meu timp de o săptămână”. (87)
Marcu, în primul lui verset, se referă la Isus ca la Fiul lui Dumnezeu. Nu este clar ce a vrut să spună, în afară de conotația tradițională iudaică. Există o dezbatere printre scolastici privind cuvântul grecesc îndeobște folosit cu sensul de „fiu”. Poate însemna „fiu” sau „slujitor”. Ideea este acceptată de Bousset, Cullman, Jeremias și de un număr de alți scolastici, dar respinsă de I.H. Marshall. (88) Poate din cauza faptului că cuvântul ebraic „eved” a fost folosit de Biserica Ierusalimului cu sensul de „slujitor”, iar de Marcu, vorbitor de greacă, cu sensul de „fiu”.
Isus se refere deseori la Dumnezeu ca la Tatăl. În Evanghelia lui Matei, de exemplu, Dumnezeu ca Tată este menționat de patruzeci și șase de ori. Treizeci și două de referiri sunt la Tatăl „vostru” sau „al meu”, o folosire întocmai ca în rugăciunile iudaice menționate anterior, iar de câteva ori ca Tată fără referiri personale (Mat. 23:9; Mat. 24:36). Câteva menționări se fac de câteva ori într-un mod mai personal – „Tatăl meu” (Mat. 11:27, Luca 10:22).
În cele trei Evanghelii sinoptice sunt referiri la vocile cerești care confirmă proclamarea de către Dumnezeu a lui Isus ca fiu al Său. Talmudul face referiri la aceste boci ca bat kol, lucru deloc neobișnuit în Talmud. Există numeroase astfel de voci enumerate în Talmud. Conform lui Rab, un înțelept babilonian, Hanina ben Dosa este numit „fiul meu” de către Dumnezeu. (89). Meir, unul dintre discipolii favoriți ai lui Akiva și un convertit, este numit într-un bat kol de către Dumnezeu „Meir, fiule”. (90) Există câteva povestiri despre demoni care îl abordează pe Akiva, iar acestora li se spune printr-un bat kol că el este ocrotit de Dumnezeu. Nici una dintre aceste referiri nu a fost luată de vreun evreu în sensul de a gândi că Hanina sau Meir sau Akiva sunt dumnezeiți, ci mai curând ca oameni deosebit de cucernici, ale căror vieți erau strâns legate de Dumnezeu.
În Luca, există o povestire despre copilul de doisprezece ani Isus, rătăcindu-se ca pelerin în timpul unui drum de sărbătoarea Paștelui. Părinții l-au căutat și, după trei zile, l-au găsit stând cu învățătorii legii. Întrebat fiind unde a fost, el a răspuns: „De ce M-ați căutat? Oare nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2:41) Este în genul Honi, Hanina și Ionatan, care simțeau i relație familială strânsă cu Dumnezeu. De fapt, Marcu folosește termenul „ava” și nu traducerea lui greacă, un cuvânt foarte familiar în ebraică și aramaică, desemnându-L pe Dumnezeu.
Este limpede că Isus a avut o relație religioasă intensă cu Dumnezeu. Edward Schillebeeckx a numit acest lucru „experiența ava”. Alții se referă la ea ca la o intoxicare cu Dumnezeu. (91) Se pare că și în Talmud câțiva oameni au avut această trăire.
Pavel, în Romani, spune următoarele: „Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Și voi n-ați primit un duh de robie, ca să mai aveți frică; ci ați primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: “Ava! adică: Tată!”. Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.
Și, dacă suntem copii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu, și împreună moștenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și proslăviți împreună cu El.” (Rom. 8:14-17)
Evanghelia lui Ioan este mai preocupată de teologie și mai puțin preocupată de istorie, cu toate că – paradoxal – mulți consideră că partea de istorie din ea este cea mai precisă. Este povestea „revelatorului” sau a „vestitorului”. Pentru Ioan, Isus are autoritatea absolută. Folosirea de către Ioan a sintagmei „Eu sunt” este o declarație care poate fi comparată doar cu Dumnezeu zicând „Eu sunt” din Biblie. În Evanghelia lui Ioan se regăsește faptul că Fiul Divin al lui Dumnezeu ajunge la împlinire. „Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru.” (Ioan 20:17). În Evangheliile sinoptice, Isus este văzut ca un fel de rabin iudeu care are o relație personală de „tip ava” cu Dumnezeu, poate chiar o relaționare special menită. Este mai degrabă ca o relație de genul „Învățătorul Dreptății”, pe care El simțea că o are cu Dumnezeu. „Prin Mine Tu luminezi chipurile multora… Pentru că Tu mi-ai dat cunoașterea minunilor Tale nemaipomenite și mi-ai Te-ai arătat în puterea Ta. Ai arătat minunile Tale în fața mea întru slava Ta.” (92)
În Evanghelia lui Ioan, Isus este un mistic care are o responsabilitate cosmică. Aceasta este cartea în care mesianologia devine hristologie. Aici Isus coboară din Rai ca Dumnezeu, este crucificat ca om și apoi se ridică înapoi la Ceruri ca Dumnezeu.
În Evanghelia lui Ioan, Isus devine egal cu Dumnezeu – Dumnezeul Întrupat. Ultimul verset al prologului lui este „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Ioan Botezătorul își sfârșește mărturia afirmând:
„Eu nu-L cunoșteam; dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: “Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-Se și oprindu-Se, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt.” Și eu am văzut lucrul acesta, și am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu.”” (Ioan 1:33-34)
Lui Ioan Botezătorul i se spune despre Isus direct de la Dumnezeu. Asta poate explica și de ce Ioan neagă că El ar fi Ilie. El nu este martor ca Ilie, ci pentru că Dumnezeu îi spune în mod direct. Dacă ar fi fost Ilie, atunci Isus ar fi putut fi interpretat ca un Mesia al iudaismului. Ideea din Ioan este că Isus nu este Mesia Iudaic, ci „Fiul lui Dumnezeu”. Evanghelia lui Ioan conchide (înainte de epilog) „Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; și crezând, să aveți viața în Numele Lui.” (Ioan 20:31)
Autorul Evangheliei lui Ioan nu este interesat de un Mesia davidian, Isus al lui este născut în Nazaret și nu în Betleem. Isus al lui este descendent de la Dumnezeu, cu un tată uman, Iosef (Ioan 1:45; 6:42). Misiunea Lui este de a fi Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29,36) și este executat așa cum mielul pascal este măcelărit. El vine pentru a înlătura păcatele lumii și apoi urcă înapoi în rai. Dacă Isus evreul ar fi avut această înțelegere de sine, iată un lucru îndoielnic. (93)
O implicație a sensului creștin pentru „Fiul lui Dumnezeu” este aceea că el este direct ales de Dumnezeu pentru a fi intermediarul Lui între Rai și pământ. În secolul al optsprezecelea – considera Mișcarea Hasidică – Tzaddik – cei virtuoși și rabinul lor – potrivit marelui cărturar hasidic Reb Elimelech, sunt „mai presus de Îngeri”. Pentru un altul, Reb Yaacov din Polnoy, cel care a scris prima carte a literaturii hasidice, el este intermediarul între Rai și pământ – „Mediatorul”. Pavel Îl numește pe Isus Mediator. (1 Tim. 2:5; Evr. 8:6, 9:15, 12:24). Chiar Pavel a spus „pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile și pentru care trăim și noi, și un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile și prin El și noi.” I Cor. 8:6 și de asemenea Fil. 2:11. Pavel spune adesea „Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos” (Rom. 15:6; II Cor. 1:3, 11:31; Efe. 1:3,17; Col. 1:3, I Pet. 1:3). Și „toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8:14). Aceste afirmații creștine sunt comparabile cu ideea că „Tzaddik” este mai presus decât îngerii.
Conceptul de Tzaddik a implicat mai mulți fii ai lui Dumnezeu – oameni cu atingerea dumnezeiască în ei. Unii erau mai deosebiți decât ceilalți. Isaac Luria, cunoscut ca H’ari (1534-1572) a fost probabil cel mai influent evreu mistic din toate timpurile. Numele lui, H’ari, este un acronim pentru „Rabinul dumnezeit Isaac”. BeSHT (Baal Shem Tov, un rabin mistic pe numele adevărat Israel ben Eliezer, nota trad.) un descendent spiritual al lui H’ari a fost și el văzut drept un fiu deosebit al lui Dumnezeu. Doi dintre discipolii lui, Reb Nachman (reb – aproximativ „domn”, în ebraică) din Bratzlev (decedat în 1811) și Rebbe din Lubavitch (decedat în 1994) sunt și ei văzuți ca fiind fii speciali ai lui Dumnezeu. Zece mii de discipoli ai lui Reb Nachman îi vizitează mormântul cu ocazia Uman, termenul ucrainean pentru Rosh Hashona (una din sărbătorile evreiești cele mai importante). În sinagogi, locul central îl ocupă Sfânta Arcă, care adăpostește sulurile Torei. Arca are întotdeauna o inscripție cu cele zece porunci sau cu Leul Iudeei. În sinagogile lui Reb Nachman din Ierusalim și Tzfat, Arca este acoperită cu o ilustrare a mormântului său. Să fi devenit el o icoană pentru discipolii săi?
Rebbe din Lubavitch, a decedat în 1994 la vârsta de 92 de ani. El nu a fost înlocuit, deoarece unii dintre discipolii lui, care afirmă că el este „Regele Mesia”, cred că el se va întoarce.
Evreii cred, cei mai mulți, că Mântuirea este mai importantă decât Mesia. Creștinii cred, în majoritate, că Mesia este mai important decât Mântuirea. Dar unii evrei, sătuli de așteptare – credincioșii lui Reb Nachman și ai lui Rebbe din Lubavitch – au nevoie ca Mesia să vină acum. Ambele religii sunt mesianice.
Didier Pollefeyt l-a citat pe Paul van Buren în privința faptului că „Fiul lui Dumnezeu” în sensul iudaic era o sintagmă pentru slujire, intimitate, fidelitate și umilință, în timp ce „Fiul lui Dumnezeu” în sens hristologic era un titlu de putere, domnie și impunere . (94) Există și o diferență între sensul evreiesc al „fiilor lui Dumnezeu” și „Fiu al lui Dumnezeu” ca și concept grecesc.
Dumnezeu Întrupat
Întruparea lui Dumnezeu înseamnă că Dumnezeu s-a manifestat pe Sine în formă de ființă omenească, în persoana lui Isus – Isus a devenit Dumnezeu.
Prima dată în care avem menționate începuturile (dar nu și deplinătatea) unui Dumnezeu întrupat este afirmația lui Pavel: „să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Fil. 2:9). În timp ce Isus este în centrul teologiei lui Pavel, El încă nu este Dumnezeu întrupat, așa cum în text Dumnezeu este în mod clar mai presus decât Domnul, Isus nu este egal cu Dumnezeu. Rolul central al lui Isus (chiar dacă nu întruparea Sa) poate fi văzut în diferite texte: „darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 6:23); „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă” (2 Cor. 5:17); „Voi sunteți trupul lui Hristos” (1 Cor. 12:27). Dar nici una dintre acestea nu îl face pe Isus divin. Dacă aceste texte ar fi însemnat compararea lui Isus cu Dumnezeu, argumentele din Evangheliile sinoptice (scrise după epistolele paveliene) ar fi fost teologie monoteistă, și nu despre legile purității, a lua masa cu păcătoșii și a încălca legile sabatului.
Despre perioada la care ne referim, R.H. Fuller a afirmat:
„o doctrină covârșitoare despre întrupare a fost dezvoltată. Mântuitorul era o ființă divină care a devenit întrupată, și-a manifestat Dumnezeiescul în carne și oase și, mai apoi, a fost înălțat la ceruri”. (95)
Evanghelia lui Ioan a creat ideea de Întrupare a lui Dumnezeu. Declarații că „Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1), „Cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi” (Ioan 1:14) și că Isus „zicea că Dumnezeu este Tatăl Său” (Ioan 5:18) și „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). În prolog, „Cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi” (Ioan 1:14). În această Evanghelie, „dumnezeirea și întruparea lui Isus sunt afirmate fără echivoc” (96). Dacă Isus a pretins că are aceste calități, atunci el, ca evreu, ar fi vinovat de blasfemie.
Isus cel sinoptic nu face nici una dintre aceste afirmații sau vreuna similară lor. Nu există nimic despre conlocuirea reciprocă a Tatălui și Fiului, nimic despre preexistența lui Isus, nici despre „funcțiile sale post-înviere în privința răspunsului la rugăciuni și la trimiterea lui Paraclete.” Nici genul de declarații „Eu sunt”, cum ar fi „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8:12), „Eu sunt învierea și viața” (Ioan 11:25) sau „Eu sunt calea, adevărul și viața.” (Ioan 14:6). De ce? (97) P.M. Casey a scris că „zugrăvirea eronată a lui Isus este în centrul acestui fapt. Îl face divin și infailibil și spune că i-ar condamna pe evrei, cărora Isus cel istoric le-a cuvântat și dintre care și-a ales apostolii și a primit discipoli și susținători. Nu putem crede, în mod rezonabil, toate rezultatele acestui proces de desfășurare a lucrurilor.” (98) Acest demers poate veni doar de la o comunitate și de la niște scriitori cu o „autoidentificare gentilă”. În Evanghelia lui Ioan, oponenții lui Isus sunt numiți „evreii” de mai mult de 60 de ori, în pofida faptului că toți discipolii lui Isus erau evrei. Isus sau naratorul afirma că: „Paștele Iudeilor erau aproape” (Ioan 2:13), „legea voastră” (Ioan 8:17; 10:34) și „legea lor” (Ioan 15:25). (99) În comunitatea lui Ioan, „evreii” sunt un popor străin. Nu este surprinzător faptul că Evanghelia lui Ioan este cea mai antisemită din Biblia creștină. (100)
VII. Mesia restaurator sau Rege al evreilor
Ce fel de Mesia așteptau evreii în timpul vieții lui Isus? Cei mai mulți evrei așteptau un Mesia care să restaureze regatul lui Israel. Chiar și Luca, în Faptele Apostolilor, îl întreabă pe înviatul Isus: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou Împărăția lui Israel?” (Faptele 1:5)
Biblia folosește cuvântul „Mesia” de 81 de ori. Primele șaptesprezece se referă la numirea preoților (101), patruzeci și nouă se refereau la regii Israelului sau ai Iudeei (102) (David 20; Saul 13; Solomon 5), patru la profeți (103), trei la poporul evreu (104), trei la figuri de tip războinic (105), și o dată referirea este a Cyrus, împăratul Persiei (106). Din cele șase referiri rămase, două sunt în 1 Samuel, înainte de nașterea lui David; una prezice o figură de tip davidian (1 Sam. 2:10) și a doua o figură de tip Solomon, care va ridica o Casă a Adevărului (1 Sam. 2:35). Acestea au fost probabil scrise în timpul domniei lui Solomon. Celelalte patru sunt în Psalmi. Una dintre referiri se face la cei ce sunt împotriva lui Dumnezeu și al lui Mesia (Psalmi 2:2) și este urmată de faimoasa „Tu ești Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.” (Psalmi 2:7). Fraza este repetată în 1 Cronici, unde se referă în mod specific la David (1 Cronici 17:13). Cea de a doua se referă la regele lui Dumnezeu și nu îl menționează pe David, dar se subînțelege printr-o nuntă demnă de fastul regelui Solomon (45:7). A treia referire este la un viitor David, despre care Dumnezeu zice „Acolo voi înălța puterea lui David, voi pregăti o candelă unsului Meu” (Psalmi 132:17). A patra referire este un apel: „privește fața unsului Tău!” (Psalmi 84:9,10).
În cele trei „tipuri de războinic” notate mai sus, două se află în Daniel, referindu-se la un prinț uns, care apoi moare. Celălalt tip din Psalmi se referă la Dumnezeu trimițându-L pe Mesia „timpuri de cumpănă” (Psalmi 20:6). Un timp de restriște implică și un conducător izbăvitor.
În cinci dintre referiri, David îl menționează pe Saul ca pe Mesia al lui Dumnezeu. În 1 Sam. (24:7), David le spune soldaților lui să nu îl ucidă pe numitul lui „YHVH” (Yahve), iar apoi îi spune lui Saul că a salvat viața celui trimis de Dumnezeu (24:11). Mai târziu în 1 Samuel (capitolul 26), Saul este iarăși în mâinile lui David și el refuză să îl omoare pe cel numit de Dumnezeu (26:11). David îi spune apoi străjerului care îl păzea pe Saul (26:16) că l-ar fi putut ucide pe cel trimis de Dumnezeu, dar nu a făcut-o, iar apoi David îi spune chiar lui Saul (26:23) că el nu-l poate omorî pe cel menit de la Dumnezeu. În perioada acestor cinci referiri, David însuși era deja miruit de către profetul Samuel. Așa că un atare conflict, între David și Saul, ar fi între doi unși ai lui Dumnezeu. Dar dat fiind comentariul lui David, Saul este unsul mai îndreptățit pentru a fi Rege al lui Israel. În nici un caz nu se afirmă că figura mesianică este un viitor izbăvitor sau că are vreo legătură cu conceptul de mântuire. Mesia este, în Biblie, un trimis al lui Dumnezeu, așa cum vedem noi un preot, un rege sau pe altcineva care este „un conducător prezent, politic sau religios, uns de Dumnezeu” (107) sau un descendent care urmează să fie uns.
Acest lucru a fost observat de douăzeci și opt de scolastici creștini importanți.
VIII. Mesia ceresc sau escatologic
Așa cum am văzut, nu găsim un om numit Mesia drept mântuitor în Biblie, ci găsim unul descris ca o figură cerească de trei ori în Isaia (capitolele 7, 9, 11) și o dată în Daniel (capitolul 7).
Isaia, în capitolul 7, menționează vederea unei tinere femei însărcinate în persoana consoartei Regelui Ahaz. El prezice o schimbare în soarta evreilor ca rezultat al acelei nașteri, denumindu-l pe pruncul nenăscut „Emmanuel”, care înseamnă „credincios în Dumnezeu”. Tânăra viitoare mamă nu este numită, nici tatăl pruncului, îngăduind astfel interpretări foarte diferite legate de eveniment. Cei mai mulți adnotatori evrei îl identifică pe tată cu regele Ahaz, iar pe mama nenumită cu soția lui. Comentatorii creștini întrebuințează acest verset pentru a-l întrezări pe Isus.
Isaia, în capitolul 9, descrie un fiu ceresc al lui David. El se poate referi la copilul numit Emmanuel, cu două capitole mai înainte.
„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii. El va face ca domnia Lui să crească, și o pace fără sfârșit va da scaunului de domnie al lui David și împărăției lui, o va întări și o va sprijini prin judecată și neprihănire, de acum și-n veci de veci: iată ce va face râvna Domnului oștirilor.” (Isaia 9:6-7)
Termenul „minunat” („pele” în ebraică) este folosit oriunde ca atribut divin, precum în cântarea lui Moise, unde YHVH este un făcător de minuni. „El gibor” – ebraicul pentru preaputernicul Dumnezeu, este adesea asociat cu puternicia lui Dumnezeu. „Părintele veșniciilor” se referă la legământul cu poporul evreu, cu Dumnezeu ca tată duhovnicesc al acestuia. „Domn al păcii” confirmă, mai departe, că Dumnezeu este tatăl și Mesia este un prinț a cărui putere vine de la Rege, care este Dumnezeu. În cele din urmă, el va sta pe tronul lui David. El are aptitudinile unei figuri mesianice cerești. În timp ce majoritatea interpreților evrei consideră că Isaia prezice un copil idealizat al regelui Ahaz, adică pe Ezechia, această figură a fost uneori privită de evrei ca mesianică. Isaia îi spune lui Ahaz că își va numi fiul „Emmanuel” (Isa. 7:15), însemnând „credință” sau „încredere în Dumnezeu” și a prezis că el îl va înfrânge pe regele Asiriei, dar că nu este numit un Mesia. De ce Ezechia nu a fost numit „Emmanuel” nu este clar. Ezechia a fost criticat de Isaia pentru aroganța lui în a-și etala bogăția în fața ambasadorului Babilonului. Termenul „immanu” este repetat de două ori în versete care se refereau la Ezechia (2 Cron. 32:7-8). Și el este descris în termeni mesianici.
„Astfel a scăpat Domnul pe Ezechia și pe locuitorii Ierusalimului din mâna lui Sanherib, împăratul Asiriei, și din mâna tuturor, și i-a ocrotit împotriva celor ce-i împresurau. Mulți au adus Domnului daruri în Ierusalim, și au adus daruri bogate lui Ezechia, împăratul lui Iuda, care de atunci s-a înălțat în ochii tuturor popoarelor.” (2 Cron. 32:22-23)
Unii înțelepți talmudici se referă la Ezechia ca la o figură mesianică datorită biruinței sale asupra armatei asiriene a lui Sanherib. (108)
Isaia descrie figura cerească iar în capitolul 11, prezentându-l astfel: „Odraslă va ieși din tulpina lui Isai” și conchide cu „un Vlăstar va da din rădăcinile lui.” (Isa. 11:1)
„Apoi o Odraslă va ieși din tulpina lui Isai, și un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul. Plăcerea lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfățișare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate, și va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociților țării; va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, și cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale, și credincioșia brâul mijlocului Său.” (Isa. 11:1-5)
Iarăși avem această putere dublă (ca în capitolul 9); înțelepciune și perspicacitate, cuget și valoare, devotament și smerenie. Puterea sa vine de la Dumnezeu, nu de la sine, de la cunoașterea lui Dumnezeu și de la frica de El. Nu este el cel supranatural; este Dumnezeu cel care îi dă aceste virtuți. În timp ce cuvântul „Mesia” nu este menționat, „tulpina lui Isai”, un acronim pentru „fiu al lui David”, este menționat.
Abia după începerea erei noastre găsim referiri ale unor evrei la aceste figuri specific mesianice. Targumul (Vechiul Testament în aramaică, nota trad.) lui Yonathan, scris în primul secol, are o traducere mesianică a versetelor din capitolul 9.
„Profetul a dat veste casei lui David: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: “Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii. El va face ca domnia Lui să crească, și o pace fără sfârșit va da scaunului de domnie al lui David și împărăției lui, o va întări și o va sprijini prin judecată și neprihănire, de acum și-n veci de veci: iată ce va face râvna Domnului oștirilor.”” (Isa. 9:6-7) (109)
Targum-ul îl numește pe copil un „mesia”, ne spune că el învață Tora, că este descendent al lui David și că va trăi pentru veșnicie. Studierea Torei – ca și cum Mesia ar fi fost un înțelept la rându-i – este o nouă interpretare despre Mesia, dezvoltată de farisei. Daniel definește ceea ce unii văd a fi o figură mesianică escatologică în capitolul 7.
„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, și iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, și oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică, și nu va trece nicidecum, și împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată.” (Daniel 7:13-14)
Cel „ca un fiu al omului” este văzut de cei mai mulți interpreți evrei ca orice evreu vrednic de a ajunge înaintea lui Dumnezeu (din vechime). Cei mai mulți interpreți creștini văd acest verset ca prevestitor al venirii lui Mesia. „Ca un fiu al omului” la Daniel vorbitor de aramaică este „Kevar Enosh”, foarte asemănător cu noțiunea de „Fiu al Omului”.
În nici una dintre aceste referiri (Isaia și Daniel) nu este vreun om ceresc numit în mod direct, în text, Mesia.
Acolo unde figura cerească apare în continuare în pseudobiografie, acele cărți evreiești nu sunt canonizate în Biblie. Aceste cărți încep să fie scrise după invadarea grecească a Israelului și s-a accelerat scrierea lor după înființarea regatului Hasmoneum. În literatura acestuia s-a dezvoltat un Mesia escatologic.
În I Enoh (110), scrisă undeva între 100 înainte de Hristos și anul 50 era noastră (111), autorul vorbește despre cel îndreptățit, Mesia, Fiul Omului, Alesul, ca despre o ființă cerească preexistentă stând în tronul slavei. El este judecătorul de la sfârșit.
„Iar Domnul duhurilor l-a așezat de cel ales pe tronul slavei și el „va judeca toate faptele potrivit celor sfinte din ceruri… pe îngeri…pe păcătoși și nevrednici, pe toți regii, oamenii de seamă și pe cei puternici, și pe toți cei ce locuiesc pe pământ… toată judecată este în seama Fiului Omului”. (112)
Apoi în Enoh găsim:
„și acolo am văzut un om care avea părul cărunt de zile trăite, alb precum lâna cea albă, iar cu el era altul a cărui înfățișare părea a fi cea a unui om” (113)
El scrie după Daniel:
„ s-au așezat niște scaune de domnie. Și un Îmbătrânit de zile a șezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, și părul capului Lui era ca niște lână curată.” (Daniel 7:9:13)
În capitolul 48:
„Fiului Omului i s-a dat un nume… chiar înainte de crearea soarelui și lunii… Pentru asta el a devenit Cel Ales; el a fost tăinuit…” (114)
În ultimul verset al capitolului, el este numit Mesia. În I Enoh apare ideea că Mesia va domni asupra unei împărății a cerurilor.
„În acea zi, îl voi pune pe Cel Ales să locuiască printre ei, voi transforma raiul și îl voi face o binecuvântare de lumină pentru veșnicie. Voi transforma pământul și îl voi face binecuvântat și îl voi trimite pe Cel Ales să locuiască acolo”. (115)
Avem astfel trei definiții ale escatologiei sau ale Împărăției lui Dumnezeu. Una este cea care se va întâmpla în viitor, a doua este una care va surveni în prezent, o Împărăție a lui Dumnezeu pe pământ și, în fine, un prim pas în prezent care va duce la a doua venire a lui Mesia cu Împărăția Cerurilor ce se va instaura pe pământ.
Această chestiune este și ea legată de faptul dacă Isus poate fi considerat, în principal, un profet al apocalipsei.
Johannes Weiss scria în 1892: „Proclamația lui Isus despre Împărăția lui Dumnezeu”, care a fost premergătoarea lucrării faimoase a lui Albert Schweitzer „Țelul lui Isus cel istoric”, publicată aproape de începerea secolului XX. (116) Weiss a pornit ideea unei biografii a lui Isus. Potrivit lui Weiss, Isus a fost un profet apocaliptic. Tot conform lui Weiss, Isus a crezut că lumea actuală era sub sceptrul Satanei. Isus avea de luptat cu acea împărăție și asta i-ar fi înlesnit lui Dumnezeu aducerea Împărăției Lui pe lume. Acest lucru necesita un miel neprihănit pentru sacrificiu. După moartea ca ispășire, Isus va deveni Mesia și se va întoarce pe pământ ca reprezentant al lui Dumnezeu. Schweitzer, așa cum a făcut și Weiss, confirmă că Isus era un profet apocaliptic.
Dezbaterea a continuat pe parcursul secolului al XX-lea și în noul mileniu. John Dominic Crossan Îl definește pe Isus ca pe un „țăran evreu mediteranean”. (117) Marcus Borg, în „Isus – O nouă viziune” sugerează că Isus era un „înțelept” (118), ca și Stephen Patterson (119) Un oponent important al acestora este Dale Allison, care afirmă că „Isus din Nazaret” era un „profet al mileniilor” (120). O dezbatere între cei patru a fost publicată de R. J. Miller. (121)
Dale Allison susține că Isus se încadrează într-un tablou vast multicultural, cunoscut ca milenarianism, fiind un vizionar apocaliptic și un profet escatologic. El indică faptul că atât predecesorul lui Isus, Ioan Botezătorul, cât și succesorul Lui, Pavel, au fost gânditori apocaliptici; de aceea, probabil, și El pare la fel. (122) Dacă Isus a fost influențat de esenieni, așa cum am observat, avem mai departe un caz al unui Isus apocaliptic. Întrebarea cheie, poate, este ce credea Isus despre Sine? Cu siguranță mulți evrei din acea vreme credeau că „sfârșitul” era aproape. Să fi exclus contribuția rabinului Akiva la Halakha credința sa în mesianismul lui Bar Kokhba? Rabinul Schneerson (Rabinul de Lubavitch) crede în venirea lui Mesia „acum”, fără a-și lăsa deoparte temerile privind un stat palestinian. I s-ar potrivi un „cadru apocaliptic” mai bine lui Isus decât altora? Marcu, cel mai apocaliptic dintre autorii sinoptici, este „rescris” de Matei și Luca. De ce nu credeau ei într-un „sfârșit” imediat? Este așa ceva un stadiu de mai târziu al creștinismului?
Marcus Borg acceptă că predecesorul lui Isus, Ioan Botezătorul, cât și succesorul Lui, Pavel, erau cugetători apocaliptici, dar ei erau foarte diferiți (așa cum vom discuta). Borg conchide că Isus nu era, la bază, un profet apocaliptic, ci mai curând un mistic evreu empiric (fără legătură cu călătorii merkava), un învățător al înțelepciunii, un vindecător și un profet social. (123) Isus era diferit de Ioan Botezătorul. Pavel l-a cunoscut pe Isus în timpul vieții și relația lor se datora viziunii lui despre fenomenul Paștelui. Ideea unei a doua veniri este parte a activității pascale. Isus a vorbit despre judecată, el a cuvântat despre pocăință și despre distrugerea Templului, dar la fel a făcut și Ieremia. În timp ce Ezechiel poate fi considerat apocaliptic, Ieremia nu. El, ca și Isus, a vorbit despre multe întâmplări neapocaliptice și a fost mai preocupat de un „nou legământ”. Chiar și profeția lui despre distrugerea Templului nu a fost escatologică – ea nu implica „sfârșitul”.
Borg întreabă de ce, dacă Isus era îndeobște un profet apocaliptic, nu a existat nici o criză în primele secole? Tema adepților și a urmării „căii” apare în Evanghelii și la Pavel. Pentru că la Pavel vedem „Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.” (Gal. 2:19-20). Asta înseamnă ca Pavel, urmând calea lui Isus, era o persoană nouă. (124) (Patterson ar încuviința acest lucru).
J.D. Crossan acceptă și el ideea că atât predecesorul lui Isus, Ioan Botezătorul, cât și succesorul lui, Pavel, erau amândoi gânditori apocaliptici. Dar dacă Isus era un profet apocaliptic, atunci s-a înșelat! Cum se face că după două mii de ani poziția sa este mai puternică decât după moartea sa?
Creștinii timpurii credeau în înviere – un fenomen pascal – fără a implica învierea tuturor morților, nu mai mult decât urcarea la cer a lui Ilie implica urcarea tuturor oamenilor. Allison neagă legătura dintre învierea lui Isus și învierea escatologică a tuturor. (125) Chiar dacă creștinismul timpuriu era apocaliptic, s-a schimbat. Borg crede același lucru. (126). Crossan se întreabă dacă literatura apocaliptică trebuie luată în sens literal sau metaforic?
„pământul va fi al tuturor în mod egal, nedespărțit de ziduri sau împrejmuiri…
Viețile vor fi la fel și bogăția nu va fi numai a unora.
Pentru că acolo nu vor fi oameni săraci, nici bogați, nici tirani, nici robi.” (127)
Poate cineva crede asta sau este o simplă utopie?
Stephen Patterson crede că Isus a fost, la bază, un învățător al înțelepciunii, îndeosebi ca rezultat al multelor „proverbe, aforisme, parabole, învățăminte” etc. (128) folosite și a diversității teologice din textele și tradițiile creștinismului timpuriu. El este de acord că Isus, pe plan secund, era un profet al sfârșitului veacurilor. Să se fi gândit Isus la o Împărăție a lui Dumnezeu, prezentă sau viitoare? A vorbit el aidoma vreunei alte figuri cerești? A fost Isus un mântuitor coborât / înălțat? Se va întoarce pentru a judeca? Multe dintre aceste lucruri pot fi văzute în tradițiile legate de Isus.
IX. ISUS, MESIA CRUCIFICAT
Elie Wiesel, în romanul său autobiografic „Noaptea”, își amintește cum, când era doar un puști, a privit doi adulți și un copil fiind spânzurați de Gestapo. Omul din spatele lui a șoptit „Unde e Dumnezeu?”, iar Wiesel și-a spus sieși „Unde este El? El e aici. El atârnă în această spânzurătoare!” (129)
Isus nu s-a numit pe sine Mesia prea des și a răspuns îndeobște negativ atunci când a fost întrebat (lucru care trebuie să se fi întâmplat de mai multe ori decât este menționat în Evanghelii). Evangheliile spun că el a fost întrebat despre propria persoană de două ori; odată la Caesurae Philippi (Cezarea lui Filip) și, a doua oară, la judecarea sa.
În Evanghelia lui Marcu, în Caesurae Philippi, Isus întreabă ce spun oamenii despre el; Petru răspunde spunând că „tu ești Hristos”. Isus le spune să păstreze tăcerea în ce îl privește (Marcu 8:28-30). În Matei, când Petru este întrebat despre Isus, el răspunde:
„Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: “Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” Isus a luat din nou cuvântul, și i-a zis: “Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea și sângele ți-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.” (Matei 16:16-17)
În Luca, Petru a spus „Hristos al lui Dumnezeu” (Luca 9:21). Isus răspunde să nu spună nimănui. Isus nici nu a negat, nici nu a confirmat că el era Mesia. El nu și-a proclamat mesianismul, e limpede. Așa cum i-a și spus lui Petru, doar Dumnezeu îl numește pe Mesia. Astfel, el putea auzi acest lucru doar „de la Tatăl meu”.
Dar ce crede Petru că trebuie să îndeplinească un Mesia? Când Isus îi spune lui Petru că va suferi și va muri, Petru îl dojenește, iar Isus spune „Mergi, înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor…” (Marcu 8:31-33; Matei 16:21-23) (Răspunsul lui Petru la afirmația lui Isus despre moartea sa nu apare în Evanghelia lui Luca). Petru nu a priceput! El aștepta un Mesia restaurator. Cum putea un Mesia restaurator să moară înainte de a-și fi îndeplinit sarcina de reîntregire a Israelului? Dată fiind istoria iudaică din acea perioadă, este improbabil ca Petru să nu se fi gândit că un Mesia evreu ar fi un restaurator.
La acuzare, Marele Preot îl întreabă pe Isus: „”Ești Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?” “Da, sunt”, i-a răspuns Isus. “Și veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii și venind pe norii cerului.”” (Marcu 14:61-62). Același lucru este spus în Matei, doar că Isus răspunde „Tu spui că sunt” și în Luca „Tu ești cel ce spune asta” (22:67-69). În Evanghelia lui Ioan, Marele Preot era preocupat că „este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, și să nu piară tot neamul” (Ioan 11:50). Acest lucru este repetat în Ioan 18:14. Astfel, în Evangheliile sinoptice și la Ioan, preocuparea Marelui Preot este legată de un Mesia mântuitor și (cu excepția lui Marcu), Isus nu neagă că este, dar nici nu confirmă. În Ioan, Marele Preot este preocupat de o insurecție și de reacțiile criminale ale romanilor.
În procesul lui, când este întrebat de Pilat „Ești Tu Împăratul Iudeilor?”, Isus răspunde în toate cele trei Evanghelii sinoptice „Tu o spui”. (Marcu 15:2; Mat. 27:11; Luca 23:3). În timp ce pentru Pilat asta nu este o negație, cu certitudine că nu este nici o confirmare. În Evanghelia lui Ioan, Isus îi răspunde lui Pilat:
„”Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. “Dacă ar fi Împărăția Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile Iudeilor; dar acum, Împărăția Mea nu este de aici.”” (Ioan 18:36)
Aceasta este o declarație escatologică. Mulți scolastici cred că Isus nu dorea să își afirme mesianismul, astfel răspunzând „Tu spui asta”. William Wrede și Rudolf Bultmann scriu că nici Isus, nici discipolii lui nu gândeau că el este Mesia. „Proclamatorul a devenit cel proclamat” (130) Cel care a proclamat venirea unei ere a raiului a devenit Mesia. Pe de altă parte, J.C. O’Neill dezbate acest lucru într-un celebru articol. (131) O parte importantă a conținutului dezbaterii este că toate evangheliile spun că Pilat l-a executat pe „Regele iudeilor”. Cine să fie regele iudeilor, dacă nu Mesia? Pentru Pilat, un „rege al evreilor” era un simplu pretendent la statutul de rege. Este cert că Pilat nu ar înțelege propoziția „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36). Această declarație escatologică poate fi înțeleasă doar de gânditorii apocaliptici iudei.
Cine a fost Pilat? Potrivit surselor evreiești, „un nemernic crud, un om inflexibil, îndărătnic și predispus spre cruzimi… corupție, tâlhărie, atacuri, comportamente abuzive, execuții frecvente și o ferocitate neîngrădită”. (132) Iosephus a afirmat că el l-a „condamnat [pe Isus] să fie crucificat și să moară”, aidoma istoricului roman Tacitus. (133) Îi displăceau în mod deosebit evreii, fura din Templu, ridica stindarde romane ale Împăratului pe zidurile Templului și ucidea mii de evrei. Cruzimea lui Pilat a fost prea mult, până la urmă, fiind înlăturat de superiorul lui, Vitellius, ca și Caiafa, aliatul loial al lui Pilat.
Faptul că Isus nu își acceptă mesianismul nu este contradictoriu cu ceea ce gândea el că este. Cineva nu se proclamă singur a fi Mesia. Doar Dumnezeu îl proclamă pe Mesia. Faptul că Isus ar fi putut muri ca restaurator, gândind că el este de fapt un mântuitor, iar nu este contradictoriu. Nici discipolii săi nu au fost nedumeriți. Mowinckel scria:
„Concepțiile despre Mesia ale unui anume cerc au produs o imagine a unui Mesia care este literalmente predominant național și politic, în timp ce vederile altor cercuri au emis o imagine a unui Mesia predominant transcendental, etern și universal.” (134)
Cei mai mulți evrei ai vremii așteptau un lider politic și militar care să îi înfrângă pe romani. Știm că în „Marea revoltă” din anii 66-70 era noastră, Menahem și Simon, ambii conducători ai unor armate rivale, au fost proclamați Mesia de discipolii lor. (Iosephus menționează, de fapt, zece oameni care s-au purtat ca și cum gândeau că ei sunt Mesia (135)). Iar cu șaizeci de ani mai târziu, marele rabin Akiva l-a declarat pe Bar Kokhba un Mesia. Bar Kikhba – un general – a avut succes, pentru un timp, împotriva romanilor. Când a fost înfrânt, și-a pierdut mesianismul.
Așa cum s-a observat în introducerea de la epistolele atribuite lui Pavel, cuvântul „Hristos” este folosit ca nume propriu pentru Isus de 316 ori și nu este deloc folosit altfel. În cele patru Evanghelii și în Faptele Apostolilor, cuvântul Isus este folosit de 80 de ori, doar de 16 ori ca nume propriu și de 64 de ori ca titlu, cum ar fi „rege davidian” sau o figură escatologică. (136). Astfel, în epistolele scrise înaintea evangheliilor, nu există vreo dispută despre Isus ca fiind sau nu Mesia, în timp ce în Evanghelii, scrise ulterior, există o problemă în acest sens. De ce nu a existat o problemă la început, iar ulterior ea a apărut? În vremea lui, Pavel scrie ca evreu care Îl aduce pe Dumnezeu către gentili prin Isus. Pavel a dezvoltat o teologie îndeosebi pentru gentili; ea se baza pe viziunea lui revelatoare despre Mesia din ceruri; un Mesia escatologic. El știe, ca evreu, că titulatura pentru o persoană escatologică unică este „Mesia”. Crezul lui în înviere îi îngăduie să schimbe înțelesul termenului. Pentru personalitatea sa vizionară și mistică, acest lucru nu era o problemă.
„V-am învățat înainte de toate, așa cum am primit și eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat și a înviat a treia zi.” (1 Cor. 15:3-4)
Acest „Hristos” este numele lui Mesia al lui. El știe și că părerea lui, prezentată ca o problemă, „noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire, și pentru Neamuri o nebunie” (1Cor. 1:23). Pavel devine astfel obsedat de Isus crucificatul.
„Fraților, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine, nu este de obârșie omenească; pentru că, n-am primit-o, nici n-am învățat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos.” (Gal. 1:11-12)
Pavel, care a trăit și imediat după moartea lui Hristos, se aștepta la o întoarcere rapidă a acestuia.
„Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiți. Căci însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” (1 Tes. 4:15-17)
Și în 1 Corinteni:
„…Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, și au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile veacurilor.” (1 Cor. 10:11)
Teologia sa a diferit de cea urmată de Biserica Iudaică a Ierusalimului, condusă de Iacov, fratele lui Isus. Ei propovăduiau pentru evrei. Pavel și discipolii săi erau majoritatea evrei care predicau pentru păgâni și îi aduceau pe aceștia către Dumnezeul iudeu.
E adevărat că, în timp ce Pavel a spus că moartea lui Isus a fost o cumpănă pentru evrei, asta nu înseamnă că era de neconceput pentru evrei ca cineva să fie un țap ispășitor – în sensul figurat al termenului – lucrul nu este improbabil. Isus, de fapt, știa mai bine. EL citează Psalmii: „Piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii.” (Ps. 118:22). Moartea sa, martiriul, nu îi umbresc reușita. Chiar faptul că martiriul va spăla păcatele era o idee iudaică. (137)
Conceptul că cineva sau ceva ar putea lua asupra propriului trup păcatele oamenilor nu era unul necunoscut nici pentru iudaism, nici pentru culturile antice. De Yom Kippur, Ziua Căinței, marele preot va lua doi țapi, unul ca ofrandă pentru păcate, iar unul pentru „Azazel”. „Aaron să-și pună amândouă mâinile pe capul țapului celui viu [al lui Azazel], și să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel și toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul țapului, apoi să-l izgonească în pustie, printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. Țapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie, să-i dea drumul.” (Lev. 16:21-22). Mishna ne spune că omul va lua țapul ispășitor consacrat lui Azazel și îl va duce pe o stâncă, aruncându-l de acolo. (138)
Conceptul de țap ispășitor public era obișnuit în culturile antice. Maleficul se putea răspândi prin oameni infectați, putând fi oprit prin moartea sau pedepsirea în public a unei persoane sau a unui animal. În Roma, în ziua premergătoare Idelor lui Martie (ziua de 15 ale lunii, moment care marca asasinarea lui Iulius Cezar, nota trad.), un om înveșmântat în alb era dus dincolo de hotarele orașului și bătut pentru a scoate răul din urbe. (139). Aclamarea batjocoritoare a lui Isus îmbrăcat în purpuriu ca „Rege al iudeilor”, în timp ce Pilat spunea „Iată omul!” (Ioan 19:5) este explicată de David Flusser. Ea înseamnă același lucru cu strigătul „Crucificați-l!” Crucificarea lui de către oamenii Marelui Preot este consemnată de Evangheliile sinoptice. (140) Combinația dintre cruzimea lui Pilat și influența instituțională a lui Caiafa a făcut ca moartea lui Isus să fie o certitudine.
Isus și țapul consacrat lui Azazel sunt fără prihană de vreun păcat. Ei stau simbolic în locul păcatului și moartea lor este un act de pocăință.
În pergamentele de la Qumran este o însemnare despre un „Preot malefic” care „spânzura oamenii de vii”. Așa cum se consemnează în acele suluri, „Preotul cel malefic s-a răsculat și a încălcat preceptele lui Dumnezeu și a persecutat pe Învățătorul Îndreptățirii. Iar acestuia ei i-au judecat mârșav vrednicia și pângăritorii răului au înfăptuit orori asupra-i și s-au răzbunat pe trupul lui”. (141)
În „Imnurile recunoștinței” (unul dintre primele șapte suluri de la Marea Moartă, nota trad.), citim astfel:
„Am fost un om uitat…. Nu am avut adăpost…
Amară mi-a fost durerea și fără putință de alungat.
Sufletul mi-a fost copleșit, precum celor care coboară la Sheol (abis, nota trad.), iar spiritul mi-a fost scufundat printre cei morți…
Pentru că toată vlaga mi s-a scurs din trup, iar inima mi-a fost risipită precum apa și carnea topită precum ceara, iar vigoarea spatelui s-a tulburat, iar brațul mi-a fost rupt din umăr.
Nu puteam mișca mâna prinsă în cătușe, iar genunchii îmi erau topiți precum apa.
Nu puteam nici să merg, nici să pășesc; povara a luat locul iuțelii tălpii; pașii îmi erau încâlciți.
Limba îmi era legată și umflată; nu puteam scoate vreo vorbă pentru a mă revigora din amorțeală, pentru a-mi face curaj din moliciune prin cuvânt.” (142)
Aceste rânduri ar putea să se refere la Isus, dar par să fie legate de Învățătorul Îndreptățirii. Ideea este că mulți evrei – Isus, Învățătorul Îndreptățirii și alții au fost răstigniți ca rebeli politici. Și deseori aici s-au inclus reformatori religioși sau fanatici religioși, militanți ai Împărăției Cerurilor, care erau priviți ca rebeli politici.
Totul s-a schimbat odată cu „Marea revoltă”. Evreii s-au răsculat iar împotriva puternicei Rome, iar orașul Ierusalim și Templul său au fost distruse. Marea izbucnire mesianică de restaurare a fost un eșec total. Doar rabinul Yochanan ben Zakkai, lider al taberei antizelote și învățăceii lui au scăpat, părăsind aria cu permisiunea romană, pentru a se duce la Yavne și a înființa iudaismul rabinic. Toate celelalte secte au pierit în cenușa Templului. Pentru evrei, ideea restauratorului mesianic era un eșec.
În acea vreme, câteva comunități evreiești și gentile de credincioși în Isus au prosperat după anul 70, era noastră, iar așteptarea unei întoarceri imediate a lui Isus ca Mesia davidian nu mai era probabilă. Aceste comunități includeau în majoritate gentili păgâni din cadrul elenistic. Pentru ei, un Fiu al lui Dumnezeu care moare și este înviat nu reprezenta o nereușită, așa cum a fost Mesia restauratorul davidian pentru cei mai mulți dintre evrei.
Comunitățile de credincioși în Isus au trăit în conflict cu nou apărutul iudaism rabinic, dezvoltându-și propriile lor teologii. Dar ideea unui Mesia restaurator a eșuat – termenul „Mesia” în sine ajunsese să semnifice nereușita. După distrugerea Templului, titlul de „Mesia” nu mai era căutat de nimeni. Neputând să respingă complet motivul mesianic, atât Matei, cât și Ioan l-au reinterpretat. Așa cum scria Albert Schweitzer:
„Discrepanța dintre viața publică a lui Isus și afirmațiile sale mesianice constă fie în natura conceptului mesianic iudeu, fie în reprezentarea acestuia de către evanghelist”. (143)
Evanghelistul Matei a luat Tora ca matrice a sa și a dezvoltat o nouă Tora, un nou Legământ și o nouă comunitate pentru Fiul Omului. Evanghelistul Ioan a luat așteptările mesianice, contradictorii sau concordante, ca matrice a sa și cultura elenistică drept cadru și a creat o nouă hristologie pentru Fiul lui Dumnezeu. Relația Tată-Fiu apare mai întâi în Evanghelia lui Ioan. Și în cele trei epistole ale lui Ioan, scrise de el sau de membrii comunității lui – Hristos nu mai semnifica Mesia, ci doar pe Fiul lui Dumnezeu. (144) Pentru comunitățile lui Matei și Ioan, Fiul Omului și Fiul lui Dumnezeu aveau o semnificație mai bună în Isus decât Mesia. Pentru acei evrei care așteptau un restaurator, moartea lui a însemnat și eșecul lui. Dar Pavel nu predica pentru evrei, astfel că acest eșec nu este prea relevant. Și Pavel propovăduia un Mesia mântuitor. Evangheliștii Scripturii predicau îndeobște în fața gentililor, după ce iudaismul a eșuat într-o revoltă contra romanilor. Întregul concept de Mesia a eșuat. Atunci când ei totuși predicau despre un mântuitor, termenul de Mesia nu mai era o titulatură acceptabilă – Fiu al Omului era un titlu apocrif – iar Fiu al lui Dumnezeu era acceptat.
CONCLUZIE
Ce este surprinzător la Isus nu este că a fost respins ca Mesia de către evrei, ci că a fost acceptat de către gentilii păgâni. Ideea că un om crucificat ar putea fi Mesia era una absolut unică, iar așa cum un Martin Hegel avea să scrie, pentru o ființă cerească, să sufere era „o ofensă fără precedent”. (145) De ce nu a murit mișcarea lui Isus, așa cum se întâmplase cu altele în trecut? Când Iuda Galileeanul a fost răstignit, copiii lui l-au jelit, i-au continuat mișcarea, dar nu s-au mai gândit vreodată la tatăl lor ca la Mesia. Unul dintre discipolii lui Isus, Petru, a avut o viziune, el l-a văzut pe Isus viu, la dreapta lui Dumnezeu. Luca ne spune că discipolii din Ierusalim vorbeau de o apariție văzută de Petru în Duminica Paștelui și apoi iar după o săptămână, iar apoi în Galileea. Apo viziunea a fost văzută de doisprezece oameni și apoi de cinci sute. Pavel a avut propria viziune. Odată a crezut că această viziune s-a schimbat, de la venirea Împărăției Cerurilor, la venirea lui Isus înălțat. Paștele, ziua învierii, a devenit piatra de temelie a credinței creștine. La început, pentru credincioși ca Petru și fratele lui Isus, Iacob, viața nu se schimbase cu adevărat. Ei s-au mutat înapoi în Ierusalim și, la fel ca pentru ceilalți evrei, Templul și probabil sinagoga lor erau centrul traiului lor. După executarea lui Ștefan și expulzarea adepților lui vorbitori de greacă, mișcarea a început să predice către gentili.
Așa cum Pavel a spus: „Și dacă n-a înviat Hristos, credința voastră este zadarnică” (I Cor. 15:17). Pe de altă parte, Ellis Rivlin, scolastic evreu, scria:
„Din câte știm, evreii – ca și creștinii, crucea a fost începutul, nu sfârșitul. A fost nașterea unei idei mesianice viabile și vitale, o idee proclamată de evrei, pentru evrei și ieșită dintr-un cadru preponderent iudaic. Ce a dat viață unui mesia crucificat a fost crezul fariseic în învierea morților… Li s-a arătat lor [discipolilor] ca dovadă pentru Isus; confirmarea de a fi Hristos a fost învierea sa.” (146)
Toate patru Evanghelii includ aparițiile de la înviere (deși ele sunt diferite și uneori cu discrepanțe (147)), precum și la Pavel în 1 Corinteni (15:3-8). Pavel pune în ecuație și viziunea sa despre apariția de după înviere. Ocrotirea cerească și învierea erau în mod cert credințe iudaice și gentile în acea vreme. Așa cum J.D. Crossan a scris, „faptul că morții se pot întoarce și interacționa cu cei vii era un lucru obișnuit în lumea greco-romană”. (148)
Nu este nerezonabil ca un mesia escatologic evreu să gândească despre sine ca reprezentând poporul evreu și că suferă pentru acesta. Este probabil că el se vedea pe sine ca un „servitor suferind” al lui Isaia. Evreii se puteau gândi la „servitorul suferind” ca la martirii evrei. Isus, dacă se vedea pe sine ca Mesia escatologic, ar fi putut lansa ideea de Mesia chinuit crucificat. În Ezechiel, „Fiului Omului” i se spune că va suferi pentru păcatele Iudeei și Israelului (capitolul 4:5-6). În mod similar, în Mica găsim scris: „Nu te bucura de mine, vrăjmașă, căci chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăși, chiar dacă stau în întuneric, totuși Domnul este Lumina mea!” (Mica 7:8)
Martirologia era cu certitudine o idee predominant evreiască în acea vreme. „Dar din pricina Ta suntem junghiați în toate zilele, suntem priviți ca niște oi sortite pentru măcelărie.” (Psalm 44:22) Luca subliniază suferința lui Isus. „Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri și să intre în slava Sa?” (Luca 24:26) De ce a fost necesar ca Isus să sufere? Pentru „pocăința și iertarea păcatelor” (Luca 24:47), pentru izbăvirea lumii sau pentru a avea un „neprihănit pentru cei nelegiuiți”.
Rabinul Nachman, un mesianic evreu, care a murit în 1811, a avut un vis în care el aștepta să fie sacrificat întru ispășirea poporului evreu. „Am avut un vis, că de Yom Kippur eu voi fi sacrificat de marele preot pentru a spăla păcatele poporului evreu”. (149) Mai departe, rabinul Nachman și afirmat și aptitudinea de a ierta păcatele discipolilor lui. „Dar eu fac penitență pentru voi, iar Dumnezeu îmi dă puterea de a repara ceea ce voi ați stricat”. (150) Deși este mult mai târziu după vremea lui Isus, acest tip de gândire nu era imposibil atunci sau mai apoi, deși este apărut în timpul lui Isus.
Faptul că un concept de Mesia crucificat – în pofida părerilor lui Rivlin – era dificil de înțeles pentru ceilalți îl cunoaștem de la Pavel. Era dificil pentru majoritatea evreilor care se rugau pentru un Mesia restaurator și să accepte un Mesia crucificat. Ei căutau un general de succes care să îi înfrângă pe romani, nu să fie crucificat de aceștia. Știm asta din timpul proclamaților Mesia restauratori din timpul marii revolte (Menahem și Simon) și din timpul rebeliunii lui Bar Kokhba. Când fiecare dintre ei a murit, mesianismul lor a fost prin definiție învins. Fiul lui David, marele erou cuceritor al iudaismului, trebuia să îi biruie pe romani, nu să moară. Aceste eșecuri au adâncit tragedia istoriei evreiești. Și, ca rezultat, Talmudul a interzis căutarea activă a sfârșitului mesianic al timpurilor. Pentru mulți evrei care au crezut și s-au rugat pentru un Mesia restaurator, Isus, Menahem, Simon și Bar Kokhba au eșuat. Morțile lor tragice nu au rezolvat problema iudaică. Deoarece cei câțiva evrei care credeau într-un Mesia escatologic așteptau un sfârșit apocaliptic al lumii și un nou început. Cei mai mulți dintre aceștia nu au văzut răstignirea lui Isus, pentru a realiza acel sfârșit. Câțiva dintre cei care au crezut în învierea sa au observat că moartea lui nu a însemnat finalul rolului său. La sute de ani după moartea lui Isus, majoritatea credincioșilor era formată din gentili din fundalul păgân elenistic și ideea unui Dumnezeu mort și înviat nu era străină culturii lor. Pentru ei, moartea și învierea Fiului lui Dumnezeu nu era același lucru cu contradicția unui Mesia eșuat ca la evrei.
Dacă Isus a spus la moartea sa „Eli, Eli, lama sebachtani” – „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” (Marcu 15:34; Mat. 27:46) (151) el ar fi putut declara astfel crezul că este un Mesia restaurator. Dacă a spus „Tată, în mâinile tale îmi încredințez duhul” (Luca 23:46), el și-ar fi declarat astfel netulburat credința că este un Mesia escatologic legat de rai.
Mai există o diferență semnificativă între Marcu/Matei și Luca, primii fiind preocupați să dovedească faptul că evreii l-au abandonat pe Isus, în timp ce Luca nu intenționează așa ceva. În Marcu/Matei, inamicii lui Isus sunt „scribii (Marcu 15:31; Matei 27:41), bătrânii înțelepți (Mat. 27:41), marii preoți (Mat. 27:41;Marcu 15:31), trecători (Mat. 27:39) și privitori (Marcu 15:33; Mat. 27:47). Prieteni ai lui Isus sunt centurionul roman (Marcu 15:39), mai multe femei din Galileea care l-au urmat și l-au propovăduit (Marcu 15:40; Mat. 27:55), nu evreii care nu aderaseră deja la el. (152)
În Luca, prietenii lui Isus includ o multitudine de bărbați și femei care l-au deplâns și compătimit (Luca 23:27), fiicele Ierusalimului (Luca 23:28), oamenii care s-au oprit să privească (Luca 23:35) și toată mulțimea (Luca 23:48). Inamici sunt doar conducătorii, soldații romani și unul dintre criminalii care l-au luat în derâdere, l-au ocărât și i-au aruncat invective (Luca 15:35-39). În Luca nu există evrei batjocoritori. (153) De fapt, mulțimea evreilor este empatică cu Isus, în privința suferinței și morții sale. În Marcu, auzim doar de derâdere și remarci malițioase din parte evreilor… toți necreștini: „Evreii sunt inamicii lui Isus”. (154)
În Marcu, Isus a murit „într-o lume ostilă”… în vreme ce în Luca, „mulțimea evreilor îl deplângea pe Isus din Nazaret”. (155)
L-au respins evreii pe Isus?
Saducheii în mod cert. Colaboratorii romanilor au făcut-o din motive politice.
Cu siguranță. Fariseii shamaiți – din motive teologice.
Este foarte improbabil să o fi făcut fariseii hilleliți.
Foarte improbabil este și în cazul galileenilor.
Fiecare credincios adevărat și necompromis a avut oponenți – îndeosebi galileeni.
Iar Isus cu siguranță nu și-a respins propriul popor – evreii!
Cum de a devenit un om religios un subiect al religiei? (156)
Deoarece în cazul morții și învierii lui Isus, ideea învierii era deja acceptată de evrei, în mod special de farisei. Cum ar putea cei care cred că Ilie a fost înălțat la ceruri printr-un car, să nu creadă în posibilitatea învierii lui Isus?! Plecând de la Maimonides, evreii ortodocși de azi spun de trei ori zilnic rugăciunea „Binecuvântat ești tu, o Doamne care dai viață celor morți”. Maimonides însuși scria: „Toate aceste chestiuni referitoare la Isus din Nazaret… au servit doar la a deschide drumul pentru Regele Mesia și pentru a pregăti întreaga lume pentru închinarea la Dumnezeu”. (157) Un mare erudit al iudaismului ortodox, rabinul Samuel Hirsch (secolul al XIX-lea) nota: „Pentru ca puterea lui Isus în speranța și măreția sufletului să nu se încheie odată cu moartea sa, Dumnezeu a menit în grupul discipolilor lui ideea de înălțare din moarte și de viață continuă. El continuă să trăiască în toți cei care vor să fie evrei adevărați.” (158)
Ideologia mesianică iudaică, așa cum am văzut, includea un rol teologico-politic, un profet escatologic, un mare preot escatologic, un fiu al omului de sorginte cerească. Dacă Isus s-a considerat pe sine un Mesia teologico-politic, cel mai probabil înțeles pentru evreii acelor vremuri, el (bazându-ne pe Evanghelii) nu s-a dezvăluit vreodată astfel public.
Toate denumirile, titulaturile, rolurile și conceptele folosite în Biblia creștină și descrise mai sus, în privința lui Isus, au fost întrebuințate în multe forme în iudaismul existent cu secole înainte de moartea lui Isus. (159) Acest lucru nu este câtuși de puțin surprinzător, dat fiind că Isus s-a născut evreu, a trăit ca un evreu și a murit ca un evreu. Isus a fost un evreu istoric, care a devenit pentru unii, după moartea sa, un Mesia escatologic. Așa cum Rudolf Bultmann a spus: „Ca persoană istorică, Isus ar trebui văzut în interiorul sferei iudaismului târziu, și nu ca inaugurator al credinței creștine. Credința creștină a început cu Paștele, aceasta fiind apariția credinței că Dumnezeu l-a făcut pe cel răstignit Domn.” (160)
Rolul lui Isus ca Mesia crucificat nu a survenit, evident, până la moartea sa și a fost respins de majoritatea evreilor. Pentru gentilii păgâni care au format, după „revolta Bar Kokhba”, majoritatea comunităților creștine, Mesia cel crucificat a fost o problemă în mai mică măsură decât la evreii care căutau o șansă de ieșire, din punct de vedere al istoriei evreiești. Ei doreau un Mesia războinic davidian, care să îi înfrângă pe romani.
Observații
1 Flusser, D., Jesus, (Magnes Press, Jerusalem, 1998) pp. 13.
2 Sf. Pavel este cel care în general se consideră că a scris șapte din aceste epistole (Romani, 1 Corintenis, 2 Corinteni, Galateni, Filipeni, 1 Tesaloniceni și Filimon) între anii 45-65 era noastră, iar discipolii săi au scris celelalte șase (Efeseni, Coloseni, 2 Tesaloniceni, 1Timotei, 2 Timotei și Titus) la scurt timp după moartea lui Pavel.
3 Charlesworth, J.H., ed. The Messiah, (Fortress Press, Minneapolis, 1992) articol de D. A. Aune, Christian Prophecy and the Messianic Status of Jesus, P. 405.
4 În Fapte, scris de Luca despre viața lui Pavel, găsim două menționări ale cuvântului „Creștin” 11:26 și 26:26. Singurul alt uz al cuvântului „creștin” este în 1 Petru 4:16; nu știm cine l-a scris sau când anume.
5 „Fiu al Omului” este un nume apocrif (venind de la Daniel și I Enoh) sugerând sfârșitul lumii și venirea Împărăției Cerurilor.
6 Flusser, D., Jesus, (Magnes Press, Jerusalem, 1998) pp. 13.
7 Sanders, E.P., The Historical Figure of Jesus, (Allen Lane, London, 1993) pg. 133.
8 Întrebarea nu este atât dacă Isus sau altcineva au făcut miracole, ci dacă oamenii au crezut că ei au făcut acele miracole. Deoarece majoritatea miracolelor implică vindecări, comparația lui Howard Clark Kee între miracole și magie este interesantă. “Miracolul implică faptul că vindecarea care poate fi realizată prin apelarea unor divinități, ca atare acțiuni ale acestora, fie direct, fie printr-un agent intermediar. Magia este o tehnică, prin cuvânt sau faptă, prin care se obține un rezultat dorit … Dacă tehnica în sine este eficientă în înfrângerea unei forțe ostile, atunci acțiunea este magie. Dacă este privită ca intervenție a unui zeu sau a unei zeițe, atunci este miracol.” (Kees, Howard, Medicine, Magic and Miracles).
9 Weiss J., Studies in Eastern European Jewish Mysticism, (Oxford University Press, Oxford, 1985), P.15.
10 N.Y. Times Book Review July 18, 1993, pg. 3.
11 Vermes, Gaza, Jesus the Jew, (Fontana/Collins, London, 1977).
12 Babylonian Talmud (BT) Berakoth 34b.
13 JT Berakoth V. 9a.
14 Mishna Taanith 3:8.
15 BT Ta’anit 23a.
16 ibidem
17 Bialik, H.N. and Ravnitsky, Y.H., Sefer Ha-aggadah, (Schocken Books, NY, 1992) Pg. 223- 224.
18 Klausner, J., The Messianic Idea in Israel, Translated by W.F. Stinespring, Macmillan & Co., NY, 1966) Pag. 506. Literatura tannaitică a fost compusă de autori talmudici înainte de jumătatea secolului al doilea, era noastră.
19 Menționat în lucrarea lui Martyn, J. L. – History and Theology in the Fourth Gospel, (Abingdon Press, Nashville, Tennessee, 1968) Page 98.
20 A.J., Heschel, The Prophets, Vol. I (Harper & Row, NY, 1969) Pg. 3.
21 ibid Pag. 4.
22 ibid Pag. 7.
23 ibid Pag. 9.
24 ibid Vol. II, Pag. 264.
25 ibid Pag. 10.
26 ibid Pag. 11.
27 ibid Pag. 16.
28 op cit, Weiss, Studies, P. 189.
29 Daniel J. Harrington, S.J. in Reumann J., ed. The Promise and Practice of Biblical Theology, (Fortress Press, Minn., 1999) pg. 74.
30 Young, Brad.
31 Tosefta Sotah 13:3.
32 Hillel a dezvoltat și o altă metodă de legitimitate. Odată ce fructele și legumele crescute pe pământul deținut de evrei nu pot fi vândute în perioada anului shmita, el a îngăduit vinderea sau arendarea pământului unui neevreu în acest an. Este interesant că în ziua de astăzi shammaniții resping această opțiune halakhică a sa, aprobată, reintrodusă de Rav Kook în primii ani ai secolului XX.
33 JT Hagigah 2:1 și Yevamot 8:7, citat în Winfield, M., Immanuel 24/25, pg. 53.
34 David Flusser citat Winfield, pg. 56.
35 Jerusalem Talmud (JT) Shabbat 1:4.
36 BT Sukkah 28a și BT Bava Batra 134a
37 BT Berachot 1a și JT Berachot 1:4
38 Lee, B., The Galilean Jewishness of Jesus (Paulist Press, NY, 1988) Pag. 115.
39 11 Q Temple 57:17-18.
40 Lowe, M., The New Testament and Christian-Jewish Dialogue, Studies in Honor of David Flusser, Immanuel, 24/25, 1990, pg. 178.
41 BT Yoma 85a.
42 Mishna Shabbat 2:5
43 Citat în Flusser, D., Jesus, (Herder & Herder, NY, 1969) P. 53, din BT Sota 22b și BT Berachot 14b.
44 Carmichael, J., The Birth Of Christianity, (Hippocrene Books, NY, 1989) capitolul 2.
45 Safrai, Immanuel, pg. 180.
46 Safrai, S., Pietism in the Mishnah, The Journal of Jewish Studies, Vol. 15, no. 1-2, pp. 15-33.
47 Autorul a observat că și Ieremia, și Iov au fost atacați de instituția ortodoxă, vezi website-ul ‘Moshereiss.org’ la capitolele despre Ieremia și Iov.
48 Flusser, D., Jesus, (Magnes Press, Jerusalem, 1998) și Vermes, Geza Jesus the Jew, (Fontana Collins, London, 1977) și The Religion of Jesus, (SCM Press London, 1993).
49 BT
50 Regele David a încălcat multe porunci, incluzând aici trei dintre cele Zece Porunci (adulter, conspirare la asasinat și încălcarea Sabatului) și nimeni nu a sugerat vreodată că el ar merita pedeapsa cu moartea.
51 Sanders, E.P., Jewish Law From Jesus to the Mishna, (SCM Press, London, 1990 Pag. 2).
52 Preotul nevrednic ar putea fi regele Alexandru Ianneus (un rege maccabian ulterior) ori unul din predecesorii lui, Ionathan sau poate fratele lui Simon, Marele Preot. Vezi Charlesworth, Jesus and Dead Sea Scrolls, Pg. 144.
53 Și totuși, în pofida importanței acestei diferențe, după sfârșitul Regatului Hasmonuem în anul 60 înainte de Hristos, cele două tabere au trăit separat, dar pașnic, până la nimicirea lor de la Marea revoltă.
54 Citat în Flusser, D., Jesus, (Herder & Herder, NY, 1969) P. 53, din BT Sota 22b și BT Berachot 14b.
55 Așa cum s-a notat anterior, profeții sunt fanatici religioși.
56 Driver, G.R. Judean Scrolls, (Blackwell, Oxford, 1965) Pg. 236ff.
57 Cu excepția observației că Pontius Pilat, ca guvernator și a centurionului roman care îl vede pe Isus la moartea sa ca Fiu al lui Dumnezeu (Marcu 15:38). Câțiva scolastici găsesc acestă declarație venită de pe buzele centurionului în timpul executării lui Isus ca fiind originală.
58 Citat în Crossan J.D., The Historical Jesus, (T & T Clark, Edinburgh, 1993) P. 172 de la Shaw, Brent, Bandits in the Roman Empire.
59 Capitolele 6 -36
60 I Enoh 10:17 și 25:6.
61 ibid 10:21.
62 ibid 10:19.
63 I Enoh 90:18 și 30.
64 Scris în secolul al doilea, înainte de Hristos.
65 Datând de la începutul erei noastre (posibil mai devreme, posibil mai târziu)
66 Charles, C.H. Apocrypha, (Oxford University Press, Oxford, 1913), Assumption of Moshe (10).
67 ibid in II Baruch, Charles, Apocrypha.
68 Turner, H.E.W., Jesus Master and Lord, (Mawbray, London, 1970) pg. 133.
69 Eisler, Robert, The Messiah Jesus, (Krappe, London, 1931); Brandon, SGF, (Manchester University Press, Manchester, 1967) and Winters, Paul, On the Trial of Jesus, (Berlin, 1961).
70 Nu toți evreii erau fără echivoc în favoarea Templului. Nota David Flusser în Judaism and the Origins of Christianity, (Magnes Press, Jerusalem, 1988) în capitolul despre `No Temple in the City’ notând despre profeți, esenieni, Cartea Jubileelor și în anumite texte Midrashim; Pag. 454-463.
71 Carmichael, Birth, pg. 34.
72 Flusser, Jesus, pg. 131.
73 Mulți scolastici de orientare istorică văd procesul lui Isus ca fiind cel mai veridic așa cum este prezentat în Evanghelia lui Ioan. Vezi articolul lui Fergus Millar din Davies, P.R., White, R.T., eds. A Tribute To Geza Vermes, (JSOT, 100, Sheffield, 1990) pp. 355-381.
74 Quoted in Flusser, Jesus, pg. 198-199.
75 Josephus, Antiquities, 20:200-203, citat în Flusser, Jesus, pg. 203.
76 Borsch, F.H., The Son of Man in Myth and History quoted in Charlesworth J.H., The Messiah, (Fortress Press, Minneapolis, Minnesota, 1992) articol de L. Schiffman, Messianic Figures and Ideas in the Qumran Scrolls, Page 130.
77 Vermes, Jesus The Jew, Page 166-167.
78 Flusser, D., Jesus, pg. 129-130.
79 I Enoh 46:3.
80 Fuller, R.H., New Testament Christology, (Fontana Library, London, 1969) Pag. 39-40.
81 Biblia îl trece pe Daniel la `scrieri’ nu la proroci, sugerând că Daniel era un cărturar înțelept și că canonizatorii știau că cel puțin o parte a cărții lui era scrisă după ceea ce evreii au considerat a fi sfârșitul perioadei profetice. Biserica îl pune însă în rândul prorocilor, făcându-l astfel un profet care prezice pe Isus ca figură escatologică.
82 Enoh 38:1.
83 Ashton, J., Understanding the Fourth Gospel, (Clarendon Press, Oxford, 1991) Page 372.
84 Cartea Înțelepciunii lui Solomon 2:18-20.
85 Psalmii lui Solomon 17:27.
86 Ben Sira este menționat și ca Ecclesiasticus ori Sirah, 4:10.
87 BT Ta’anit, 34b, subliniere adăugată.
88 I.H. Marshall, ‘Son of God Or Servant of Yahweh’ New Testament Studies, 15, pg. 327.
89 BT Ber. 17b
90 BT Hag. 15B
91 Schillebeeckx, Jesus, ?????? Page 256-271.
92 Flusser, D., Jesus, (Magnes Press, Jerusalem, 1998) pg. 119-120.
93 ibid.
94 Pollefeyt, D., ‘The Challenge of the Christological Question for the Contemporary Jewish-Christian Dialogue, pg. 4.
95 Fuller, New Testament Christology, Page 232.
96 Casey, pg. 23.
97 Casey, pgs. 25-26.
98 Casey, P.M., From Jewish Prophet to Gentile God, (James Clarke, Cambridge, 1991) pg. 178.
99 Casey, pgs. 27-28.
100 Anti-Judaism and the Fourth Gospel, eds. Bieringer, R., Pollefeyt, D., Vandecasteel-Vanneuville, F., (Royal Van Gorcum, The Netherlands, 2001)
101 Exodul: 28:41; 29:7; 30:29; 40:13,15; Leviticul: 4:3,5,16; 6:13,15; 8:12; 10:7; 16:32; 21:10,12; Numberii: 3:3; 35:25.
102 1 Samuel: 9:16 Saul; 10:1 Saul; 12:3,5 Saul; 15:1,17 Saul; 16:3,6,12,13 David; 24:7,11 Saul; 26:9,11,16,23 Saul; 2 Samuel: 1:14,16 Saul; 2:4,7 David; 3:39 David; 5:3,17 David; 12:7 David; 19:11 Absalom, 19:22 David; 22:51 David; 23:1 David; 1 Regi: 1:34,39,45 Solomon; 5:15 Solomon; 19:15 Hazaei Regele lui Aram; 19:16 Jehu Regele lui Israel; 2 Regi 9:3,6,12 Jehu; 11:12 Jehoash. Psalmi 18:51 David; 89:21,39,52 David; 132:10 David. 1 Cronici 11:3 David; 14:8 David; 29:22 Solomon; 2 Cronici: 6:42 David; 22:7 Jehu; 23:11 Jehoiada.
103 1 Regi 19:16 Elisha; Isaia 61:1 Isaia Prorocul; Psalmi 105:15; 1 Cronici 16:22.
104 Psalmi: 28:8; Habacuc: 3:13; Plângeri: 4:20.
105 Daniel 9:25,26; Psalmi 20:7.
106 Isaia 45:1. Chemarea lui Cirus de către Dumnezeu, adică a unui gentil, este un caz interesant în discuția despre un Mesia. Isaia spune despre el: “Îți voi [Dumnezeu îi va] da vistierii ascunse, bogății îngropate, ca să știi că Eu sunt Domnul care te chem pe nume, Dumnezeul lui Israel.” (Is.45:3) Sunt aceste ` vistierii ascunse, bogății îngropate ‘ înțelepciunea? ” El este păstorul Meu, și el va împlini toată voia Mea; el va zice despre Ierusalim: “Să fie zidit iarăși!” Și despre Templu: “Să i se pună temeliile! ” (Is. 44:28). Astfel, Cirus (Cir) este denumit un Mesia el are înțelepciune și va reconstrui Ierusalimul și va rezidi Templul. Ar putea Isaia, numind un gentil Mesia, să evidențieze faptul că Dumnezeu este un izbăvitor și oricine este ales de El, evreu sau gentil, poate fi trimisul Lui?
107 Charlesworth, Messiah, P. XV. În același volum, profesorul J.J.M. Roberts notează că de 39 de ori cuvântul Messia este folosit ca substantiv și conchide că “nici unul dintre cele treizeci și nouă de cazuri … nu se referă la o figură așteptată în viitor, a cărei venire va coincide cu inaugurarea unei epoci a mântuirii.” Pg 39.
108 BT Sanhedrin 99a.
109 Is. 9:6-7, Levey S., The Messiah, an Aramaic Interpretation (Hebrew Union College Press, Cincinnati, 1974) Mashiach este termenul aramaic pentru Mesia.
110 În secțiunea Similitudini; Capitolele 37-71.
111 Charlesworth, J.H. Editor, The Old Testament Pseudapigrapha, (Doubleday & Co., Garden City, NY, 1983) Pag. 6 și Stone, M., Editor, Jewish Writings of the Second Temple, period (Fortress Press, Philadelphia, Pennsylvania, 1984) Pag. 399.
112 I Enoh 61:8, 68:8, 41:9, 62:2, 69:27.
113 I Enoh 46:1.
114 I Enoh 48:2,3,6,10.
115 I Enoh 45:4-5.
116 Schweitzer, A., The Quest of the Historical Jesus, (
117 Crossan, J.D., The Historical Jesus; The Life of a Mediterranean Jewish Peasant ( 1991) și Jesus: A Revolutionary Biography (1994)
118 Borg, Marcus, Jesus: A New Vision (1987) și Meeting Jesus Again for the First Time (1994).
119 Patterson, St., The God of Jesus (1998)
120 Allison, Dale, Jesus of Nazareth, Millenarian Prophet (1998).
121 Miller, R.J., The Apocalyptic Jesus: A Debate (Polebridge, Sanat Rosa, California, 2001).
122 Miller, pg. 32.
123 Miller, pg. 35.
124 Miller, pg. 133.
125 Miller, pg. 87.
126 Miller, pg. 109.
127 Sibylline Oracles 2, 2:319-20, 321-24, menționat în Miller, pg. 139.
128 Miller, pg. 143.
129 Wiesel, Elie, Night, (Hill and Wong, NY, 1969) pg. 76.
130 Bultmann, R., The Theology of the New Testament, (Edinburgh University Press, Edinburgh, 1957) Pag. 32. Vezi și Wrede, W. The Messianic Secret, (J. Clarke, Cambridge, 1971) și Gunther Bornkamm, Jesus of Nazareth, (Harper and Row NY, 1960).
131 O’Neill, J.C., The Silence of Jesus, New Testament Studies, Vol. 15.
132 Philo, menționat în Iosephus de către Flusser, Jesus, pg. 153-154.
133 Flusser, Jesus, pg. 157-158.
134 Mowinckel, S., He That Cometh, Page 467.
135 O’Neill, The Silence of Jesus, Page 165.
136 Charlesworth, Messiah, article by D. A. Aune, Christian Prophecy and the Messianic Status of Jesus, P. 405.
137 Flusser, Judaism, pg. 619.
138 Mishna Yoma 6:2-6.
139 Frazer, J.G., Scapegoat
140 Flusser, Jesus, pg. 207-220.
141 Kee, H.C., Jesus In History, (Hracourt, Brace and World, NY, 1970) pg. 46.
142 Kee, op cit, pg. 47.
143 Schweitzer, A. The Quest for the Historic Jesus, (Blackwell, London, 1954) Page 335.
144 Painter, Quest, Page 19.
145 Charlesworth, Messiah, articol de M. Hengel, Christological Titles in Early Christianity, P. 428.
146 Rivlin, E., USQR Pg. 398.
147 Casey, pg. 98-99
148 Crossan, J.D., The birth of Christianity – Prologue
149 Rabbi Nathan of Breslov, Tzaddik, traducere de Avraham Greenbaum, (Breslov Research Institute, Jerusalem, 1987) Page 212.
150 Quoted in Arthur Green, Tormented Master, (Schocken Books, NY, 1981) Pag. 183.
151 Una din foarte puținele afirmații în ebraică citate în Biblia creștină scrisă în grecește.
152 Flusser, Jesus, pg. 227.
153 Flusser, Jesus, pg. 229.
154 Flusser, Jesus, pg. 230.
155 Flusser, Jesus, pg. 233, 235.
156 T.W. Manson, citat de Vermes, Geza, Jesus and the World of Judaism, (SCM Press, London, 1983) pg. 44.
157 Maimonides, Mishnah Torah (Hilkhot Melakhim, XI, 4)
158 Lapide, Pinchas, The Resurrection of Jesus, (SPCK, London, 1983) pg. 137.
159 Asta în pofida rabinului Abbahu din Talmud, care spune `Dacă un om îți spune `Eu sunt Dumnezeu’, minte; dacă ar spune, `Eu sunt Fiul Omului’, s-ar căii, în cele din urmă; dacă ar spune, `Mă voi înălța la ceruri’, poate să o spună, dar nu va și împlini aceasta’. Rabinul Abbahu a trăit cu 300 de ani după moartea lui Isus, astfel că acest rabin a criticat creștinismul. Menționat în Reventlow, H.G., eds., Eschatology in the Bible, (JSOT series 243, Sheffield, 1984), articol de Gottfried Nebe, Son of Man, Pg. 111.
160 Kees, Jesus pg. 108, citând din Bultmann, R., Primitive Christianity, (World, Cleveland, 1956) pp. 86-93 și Bultmann, R., Theology of the New Testament, Vol.1, pp. 302-303.
A. INTRODUCERE
Dacă Isus se întoarce ca Mesia, El va fi circumcis trupește, va cere mâncare kosher și va căuta o sinagogă pentru a se ruga sâmbăta, Sabatul evreiesc, nu o biserică cu cruce, reprezentând crucificarea sa într-o duminică.
Isus nu era creștin; El era evreu. A trăit toată viața ca evreu și a murit ca evreu. Ceea ce este sărbătorit azi de creștini ca Paști, a fost sărbătorit de Isus, la venirea în Ierusalimul ocupat de romani, ca Sărbătoarea Pesach – paștele evreiesc. El a luat parte la o slujbă tradițională a paștelui evreiesc și a luat o masă denumită „seder”, pe care, după moartea Sa, creștinii au numit-o „ultima cină” („Cina cea de taină”, nota trad.). Pentru cei mai mulți evrei din vremurile lui Isus (chiar dacă nu neapărat și pentru Isus însuși), „mântuire” însemna „schimbarea regimului”. Cei care pledau pentru schimbarea regimului erau adesea denumiți Mesia de către evrei. Romanii îi crucificau pe cei care pledau pentru o atare schimbare. Era tradiționala lor pedeapsă cu moartea; mii de evrei au fost sortiți pieirii în acest fel, pentru diferite motive.
Ca rabin evreu, eu înțeleg calitatea de evreu a lui Isus. Acest articol îl abordează pe Isus din punct de vedere istoric, nu pe Isus din credința creștină, care este „calea, adevărul și viața”. Acest lucru nu face parte din tradiția mea despre Isus. Astfel de definiții ale credinței sunt pentru Isus Tnakh (Vechiul Testament) și comentariile sale verbale, care continuă până azi. Ceea ce este acceptabil în tradiția mea este Isus ca potențial Mesia al evreilor, crucificat în anul 30, era noastră. Din perspectiva mea și analiza scripturilor și a altor texte, îl văd pe Isus ca pe un rabin iudaic radical, carismatic. Într-un anumit fel, el este comparabil cu profetul radical Ieremia, cel aproape omorât de evrei de câteva ori, cu preoții din Qumran care au contestat Templul și preoția lui, precum și cu rabinul Hillel cel Bătrân, marele înțelept al zilelor sale, care în timpul vieții lui Isus a fost considerat un radical periculos, și cu Honi Ha’magil (Făptuitorul de cerc), un făcător de miracole carismatic, care Îl numea pe Dumnezeu „Ava” – tată – și care i-a adresat câteva rugăminți acestui Tată al său. (1)
B. ISUS
Isus cel evreu a fost născut probabil în Nazaret sau într-un sătuc din vecinătate, încă existent, numit „Betleem din Galileea”. El a avut câțiva frați și surori, numele unora dintre ei fiindu-ne cunoscute (Mat. 13:35). A avut o educație tipică evreilor galileeni, incluzând studierea Bibliei evreiești, tradiția populară de după perioada biblică și, fără îndoială, El a mers și la sinagogă. Poți presupune cu destulă siguranță că familia sa, ca evrei religioși, păstrau poruncile; legile alimentației, circumcizia, dijmuiala, legile purității și pelerinajul la Ierusalim. Isus s-a îmbrăcat precum un evreu, s-a rugat ca un evreu, a propovăduit și argumentat în parabole precum un rabin evreu (2) și a fost crucificat, ca și mulți evrei cu vederi radicale ai secolului întâi. Dacă vrei să înțelegi ce însemna Isus cel istoric și creștinismul de început, trebuie să înțelegi mai întâi iudaismul secolului întâi. În această epocă istorică, ocupanții romani ai regiunii erau deosebit de opresivi și exista multă opoziție față de dânșii, îndeosebi în Galileea.
Pe la jumătatea deceniului al treilea al erei noastre, Isus l-a întâlnit pe Ioan Botezătorul și a fost botezat de către el în râul Iordan. Botezul era o formă de primire a pocăinței – și încă este. Ioan ar putea fi comparat cu un profet biblic care i-a chemat de israeliți să se căiască pentru Ziua judecății, care era iminentă.
La puțin timp după botez, Isus a început să predice un mesaj de același fel – anume că Împărăția cerească se apropia. Se poate ca El să fi ales doisprezece discipoli ca să reprezinte cele douăsprezece triburi originare ale Israelului; inclusiv pe cele zece dispărute cu sute de ani mai înainte. Acest simbolism sugerează multora restaurarea independenței Israelului, așa cum a fost ea proorocită de profeți.
Isus i-a catalizat pe adepții care îl priveau ca pe un făcător de minuni; El a făcut exorcism, alungând răul din posedați și a vindecat boli. Le-a dat tărie celor împovărați, propovăduind Împărăția cerului, care lor le era mai accesibilă decât bogaților. Punctul lui de vedere legat de „lege” nu era rigid; morala și etica erau mai importante pentru El decât ritualul (3). El a subliniat caracterul unic al lui Dumnezeu și iubirea aproapelui, dar și a celor străini, ca factori cheie ai învrednicirii. În timpul vieții sale, legea iudaică nu era definită în mod rigid, multe variante de iudaism fiind considerate acceptabile. (4)
Înțelepții evrei din perioada lui Isus erau conservatori, iar Marele preot era (contravenind legii iudaice) ales de către opresorii romani. Isus a apărut curând în Ierusalim, acolo intrând în dispută în privința legii (iudaice) cu unii dintre conducătorii „fariseilor” (un grup de scolastici) controlați de tabăra conservatoare denumită „shammaiți” (adepți ai rabinului Shammai) și cu „saducheii”, clasa clericală responsabilă cu Templul. Isus a atras opoziție prin învățăturile sale, îndeosebi prin opiniile sale tolerante față de lege și prin atașamentul arătat clasei de jos. Mai important, Isus a fost antagonic cu saducheii, atunci când a răsturnat tarabele vânzătorilor și negustorilor din Templu, chiar imediat înainte de sărbătoarea Paștelui iudaic. Saducheii erau mai puțin îngrijorați de lege, decât de ritualurile Templului, pe care ei le aveau în mână.
Este remarcabilă observarea similitudinilor dintre declarațiile lui Isus de la Templu și cele ale lui Ieremia. În timpul sărbătorii de pelerinaj de la Tabernacole (Succoth), Ieremia a îndemnat oamenii la pocăință. “Așa vorbește Domnul oștirilor, Dumnezeul lui Israel: “Îndreptați-vă căile și faptele, și vă voi lăsa să locuiți în locul acesta. Nu vă hrăniți cu nădejdi înșelătoare, zicând: “Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului! Căci numai dacă vă veți îndrepta căile și faptele, dacă veți înfăptui dreptatea unii față de alții, dacă nu veți asupri pe străin, pe orfan și pe văduvă, dacă nu veți vărsa sânge nevinovat în locul acesta, și dacă nu veți merge după alți dumnezei, spre nenorocirea voastră, numai așa vă voi lăsa să locuiți în locul acesta, în țara pe care am dat-o părinților voștri, din veșnicie în veșnicie. Dar iată că voi vă hrăniți cu nădejdi înșelătoare, care nu slujesc la nimic. Cum? Furați, ucideți, preacurviți, jurați strâmb, aduceți tămâie lui Baal, mergeți după alți dumnezei pe care nu-i cunoașteți!… Și apoi veniți să vă înfățișați înaintea Mea, în Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu și ziceți: “Suntem izbăviți!”… ca iarăși să faceți toate aceste urâciuni! Este Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu, o peșteră de tâlhari înaintea voastră?” “Eu însumi văd lucrul acesta, zice Domnul!” Duceți-vă dar la locul care-Mi fusese închinat la Silo, unde pusesem să locuiască odinioară Numele Meu, și vedeți ce i-am făcut, din pricina răutății poporului Meu Israel!” (Ier. 7:3-12)
Ieremia îi roagă stăruitor pe oameni să nu se complacă într-un fals sentiment de siguranță. El le arată netemeinicia crezului lor că existența Templului îi va proteja. Ieremia fusese întemnițat de trei ori și osândit la moarte (de chiar evreii de aceeași religie cu el) pentru faptul de a se fi opus instituției Templului.
Romanii erau îngrijorați mai ales de controlul mulțimii în timpul sărbătorilor de pelerinaj, atunci când sute de mii de evrei veneau spre Ierusalim. Mulți erau potrivnici stăpânirii romane și mulțimile aveau tendința de a încuraja și extinde această opoziție. Saducheii au cooperat cu romanii, pentru a suprima orice opoziție. Marele preot (Caiafa) era numit de romani, nu de familia preoțească a lui Zadok (unsă de regele David – 2 Sam. 8:17). Când Isus a răsturnat tarabele la Templu, saducheii l-au arestat. Pontius Pilat, prefectul roman, a ajuns să creadă că El pretinsese a fi un Mesia; un pretendent la tronul cezarului. La acea vreme existau evrei care pretindeau că sunt regele Israelului. La procesul desfășurat în fața lui Pilat, Isus probabil a vorbit de Dumnezeu și că El este un trimis al lui Dumnezeu. Pilat și Isus cu greu s-ar fi putut înțelege unul pe altul. Pilat l-a crucificat pe Isus pentru faptul de a fi pretins tronul.
După moartea lui Isus, câțiva dintre discipolii săi au afirmat că l-au văzut, în locuri și momente diferite. Această veste s-a răspândit și oamenii au început rapid să creadă că El era Mesia cel înviat, făgăduit de Dumnezeu că va aduce Împărăția Lui.
Documentele pe care le regăsim în Noul Testament despre viața lui Isus nu sunt în ordine cronologică, epistolele lui Pavel începând aproximativ la cincisprezece ani după moartea lui Isus. Pavel – care s-ar putea să nu Îl fi întâlnit vreodată pe Isus – ne dă puține informații despre Isus cel istoric; el s-a centrat pe Isus cel înviat. Pavel era cetățean roman, venind dintr-un mediu grecesc, astfel că el era destul de diferit de Isus cel istoric. Cele patru Evanghelii scrise la patruzeci până la șaptezeci de ani după moartea lui Isus, ne spun despre un Isus istoric provenind din tradiții diferite. Există și informație contradictorie în cele patru evanghelii. Ele sunt documente compuse. Prima Evanghelie este scrisă când Templul este distrus (anul 70 era noastră); restul, scrise după distrugerea completă a acestuia. Multe evenimente semnificative reies din perioada acestor patruzeci până la șaptezeci de ani. Pavel și alții au întreprins misionariat în rândul gentililor, neamurile neevreiești. Iacob, fratele lui Isus, și adepții lui au propovăduit în rândul evreilor, pentru ca ei să devină credincioși ai mesianismului lui Isus. Ei înțelegeau propria lor identitate și pe Isus cel crucificat ca evreu. Acel Isus care se înțelegea pe sine ca evreu, fapt limpede în Matei, atunci când spune „să nu mergeți pe calea păgânilor” (Mat. 10:5) și „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” (Mat. 15:24). Scriitorii evangheliilor au scris în greacă și au citit scripturile în greacă, nu în limba lui Isus – ebraică și aramaică. Nu este limpede în ce context a înțeles fiecare dintre acești scriitori iudaismul galileean al lui Isus. (5) Eu, ca evreu, pot lesne să înțeleg strigătul lui Isus „Eli, eli, lama sabachtani” („Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Mat. 27-46). Nu aș putea să cred și nici nu cred că Isus cel istoric ar fi putut înțelege prea multe din Evanghelia lui Ioan (3:19-21; 5:16-18; 8:39-44; 15:20-23; 16:23). (6).
C. HILLEL
Rabinul Hillel cel Bătrân, cel mai renumit fariseu al generației sale, s-a născut în anul 65 înaintea erei noastre, în Babilon. În tinerețe a plecat la Ierusalim pentru a-și continua studiile. Atunci când înțelepții din Sanhedrin (sfatul înțelepților evrei și autoritatea legislativă, care nu îi includea pe saduchei) s-au întrunit la Ierihon, au auzit o voce din ceruri (bat kol): „Există un om predestinat pentru duh sfânt, chiar dacă cei din vremea lui nu merită asta. Și ei să se uite către Hillel” (Tosefta Sotah 13:3).
Hillel a avut un oponent major printre cei de rang mare dintre farisei, în persoana rabinului Shammai. Ei nu s-au înțeles în aproape toate aspectele legii iudaice. Shammai interpreta legea iudaică foarte rigid și lăsa prea puțin loc flexibilității. Părerile lui Hillel erau exact opuse; el era flexibil în interpretarea legii. Hillel propovăduia „iubirea păcii, căutarea păcii, iubirea omenirii și aducerea lor, astfel, la supunere față de lege”. Talmudul scrie: „fii mereu blând ca Hillel și nu nerăbdător ca Shammai” (BT Shab.30b). Talmudul descrie certurile lor, uneori puternice. Ai putea compara diferențele dintre ei ca asemănătoare cu cele dintre Ieremia și Ezechiel – ambii prooroci și preoți; primul subliniind conduita etică, iar cel de al doilea, comportamentul ritual. (7)
La moartea lui Hillel (anul 10, era noastră), shammaiții au luat controlul Sanhedrin-ului și au rămas la conducerea lui până la distrugerea Templului. Shammaiții au fost cei care au purtat disputele legate de Isus și lege, și care – în cooperare cu aristocrația clericală, saducheii – l-au dat pe mâna romanilor. După distrugerea Templului, Sanhedrin-ul a fost reorganizat sub conducerea lui Yohanan ben Zakai, unul dintre discipolii lui Hillel. El a succedat în funcție datorită opiniei lui Hillel că rabinul are dreptul și obligația de a interpreta Tora, iar majoritatea a încuviințat aceasta. Shammai era un fundamentalist care a crezut că numai calea sa este cea corectă.
Multe convingeri și atitudini le-au fost comune lui Hillel și lui Isus. Amândoi au încercat să umanizeze Halakha iudaică (legislația ritualică iudaică, nota trad.). Amândoi au crezut că dragostea pentru omenire era cheia pentru o viață iudaică. În acest sens, amândoi au fost lideri ai unor mișcări de renaștere, în contrast vădit cu izolaționiștii din comunitatea Qumran, cu mișcările fanaticilor politici din Ierusalim și cu strictețea legală a mișcării shamaite. Toate acestea căutau să aibă impact la oameni prin definiri diferite ale cucerniciei. (8)
Hillel, care a murit când Isus era tânăr, a fost – potrivit profesorului David Flusser și rabinului Harvey Falk, influențat puternic de aspectele multiple ale învățăturilor teologice și etice ale lui Isus. (9) Asta nu înseamnă că Isus i-a fost discipol sau elev lui Hillel; opiniile lui Hillel erau bine cunoscute și alcătuiau una dintre cele mai acceptabile perspective evreiești în privința Halakha, îndeosebi în rândul populației.
D. DIFERENȚE ȘI SIMILITUDINI HALAKHICE
Când Isus a fost întrebat de un fariseu care dintre porunci o vede El ca fiind cea mai importantă, a răspuns: „Cea dintâi este: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta.”” (Deut. 6:4-5). (Aceste prime versete, imn de laudă, sunt cunoscute de evrei ca „Shmai”). „A doua este „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Leviticul 19:18)” (Marcu 12:28-34, Mat. 22:34-40, Luca 10:25-28). Aceste răspunsuri ale lui Isus erau tipice afirmațiilor fariseilor. Rabinul Akiva, marele înțelept al secolului al doilea, a numit „iubește-ți aproapele” ca fiind „principiul de bază al Torei” (JT Nedarim 9:4).
O învățătură de bază a lui Hillel spunea: „Ce nu îți place ție să pățești, nu face altuia, aceasta este toată legea, restul sunt comentarii” (BT Shab. 31a). Isus a spus „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea și Prorocii.” (Mat. 7:12). Atât afirmația lui Hillel: „nu îți judeca aproapele atâta timp cât nu ai fost tu în locul lui” (M. Abot.2:5), cât și a lui Isus: „Nu judecați, și nu veți fi judecați” (Luca 6:37) sunt bazate pe iubirea semenilor.
Când Isus a spus: „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a Fariseilor, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor” (Mat. 5:20), să se fi referit oare la Hillel și discipolii lui?
Când Marcu ne spune despre femeile care au atins veșmintele lui Isus, reacția sa, nevăzând cine l-a atins, este aceea de a spune “Cine s-a atins de Mine?” (Marcu 5:31). De ce este preocupat de cine l-a atins? Pentru că a fi atins de o femeie aflată la menstruație ridica problema impurității pentru un evreu religios, îndeosebi atunci când mergea la Templu. Matei ne spune despre o femeie canaanită care plânge din cauza bolii fiicei ei, iar Isus reacționează spunând “Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” (Mat. 15:24). Femeia îi răspunde: „Ajută-mă”, iar Isus replică “Nu este bine să iei pâinea copiilor, și s-o arunci la căței!”; femeia spune “Da, Doamne”, a zis ea, “dar și cățeii mănâncă fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”, iar Isus reacționează atunci cu iubire; „”O, femeie, mare este credința Ta; facă-ți-se cum voiești.” Și fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela.” (Mat.15:26-28) Ambele istorisiri sunt remarcabile în ceea ce a rămas în Biblia creștină, prin sugestia pe care o fac privind legea iudaică și respingerea neamurilor neevreiești.
În alt caz, Isus a urmat Halakha mai zeloșilor galileeni.
S-a zis iarăși: “Oricine își va lăsa nevasta, să-i dea o carte de despărțire. Dar Eu vă spun că oricine își va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; și cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurvește.” (Mat. 5:31-32) În Galileea, potrivit lui Larry Shiffman, divorțul era interzis; Isus era din Galileea. (10) În plus, un document care a fost găsit în Qumran arată că divorțul era interzis. (11Q Templul 57:17-18). Conform ideii lui Shmuel Safrai, „unele dintre porunci erau respectate cu mai multă scrupulozitate și strictețe [în Galileea] decât în Iudeea.” (11)
În alte cazuri, galileeni erau mai puțin stricți. De exemplu, pentru evreii din Iudeea din vechime, găina era considerată carne, în legile alimentației, nefiind îngăduit să fie gătită cu lapte sau produse lactate. Pentru galileeni, ca Isus, găina era un echivalent al peștelui, neutră (numită în ebraică „parve”) în cadrul legilor alimentare, putând fi gătită cu lapte. Maimonides se întreabă de ce găina era considerată produs de carne și spune că nu este logic, dar este Halakha. Este limpede că Isus, ca și fratele Său Iacob, nu am mâncat vreodată mâncare non-kusher (Gal. 2:12-13).
Chestiuni precum vindecarea în zi de Sabat sau recoltarea sau zdrobirea roadelor în activități agricole, chestiuni dezbătute mult și în Evanghelia lui Matei (dar și în celelalte evanghelii), se aflau într-o rază de interpretări acceptabilă pentru multe părți ale iudaismului din primul secol. În chestiunea vindecării în ziua Sabatului, atunci când Isus i-a spus omului cu mâna beteagă “Întinde-ți mâna!” și l-a vindecat (Mat. 12:13), El nu a făcut nimic care să încalce legea iudaică. Așa cum se arată în Luca, atunci când conducătorul sinagogii l-a criticat pe Isus, „norodul se bucura de toate lucrurile minunate [respingând acuzația conducătorului]” (Luca 13:17). A te ruga pentru omul olog nu este o încălcare a vechii legi iudaice hillelite privind Sabatul, deși adepții lui Shammai au decis că nu trebuie să te rogi pentru bolnavi în ziua de Sabat. Evreii de azi se roagă deseori pentru rudele sau prietenii bolnavi, în ziua Sabatului, cu Tora în față. Nu există nimic în poziția lui Isus, legat de Sabat, care să sugereze încălcarea legii.
Isus a făcut ceea ce făcuseră și proorocii, criticând sacrificiile și Templul, concentrându-se pe conținutul etic al iudaismului, în locul legii ritualice a acestuia.
O bat kol (voce cerească) a pus capăt dezbaterilor dintre școlile rabinului Hillel și cea a rabinului Shammai. Acea voce spunea: „Și acestea, și celelalte sunt cuvintele Dumnezeului cel viu, însă Halakha este potrivit spuselor lui Bet Hillel” (BT Erubin 13b). După această Bat Kol, Halakha era aproape întotdeauna în concordanță cu cuvintele lui Bet Hillel. Înțelepții observă că „oricine încalcă cuvintele casei lui Hillel are o vinovăție de moarte” (JT Yebomoth 1:6) și cei „care respectă învățăturile casei lui Shammai merită moartea” (BT Berachot 1a și JT Berachot 1:4).
Merită notat faptul că până în ziua de astăzi, probabil că majoritatea scolasticilor creștini consideră că disputele privind legea au condus la moartea lui Isus, în timp ce marea majoritate a scolasticilor evrei găsesc astfel de argumente insuficiente. E.P. Sanders, un scolastic creștin, îl citează pe Eduard Schweizer drept scolasticul creștin care a afirmat că disputele asupra legii au dus la moartea lui Isus, iar pe Geza Vermes ca scolasticul evreu care a susținut că astfel de argumente sunt neînsemnate. Sanders spune că „Schweizer nu are temei, Vermes este greu de combătut”. (12) David Flusser (ca și Vermes, un important scolastic evreu preocupat de creștinism) a afirmat că „Evangheliile furnizează destule probe efective că Isus nu a aprobat vreo prescripție a legii mozaice scrise sau orale”. (13)
E. RELAȚIONAREA CU GENTILII
Potrivit Talmudului, trei gentili au venit la Shammai, cerându-i să îi convertească la iudaism. El i-a alungat pe toți trei. Atunci, ei s-au apropiat de Hillel, care le-a spus: „ce nu vă place vouă, să nu faceți nici aproapelui vostru: asta este toată Tora; restul sunt doar comentarii; mergeți și învățați” (BT Shabbat 31a). Pare acest lucru potrivit fariserilor descriși în Evanghelii? Toți trei gentili au fost apoi convertiți la iudaism de către Hillel. Hilleliții credeau în răspândirea cuvântului lui Dumnezeu; era mesajul universal al lui Dumnezeu către toată omenirea, dar shammaiții erau mai exclusiviști în legătură cu Tora și mai naționaliști privind națiunea.
O dispută majoră între cele două școli era legată de subiectul mântuirii, dacă era ea accesibilă neevreilor sau nu. Școala lui Shammai susținea că doar evreii sau convertiții deplin, care se supuneau tuturor legilor iudaice, puteau obține mântuirea. Școala lui Hillel afirma că cei care respectau cele șapte legi noahide puteau primi mântuirea. Ce alt sens ar putea avea „împărăția de preoți, o națiune sfântă” (Exod. 19:6), dacă nu acela de a învăța națiile gentile posibilitatea mântuirii? Asta face Talmudul (BT San. 105a), precum și Maimonides în al său „Cod al legii iudaice” (Melakhim 8:11).
Legile noahide includeau interdicții privind idolatria, blasfemia, omorul, furtul, relațiile sexuale ilicite, cruzimea față de animale (descrisă prin sugrumarea animalelor de Talmud) și înființarea curților de judecată. Câteva dintre ele sunt consemnate în Faptele Apostolilor (15:19-20). În Cartea Jubileelor (denumită și „Leptogeneza”, lucrare antică iudaică, nota trad.), un text timpuriu care înșiră legile lui Noah (Noe), spuse de acesta fiilor lui și în care, pe lângă cele anterior menționate le includeau și pe „cinstește-ți tatăl și mama” și „să îți iubești aproapele” (Jub. 7:20). Legile noahide erau menite a fi legi universale, care să garanteze mântuirea și să nu pretindă credința într-o revelație anume.
F. CONCLUZIE
Mișcarea lui Isus a avut apoi două căi: una condusă de fratele lui Isus, Iacob, ca mișcare iudaică mesianică (menționată în literatura de specialitate ca Biserica Ierusalimului) și a doua, condusă de Pavel, care a transpus mișcarea în lumea gentililor. Cărarea lui Iacob a fost apoi respinsă de către ceea ce avea ulterior să devină creștinism. Biserica lui Pavel, neîngrădită de lege (cea iudaică, nota trad.) (exceptând legile noahide), a fost pentru gentili o formă mai adecvată lor. În timp ce evreii credeau că gentilii învredniciți vor intra în Împărăția lui Dumnezeu, Pavel a recunoscut că ei ar putea fi considerați (cel puțin de către evreii foarte religioși) drept cetățeni de mâna a doua.
Secolul în decursul căruia a fost distrus Templul a fost o epocă a escatologiei. Din Biblia creștină apare faptul că Isus a acceptat faptul că sfârșitul lumii era aproape. Din ceea ce cunoaștem despre Hillel, el nu a fost influențat de escatologie. Mulți evrei, însă, erau. Potrivit lui Nahum Galtzer, tăcerea lui Hillel în privința mesianismului, într-o perioadă în care aceasta era o chestiune arzătoare, este remarcabilă. (14) Biblia creștină se încheie cu Cartea Apocalipsei și cu sfârșitul lumii, Biblia ebraică se termină cu 2 Cronici și întoarcerea la Ierusalim (36:23).
Perspectiva lui Hillel privind iudaismul a predominat în iudaismul rabinic. El privea învățăturile sale ca fiind în contrast atât cu elenismul, cât și cu zeloții politici și religioși ai vremii sale. Acești fanatici, zeloții, și cei care credeau în apocalipsă, au luptat până la sfârșit. Discipolul lui Hillel, Johanan ben Zakai i-a lăsat pe mesianiști în voia sorții și s-a mutat, împreună cu învățăceii lui din Ierusalim, începând o mișcare care va deveni apoi iudaismul rabinic. După ce crezul eronat al rabinului Akiva în mesianismul lui Bar Kokhba (132-135 era noastră) s-a dovedit greșit, punctul de vedere al lui Hillel a triumfat totalmente. Asta deoarece la scurt timp după eșecul lui Bar Kokhba, împingerea forțată a lucrurilor către o stare mesianică a fost strict interzisă de Talmud (BT Ketubah 111a). Maimonides ne relatează despre acești mesia care au eșuat. „Dacă el nu are o reușită deplină sau dacă este ucis, atunci este limpede că el nu este Mesia cel de pe urmă, făgăduit de Tora. El trebuie să fie atunci privit ca toți ceilalți care au murit prin mărinimie și demni de Casa Regală a lui David” (Mishna Torah, Judecători, 11:4).
Eu, ca evreu de aceeași religie cu Isus, sunt sigur că el avea cuvântul „Shmai” pe buze, atunci când a murit.
1) Honi ‘Ha’maggil’, făcătorul de cercuri – secolul unu, înainte de Hristos – născut în Galileea, a făcut să vină ploaia. A făcut acest lucru trasând un cerc pe nisip, intrând în el și spunându-i lui Dumnezeu: “Doamne al lumii, copiii tăi au venit la mine pentru că eu sunt fiu al casei din fața Ta. Jur pe slăvitul Tău nume să nu mă mișc de aici până ce nu vei fi milostiv cu copiii Tăi.” La început au căzut câțiva stropi de ploaie. Honi a spus “Ava, nu asta ți-am cerut, ci ploaie destulă pentru a umple bazinele, jgheaburile și albiile.” Și ploaia s-a întețit. Honi a spus iar: “Ava, nu asta am cerut, ci o ploaie de bunăvoință, binecuvântare și slavă.” Ploaia a venit în forma cerută. În Talmud, Honi i se adresa lui Dumnezeu deseori cu „ava” – „tată”. Vom discuta folosirea termenului „ava” la dezbaterea noțiunii de `fiu al lui Dumnezeu’ mai târziu în acest capitol. Honi, cum am aflat, era cunoscut ca `fiu al casei – casa lui Dumnezeu. Înțelepții spuneau despre el ‘Tu vei hotărâ și va fi îndeplinit – tu ai hotărât mai înainte și Cel Sfânt, binecuvântat fie El, ți-a ascultat cuvântul mai înainte.’ Shimon ben Shetah, președinte al Sanhedrin-ului, i-a spus ` “ce să mă fac cu tine, odată ce tu îl tulburi pe Dumnezeu, iar El face ce îi ceri întocmai ca un tată care face ceea ce îi cere fiul care îl deranjează? Nu te-am putut excomunica pe tine, Honi.” (B.T. Taanit. 19a).
2) Young, Brad, The Parable as a Literary Genre in Rabbinic Literature and in the Gospels, N.Y., Paulist Press, 1989.
3) Reiss, Moshe, Jeremiah, The Suffering Prophet and Ezekiel, the Visionary, The Jewish Bible Quarterly, Oct. 2004, Vol. XXXII:4.
4) Neusner, Jacob, Green W.S. and Frerichs, E.S., Judaisms and Their Messiahs at the Turn of the Christian Era, (Cambridge, Cambridge University Press, 1987.
5) Vermes, Geza, Jesus, the Jew, Philadelphia, Fortress, 1981, Vermes, Geza, The World’s of Judaism, Philadelphia, Fortress 1983, and Freyne, Sean, Galilee From Alexander the Great to Hadrian: 323 BCE to 135 CE, Wilmington, Glazier, 1980.
6) Vezi si Bieringer, R., Pollefeyt, D., and Vandecateele-Vanneuville, eds., Anti-Judaism and the Fourth Gospel, The Netherlands, Royal Van Gorcum 2001.
7) Vezi nota de subsol 3.
8) Borg, Marcus, Conflict, Holiness and Politics in the Teaching of Jesus, Lewiston, Queenstown, Edwin Mellen Press, 1989, pgs. 73-74.
9) Articol de David Flusser in Charlesworth, J.H. and Johns, L.L., eds., Hillel and Jesus, Minneapolis, Fortress Press, 1977, Hillel and Jesus: Two Ways of Self Awareness, pgs. 71-107 and Falk, Harvey, Jesus, The Pharisee, N.Y., Paulist Press, 1985.
10) Lee, B., The Galilean Jewishness of Jesus N.Y., Paulist Press, 1988, pg. 115.
11) Lowe, M., The New Testament and Christian-Jewish Dialogue, Studies in Honor of David Flusser, Immanuel, 24/25, 1990. Article by Shmuel Safrai, The Jewish Cultural Nature of Galilee in the First Century, pgs. 176.
12) Sanders, E.P., ewish Law From Jesus to the Mishna, London, SCM, 1990, pg. 2.
13) Flusser. David, Encylopedia Judaica 10:13. Jerusalem, Keter Publication, 1971, pg. 10:13.
14) Charlesworth, article by S.E. Robinson, Apocalyptism in the Time of Hillel and Jesus, pg. 121-136.
4. MANUSCRISELE DE LA MAREA MOARTĂ
A. Introducere
În textele de la Qumran, găsite lângă Marea Moartă, un alt grup de evrei adoptaseră (și au ajutat la crearea) gândirii unei literaturi pseudepigrafe, care să anticipeze o nouă epocă. Era care avea să vină după o bătălie escatologică (așa cum este descrisă în Ezechiel, cap. 38-39) va fi stăpânită de doi Mesia unși; un Mesia preot (descris în Levitic 4:3,5,16) și un Mesia rege. Descoperitorii manuscriselor din Qumran au fost probabil un grup preoțesc care a părăsit Ierusalimul datorită îmbinării statutelor de preoție și rege sub Simon Maccabeul. Ei ai preluat de la Zaharia ideea unui Mesia dual, cu aspectul de Mesia preot ca parte superioară.
Kohler și Frankel i-au considerat ca „ramură a fariseilor”(1) Esenienii se considerau „hasidim” („cei cucernici”) și „anavin” („cei umili”). Uneori sunt întrebuințați trei termeni în Talmud, posibil referitor la Esenieni. (2)
Cum am observat în prealabil, în timpul lui Isus nu exista un sistem Halakhic (sistem cuprinzând legile iudaismului, nota trad). Diferențele dintre hilleliți, shamaiți, esenieni, saduchei și galileeni erau însă considerabile. În plus, Talmudul ne spune de acceptarea a două sisteme fariseice Halakhice, cele al lui Hillel și al lui Shammai, și respingerea celorlalte cinci, nedefinite. Apoi, așa cum s-a consemnat, și sistemul shammait a fost respins. Astfel că, pe lângă cele cinci sisteme halakhice, se pare că avem încă cinci consemnate de Talmud, pe care actualmente nu le avem determinate. (3)
„Învățător” este numit „tălmăcitorul legii” și a sa Halakha – legea iudaică – aceasta fiind destul de diferită de Halakha fariseică. Calendarul lor bazat pe soare a făcut ca toate sărbătorile să cadă în zile diferite față de calendarul lunar tradițional iudaic. Această diferență între calendare este mai importantă decât oricare altă dispută discutată în Biblia creștină, deoarece ea înseamnă că viața comună între cele două grupări era imposibilă. (4)
Comentariile lui Habacuc din Manuscrisele de la Marea Moartă (MMM) sunt cele mai vaste dintre toate. Se referă la „Învățătorul virtuții” (5) și la „preotul netrebnic”. Primul se crede a fi întemeietorul mișcării, posibil un preot zadokit (din familia preoțească Zadok, nota trad.), iar cel de al doilea, Simon, regele-preot hasmonit sau unul dintre succesorii lui, despre care se spune că ar fi pângărit Ierusalimul prin încercarea de a-l ucide pe primul menționat. Se pare că aici regăsim și începutul ideii de antihrist, care însemna în mod paradoxal anti-mesia. În documentul zadokit (găsit mai întâi în arhivele Geniza, apoi în MMM), Învățătorul virtuții se spune că se va întoarce sau va fi înviat pentru a deveni Mesia (?). Este vorba despre doi Mesia: Mesia lui Aaron și Mesia lui Israel. Cel din urmă este Mesia ben David (Mesia urmaș al lui David, nota trad.) și este subordonat lui Mesia lui Aaron. Războaiele Gog și Magog sunt descrise în tomul „Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului”.
Esenienii erau un grup sectar preoțesc de evrei care credeau că erau aleșii lui Dumnezeu. Ei se percepeau pe sine și erau percepuți și de alții ca un grup de oameni sfinți. Influența lor a fost mai mare decât se recunoaște uneori, parțial deoarece gruparea s-a dizolvat acum două mii de ani și parțial deoarece noi, cei moderni, avem dificultăți în a înțelege puterea unei mici secte de oameni duhovnici. Însă ne putem gândi la iezuiți, un mic grup de oameni cucernici, și la impactul pe care l-au avut în lume în ultimele cinci secole, sau la cavalerii templieri și la impactul lor în cruciade, sau la St. Francis – care a creat un grup sectar de cucernici și a răspândit ideea de sfințenie a traiului sărăcăcios și a penitenței, ale cărui viziuni despre stigmate au avut impact la creștinii mistici timp de sute de ani, iar astfel îi putem înțelege mai lesne pe esenieni.
Teologia și ritualurile esenienilor erau binecunoscute în rândul evreilor din perioada celui de al doilea Templu. Acestea includeau idei despre cei aleși, despre dualismul spiritului și trupului, despre noul Legământ, despre predestinare și imersiune (cea a botezului). Numai și prin aceste idei și ne putem da seama de impactul acestor oameni cucernici asupra creștinismului.
Ei au părăsit Ierusalimul pentru Qumran, unde au format o sectă de evrei, autodenumindu-se aleși ai lui Dumnezeu. La un moment dat, unii dintre ei s-au strâns și în Damasc, oraș care avea o populație evreiască însemnată, dar și în alte locuri. Grupul din Damasc a fost un grup laic, față de cel de la Qumran, care era monastic. Existau și grupuri care trăiau în alte orașe și sate, care erau adepte ale agriculturii și ale unor meșteșuguri.
Este puțin probabil ca gruparea din Qumran să fi avut vreodată mai mult de 4000 de membri (potrivit lui Iosefus). Doar câteva sute puteau să fi trăit în Qumran. Ceilalți au trăit în diverse orașe și sate în care existau conglomerate evreiești. Cei din Qumran trăiau preocupați de mesele în comun, lecturi ale scripturilor, instruiri, ocupații religioase și duhovnicești și rugăciune. Ei erau, în general, celibatari. Foloseau un calendar solar, bazat pe 12 luni de câte treizeci de zile fiecare (plus încă o zi la sfârșitul fiecărui pătrar), lucru care făcea ca sărbătorile lor să cadă în alte zile decât cele ale celorlalți evrei. Conflictul dintre calendarele lunar și solar este o problemă îndelungată în rândul evreilor, datând tocmai de la ridicarea celui de al doilea Templu. Calendarul solar este definit de documentele eseniene, mergând în timp până la Cartea Jubileelor (posibil din ce reiese dintr-un document din secolul al patrulea, înainte de Hristos) și precedenta secțiune a „Asemănărilor” din Cartea lui Enoh (de asemenea, din documentul menționat). Legătura controversei calendarului esenian cu precederea mișcării eseniene nu este clară. (6). Ce este clar este semnificația calendarelor diferite. Când cineva sărbătorește Yom Kippur, cea mai sfântă zi a evreilor, celălalt lucrează.
Comunitatea din Qumran a fost întemeiată de Învățătorul virtuții, care a avut de furcă cu un om denumit în texte „Preotul nemernic”. Acesta era, probabil, Marele preot din Ierusalim. (7) „Preotul nemernic” l-a persecutat pe Învățător și era să îl și ucidă. Întemeietorul ar putea fi un om din familia de mari preoți Zadok; de fapt, el s-ar putea să fi fost chiar Marele Preot înlăturat de Ionatan. Cea mai importantă figură a comunității era „Învățătorul virtuții”. „Învățătorul” este numit în textele de la Marea Moartă „Marele preot”. Ei îl considerau a fi un profet. De fapt, se credea că este cel mai mare profet, pentru că putea interpreta Cărțile Profeților ale evreilor în feluri în care nici măcar proorocii originali nu puteau. În mod deosebit, el știa când va veni sfârșitul lumii.
„Învățătorul virtuții, căruia Dumnezeu i-a dezvăluit toate tainele lumii slujitorilor săi, proorocii.” (8)
Comunitatea a dăinuit peste 200 de ani, fiind distrusă de romani în 70-72, era noastră. Declarațiile profetice ale scripturilor evreiești au fost, fără doar și poate, foarte importante pentru esenieni. Ele au fost foarte importante și pentru creștini, care au încercat mereu să documenteze mesianismul lui Isus din scripturi. Învățătorul virtuții, Hillel sau Isus, despre ambii se spune că au avut o autoritate specială.
„Isus a terminat acum ce avea de spus, iar învățătura Sa a impresionat profund oamenii, deoarece El i-a învățat având o autoritate, spre deosebire de proprii lor învățați.” (9)
A fost Învățătorul virtuții chiar figura mesianică?
„Și ocrotește-i pe dânșii, căci nu vor căpăta nimic până ce nu se va ridica Învățătorul Virtuții la sfârșitul vremurilor”. (10)
Mai departe, el este descris ca „Învățătorul pe care Dumnezeu l-a chemat să se ridice— și l-a călăuzit către adevărul Său”. (11) El se descrie pe sine în Imnul Recunoștinței.
„Eu [te slăvesc, Doamne, pentru că Tu] m-ai pus ca pe o fântână abundentă în deșert, ca [pe un] izvor de apă într-un ținut secetos și ca [pe un] udător al grădinii… Înaintea lor voi face [chiparoșii, ulmii și cedrii] să prindă rădăcini, apoi să și le întindă către rău și trunchiurile se vor hrăni cu apă vie; și se va face astfel fântâna veșnică.” (12)
El se vede pe sine ca fiind ales de Dumnezeu, ales să fie cel în rolul irigatorului față de nevoile oamenilor, grădina. Grădina, copacii, râul, apa vie și fântâna veșnică sunt și ele alegorii ale Grădinii Edenului, dar eterne, de aici și rolul de mântuire.
Fie că a fost sau nu considerat Mesia, mișcarea sa a fost în mod clar una mesianică, în fapt creștinismul și esenienii sunt singurele mișcări escatologice mesianice clare înainte de distrugerea celui de al doilea Templu. Învățătorul a luptat împotriva unui om numit în texte „Preotul nemernic”. Acest „Preot nemernic” l-a persecutat și ar fi putut să îl ucidă. Dacă esenienii își au sorgintea în familia Zadok, familia preoțească legitimă, și au fost uzurpați de familia Maccabeilor (mai întâi Ionatan, apoi fratele lui, Simion), ura lor față de maccabei ar fi de înțeles. „Învățătorul” mai este denumit și „interpret al legii”, un termen folosit în Talmud pentru Ilie, precursorul mesianismului.
Potrivit lui Iosefus, Învățătorul virtuții era cunoscut în lume pentru abilitatea sa de a vedea viitorul, pentru neprihănire și pentru cărțile sfinte ale esenienilor. Înțelegerea sensului ascuns al Bibliei i-a permis să prevadă sfârșitul lumii. Și esenienii erau apocaliptici; ei credeau că sfârșitul lumii se apropia, în timpul vieții lor, cum au făcut și creștinii. Ei erau cunoscuți pentru întrebuințarea cărților sfinte în vindecarea bolii.
„Ei… s-au individualizat îndeosebi ca fiind cei care fac bine pentru suflet și trup; cu ajutorul acestora și cu o anumită perspectivă asupra tratării bolilor…” (13)
Iosefus descrie și exorcismul pe care l-a văzut la esenieni în prezența lui Vespasian, conducător de guvernământ și, mai apoi, împărat al Imperiului Roman, și a soldaților săi. (14) Esenienii au crezut în Mesia dualiști, unul numit pentru Israel, iar altul ben Aaron, un Mesia preot. Isus este numit un Mesia Mare Preot în Evrei (Evr. 9:25). Ei urmau un concept al lui Zaharia și Haggai, în care întoarcerea din Babilon includea un Mesia dualist; Zerubbabel, un descendent din David și Iosua, Marele preot. Conform lui Zaharia, ei împărțeau puterea între monarhie și preoție. În această structură de putere, puterea Marelui preot a crescut odată cu dispariția lui Zerubbabel. Interesant este că izbăvitorul nu a fost niciodată denumit un ben David. Poate din cauză că ei se gândeau (ca și alții, necunoscuți) la Mesia davidian ca la un Mesia restaurator și erau deja chinuiți de gândul unui Israel restaurat. Îi interesa doar un Mesia mântuitor. Sau poate se gândeau la un Mesia al Israelului ca la un ben Iosif. În binecuvântarea dată de Moise triburilor, înainte de moartea lui, fiecare trib în parte primește o binecuvântare într-unul sau două versete; exceptându-i pe Levi, care primește patru versete și pe Iosif, care primește cinci și încă două binecuvântări separate, una legată de Soare și Lună, alta ca prim născut (Deut. cap. 33). Mesia preotul este superior, în mod limpede pentru esenieni, bazându-se pe ordinea rangurilor, precum și pe ordinea binecuvântărilor din ceremonia mesianică. Esenienii credeau că așa vor sta lucrurile în era mesianică.
„Aceasta este așezarea distinșilor invitați la conciliul comunitar. Când Dumnezeu îl va zămisli pe Mesia pentru dânșii, preotul va veni ca și căpetenie asupra întregii adunări a credincioșilor lui Israel și a tuturor părinților fiilor lui Aaron, preoții care sunt chemați la sărbătoare, iar ei își vor ocupa locurile, fiecare potrivit rangului său. Și apoi va intra Mesia al lui Israel”. (15)
Banchetul mesianic esenian pare mai degrabă mitologic și idealizat decât ceva real. Să fi fost „ultima cină” a lui Isus un banchet mesianic? David Flusser ne spune despre faptul că Isus era conștient de situație; ar fi putut avea loc acest banchet în timpul vieții Lui sau este mai probabil să fi fost după Paști? Ne putem gândi la el ca la un „text liturgic”? (16)
Esenienii gândeau că Marii preoți din Ierusalim erau doar niște uzurpatori, preocupați numai de bogăție și putere. Ei îi denumeau „prostituate și desfrânați”. Isus a avut și El probleme privind sfințenia Templului. El a încercat să îl curețe de speculanți, un act care este legat de executarea Sa. El afirmă că va distruge și rezidi Templul în trei zile. Atât Isus, cât și esenienii credeau că rugăciunea și cucernicia lăuntrică erau mai importante decât sacrificiul.
B. Mesia esenian
Mesia esenian este primul Mesia evreu care avea să fie un slujitor care suferă și care poate fi recunoscut cu atribute dumnezeiești.
Unele fragmente din manuscrisele de la Marea Moartă sunt notorii pentru dificultatea traducerii. Două versiuni ale imnului numit „Cântarea celui Drept”, tradus în engleză de Morton Smith și un imn mesianic, tradus de Israel Knohl.
„Cântarea celui Drept”
[El `Elyon mi-a dat un loc printre] cei desăvârșiți veșnic,
un tron măreț în adunarea zeilor…
Și nici un preaputernic nu mă va izbăvi, nici nu-mi va fi potrivnic.
Căci eu mi-am luat locul în adunarea din ceruri,
Și nimeni [prihană nu-mi va găsi].
Voi fi recunoscut printre dumnezei …
Și cine se va ridica împotriva glasului meu?
Și cine îmi va înfrâna cuvântarea?
Și cine mă va chema la judecată pentru a-i fi egal?
Iar în legiuita-mi judecată [nimeni nu mi se va împotrivi]
Voi fi recunoscut printre dumnezei. (17)
Imn mesianic – Slujitorul suferind (traducerea originală de Israel Knohl) (18)
A. „[Cine] a fost atât de prigonit ca [mine? Și cine] a fost [între oameni] atât de lepădat ca mine?
[Și cine] mi se asemuiește [în îndurarea] răului?…
B. Cine e ca mine printre îngeri?
[Eu] sunt cel preaiubit de Împărat, însoțitor al celor preacucernici.
C. Un tron măreț în sfatul îngeresc. Nici regii din vechime nu vor fi acolo. Eu stau… în rai.
D. Voi fi văzut cu îngerii, căci locul îmi e în sfatul sfânt.
A. comparați aici cu slujitorul suferind al lui Isaia: „Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința.” (Isa. 53:3)
B. Comparați cu „Cine ți se asemuiește, o Doamne, printre dumnezei”.
Pasajele precedente sunt părți ale acestui imn mai lung.
Isus a gândit despre sine că este un Mesia care suferă. El și-a prezis moartea și chinurile; discipolii săi, conduși de Petru, nu au înțeles (Marcu 8:31-33). El se numea pe sine „Fiu al Omului”. „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” (Mat. 16:13).
Isus spune: „Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi” (Mat. 16:27, 25:31) și aidoma în Luca (9:26) și Marcu (8:38), referindu-se la o figură mesianică escatologică. „Fiul Omului este o ființă sublimă, supraomenească, cerească. El este judecătorul cosmic de la sfârșitul timpurilor.” (19)
În timpul „procesului” lui Isus, El a fost întrebat de consiliul Sanhedrin dacă se gândește la sine ca la un ben enosh, termenul aramaic pentru „fiu al Omului”, care în Daniel va apărea în nori (Dan. 7:13). Cel care chestiona întreba clar dacă Isus gândea despre sine că este un Mesia escatologic. Și la fel de limpede, acel chestionator făcea referire la Daniel.
Când Psalmii folosesc termenul „fiu al omului” (Psalmi 8:4, 80:18, 144:3), Targum-ul (textul aramaic) traduce termenul ca „Mesia”. În Enoh, „fiul omului, căruia virtutea îi aparține”, este mai aproape de o titulatură. (20). Așa cum notează Fuller:
„El este o ființă divină preexistentă. El este tăinuit în prezența lui Dumnezeu încă dinaintea întregii creații. El este dezvăluit „în ziua aceea”, adică la sfârșit. Apare pentru a-i izbăvi pe cei aleși de persecuții. El judecă regi și stăpânitori care i-au persecutat pe aleși. Conduce ca stăpân, slăvit, peste aleșii care formează o comunitate izbăvită pentru veșnicie.” (21)
Este clar, din I Enoh și din Targum că fiul omului este escatologic. Și probabil este o continuare a fiului omului care apare în Daniel. (22) Enoh îi menționează pe cei aleși și neprihăniți (la plural, ca și Daniel în referirile sale la cei cucernici) pentru care fiul omului se va arăta. (23) El, sau cel puțin numele lui, s-a născut înainte ca lumea să fi fost creată, iarăși o tradiție evreiască. Slujba lui este de a-i distruge pe cei ticăloși a-i ocroti pe cei virtuoși. El vine la sfârșitul unei ere, ceea ce înseamnă că este escatologic.
Cel mai limpede punct de vedere despre Fiul Omului, ca figură escatologică, se află în Evanghelia după Ioan. Aici acest termen este întrebuințat de treisprezece ori. “Adevărat, adevărat vă spun, că, de acum încolo, veți vedea cerul deschis și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și pogorându-se peste Fiul omului.” (Ioan 1:51). Evanghelia lui Ioan a creat ideea întrupării lui Dumnezeu. Avem afirmații ca: „Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1), „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1:14) și Isus care „zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, și Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Ioan 5:18) și „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). În prolog, avem „Și Cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi” (Ioan 1:14). În această evanghelie, „dumnezeirea și întruparea lui Isus sunt proclamate fără echivoc”. (24) Dacă Isus își afirmă aceste calități, el, ca evreu, se va face vinovat de blasfemie.
Și dacă tot am vorbit de Ioan, R.H. Fuller afirma:
„o doctrină plină de miez despre întrupare a fost etalată. Mântuitorul era o ființă divină, care a devenit întrupată, și-a manifestat dumnezeirea în trup și a fost ulterior ridicată la ceruri.” (25)
S-a afirmat deseori că aceste concepte nu pot proveni din gândirea iudaică. Noi am văzut din imnurile eseniene, care defineau o figură mesianică, că de fapt se poate așa ceva. Putem determina cine era acea figură din imnurile eseniene? Profesorul Israel Knohl crede că da.
Când Hillel era Nasi (președinte) al Sanhedrinului, vicepreședintele lui (av-bet) era Menahem. Menahem a plecat și a devenit Menahem Esenianul. El a fost succedat de Shammai ca vicepreședinte. Mai apoi, probabil după moartea lui Hillel (10-20 era noastră), Shammai a devenit „nasi” și i-a condus pe farisei. În această perioadă, în Sanhedrin majoritatea Bet Din a ales pe „nasi” (președintele), iar minoritatea l-a ales pe vicepreședinte. (26) Menahem abandonase acea funcție pentru a se alătura esenienilor. Shammai și descendenții lui au continuat să dețină poziția majoritară până după distrugerea celui de al doilea Templu.
Această identificare a lui Menahem Esenianul ca fost „av bet din” – vicepreședinte – este atestată de Kihler și Ginzburg. (27) Talmudul babilonian (Sukkah 28a) afirmă că Hillel avea 80 de discipoli. Talmudul din Ierusalim (Nedarim, finele cap. 5) spune că Hillel avea 80 de perechi de discipoli. Ar fi putut vreuna dintre cele 80 de perechi să plece împreună cu Menahem pentru a se alătura esenienilor? (28) Din acest Talmud se pare că Menahem și cei care i s-au asociat au fost excomunicați. Singura menționare a lui Menahem în această Mishna este în capitolul trei al lucrării Hagiga. Capitolul doi descrie învățăturile interzise: „Ceea ce este deasupra, ce este dedesubt, ce a fost înainte și ce va fi după. Oricine va avea gânduri care să nu îl cinstească pe creatorul lui, ar fi fost mai bine să nu se fi născut.” În capitolul trei, ni se spune că Menahem „a mers prea departe”. Să fie o legătură – să fi gândit Menahem anapoda despre rai? Să fi avut gânduri care să îi necinstească Creatorul? Consideră oare Mishna și Talmudul că el a fost blasfemator? Această poziție o are Knohl.
C. Manuscrisele de la Marea Moartă și creștinismul
Există un număr de idei la esenieni similare cu cele ale primilor creștini. Ioan Botezătorul este un preot care a trăit în deșertul Iudeei. Luca ne relatează că Ioan
„Ioan a venit prin tot ținutul din împrejurimile Iordanului, și propovăduia botezul pocăinței, pentru iertarea păcatelor” (Luca 3:3).
Este probabil ca Ioan Botezătorul să fi trăit în pustiul Qumranului?
Esenienii aveau un mesaj social, un crez în dualism, predestinare, într-un nou legământ și în botez. Ei chiar își numeau Tora ascetică „calea”.
1. Mesajul social
Esenienii credeau în sfințenia sărăciei. Erau binecunoscuți pentru strania lor idee despre proprietățile ținute la comun. Termenul „sărac cu duhul” apare în manuscrise. Ioan Botezătorul, asociat mai clar cu esenienii, a spus: „Cine are două haine, să împartă cu cine n-are nici una”. (29)
Isus le-a spus adepților săi:
„”Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te de vinde ce ai și dă la săraci…”
„…este mai ușor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu.” (30)
Despre bogat nu se afirmă că este rău doar din cauză că este bogat. După moartea lui Isus, proprietatea la comun a fost introdusă în biserica Ierusalimului.
Esenienii erau pacifiști și credeau în a întoarce cu binele răul făcut.
„Nu voi răsplăti cu rău pe nimeni, cu binele voi întâmpina omul, căci cu Dumnezeu este judecata fiecărei făpturi vii, iar El este cel care răsplătește omul după faptele lui.” (31)
Este greu de crezut că Pavel nu a citit aceste cuvinte, odată ce a spus:
„Binecuvântați pe cei ce vă prigonesc: binecuvântați și nu blestemați. Nu întoarceți nimănui rău pentru rău… nu vă răzbunați singuri; ci lăsați să se răzbune mânia lui Dumnezeu ; căci este scris: “Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul. Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea… Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine.” (32)
2. Dualismul
David Flusser menționează Manuscrisele de la Marea Moartă după cum urmează: „Din sorgintea Luminii provin originile Adevărului și din izvorul Întunericului vin sursele Răului”. Și în mâna Prințului Luminii se află domnia tuturor Fiilor Virtuții și pe calea Luminii merg aceștia, iar în mâna Îngerului Întunericului este stăpânirea Fiilor Răului, iar aceștia merg pe căile Întunericului. (33) El apoi compară cuvintele lui Pavel: „Să nu faceți cârdășie laolaltă cu necredincioșii: pentru că ce frăție poate fi între neprihăniți cu destrăbălații? Și ce are lumina în comun cu întunericul? Și ce înțelegere are Hristos cu Belial? Sau ce împarte cel ce crede cu un necredincios? (2 Cor. 6:14-16). Belial este folosit ca nume al Diavolului în acest text, fiind un lucru obișnuit în Manuscrisele de la Marea Moartă. Este limpede de aici, ca și din alte texte creștine (Evanghelia lui Ioan) că primii creștini au înțeles lumea ca împărțită în bine și rău; lumină și întuneric.
Este limpede, din manuscrise, că cel puțin aleșii sau conducătorii comunității erau Fii ai Luminii. Oponenții lor erau, în mod clar, Fiii Întunericului. În Evanghelia lui Ioan, același lucru este adevărat și poate și în teologia lui Pavel. În Ioan avem „Ce este născut din carne, este carne, și ce este născut din Duh, este duh.” (Ioan 3:6) Comunitatea era ascetică și credea că răul era legat de trupesc și binele de spirit. Preocuparea lor nu era doar prihana rituală (cea privind morții și femeile), ci în mod inerent era legată și de făpturile pământești. Purificarea (botezul) și căința erau posibile, de fapt obligatorii. (Nici comunitatea lor, nici creștinismul nu erau singurele care credeau în aceste principii; grecii, indienii și budiștii avea sisteme de credință similare (34)).
Cartea Disciplinei stabilea necesitatea „de a-i iubi pe fiii luminii”; asta însemnând să răspândești legile noahide printre gentili. Isus a spus că el propovăduia „să fiți fii ai luminii” (Ioan 12:36) și Pavel „Umblați deci ca niște copii ai luminii” (Efe. 5:8).
Hillel a afirmat „iubiți omenirea și aduceți-o către Tora” (Avot 1:12).
Comunitatea esenienilor credea cu tărie în Templu și cerințele de sacrificiu și cult ale acestuia. Ei credeau că Templul era ridicat greșit din punct de vedere arhitectural, că avea preoți nepotriviți și, ca rezultat, era cu prihană. Au creat astfel un Templu duhovnicesc în pustiu. Creștinii au preluat această idee și și-au înființat Biserica ca Templu duhovnicesc și ca preoție sfântă. „Apropiați-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă și scumpă înaintea lui Dumnezeu. Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească, o preoție sfântă, și să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.” (1 Pet. 2:4-5)
3. Predestinarea
Ideea minunată din spatele predestinării este că ce este hotărât de Dumnezeu, este veșnic. Astfel, David este ales ca rege al Israelului pentru totdeauna, iar descendenții săi vor domni. Aaron este primul născut și ales ca Mare Preot pentru totdeauna. (35) Acest concept a devenit „Dreptul divin al regilor” în evul mediu.
„De la Dumnezeul cunoașterii [vine] tot ce este și tot ce va fi, iar înainte ca toate lucrurile să fie, El le-a hotărât menirea și când vor deveni ceea ce este sortit să devină, potrivit slăvitei Lui rânduieli, lucrurile își vor îndeplini menirea și nimic nu poate schimba asta”. (36) Aceasta este predestinarea divină. Comunitatea își denumește membrii „aleși ai lui Dumnezeu”. Acești termeni sunt folosiți și în Romani (8:33), Coloseni (3:12) și Tit (1:1). (37)
Odată ce cunoașterea lui Dumnezeu este considerată de unii credincioși a fi perfectă, predestinarea este inevitabilă. Oamenii din Ninive, cândva disprețuiți de Iona, s-au căit, așa cum el a prezis. A fost predestinat de Dumnezeu. Acest lucru, bineînțeles, a putut fi aflat doar după faptul în sine.
Deopotrivă Pavel și Evanghelia lui Ioan acceptă parțial această teologie. Ioan arată că Isus a spus: „Cine este din Dumnezeu, ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea n-ascultați, pentru că nu sunteți din Dumnezeu.” (Ioan 8:47) Potrivit autorului Ioan, Isus le vorbește „evreilor”, cărora Isus deja le spusese „Voi aveți de tată pe diavolul” (Ioan 8:44). Epistola lui Pavel către Efes spune „În El am fost făcuți și moștenitori, fiind rânduiți mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale, ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos.” (Efe. 1:11-12). „Între ei eram și noi toți odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământești, când făceam voile firii pământești și ale gândurilor noastre, și eram din fire copii ai mâniei, ca și ceilalți. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos (prin har sunteți mântuiți). El ne-a înviat împreună, și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus…” (Efe. 2:3-6). În Romani se arată mai explicit: „Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulți frați. Și pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniți; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit.” (Rom. 8:29-30). Nu ar trebui să fie surprinzător faptul că unele denominații creștine, urmându-l pe Luther, au urmat calea teoriei predestinării.
4. Noul Legământ
Creștinii cred că ei sunt noul Israel, cu un nou Legământ. Așa credea și secta eseniană. (38) Desigur, acest lucru provine inițial de la Ieremia, apoi și de la Ezechiel. Ambele comunități credeau că ele sunt „cei rămași”, proorociți în Isaia, Ieremia, Ezechiel și alți prooroci. Ceilalți din comunitate păcătuiseră și, ca atare, erau înlăturați. Doar ei rămăseseră, cu propria interpretare a legii halakhice. Noul lor legământ era diferit de al lui Ieremia, unde apare circumcizia la inimă, astfel intrând pe rol unul nou. Ieremia nu se aștepta ca oamenii să aleagă traiul pe care el îl dorea, el voia ca ei să nu mai poată să aleagă libertatea de a păcătui. (39). În concepția lui Pavel despre cele două legăminte, cel vechi era bazat pe trupesc, cel nou pe duh (Gal. 4:24-31; 2 Cor. 3:6). Noul legământ înțeles de Pavel aducea noului Israel libertatea creștină. Nu este clar până în ce punct se corelează acest lucru cu noul legământ, în sensul lui Ieremia.
5. Botezul
În comunitatea eseniană, Templul și preoții lui erau impuri. Ispășirea venea din botez. Inițial, botezul era parte a sistemului de ispășire ritualică de impuritate în Tora, o a doua parte fiind pregătirea unui sacrificiu. În creștinism, deoarece Ioan Botezătorul (care ar fi putut foarte bine să facă parte din comunitatea eseniană) l-a botezat pe Isus, conceptul a devenit mai important. Deoarece convertirea lui Pavel s-a întâmplat după moartea lui Isus și după învierea Sa pascală, el a dezvoltat conceptul botezului prin moarte.
6. Sfântul Duh
Termenul „Duh Sfânt” nu apăruse în Biblie și exista doar de trei ori în lucrările apocrife iudaice, a fost însă întrebuințat mult de esenieni și apare adesea în Manuscrisele de la Marea Moartă și în Evanghelii. (40) Aleșii comunității acesteia și deopotrivă cei ai Bisericii au avut Sfântul Duh asupră-le în diferite grade (Evr. 2:4 și Manuscrisele Marea Moartă IV 15-16) (41). Pavel scrie: „Și fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înțelepciune; altuia, să vorbească despre cunoștință, datorită aceluiași Duh; altuia credința, prin același Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin același Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; și altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh” (1 Cor 12:7-11; Rom. 12:3-8; Efe. 4:3-16).
D. Mesia dualiști
Esenienii aveau un crez clar într-un Mesia dualist; un Mesia al lui Israel și un Mesia al lui Aaron. Creștinii l-au numit pe Isus Mesia. Hristos este titlul pus primul în epistolele lui Pavel. Esenienii subliniază faptul că ispășirea și mântuirea erau unice în iudaism, la acea vreme, sfârșitul secolului al doilea înainte de Hristos și primul secol al erei noastre. Esenienii aveau chiar o mică masă sfântă, la care așteptau venirea celor doi Mesia. Această masă cerea ca de fiecare dată zece dintre membri să mănânce; astfel, anticiparea lui Mesia de către ei era aproape constantă. Acest lucru nu diferă prea mult de „pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă azi”, versiunea rugăciunii Domnului în Evanghelia apocrifă către evrei. (42) Felurile principale de mâncare menționate în manualul disciplinei sunt pâinea și vinul. Fiecare Mesia va binecuvânta mai întâi pâinea, apoi vinul.
„Când se vor aduna cu pioșenie la masa comună sau vor bea vin, iar masa este așezată și vinul [amestecat] pentru băut, nimeni nu va întinde mâna către tainul de pâine sau vin înaintea preotului [Mesia], pentru ca el să binecuvânteze mai întâi primul tain de pâine și vin și să [întindă] mâna cu pâine către toți;” (43)
Observați că ordinea pâinii și a vinului este ca în Euharistie, în opoziție cu ordinea altor iudaici. Și este doar o masă mesianică. Isus a spus:
„Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; și după ce a binecuvântat, a frânt-o, și a dat-o ucenicilor, zicând: “Luați, mâncați; acesta este trupul Meu.”Apoi a luat un pahar, și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: “Beți toți din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viței, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăția Tatălui Meu.” (44)
Isus a spus acestea la „Cina cea de taină”, când se afla într-o stare de presimțiri. El se aștepta să fie arestat și crucificat de romani. Credea că este Mesia escatologic, dar se și aștepta să fie torturat și omorât prin cazne. Aceasta este într-adevăr ultima cină, un seder al Paștelui iudaic. El rupe matzoh, un simbol al suferinței evreiești, dar și al scăpării din exil.
Ordinea din Euharistie, pâinea înaintea vinului, a fost stabilită de biserică. Esenienii erau singurii evrei care au inversat ordinea tipică, pentru a avea binecuvântarea pâinii înaintea vinului. Și au considerat-o o ordine pe care o vor urma într-o eră mesianică. Dar nimic din acestea nu face Euharistia un eveniment magic sau mistic; transsubstanțierea pâinii în trupul lui Isus și a vinului în sângele Lui este mai degrabă un eveniment de ispășire. Așa a devenit pentru Pavel.
„Căci am primit de la Domnul ce v-am învățat; și anume că, Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o, și a zis: “Luați, mâncați; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea.” Tot astfel, după cină, a luat paharul, și a zis: “Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veți bea din el.” Pentru că, ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului, până va veni El. De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul și sângele Domnului. Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuși, și așa să mănânce din pâinea aceasta și să bea din paharul acesta. Căci cine mănâncă și bea, își mănâncă și bea osânda lui însuși, dacă nu deosebește trupul Domnului. Din pricina aceasta sunt între voi mulți neputincioși și bolnavi, și nu puțini dorm.” (45)
Noul legământ poate fi găsit doar în Luca, nu și în Marcu sau Matei. Ideea că băutul sângelui este o proclamare a morții și mântuirii este una nouă, clar, așa cum este și puterea „magică” de a se nimici pentru cei care mănâncă și beau fără a crede în moartea și mântuirea lui Isus. De fapt, în biserica timpurie, simbolul creștinismului este pâinea și peștele, nu pâinea și vinul. Richard Hiers și Charles Kennedy, într-un studiu despre arta creștină de la începuturi, afirmă că este „destul de sigur… Faptul că și pentru Isus însuși, sau chiar la începuturi, probabil pentru evreii creștini, masa cu pâine și pește, despre care aflăm din Evanghelii, era percepută ca o anticipare euharistică, nu ca participare epifanică în viața binecuvântată a frăției de la masă întru Împărăția lui Dumnezeu”. (46)
Pavel, dezvoltându-și propria ideologie despre drama cosmică finală, a cules de la esenieni metoda de autopregătire a lor pentru acest eveniment cosmic. Și deoarece el va începe cu un război împotriva lui Gog din Magog, ei s-au pregătit să lupte cu răul. Creștinismul a devenit o religie a mântuirii. Pare limpede faptul că esenienii i-au influențat pe Ioan Botezătorul, Isus, Pavel și Ioan, autorul evangheliei. Într-un articol, James H. Charlesworth afirmă că unii dintre membrii rămași ai esenienilor s-au alăturat comunității lui Ioan după marea revoltă. (47)
Nu este mai puțin adevărat că Isus a fost diferit de esenien în cel puțin două feluri semnificative: unul este voința sa și, de fapt, dorința de a se afla în compania unor persoane impure, iar al doilea aspect, punctul de vedere hillelit, liberal, cu privire la Halakha. Însă compararea similitudinilor dintre creștinism și doctrinele esenienilor este remarcabilă. Astfel, poate că fundalul iudaic (al esenienilor) al creștinismului are o legătură mai strânsă decât s-a perceput până acum. Astfel declară și David Flusser.
„Lumea este împărțită între tărâmurile binelui și al răului; omenirea constă în două mari tabere: Fiii Luminii – de fapt, comunitatea umană în sine, și cei care sunt ai Diavolului. Împărțirea este rânduită dinainte de voința suverană a lui Dumnezeu (dubla predestinare). Fiii Luminii sunt aleșii slavei dumnezeiești și li s-a oferit Duhul care îi eliberează de păcatele trupului. Botezul funcționează ca mijloc de ispășire, de curățire. Compania celor Aleși este un fel de templu al duhului; această tovărășie este constituită printr-un nou legământ cu Dumnezeu; acest legământ este escatologic și este un adaos la vechiul legământ făcut cu Israel.” (48)
Mai departe, el scrie:
„Materialul nu numai că a fost strâns, ci și întărit, remodelat și îmbogățit prin impactul cu personalitatea și învățăturile lui Isus, iar forțe creative extraordinare au fost eliberate prin noua credință”. (49)
Flusser crede totuși că evangheliile sinoptice (ca opuse Evangheliei lui Ioan și epistolelor lui Pavel) sunt, de fapt, mai aproape de iudaismul fariseic decât de esenieni. El face distincție și între biserica Ierusalimului și creștinismul generat de Pavel și Ioan. (50)
Însă dacă există similitudini, există și diferențe. (51) Esenienii erau foarte legitimi și cu caracter preoțesc, în pofida părăsirii comunității Templului; Isus nu era. Ei erau obsedați îndeosebi de ritualul purității, Isus fiind asociat cu clasele de nevoiași, îndeosebi cu femeile. Esenienii erau cel puțin ca exprimare violenți, Isus evidenția importanța iubirii. Isus și, în prealabil Ioan Botezătorul, subliniau pocăința, cea care îi făcea pe oameni egali în fața lui Dumnezeu și făceau din acest ideal o misiune; esenienii erau elitiști. Esenienii au scris, Isus a spus parabole. Ca rezultat, Evangheliile erau menite oamenilor obișnuiți, manuscrisele eseniene nu. Mai există și alte implicații făcând o paralelă între un grup de elitiști și unul al oamenilor de rând; cu cine sunt ei asociați, chestiunea neprihănirii și a legitimității, o societate deschisă din punct de vedere al misionariatului versus o societate închegată cu o ierarhie clară, ascetismul, folosirea simplelor parabole orale versus textele cu simbolistică complicată, folosirea miracolelor, îndrumarea și inițierea formală. Și am observat că esenienii foloseau un calendar diferit; ar fi fost dificil pentru Isus, care trăia într-o comunitate iudaică, să întrebuințeze un calendar solar.
Astfel, Gershom Scholem s-a documentat în privința bazelor teologice ale mișcării mesianice ale lui Sabbatai Zevi (rabin iudaic din secolul al XVII-lea, care s-a declarat mesia iudaic, nota trad.); trebuia să existe o bază teologică pentru mesianismul escatologic al lui Isus. Este probabil să se fi dezvoltat în comunitatea eseniană, despre care știm că avea în biblioteca sa părți ale Cărții lui Enoh. Așa cum tocmai am văzut, multe dintre doctrinele creștinismului își au originea în doctrinele eseniene. Celălalt factor în sabateanism a fost criza generată de expulzarea din Spania și masacrele din Ucraina. Decăderea Regatului Hasmoneum și creșterea puterii unei Rome elenizate au fost factori ai crizei din iudaismul secolului întâi. (52) Nu sugerez că Isus a fost un adept determinat al esenienilor, ci doar că a fost influențat de ei. El a fost influențat mai mult de Hillel, însă creștinismul în sine a fost influențat mai mult de esenieni.
Note
1 Jewish Encyclopedia – Enciclopedia evreiască 5:224.
2 BT Kiddushin 71a, vezi Falk, pg. 40.
3 Menționat în Flusser, D., Jesus, (Herder & Herder, NY, 1969) P. 53, din BT Sota 22b și BT Berachot 14b.
4 Și totuși, în pofida importanței acestei diferențe, după sfârșitul Regatului Hasmoneum în 60 înainte de Hristos, cele două grupări au trăit separate, dar pașnic, până la nimicirea lor de la Marea revoltă.
5 Este posibil și ca fiecare dintre lideri să fi fost numit ‘Învățător al Virtuții”.
6 Vezi articolul lui S. Talmon in Charlesworth, Messiah.
7 Preotul nemernic ar putea să fi fost regale Alexandru Janneus (un rege maccabean) sau unul dintre înaintașii lui, Ionathan sau poate fratele lui Simon, Marele preot. Vezi Charlesworth, Jesus and Dead Sea Scrolls, Pg. 144.
8Vermes, G., Dead Sea Scrolls, Forty Years On (Oxford University Press, Oxford, 1987).
9 Matt. 7:28-29, Also Mk. 1:22
10 Damascus Fragment 8:10
11Stegman, H., Jesus and the Teacher of Righteousness, Bible Review, February 1994, Pg. 44.
12 Charlesworth, J.H., Jesus and Dead Sea Scrolls, (Doubleday, N.Y., 1992) P. 146.
13 Din Josephus, BJ 2:136; in Vermes, Jesus the Jew P. 63.
14 Josephus, Antiquities, 8:46-47
15 QI DSD, in Davies, A.A., Christian Origins and Judaism p. 115
16 Dennis Smith, The Messianic Banquet, in Pearson, B.A., The Future of Early Christianity, (Fortress Press, Minn., 1991) pg. 72.
17 L.H.Schiffman, L.H., ed. Archeology and History in the Dead Sea Scrolls (JSOT/ASOR, Sheffield, 1990). Article by Morton Smith, Ascent to the Heavens in 4Qma, pg. 184-185.
18 Knohl, Israel, The Messiah before Jesus, (University of California Press, Berkeley, 2000) pg. 15-18
19 Flusser, D., Jesus, pg. 129-130.
20 I Enoch 46:3.
21 Fuller, R.H., New Testament Christology, (Fontana Library, London, 1969) Page 39-40.
22 Biblia îl așează pe Daniel la `scrieri’ nu la prooroci, sugerând că Daniel a fost un cărturar înțelept și că canonicii au cunoscut cel puțin o parte din cartea scrisă după ce evreii au considerat era profeției ca terminată. Biserica l-a pus în secțiunea proorocilor, făcându-l astfel pe creatorul Fiul Omului un profet care L-a prezis pe Isus ca figură escatologică.
23Enoch 38:1.
24 Casey, pg. 23.
25 Fuller, New Testament Christology, Page 232.
26 PT Hag. 2:2
27 Falk pg. 49.
28 Falk pg. 49. -50
29 Luke 3:11
30 Matt 19:21,24
31 Flusser, Judaism, P 198.
32 Romani 12:14-21
33 Menționat de David Flusser in Cohen, J., Essential Papers of Judaism and Christianity in Conflict, (N.Y. Press, N.Y., 1991) pg. 41.
34 Flusser, David, The Spiritual History of the Dead Sea Sect, (MOD Books, Tel Aviv, 1989) pg. 54.
35 Problema cu descendența ereditară este evidentă. Descendenții lui David s-au pierdut rapid în Regatul de Nord, urmașii lui David au pierdut Iudeea, Marea Preoție a ajuns în sfera Hasmonuem-ului, atunci când familia originală s-a făcut “greacă” iar Hasmonuem a adoptat inițiativele grecești.
36 Menționat de Flusser, in Cohen, pg. 43.
37 Flusser, Cohen, pg. 45.
38 Flusser, Cohen, pg. 54.
39 Vezi capitolul despre Ieremia din ‘Messengers of God’ – ‘moshereiss.org’.
40 Charlesworth, Jesus and DSS, P. 20-21.
41 Flusser, Cohen, pg. 63.
42 Stendhal, The Srolls, Pg. 10-11.
43 Vermes, DSD 9:11
44 Marcu 14:22-25
45 I Corin 11:23-30, sublinierea mea
46 In Crossan, Historical, P 398.
47 Biblical Archeological Review, February 1993
48 Menționat în Jeremy Cohen, Essential Papers On Judaism And Christianity In Conflict, P 76 from David Flusser.
49 ibid p 6
50 ibid p 40
51 Charlesworth, James, Ed. Jesus and the Dead Sea Scrolls, (Doubleday, N.Y., 1992) pgs. 7-40.
52 Davis in Bloom, Scholem
5. PAVEL: CREAREA UNUI IUDAISM PENTRU GENTILI
„Pavel este deopotrivă prea evreu pentru unii creștini și prea antievreu pentru alții. Pentru Nietzsche, Pavel este „evreul etern prin excelență”… precum și „un geniu în ură… un maniac morbid”. Pentru naziști, el era „maleficul rabin Pavel”. Pentru evrei, el este evreul care a devenit marele inamic al iudaismului. Kaufmann Kohler spune că teologia lui a fost „de tip mai mult păgân decât iudaic”. Solomon Schachter spune: „Fie teologia rabinilor trebuie să fie eronată, concepția ei despre Dumnezeu denaturată iar învățătorii ei lipsiți de entuziasm și spiritualitate, fie Apostolul gentililor este destul de neinteligibil.” (1)
A. De la Isus la Pavel
Isus a fost un iudeu respectuos cu datinile din Galileea. El s-a rugat în sinagogă (Marcu 1:21, 6:12; Luca 4:16), a vizitat Templul (Marcu 11:15, 14:15), a recitat Cele Zece Porunci (Marcu 12:29-31), Shmai-ul (imn de laudă iudaic) și a declarat importanța ideii „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” (Marcu 12:34), așa cum au făcut rabinul Hillel cel Bătrân și rabinul Akiva, cei mai importanți înțelepți ai Talmudului. În acest moment din istoria iudaică, Halakha – legea iudaică – era destul de fluidă. Isus predică despre comportamentul etic, nu despre cel ritual. În acest fel el seamănă cu Ieremia.
Cum a ajuns „proclamatorul iudeu” al Împărăției lui Dumnezeu să devină „proclamat” ca Hristos? (1) Mulți afirmă că această transformare îi aparține lui Pavel. Potrivit lui Pavel, Isus a devenit Mesia după moartea și învierea Sa.
Isus, evreul galileean, nu era interesat de gentili. „Lasă să se sature mai întâi copiii; căci nu este bine să iei pâinea copiilor, și s-o arunci la căței.” (Marcu 7:27). „să nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor” (Matei 7:6). Faptul că aceste afirmații stânjenitoare au rămas în Biblia creștină sugerează faptul că ele erau, de fapt, parte a propovăduirii lui Isus.
Pavel era un fariseu credincios, care a avut o viziune despre Isus în care i s-a spus să fie apostol al gentililor. Din acest moment, Pavel și-a declarat misiune către gentili și acest lucru a fost acceptat de Biserica Ierusalimului a creștinilor evrei, o atare transformare radicală fiind inevitabilă. Doar o misiune către gentili putea afirma „Hristos este sfârșitul Legii” (Rom. 10:4) și „toți cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem” (Gal. 3:10).
Maimonides, marele maestru halakhic evreu și filosof al iudaismului, a afirmat: „Ei [creștinii] nu vor găsi nimic în Tora lor [Biblia creștină] care să intre în conflict cu Tora noastră”. (2) El a încurajat dialogul cu creștinii, precum și cu musulmanii. Școala tosafiștilor (erudiți ai Talmudului din secolele XII și XIII) și în special Rabbanu Jacob Tam (nepot al lui Rashi, renumitul învățat medieval) au decis că conceptul de Treime nu era idolatru, dacă era practicat de creștini, dar ar fi în cazul în care l-ar practica iudeii. (3) Rabbanu Tam a mai afirmat și că Simon (Petru) era un evreu devotat, care ar fi scris, crede Tam, faimoasa rugă „nishmat” recitată la sabaturi și sărbători. (4) Un comentator evreu talmudic al secolului al XVIII-lea, rabinul Jacob Emden (1697-1776) scria „Isus nu a intenționat vreodată să abolească iudaismul, ci doar să înființeze o nouă religie pentru gentili, bazată pe poruncile noahide”. (5) El a mai adăugat că „ele [creștinismul și islamul] sunt în numele Cerului, pentru a face dumnezeirea cunoscută printre celelalte neamuri, pentru a vorbi despre El în locuri îndepărtate; ele au primit, în principiu, toate Poruncile noahide”. (6) Un interpret iudaic ortodox al secolului al XIX-lea, rabinul Samson Raphael Hirsch observa că „pentru ca puterea de a spera și măreția sufletească a lui Isus să nu ia sfârșit odată cu moartea Sa, Dumnezeu a rânduit în grupul discipolilor Lui ideea că El s-a ridicat din morți și continuă să trăiască”. (7)
Interpreți ai creștinismului din contemporaneitate, K. Stendahl, L. Gaston și J. Gager (8) nu par să obiecteze la tezele de mai sus. Ei îl înțeleg pe Pavel ca predicând doar gentililor, nu și evreilor. Punctul lor de vedere despre Pavel este acela că el trebuia să evidențieze faptul că gentilii nu trebuie să devină iudaici, nici evreii să devină credincioși în Hristos. Aceasta nu este și opinia lui Pavel, lucru susținut de majoritatea interpreților creștini.
Epistolele lui Pavel sunt singurele pe care le avem de la prima generație de după crucificarea lui Isus. Pe parcursul a cinci până la cincisprezece ani după moartea Sa, discipolii lui Isus au existat în Samaria și Iudeea, în Galileea sau coasta Mediteranei, mai spre nord în Siria la Damasc și Antiohia și, desigur, în Ierusalim și Roma.
De unde au apărut acești oameni; erau ei temători de Dumnezeu, oameni care fuseseră în preajma sinagogii? Era circumcizia o piedică în calea convertirii depline, cel puțin pentru bărbați? Mai mult femeile păreau să se alăture iudaismului, poate pentru că circumcizia nu li se aplica. Probabil, însă unii propovăduiau o evanghelie „Hristos plus circumcizie” (Gal. 1:8-9). Când Pavel scrie „dacă mai propovăduiesc tăierea împrejur” (Gal. 5:11), la cine se referă: la evrei? La gentili? La viața lui precreștină? Nivelul respectării religioase în rândul celor cu frică de Dumnezeu trebuie să fi fost considerabil. Să ofere aceștia și alții o punte pentru dezvoltarea rapidă a creștinismului timpuriu? Revăzând Epistolele lui Pavel către galateni, tesaloniceni și Corint, pare că el predică în sinagogi. În discuția din Faptele Apostolilor 15, cei cu frică de Dumnezeu și tendința lor de a urma legea iudaică pare o problemă pentru evanghelia „fără de legea iudaică” a lui Pavel. Iosefus relatează despre Izates, rege în Adiabene, gândindu-se la urmarea exemplului femeilor de la curtea sa și a mamei lui, convertite la iudaism, însă el s-a hotărât să nu mai facă circumcizie. (9) Fratele lui, Monobazus, se pare că a mers până la capăt și a fost circumcis. (10)
Pavel îl citează rareori pe Isus, cu toate că folosește ocazional expresia „cuvântul Domnului”, într-un sens istoric, fără a specifica anumite spuse (1 Tes. 4:13). Isus cel istoric a predicat pentru evrei, pentru care Tora era relevantă. Pavel predica pentru gentili, pentru care Tora nu era relevantă. Pavel a propovăduit învierea și semnificația escatologică a crucificării – evenimentul pascal – nu viața lui Isus. Textul epistolelor lui Pavel nu dezvăluie mai nimic despre Isus cel istoric, nici despre numele mamei Lui, nici despre orașul lui natal – Nazaret, nici despre circumstanțele morții sale (atât de importantă la scriitorii evangheliilor). Isus era un evreu preocupat de confrații evrei. Mesajul lui Pavel vine din viziunea sa despre Hristosul Înălțat. Pavel a arătat puțin interes în privința lui Isus cel istoric. Când Pavel declară opțiunea celibatului, el afirmă că ea nu provine de la Isus (1 Cor. 7:25), ci este propriul lui exemplu, spre deosebire de alți apostoli căsătoriți (1 Cor. 9:5). De ce nu se folosește de statutul de celibatar al lui Isus? (11) „Chiar dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuși acum nu-L mai cunoaștem în felul acesta” (2 Cor. 5:16). Pavel este dezinteresat de Isus cel istoric; în felul acesta, el diferă de ceilalți apostoli și de evangheliile sinoptice.
Isus cel istoric nu era interesat de o preoție pentru gentili – ea nici nu prea a existat la Isus. Aceasta vine din viziunea lui Pavel despre Isus cel înviat, nu despre Isus cel istoric. De fapt, Pavel nu își apără vreodată misiunea sa lipsită de legea iudaică către gentili făcând apel la o învățătură a lui Isus, nici nu pretinde asta, nici că a fost implicat direct în vreo învățătură a lui Isus. (12) Textul dovadă este dezbaterea dintre Pavel și discipolii originali, direcți ai lui Isus – Iacob, fratele Lui și Petru (pentru a discuta mai concis). Potrivit Galatenilor și Faptelor Apostolilor, nu Isus era baza discuției. Isus nu a cerut nimic de la adepții săi ne-evrei; El nu s-a gândit vreodată la importanța lor. Cerințele lui Pavel de la adepții ne-evrei nu au fost niciodată discutate de Isus cel istoric. Misiunea lui Pavel se bazează pe viziunea sa despre Hristos cel Înviat, nu pe Isus cel istoric.
Saul s-a născut în Tarsus, cunoscut mai bine sub numele lui grecesc, Pavel, și a avut o viziune (Faptele 9:3-4, 22:11, 24:16; Gal. 1:16 și 1 Cor. 15:8). În această viziune, Pavel a văzut imaginea lui Isus înviat și înălțat, pe drumul către Damasc. (Acest lucru s-a întâmplat la numai doi-patru ani după crucificare, potrivit lui Martin Hengel, între anii 32-34 era noastră). (13) Isus l-a întrebat: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?” (Faptele 26:14). Pavel întreabă: „Cine ești, Doamne?” „Eu sunt Isus, pe care-L prigonești.
Dar scoală-te, și stai în picioare; căci M-am arătat ție, ca să te pun slujitor și martor atât al lucrurilor, pe care le-ai văzut, cât și al lucrurilor, pe care Mă vei vedea făcându-le. Te-am ales din mijlocul norodului acestuia și din mijlocul Neamurilor, la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină” (Faptele 26:16-18). Pavel este orbit ca urmare a viziunii. „cei ce erau cu mine, m-au luat de mână, și așa am ajuns în Damasc.” (Faptele 22:11).
Pavel ne spune că el a persecutat comunitatea lui Isus cu zel (Fil. 3:6). Prin urmare, trebuie să îi fi considerat pe aceștia o amenințare pentru adepții Torei. În Faptele Apostolilor (6-8), amenințarea este văzută prin intermediul lui Ștefan și a adepților elenizați ai lui Isus. Ei amenință iudaismul orientat spre Tora. Membrii Bisericii Ierusalimului, care coexistau cu evreii mai tradiționaliști, nu sunt deranjați și nu se simt amenințați.
Am discutat deja conflictul dintre Isus și saduchei, colaboratorii preoțimii și mai legitimii shammaiți, care îi conduceau la acea vreme pe farisei. Pavel era un fariseu. Aceștia erau asociați și cu zeloții activi politic. (14) Poziția lui Pavel privind căsătoria și concubinajul cu femei diferea clar de poziția susținută de Isus. Shammaiții se temeau de impuritatea femeilor, dar acest lucru nu era valabil și pentru hilleliți. Soția rabinului Eliezer Shammaitul (s-a discutat în capitolul despre Hillel și Isus) era cunoscută ca „imma shalom” („mama păcii”). Imma Shalom a fost odată complimentată în legătură cu frumusețea copiilor ei și a fost întrebată de ce crede ea că sunt așa de reușiți. Ea a răspuns că Eliezer nu a întreținut relații intime cu dânsa la începutul sau la sfârșitul nopții, ci doar în toiul nopții. Când face astfel, el lasă un fel de distanță, pe care apoi o acoperă și tot așa, de parcă un demon l-ar stăpâni. Întrebat fiind despre acest lucru, el a răspuns: „În acest fel, nu mă gândesc atunci la vreo altă femeie, copiii mei fiind astfel mai puțin mamzerim” (unui copil „nelegitim” nu îi era îngăduit să se căsătorească cu alt evreu). (15) Eliezer este un shammait inveterat. Pavel afirmă „este bine pentru un bărbat să nu atingă o femeie” (1 Cor. 7:1). Această idee pare a taberei shammaite, nu a lui Hillel sau Isus. Pavel are o opinie sceptică asupra lumii și păcătoșeniei ei – aceasta este o perspectivă shammaită (vezi capitolul 3 despre Hillel și Isus).
G.F. Moore spune: „Cum un evreu cu antecedentele lui Pavel ar putea ignora și, implicit, nega marea doctrină profetică a iudaismului, anume că Dumnezeu, din iubire, iartă neîngrădit păcătosul care se căiește sincer și îl repune în grațiile Lui – acest lucru pare inexplicabil din punct de vedere iudaic”. (16) Pavel și Shammaite ar crede astfel. La fel, H.T. Schoeps a afirmat că „Pavel nu a perceput și, din diferite motive, a fost poate incapabil să priceapă faptul că în punctul de vedere biblic legea este parte integră în legământ… Legea nu mai era o posesiune vie, iar asta din motivul evident că el a încetat să înțeleagă totalitatea și continuitatea Berith-Tora (legământul din Tora). (17) Pavel nu mai era un predicator către evrei, ci către neamurile gentile. Gaston crede că Pavel a acceptat „îndreptățirea prin Tora” pentru evrei și prin „Hristos pentru gentili”. (18) Gaston mai crede și că convertirea lui Pavel l-a făcut să descopere și poate să și dezvolte mai mult legile noahide, care să fie definitorii pentru „gentilii virtuoși”, astfel încât mântuirea să fie posibilă și pentru neamurile gentile. (19) Vom discuta imediat legile noahide în legătură cu Pavel.
Faptele (22:3) afirmă că Pavel a studiat sub oblăduirea lui Gamaliel I, fiul sau poate nepotul lui Hillel. În perioada dinaintea distrugerii Templului, hilleliții nu i-au controlat pe farisei. Controlul hillelit asupra Sanhedrinului, care exista dinainte de moartea lui Hillel, a survenit iar după distrugerea Templului, sub conducerea lui Yohanan ben Zakai și a succesorului său, Gamaliel al II-lea. Odată ce Faptele, precum și Evangheliile au fost scrise după distrugerea Templului, s-ar putea să fi existat o anume confuzie între cei doi Gamaliel. Textul (Faptele 5:34) ne spune despre Gamaliel I ca nefiind împotriva lui Isus și sugerează ca Dumnezeu să hotărască importanța acestuia. S-ar părea că acest lucru se petrece la câțiva ani după moartea lui Isus. Întrebarea este dacă acest Gamaliel este învățătorul lui Pavel, cel care l-a învățat să fie plin de zel contra adepților lui Isus. Gamaliel era lider al hilleliților în perioada în care Pavel trebuie să fi învățat în Ierusalim – cam prin vremea morții lui Isus sau cu un an sau doi după aceea. Dar, așa cum am discutat în prealabil, hilleliții erau toleranți în privința lui Isus și chiar în privința gentililor, având o atitudine pacifistă cu potrivnicii lor. Pavel nu poate să fi studiat cu Gamaliel și să fi învățat așa persecutarea zeloasă a adepților lui Isus.
Pavel trebuie să fi studiat cu un om de vază al instituției shammaite. Cred că istorisirea lui Luca a fost inexactă. În chiar același text, Luca se referă la un „Theudas” care ar fi trăit înaintea lui Isus, dar noi știm de la Iosefus că el a murit la zece ani după judecata lui Petru. La vremea în care Luca scria Faptele Apostolilor, după distrugerea Templului, un alt Gamaliel, Gamaliel al II-lea se afla la conducerea, bunicul acestuia numindu-se Gamaliel I. Gamaliel I era un binecunoscut descendent al lui Hillel, în timpul vieții lui Isus. Cred că Luca știa numele Gamaliel care era „învățător al legii” în timpul vieții lui Isus, dar acesta și hilleliții nu erau o tabără bine conturată. Date fiind acțiunile pline de zel ale lui Saul (Pavel) împotriva adepților lui Isus, descrise de Pavel însuși (Fil. 3:6), el a trebuit să învețe de la un învățător shammait. Shammaiții, așa cum am văzut în capitolul despre Isus și Hillel (3), obiectau cu înverșunare la învățătura lui Isus. Dacă Saul a învățat în Ierusalim, atunci Luca se referă greșit la învățătorul lui.
B. Biserica Ierusalimului și Pavel: drumul niciodată urmat
Potrivit profesorului Beare, „Nu există nimic care să indice că biserica de început din Ierusalim sau vreun element anume al ei au diferit de Sf. Pavel, fie în materie de cristologie, fie de practici și idei sacre”. (2) Unii ar încuviința, alții nu. Ce este sigur este că ambii au fost de acord că Împărăția lui Dumnezeu avea să vie curând. Dar de multe ori în istoria evreilor, îndeosebi în perioadele de suferință extremă, majoritatea evreilor se așteptau la venirea lui Dumnezeu. Acest lucru era viabil înainte de marele război cu romanii (66-72), de războiul lui Bar Kokhba (132-135) și apoi după expulzarea spaniolă (1492).
Perspectiva Bisericii Ierusalimului este cunoscută din Epistola lui Pavel către Galateni și din cartea Faptelor Apostolilor, scrisă de Luca. Există și unele confuzii, precum numărul întrunirilor publice susținute de Pavel în Ierusalim. Datele istorice prezentate în Galateni diferă de cele din Fapte. Dezbaterile în sine par clare în privința intrigii, însă rezultatele par să difere.
Biserica Ierusalimului a fost în mod clar o sectă evreiască care credea în Isus ca Mesia, sectă condusă de Iacob, fratele lui Isus. Evreii cred (atunci și acum) în două căi spre mântuire, calea iudaică a respectării Torei și calea gentilă, cu un număr restrâns de legi, numite legile noahide. Legile noahide includ interzicerea idolatriei, minciuna sub jurământ, uciderea, furtul, adulterul, cruzimea față de animale și judecarea aproapelui. Cei mai mulți teologi și istorici ai Bibliei cred că Pavel a refuzat Tora – Legea – și a înlocuit-o cu credința; astfel, singura cale rămasă către mântuire era credința în Isus Hristosul.
Îi urmărim pe Stendahl, Gaston și Gager în convingerea lor că Pavel a crezut în două căi spre mântuire, una pentru gentili și una pentru evrei. W.D. Davis scria că Pavel respecta cele 613 porunci și a fost pe deplin conștient de legile noahide ca fiind aplicabile neamurilor gentile. (20) Acest lucru ar putea explica o aparentă inconsecvență majoră în gândirea lui Pavel. Pavel a crezut că mântuirea nu se regăsea prin lege. Aceasta s-a aplicat gentililor. El credea în aceeași măsură că „legea a fost rânduită de Dumnezeu” pentru evrei (21) și că alegerea evreilor de către Dumnezeu era irevocabilă (Rom. 11:29). Deslușirea „Legii” de către Pavel însemna Halkha evreiască rânduită pentru evrei. Ea nu era menită gentililor. Gentilii aveau legi – Pavel nu a crezut în anarhie – legile noahide, dar acestea erau încadrate de credința în Isus, Hristosul.
După viziune, Pavel a petrecut un anume timp în Arabia (trei ani, poate) și apoi s-a întors în Damasc. Ulterior, el s-a întâlnit cu Petru în Ierusalim, a stat acolo cincisprezece zile, perioadă în care l-a văzut și pe Iacob. A mers apoi în Antiohia. Potrivit propriilor menționări ale lui Pavel, s-a întors în Ierusalim după paisprezece ani. El descrie succint ce s-a întâmplat în Galateni. În Faptele Apostolior (cap. 15) Luca descrie o dezbatere între Pavel și Biserica Ierusalimului. Cele două relatări nu sunt identice.
Biserica Ierusalimului era compusă din discipolii direcți ai lui Isus și, aidoma rabinului lor – Isus – ei erau evrei de tradiție. Trăiau în Ierusalim și respectau toate ritualurile iudaice, inclusiv pe cele de sacrificare. Foarte devreme, în istoria adepților lui Isus, s-a ivit o problemă între discipolii evrei și cei gentili ai Lui. Pavel – Apostolul gentililor – era un evreu din diaspora, elenist, născut în Tarsus – și astfel a susținut o perspectivă diferită de cea a evreilor născuți și crescuți în ținuturile Iudeii, Samarei și Galileei. El a fost influențat de mișcările religioase sincretice din vremea și locurile sale. Limita până la care punctul lui de vedere despre Isus a fost influențat de iudaismul elenistic probabil că nu va putea fi niciodată precizată exact. Montefiore și Parkes au susținut că, în opinia lor, Pavel a fost influențat în principal de diaspora. (22) Mulți scolastici contemporani resping însă ideea că Pavel a fost influențat prea mult de elenism sau de iudaismul din diaspora.
Conflictul principal dintre Biserica Ierusalimului și Pavel se centra pe chestiunea tratamentului aplicat gentililor. Biserica Ierusalimului credea clar în cele două căi tradițional iudaice către izbăvire – legea Tora pentru evrei și legile noahide pentru gentili.
Sciziunea dintre Pavel și Biserica Ierusalimului este vizibilă în mod limpede dintr-o întâlnire desfășurată în Ierusalim, la care Pavel și Barnaba s-au întâlnit cu Iacob, liderul grupului de discipoli ai lui Isus.
Pavel descrie întâlnirea în Galateni; ea fusese „inspirată de o revelație” (Gal. 2:2). Potrivit lui Pavel, hotărârea a fost cam astfel: „Nici chiar Tit, care era cu mine, măcar că era Grec, n-a fost silit să se taie împrejur, din pricina fraților mincinoși, furișați și strecurați printre noi, ca să pândească slobozenia, pe care o avem în Hristos Isus, cu gând să ne aducă la robie; noi nu ne-am supus și nu ne-am potrivit lor nici o clipă măcar, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi. Cei ce sunt socotiți ca fiind ceva – orice ar fi fost ei, nu-mi pasă: Dumnezeu nu caută la fața oamenilor – aceștia, zic, ei cei cu vază nu mi-au adăugat nimic.” (Gal. 2:3-6)
Pasajele sunt problematice, deoarece Pavel nu a definit problema existentă. Ele sunt defensive și „tendențioase” (23). Cine îi ceruse lui Tit să fie circumcis? Nici în Galateni, nici în Fapte (discutate la un moment dat) nu apare această idee, că poziția Bisericii Ierusalimului era de a-i circumcide pe gentili, cel puțin nu dacă nu doreau ei să se alătura poporului evreu pe deplin. S-ar putea ca unii evrei să fi gândit că gentilii trebuie circumciși și să devină pe deplin evrei, dacă doreau să facă parte din sinagogă. S-ar putea, la fel de bine, ca unii gentili să fi dorit să respecte unele legi iudaice, dar nu pe toate.
Cine sunt „frații mincinoși, furișați și strecurați printre noi, ca să pândească slobozenia, pe care o avem în Hristos Isus”? Putem înțelege că această „libertate” ar fi evanghelia fără lege (iudaică) a lui Pavel. Până la urma, asta este tot ce a predicat el către galateni. Însă această întâlnire se desfășura înainte ca el să viziteze Galatia; Pavel reprezenta Antiohia. Era propovăduită acolo o evanghelie „fără de lege”? Pare limpede că unii au obiectat la acea evanghelie. Limpede este și că unii dintre contestatari erau din Ierusalim. Erau aceștia parte a taberei oamenilor recunoscuți ca importanți, fără a fi ei înșiși prea importanți? Ar putea fi vorba de Iacob și Petru? Și ce înseamnă „fără a fi prea importanți”?
„Iacov, Chifa și Ioan, care sunt priviți ca stâlpi, mi-au dat mie și lui Barnaba, mâna dreaptă de însoțire, ca să mergem să propovăduim: noi la Neamuri, iar ei la cei tăiați împrejur.” (Gal. 2:9). Ce mesaj să propovăduiască?
Trei oameni sunt enumerați ca stâlpi – stâlpi ai Bisericii Ierusalimului, în timp ce Pavel se identifică pe sine ca partener (adică stâlp) al gentililor. Iacob nu mai este acum căpetenia a Bisericii. El este menționat printre alți lideri, aceia fiind Petru și Ioan. Potrivit lui Pavel, doar Iacob și Petru (Chifa) și el însuși au avut viziuni separate cu Isus, după moarta Sa (1 Cor. 15:7). Iacob este cunoscut ca Cel Îndreptățit datorită puternicului său respect față de lege. (24)
Este greu să crezi că Pavel nu ascunde multe în aceste pasaje.
Faptele Apostolilor ne spun despre aceeași întâlnire. Luca, desigur, nu a fost acolo. Relatarea sa poate veni doar prin Barnaba, Titus (Tit), Pavel însuși sau poate Petru.
Scopul lui Pavel în vizita de la Ierusalim a fost de a discuta chestiunea atitudinii față de gentili, ca urmare a martiriului lui Isus (Faptele 15:2-3). Petru, unul dintre liderii Bisericii Ierusalimului, le-a spus confraților săi că Dumnezeu nu a făcut distincție între gentili și evrei. „N-a făcut nici o deosebire între noi și ei, întrucât le-a curățit inimile prin credință.” (Faptele 15:9). După ce i-a ascultat pe Pavel, Barnaba (și Petru), Iacob nu a fost de acord că nu există nici o diferență între iudei și gentili. Iacob a afirmat:
„De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăți acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu; ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate și de sânge.” (Faptele 15:19-20)
Iacob a definit un număr de porunci prezumtiv necesare mântuirii; patru dintre cele șapte legi noahide pentru gentili. (25) Această descriere pare mai plauzibilă decât finalul indecis care rezultă din Gal. 2:9. Până la urmă, existau probleme vădite legate de tratarea gentililor, după cum vom vedea imediat în Antiohia.
„Verdictul” lui Iacob privind criteriul de convertire deplină la iudaism sugerează că unii evrei creștini au crezut că deplina convertire este obligatorie. Iacob, susținând o poziție moderată, a arătat că această convertire nu era necesară, conform Halakheu hillelite. (26) Iacob alege ca legi aplicabile credincioșilor gentili legile noahide; idolatria, interzicerea relațiilor sexuale ilicite, uciderea fără rost a animalelor (și sugrumarea lor pentru consum), cu scopul de a înlătura cruzimea față de animale (27) și interzicerea omuciderii.
„Verdictul” lui Iacob menține o diferență între evrei și gentili. Trebuie notat că circumcizia – poate cea mai controversată chestiune – nu a fost, aparent, discutată. Circumcizia nu era o problemă în Ierusalim, unde numărul celor cu frica lui Dumnezeu era limitat, iar folosirea circumciziei ca linie de demarcație pentru evrei era clară. Întrebuințarea înțelesului „verdictul meu” (în Biblia în limba engleză, nota trad.) (28) de către Iacob, fratele lui Isus, pune limpede asupra lui statutul de conducător al bisericii. (29). Petru, așa cum am văzut, a fost desemnat să fie Apostolul creștinilor evrei. Mulți scolastici cred că el a fost forța de mediere dintre cei care credeau că misiunea lui Isus era limitată la evrei și cei care credeau că aceasta era direcționată și către gentili. (30).
Biserica din Ierusalim aproba poziția Bisericii din Antiohia în privința diferențierii dintre cele două categorii de credincioși – evrei și creștini – în Isus, ca Mesia. Evreii numiți „frați mincinoși”, care credeau că doar deplina convertire poate garanta mântuirea, erau probabil cei al căror conflict cu Isus poate fi găsit în Evangheliile din Noul Testament. Pavel îi acuză de propovăduirea unei false evanghelii (Gal. 1-8:9).
Potrivit lui Nicholas Taylor, „ambele biserici vor predica și vor întâmpina cu căldură pe toți cei care le vor asculta, dar evanghelia circumciziei, reprezentată de Iacob, Petru și Ioan va fi obligatorie doar pentru evrei, iar evanghelia fără de circumcizie, reprezentată de Barnaba și Pavel, se va aplica doar gentililor.” (31) Astfel pare să se fi format o uniune între cele două biserici – din Ierusalim și Antiohia – care a durat un scurt timp – cu două căi către mântuire. Însă Biserica din Ierusalim era mult distrusă din cauza războiului romano-evreu. Se pare că unii au supraviețuit, fugind spre Iordania. Ei au devenit cunoscuți ca Ebioniți.
C. Pavel și incidentul din Antiohia
Antiohia, din Siria, era prima zonă metropolitană (și cel de al treilea oraș ca mărime în lumea antică, după Roma și Alexandria) în care Evanghelia lui Isus a fost propovăduită mai întâi către creștinii gentili. Ei nu erau cei care respectau legea (iudaică); se aștepta o escatologie iminentă. Aceste noi „sinagogi” erau, probabil, separate de cele evreiești. Biserica Antiohiei opera destul de independent față de „Biserica mamă” din Ierusalim. Luca nume comunitatea din Antiohia „creștină” (Fapte 11:26), cu prezumția că ea era independentă de sinagogi. S-ar putea ca duminica să fi fost deja ziua lor de închinare, botez, iar euharistia se poate să fi fost deja aplicată. (32)
Verdictul pronunțat de Iacob conținea o problemă intrinsecă legată de centrele în care exista un număr semnificativ de gentili. Puteau fi reguli separate în sinagogi /biserici pentru cei ce credeau în mesianismul lui Isus, pentru cei care erau evrei și pentru cei care erau gentili? Biserica din Antiohia avea un amestec important de evrei și gentili. Nu era cazul și în Ierusalim sau altundeva în Palestina.
Petru a venit în Antiohia pentru motive care nu ne sunt cunoscute. Adepții lui Isus din Ierusalim erau îndeobște evrei, mulți, poate majoritatea celor din Antiohia erau gentili. Cei din Ierusalim îl urmau pe Iacob, cei din Antiohia s-ar putea să îl fi urmat pe Pavel, dar posibil și pe mai moderatul Barnaba. Se pare că poziția teologică a lui Petru era între cea a lui Pavel și cea a lui Iacob. (33) Acest incident apare menționat în Epistola către Galateni.
„Dar când a venit Chifa în Antiohia, [spune Pavel] i-am stat împotrivă în față, căci era de osândit.În adevăr, înainte de venirea unora de la Iacov, el mânca împreună cu Neamurile; dar când au venit ei, s-a ferit și a stat deoparte, de teama celor tăiați împrejur.” (Gal. 2:11-12)
Nimic din cele de mai sus nu apare în Faptele Apostolilor. Nu este greu de înțeles că Luca a dorit să minimalizeze disputele dintre Biserica Ierusalimului și Pavel. Dar Petru mai fusese o dată acuzat că a stat la masă cu gentili.
Știm din Fapte că Petru, când a vizitat Caesarea, a întâlnit un centurion roman pe nume Cornelius. Chiar înainte de a-l întâlni pe Cornelius, Petru ne spune despre o viziune în care o voce îi spune să mănânce din animal preparat non-kosher. Petru mai întâi refuză, dar apoi vocea spune „Ce a curățit Dumnezeu, să nu numești spurcat.” (Faptele 10:15). Petru îl întâlnește apoi pe Cornelius și familia acestuia, mănâncă împreună cu ei și îl botează pe Cornelius și pe ceilalți gentili „în numele lui Isus Hristos” (Faptele 10:48). Petru se întoarce în Ierusalim și, când este întrebat dacă a stat la masă cu gentilii, el povestește viziunea avută și despre vocea cerească (Fapte 11:2-17). „După ce au auzit aceste lucruri, s-au potolit” (Fapte 11:18). Este interesant că Petru, apostol al evreilor, convertește primii gentili întru Isus. Acest eveniment ridică două chestiuni importante. Una – când Petru i-a botezat pe gentili, ce altceva le-a mai spus? Le-a spus că Isus, Hristosul Înălțat, fusese un evreu care respectase legea iudaică? Le-a spus despre legile noahide? A doua chestiune: Petru se întoarce la „apostolii și frații” din Ierusalim (Fapte 11:1). Au fost ei oare mulțumiți de viziunea și vocea auzită de Petru, voce care a spus că a mânca carne non-kosher este „curat”? De asta să fi simțit Petru că mâncând non-kosher cu gentilii era ceva acceptabil? Acest lucru pare contradictoriu cu Biserica Ierusalimului, așa cum citim în Faptele apostolilor 21:25-26 și cu versiunea lui Pavel despre incidentul din Antiohia, tocmai descris (Gal. 2:11-12).
Pavel scrie către sau din Galateea despre evenimentul anterior, din Antiohia, acolo unde mediul era total diferit. „Bisericile” din Antiohia (și Damasc) erau încă dominate de iudaismul palestinian. În Galateea, odată ce Pavel avea probleme cu aplicarea iudaismului printre discipolii lui Isus, este probabil ca gentilii să fi predominat. Vom discuta aceasta în cele ce urmează.
Dacă a fost într-adevăr o dispută între trei tabere, Iacob, Petru și Pavel, acest lucru ar explica declarația lui Pavel. Iacob era un fariseu strict, recunoscând legile noahide ca aplicabile „celor cu frică de Dumnezeu”. În Ierusalim, marea majoritate a celor care îl acceptau pe Isus ca Mesia erau evrei păstrători ai iudaismului. (34) Petru era și el, dar spre deosebire de Iacob, el călătorise către Antiohia și a realizat că trebuie făcut ceva în legătură cu comunitățile amestecate. Iacob, care nu călătorise (din câte știm) în sânul vreunor comunități mixte, putea să fi crezut că gentilii cu frică de Dumnezeu care respectă legile noahide pot fi asociați cu sinagoga. Dar dacă exista un număr semnificativ de gentili, diferite probleme se ridicau.
Barnaba (care s-ar putea să fi fost la fel de important ca Pavel în Biserica Antiohiei) și restul evreilor s-au alăturat lui Petru în retragerea de la masa comună (Gal. 2:13). Sugerează acest lucru că Barnaba, Petru și evreii au acceptat verdictul lui Iacob (cu legile noahide)? Sugerează acest fapt că Pavel a eșuat în a-i convinge pe evrei să se alăture gentililor la o masă comună?
Știm că evreii se abțineau de la a mânca anumite feluri de mâncare. Isus însuși nu a fost vreodată observat să stea la masă cu gentilii. Dacă Isus a spus, prin Marcu, „toate mâncărurile sunt curate” (Marcu 7:19), de ce Isus nu ar fi mâncat carne de porc? Dacă așa ar fi stat situația, întreaga dispută dintre Iacob și Pavel nu ar fi putut avea loc.
Aceasta este, de fapt, o problemă reală. Aceste reguli de dietă sunt biblice, nu „tradiție a fariseilor sau scribilor”. Cum ar putea comunitățile de discipoli ai lui Isus să nu stea la aceeași masă? S-ar putea oferi doar mâncare kosher? Ar putea evreii tradiționaliști să nu mănânce pur și simplu altceva decât fructe și legume? Ar trebui adusă doar mâncare vegetariană? Cum poate mânca un evreu în casa unui credincios gentil al lui Isus? Refuzul de a mânca în casa unui gentil ar fi în mod clar o insultă. Atunci, ca și acum, soluții diferite au fost acceptate de evreii tradiționaliști, Eliezer ben Hyrcanus, cunoscut drept un păstrător al tradiției și shammait, nu ar fi mâncat vreodată împreună cu gentilii; el a presupus că toată mâncarea gentililor era idolatră (M. Hul. 2:7). (35) Totuși, și opinii mai îngăduitoare pot fi găsite în textele evreiești. Un Mishnah pleca de la ipoteza că evreii, de fapt, pot sta la masă cu gentilii (M. Avoda Zarah 5:5). Femeile gentile pot fi doici la copii evrei, chiar dacă femeile evreice nu pot fi doici ale copiilor gentili (M. Avoda Zarah 2:1). Rabinul Gamaliel, un descendent al lui Hillel, este cunoscut pentru frecventarea băilor închinate Afroditei (M. Avoda Zarah 3:4).
Iacob, a cărui comunitate din Ierusalim era covârșitor alcătuită din evrei, rareori s-a confruntat cu această problemă, iar ca atare toate mesele comune erau cu mâncare kosher. Când Petru a ajuns în Antiohia, el a găsit un număr semnificativ, poate o majoritate de gentili temători de Dumnezeu. Se prea poate să nu se fi gândit la problemă, odată ce ea nu exista în Ierusalim.
Petru a încălcat unele legi în perioada asocierii cu gentilii. Să fi fost intimidat de prezența emisarilor lui Iacob, sau poate că a înțeles, ca și Pavel, că este necesar să fie evreu atunci când era cu evreii și gentil, atunci când se afla cu gentilii? Pavel, a cărui întreagă misiune a fost convertirea gentililor, a acționat ca un gentil. Să fi fost Petru influențat sau a preferat să mănânce la masa evreilor cu care lucra? Să fi contestat Pavel conducerea lui Iacob, sau măcar să fi căutat o poziție de egalitate?
De ce au venit emisarii lui Iacob în Antiohia? Să fi existat concomitent trei comunități – o comunitate iudaică ortodoxă, o comunitate evreiască creștină și una creștină gentilă? Vom descrie această situație foarte complicată mai târziu, legat de Roma. Au încercat oamenii lui Iacob să exercite vreo presiune asupra Bisericii mamă din Ierusalim? Aflaseră de prezența lui Petru? Potrivit lui Pavel, ei au aflat că Petru mânca împreună cu creștinii gentili. Ce fel de hrană mânca Petru? Dacă toată mâncarea era kosher, de ce s-ar fi retras de la masă Petru și ceilalți evrei creștini? Nu cunoaștem reacția lui Petru sau a celorlalți trimiși – avem doar declarația lui Pavel. Cum pot împărți o masă creștinii evrei și cei gentili? Cum să fie „o comunitate trupul lui Hristos”, dat fiind că „având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulți, suntem un trup; căci toți luăm o parte din aceeași pâine” (1 Cor. 10:16), dacă noi nu mâncăm pâinea împreună? (36)
Observăm poziția Bisericii Ierusalimului ca fiind tradițională iudaică – două căi de mântuire. Observăm și începutul conflictului cu Pavel și misiunea sa, ca apostol al gentililor. După Antiohia, Pavel s-a separat de vechiul său companion într-ale misiunii, Barnaba, poate din cauză că Pavel a deslușit inevitabilitatea necesității separării Bisericii de Sinagogă. „Pavel misionarul nu a mai fost același om după întâlnirile cu Biserica din Ierusalim și incidentul din Antiohia; abia din acest moment activitatea sa misionară a purces în aspectul ei de desfășurare în toată lumea și în impulsul pe mai departe.” (37)
După incidentul din Antiohia, Pavel a plecat pentru a-și înființa propriile biserici. Să fi găsit Pavel o biserică a gentililor în care erau bineveniți evreii, iar dacă așa au stat lucrurile, în ce circumstanțe? Într-o comunitate de evrei în care Petru își conducea oamenii către credința în Isus ca Mesia, să fi fost gentilii bineveniți și în ce condiții? Se pare că un conflict era inevitabil. (38)
Pavel a acționat precum un gentil atunci când propovăduia gentililor, „Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iudeu, ca să câștig pe Iudei; cu cei ce sunt sub Lege, m-am făcut ca și când aș fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câștig pe cei ce sunt sub Lege; cu cei ce sunt fără Lege, m-am făcut ca și cum aș fi fost fără lege (măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Hristos), ca să câștig pe cei fără lege.” (1 Cor. 9:20-21). Pavel a afirmat că rolul lui îi cere să fie gentil cu gentilii și evreu cu evreii. Pavel a declarat mai întâi că legile iudaice nu erau aplicabile lui; că el a schimbat Legea lui Moise în Legea lui Hristos. Ce a vrut Pavel să spună (cred eu) este că pentru evrei, legea era calea spre mântuire. Pentru gentilii cărora Halakha iudaică nu li se aplica, legea nu era aplicabilă, credința în Isus substituind Legea. În pofida afirmației lui Pavel că el „nu este sub lege”, el ne-a spus altminteri că este. „oricare om care primește tăierea împrejur, este dator să împlinească toată Legea”. (Gal. 5:3)
În comunitățile de gentili de la începuturi în care Pavel a predicat, existau unii evrei și în rândul lor a fost o anumită confuzie legată de cerințele gentililor. Odată ce Pavel a invitat gentili în comunitatea mesianică, existând o tovărășie la masă și legi ale alimentației (neobligatorii, după legile noahide), lucrurile erau clare pentru viitor.
D. O nouă paradigmă pentru teologia lui Pavel
Pavel credea în două căi către mântuire, una pentru gentili și una pentru evrei. (39) Pavel și-a privit misiunea ca furnizoare de „Cale spre mântuire” pentru gentili. Odată ce evreii aveau Calea, se cerea definirea regulilor de mântuire pentru gentili. El a făcut acest lucru creând ceea ce Kristen Stendahl a numit „iudaism pentru gentili.” (40) Sau cum a sugerat rabinul Jacob Emden, Pavel a creat o religie care să urmeze Poruncile noahide. (41). Acest lucru este încuviințat de Iacob la Conciliul din Ierusalim, „Multor evrei le-a plăcut misiunea lui Pavel de a rânduii moralitatea printre gentili”. (42)
Iacob a vrut să adauge iudaismului un crez în mesianismul lui Isus. În consecință, Biserica din Ierusalim a încuviințat propovăduirea activă făcută de Pavel în rândul celor cu frică de Dumnezeu dintre gentili, pentru a urma legile noahide și a fi asociați cu iudaismul. (43) Totuși, incidentul din Antiohia a alterat drastic status quo-ul, iar Pavel (și alții) au ajuns să creadă că mai erau multe de făcut.
Conform Cărții Faptelor, curând după întrunirea Conciliului din Ierusalim și a incidentului din Antiohia, Pavel și-a concentrat activitățile misionare în regiuni îndepărtate de influența iudaică palestiniană, din orientul apropiat către Galateea, Tesalonic și Corint (Faptele 16:6,18:23). Pavel se pare că a părăsit Antiohia din cauza dezbaterii legate de regulile mântuirii gentililor, care fuseseră pricina conflictului. O problemă pentru Pavel nu era doar regulile pentru gentili, ci mai important, el a aflat în Antiohia că diferențierea dintre iudei și gentili trebuie să fie cât se poate de limpede.
Pavel se afla în procesul creării unui „iudaism pentru gentili”, care de fapt nu mai putea fi considerat iudaism. Vom vedea această dezvoltare în epistolele sale către galateni și romani, ca și în alte scrisori. Ulterior el a ajuns să își dea seama că fusese obligat să concureze cu alți emisari ai lui Isus, precum „oamenii lui Iacob” (Gal. 2:11).
Îndepărtarea lui Pavel de Antiohia a marcat intrarea sa într-o lume nedominată de iudaismul palestinian. Asia Mică, Africa de Nord și zona mediteraneană de sud-est au fost dezvoltate spre creștinism de timpuriu, în primele secole, adică acolo unde iudaismul palestinian era cel mai slab și iudaismul elenistic (care nu este foarte bine descris în scrieri (44)) era cel mai puternic. În Corint și Galateea, Pavel a descoperit că fusese precedat de trimiși care propovăduiseră evanghelii diferite. Este posibil ca în ambele orașe oponenții lui să fi fost oameni asociați cu Iacob, încercând să îi convingă pe evrei de mesianismul lui Isus.
Evreii erau o religie majoră; s-a estimat că 10-15% din locuitorii lumii romane erau evrei și credincioși în Dumnezeu sau căutători de Dumnezeu care adoptaseră etica iudaică. În toate orașele mari ale Imperiului Roman, inclusiv Roma, Alexandria sau Antiohia erau locuitori evrei. Sinagogile erau deschise și întâmpinau bine și gentilii. Iosephus ne spune că „nu există nici un oraș, grecesc sau barbar, nici o singură națiune în care obiceiul nostru de a nu lucra în a șaptea zi să nu se fi răspândit.” (45) Din scrierile lui Pavel este clar că el era un orator destoinic; astfel, și-a găsit lesne auditoriu, de multe ori în sinagogă. În timp ce predica către gentili, evreii din auditoriu îi respingeau poziția rânduită pentru gentili.
Apoi mai erau creștinii evrei care îi includeau pe „oamenii lui Iacob” – Petru, Barnaba, ceilalți trei frați ai lui Isus (Iosef, Iuda și Simion, 1 Cor. 9:5) și alții care lucrau cu toții în acest teritoriu, propovăduindu-L pe Isus în diferite feluri. Epistola lui Pavel către Corinteni spune „Dar socotesc că nici eu nu sunt cu nimic mai prejos de apostolii aceștia “nespus de aleși!”” (2 Cor. 11:4-5). Fie că era vorba de oamenii lui Iacob sau de „frații și alți apostoli” ai lui Isus, ce este clar este faptul că mulți oameni îl predică în acest moment pe Isus ca Mesia – unii sunt creștini evrei predicând evreilor despre legea iudaică, inclusiv circumcizie; alții predică pentru gentilii temători de Dumnezeu care vor să se alăture sinagogii și să urmeze obiceiurile și riturile iudaice; și Pavel, care în acest moment (după plecarea din Antiohia) propovăduiește un creștinism gentil fără legătură cu obiceiurile evreiești și legea iudaică.
Toți aceștia vor spune că Împărăția lui Dumnezeu putea fi adusă de către Isus cel Înălțat. Iacob (care în cele patru evanghelii nu este cunoscut ca un apropiat al lui Isus) devenise un lider al adepților lui Isus din Ierusalim, aceștia știind rudenia sa cu Isus. Cei trei frați au dus mai departe prestigiul familial și au călătorit, propovăduind pentru confrații întru credință. Să fi ajuns ei și în Corint, Galateea și Roma, acolo unde știm că Pavel a avut probleme? A propovăduit vreunul din ei și altora decât evreilor? A propovăduit vreunul legile noahide către gentili? Așa cum vom vedea, Pavel scrie multe împotriva legii (iudaice) și predică o evanghelie „liberă” de legea aceasta. Este un lucru legat de legile noahide. Acestea, așa cum am observat deja, sunt legi esențiale pentru funcționarea unei societăți bazate pe Dumnezeu.
Concomitent, Pavel predica pentru gentili același crez în Isus, dar înlăturase necesitatea respectării legii iudaice. În Salonic auzim de evrei care îl incomodează pe Pavel (1 Tes. 2:16) și în Corint Pavel are probleme cu comunitatea evreiască (2 Cor. 11:21-29), fiind poate chiar pedepsit. Erau aceste lucruri parte a ortodoxiei iudaice? Erau ele variațiuni din partea „oamenilor lui Iacob”? În Galateea, unii creștini evrei pledau pentru ca gentilii să fie circumciși; „Dacă nu sunteți tăiați împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteți fi mântuiți” (Faptele 15:1).
Mulți evrei creștini au urmat evanghelia lui Iacob și a Bisericii Ierusalimului. Ei au semănat cu comunitatea ortodoxă, dar credeau că rabinul lor mesianic crucificat era ridicat în scopul unei întoarceri rapide și ca vestitor al Împărăției Cerurilor. În timp ce majoritatea evreilor respingeau ideea unui Mesia mort, sunt și au existat și atunci câteva excepții. Rabinul Nachman din Breslov, care a murit în 1811 în Uman, Ucraina, este privit de discipolii din vremea sa ca un Mesia și mii de oameni merg la mormântul lui pentru a se ruga în timpul zilelor sfinte. Rabinul de Lubavitch, care a murit în 1995 și este respectat de unii dintre discipolii lui ca Mesia, aceștia proclamându-i mesianismul nealterat de trei ori pe zi, la fiecare rugăciune.
Creștinii gentili sunt oameni cu frică de Dumnezeu care au ales să nu se alăture comunității evreiești (circumcizia la masculi a fost un adevărat obstacol). Lor li s-au dat legile noahide din evanghelia lui Iacob, unii au acceptat o formă mai iudaică primind și unele ritualuri evreiești; Sabatul și legile dietei sunt menționate în Romani. (Barnaba s-ar fi putut să predice exact o astfel de evanghelie) și apoi a apărut Pavel cu evanghelia liberă de legea iudaică. Variațiunile acceptării ritualului religios diferă de la foarte stricte la foarte permisive.
Pavel s-a opus celor care urmăreau iudaizarea în Galateea, Roma, Salonic și Corint, fiind contra și cucernicilor iudaismului elenist. În Efes, Pavel a vindecat și exorcizat. Un „mare preot evreu” pe nume Sceva s-a întrecut cu Pavel, folosind numele lui Isus în incantațiile și tămăduirile lui (Faptele 19:11-17). Nu erau „mari preoți” în Efes. Un creștin evreu se întrecea cu Pavel pentru versiunea gentilă. Pavel a câștigat dezbaterea și Sceva și asociații lui au fost bătuți „violent și maltratați” (Faptele 19:16). Cine era Sceva? Confruntarea devenise foarte personală și chiar violentă de ambele părți. În prealabil, în Corint Pavel fusese se pare acuzat de a fi smintit (2 Cor. 11:1), nesocotit prin laudă (10:13,15, 12:11), denaturator al cuvântului lui Dumnezeu, poate chiar propovăduindu-se pe sine (4:2-5).
Diversitatea diferitor tipuri de creștinism iudaic a fost mare și competiția a fost intensă, deopotrivă împotriva iudaismului ortodox și a creștinilor evrei. Ortodoxia iudaică de fapt nu era muribundă și legitimă precum a fost descrisă de mulți dintre scolasticii secolelor nouăsprezece și douăzeci. Gaston a scris că „erudiții creștini ai secolului al nouăsprezecelea au scris cu toții în umbra sinagogii, a cărei existență ei o conștientizau foarte bine, dar cu ai cărei lideri nu au îndrăznit niciodată să intre în polemici”. (46) Dacă era adevărat acest lucru și în secolul al doilea, atunci ai putea concluziona că confruntarea lui Pavel cu ortodoxia iudaică din primul secol trebuie să fi fost măreață. Eventualul succes de care Pavel s-a bucurat poate fi parțial atribuit cunoștințelor lui despre iudaismul elenist. „Oamenii lui Iacob” veneau din iudaismul palestinian.
Terence Donaldson analizează convertirea lui Pavel ca pe o paradigmă. El descrie acest proces ca pe unul în care o persoană care în prealabil acceptase „un set de crezuri oferite” le respinge apoi. Nu este un proces pas cu pas al unui raționament logic, ci mai curând un „transfer de loialitate de la un set de convingeri la altul”. Anterior viziunii sale, Pavel s-ar putea să fi simțit „incompatibilitatea mesajului unui Mesia crucificat și înviat cu felul concentric Torei de a privi lumea”. El a înțeles mai întâi că creștinismul amenința paradigma sa centrată pe Tora (Gal. 1:13-14; Fil. 3:6). (47) După viziunea sa cu „Hristos înălțat”, el a devenit un credincios plin de zel.
Cum poate rezolva cineva conflictele izvorâte dintr-o veche paradigmă, când găsește deodată o nouă paradigmă relevantă? Printr-o transformare radicală.
Noua paradigmă a lui Pavel s-a centrat pe „Isus”, de aici a și respins-o pe precedenta, bazată și centrată pe Tora. Pavel a respins vechea sa paradigmă atunci când îi persecuta cu fanatism pe credincioșii în Isus, adoptând apoi noua paradigmă. (48) În timpul perioadei sale precreștine, Pavel a fost shammait, așa cum ni s-a consemnat – iar ei credeau că gentilii aveau, în cel mai bun caz, un statut de oameni de mâna a doua pe lume, dacă nu cumva erau excluși complet de la mântuire. Atunci când Pavel și-a recunoscut pe deplin rolul de Apostol al gentililor, el a respins totalmente vechile sale convingeri.
S-ar fi putut ca Pavel să nu împace credința în Isus cu legea iudaică, așa cum discipolii lui Isus membrii ai Bisericii Ierusalimului au făcut-o? Dacă convertirea sa a fost o schimbare de paradigmă, împăcarea era imposibilă. S-a mai consemnat și că experiența convertirii lui Pavel nu s-a petrecut în Ierusalim, ci lângă Damasc. Atât Raisanen cât și Segal cred că comunitățile elenistice de evrei creștini existau deja. (49) Astfel, el avea comunități deja întemeiate, poate fără teologie, dar viețuind într-un mediu nu tocmai liber de legea iudaică, fără însă a fi circumciși sau a urma legile de dietă iudaice.
Pentru a-l cita pe Donaldson, experiența personală a lui Pavel necesita „demersul unei reconfigurări a fostei sale constelații de convingeri”. (50) Distingerile oferite de Pavel în privința evreilor /gentililor erau ambigue, deoarece el credea că generația sa avea să fie ultima. Totuși, odată ce generațiile au continuat, aceste distingeri ambigue, așa cum le susținuse Pavel (poate cu unele dificultăți (51)) au ajuns să fie dihotomii disjunctive.
Pavel „a adoptat o atitudine de separare sectară față de comunitatea iudaică”. Acest lucru necesita reguli pentru separare, reguli pentru un divorț religios. Pavel nu crea o nouă religie denumită „creștinism”. O nouă religie numită „creștinism” a fost creată și apoi complet separată de iudaism; dar acest lucru s-a întâmplat cu mai bine de o sută de ani după aceea. Legătura dintre iudaism și creștinism a continuat încă mult timp. Conflictele consemnate în epistolele lui Pavel se focalizează pe începuturile divorțului. În unele dintre aceste comunități, evreii s-au alăturat și e posibil să fi continuat ritualurile evreiești. Unele dintre aceste ritualuri e posibil să îi fi atras pe unii gentili; aceasta a fost problema iudaizării care a continuat pe parcursul secolelor.
Ca un exemplu al separării căutate de Pavel, putem folosi comunitatea din Qumran. Ei se considerau separați de evreii de la Templu, ei considerau Templul nelegitim. Dacă acceptăm afirmația lui Iosefus, esenienii ar fi numărat cam 4.000 de oameni; la dimensiunea Qumranului ar fi putut locui doar vreo câteva sute, lucru care dictează faptul că ceilalți ar fi trăit în alte orașe evreiești (știm de Damasc) și în sate, dar destul de separați. Tradiția eseniană era bazată pe un calendar solar, opusă celei evreiești, cu calendar lunar; de aici și faptul că toate sărbătorile lor, inclusiv Yom Kippur erau diferite de cele ale evreilor de la Templu. Esenienii se considerau a fi superiori evreilor, denumindu-se „adevăratul Israel”. Al lor „Învățător al Vredniciei” a înființat ritualurile acestei comunități de la Qumran. El credea că este ales special de Dumnezeu. În scrierile lui Iosefus, poți găsi o descriere a unui act de exorcism pe care chiar el l-a văzut, făcut de „Învățător” în prezența lui Vespasian și a soldaților acestuia. (52) Ei erau monastici și celibatari, se scufundau mereu în apă sfințită și luau masa la comun. Erau și foarte ostili verbal cu evreii Ierusalimului. Se considerau a fi „cei care au mai rămas cucernici”. Astfel, au reinterpretat scripturile cu propriile lor comentarii. (Este curios cum aceste scheme ideatice s-au reunit în teologia lui Pavel și a scriitorilor evanghelici ulteriori, vezi capitolul 4).
Francis Watson sugerează că, în esență, Pavel a urmat o teorie a Legii denunțării evreilor (Teza), a Ostilității față de comunitatea iudaic-ortodoxă (Antiteza) și a Reinterpretării scripturilor (Sinteza). (53) Acest lucru este deplin concordant cu schimbarea paradigmei descrisă de Donaldson. Watson descrie toată chestiunea ca pe mutare de la paradigma „centrată pe Tora” la paradigma „centrată pe Hristos”.
În Galateni, denunțarea (învinuirea) este clară. „Cum am mai spus, o spun și acum: dacă vă propovăduiește cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care ați primit-o, să fie anatema!” (Gal. 1:9), Vă spun mai dinainte” (Gal. 5:21 și 2 Cor. 13:2, Fil. 3:18).
Pavel a dezvoltat astfel o teză centrată pe Hristos și o evanghelie „fără lege” (cea iudaică), ca antiteze. „Căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos” (Gal. 2:21); „dacă mântuirea este prin Hristos, ea nu poate veni prin Tora”. (54) În perioada dinaintea convertirii sale, Pavel a persecutat credincioșii care subscriau mesianismului lui Isus, iar după convertirea sa, pe credincioșii legii iudaice. Nu există vreun conflict implicit între Tora și mesianismul lui Isus. Iacob și adepții lui au crezut în Isus și în legea iudaică. Pavel nu predică cu adevărat o evanghelie fără de legea iudaică; asta ar fi anarhie; el propovăduiește diferențierea dintre evreii tradiționali și viitorii creștini. El nu predică faptul că slava sau mântuirea vin indiferent de faptele cuiva. Pavel este un „evreu dintre evrei”, el pricepe că păcatul, legea și pedeapsa sunt corelate. „Ce seamănă omul, aceea va și secera. Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viața veșnică.” (Gal. 6:7-8). Isus și Hillel ar fi încuviințat această afirmație. Ceea ce cerea Pavel era o separare între religia sa centrată pe Isus și religia centrată pe Tora; o antiteză.
Pasul următor este reinterpretarea scripturii și a tradiției.
Pavel reinterpretează rolul lui Avraam. Avraam, în ciuda circumciziei sale, a trăit înainte ca legile să îi fi fost date lui Moise pe Muntele Sinai. Comunitatea evreiască, copiii lui Avraam care au primit legea pe Muntele Sinai erau „seminția” lui Avraam. Pavel avea nevoie de Avraam ca strămoș; Isus era evreu, iar prin această prismă, Avraam era considerat părinte al lui. „Înțelegeți și voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credință.” (Gal. 3:7) și nu cei care căutau iudaizarea. Acest Avraam este din duh, nu din carne. Vom mai discuta acest lucru, așa cum o face și Pavel în Romani.
Nivelul supărării lui Pavel poate fi văzut în concluziile pe care le trage. „Și, schilodească-se [să se castreze] odată cei ce vă tulbură!” (Gal. 5:12). Ar fi dificil să exprime cineva așa ceva cu mai multă amărăciune. Pavel invocă un blestem (Gal. 1:19) și le dorește răul celor ce vor iudaizarea.
Ulterior, Pavel scrie o epistolă de natură mai teologică către romani, cea mai vastă comunitate mixtă de evrei și gentili credincioși în Isus. Această epistolă este singura încercare de raționament teologic a lui Pavel. Cei mai mulți scolastici înțeleg că a existat o diferență semnificativă între comunitatea galatenilor și Roma; în consecință, răspunsuri la întrebări (care nu ne sunt cunoscute) erau necesare. „Întrebări diferite cer răspunsuri diferite”. (55)
Epistola către romani în sine este divizată în două secțiuni: universalismul predicat de Pavel către gentili în primele opt capitole și apoi recunoașterea datoriei gentililor față de evrei, în capitolele 9-11.
Epistola către Romani a fost compusă și scrisă către o comunitate existentă pe la jumătatea anilor 50, secolul I. Pentru a înțelege epistola, trebuie să înțelegi comunitatea și nevoile acesteia. În Romani 14:1-15, ni se spune că în Roma existau două comunități, una denumită „slabă” și una denumită „puternică”. Pavel definește prima ca fiind comunitatea adepților legii iudaice, îndeosebi creștini evrei, iar cealaltă pe gentilii care nu urmau legea iudaică. „Altul, care este slab, nu mănâncă decât verdețuri.” (Rom. 14:2) și se abține de la vin. Aparent, ai putea desluși aici Sabatul de sâmbătă (Rom. 14:5) și alte sărbători evreiești. Se pare că cele două grupări erau respectuoase reciproc cu obiceiurile celeilalte. Aparent, sunt două congregații creștine – una iudaică și una gentilă, precum și o comunitate a diasporei iudaice ortodoxe.
Totuși, în loc să exacerbeze tensiunile, așa cum făcuse în Galateea (deoarece a fost personal atacat), Pavel a ales să lucreze în Roma într-un mod diferit. „Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă facă să aveți aceleași simțăminte, unii față de alții, după pilda lui Hristos Isus; pentru ca toți împreună, cu o inimă și cu o gură, să slăviți pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. Așadar, primiți-vă unii pe alții, cum v-a primit și pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu.” (Rom. 15:5-7). Crede oare Pavel că poate converti pe creștinii evrei la evanghelia sa fără de lege iudaică și să îi separeu de comunitatea ortodox-iudaică? Așa se pare.
În Capitolul 1, Pavel declară: „ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului” (Rom. 1:16). Aici Pavel face o distincție între iudei și gentilii pe care el îi denumește greci; ei sunt separați, dar egali. Obiectivul său principal este de a justifica statutul gentililor și a defini regulile de mântuire ale acestora, el nu era preocupat de evrei. Oricum, dată fiind existența unei comunități mixte, propovăduirea unei îndreptățiri prin credință și lipsa necesității circumciziei, se poate crede că el se adresa și evreilor.
Capitolele 2,3 și 4 ale Epistolei către Romani prezintă argumente împotriva ființării evreilor creștini ca parte a comunității iudaice; Pavel urmărește ca ei să se alăture comunității creștinilor gentili. Aceasta este cea mai limpede motivație a convingerii lui Pavel că separarea era esențială pentru înflorirea creștinismului. Nu poate tăgădui nimeni că succesul demersului lui Pavel, nici prețul lui.
Pavel începe Romani 2 cu descrierea unui evreu xenofob, care este un ipocrit intolerant ce crede că obediența sa față de lege, precum și circumcizia vor rezulta automat în mântuire; gentilii, neavând aceste lucruri, ar fi condamnați. Pavel zugrăvește o versiune extremă a evreului shammait care fusese cândva. Argumentul lui este că judecata lui Dumnezeu este nepărtinitoare, și fie că este vorba de un evreu sau de un gentil, Dumnezeu judecă oamenii potrivit faptelor lor. Această secțiune oferă o dovadă amplă pentru faptul că Pavel nu propovăduia o evanghelie „fără lege”. El scrie în apărarea „faptelor”. „Necaz și strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. Slavă, cinste și pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere fața omului.” (Rom. 2:9-11). Și atunci „Pentru că nu cei ce aud Legea, sunt neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiți neprihăniți.” (Rom. 2:13). Desigur, acest punct de vedere este opinia lui Hillel.
Scopul din Romani 3 și 4 este îndreptățirea prin separația dintre comunitatea creștinilor evrei de cea a comunității iudaice și atașarea primei comunități la Biserica Creștină gentilă.
În partea de început a Romanilor 3 (1-20), Pavel argumentează (așa cum a făcut și în Romani 2) asupra faptului că a te supune legii nu este o pre-condiție a mântuirii, iar din perspectiva lui Dumnezeu evreul și gentilul sunt judecați după faptă. El începe capitolul cu „Care este deci întâietatea Iudeului, sau care este folosul tăierii împrejur? Oricum, sunt mari. Și mai întâi de toate, prin faptul că lor le-au fost încredințate cuvintele lui Dumnezeu.” (Rom. 3:1-2) Versetul 5 este foarte dificil. Watson îl traduce /parafrazează după cum urmează: „Tocmai ai spus că vina lui Israel nu atinge în nici un fel legământul lui Dumnezeu – făgăduința mântuirii. Nu încuviințezi că Dumnezeu ar fi prin urmare infidel legământului Său, dacă ar fi pedepsit pe iudei?” (56). Bineînțeles, Dumnezeu îi pedepsește pe cei care fac rău, deopotrivă evrei și gentili. Scriptura spune clar acest lucru, răul va fi pedepsit – vezi Isaia, Ieremia și Ezechiel, printre alții. Pavel introduce apoi concluzia sa, contrazicând cumva versetele 1-2. „Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toți, fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat.” (3:9). Că toți sunt, într-un fel sau altul, păcătoși – rabinii ar încuviința asta; că nimeni nu poate îndeplini toate cele 613 porunci, iar ar fi un lucru încuviințat de rabini. (57) Totuși, nimeni nu trebuie să arunce copilul odată cu apa din scăldătoare. Căirea este posibilă, iar astfel și mântuirea este posibilă pentru evrei și gentili, așa cum ar încuviința hilleliții. Pavel propovăduiește pentru creștinii evrei faptul că legea iudaică nu este sine qua non pentru mântuire. (58) „ăci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului.” (Rom. 3:20).
În partea a doua a capitolului (versetele 21-31) Pavel argumentează faptul că credința în Hristos este mijlocul lui Dumnezeu de mântuire pentru gentili; el sugerează că acest lucru ar putea fi valabil și pentru evrei. Nu există un privilegiu al evreilor. Cheia acestei secțiuni este moartea și învierea lui Isus. Sacrificiul lui Isus este o formă de căire. Creștinii evrei credeau că sacrificiul lui Isus este valabil doar pentru evrei. Pavel încheie acest capitol întrebând: „Deci, prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” (3:31). Potrivit lui Lloyd Gaston, cei mai mulți teologi creștini pavelieni vor răspunde la această întrebare cu „da”, noi desființăm legea, în pofida „nu”-ului lui Pavel”. (59)
Având definite aceste teze – Legea, Pavel definește apoi antiteza – faptele și credința. Pavel reinterpretează perspectiva iudaică a lui Avraam în Romani 4. Perspectiva iudaică tradițională a lui Avraam este obediența sa față de Dumnezeu – voința de a-l sacrifica fără preget pe Isac – ceea ce îl face să fie recipientul original al „făgăduielii”, adică al mântuirii. Avraam, potrivit opiniei lui Pavel, primește garanția „învrednicirii” (neprihănirii) sale prin slava lui Dumnezeu. Neprihănirea lui Avraam era irelevantă față de circumcizia sa; circumcizia fusese o simplă afiliere la comunitatea iudaică. Cei care îi continuă credința și învrednicirea, indiferent de circumcizie, obțin acea făgăduință. „Legea aduce mânie; și unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege.De aceea moștenitori sunt cei ce se fac prin credință, pentru ca să fie prin har, și pentru ca făgăduința să fie chezășuită pentru toată sămânța lui Avraam: nu numai pentru sămânța aceea care este sub Lege, ci și pentru sămânța aceea care are credința lui Avraam, tatăl nostru al tuturor, după cum este scris: “Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.” El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care învie morții, și care cheamă lucrurile care nu sunt, ca și cum ar fi.” (Rom. 4:15-17) Consecința raționamentului este că afilierea la comunitatea iudaică nu este obligatorie sau necesară pentru mântuire. Pavel explică de ce acești creștini evrei nu au nevoie să aparțină comunității iudaice. În plus, creștinul gentil se poate considera ca fiind urmaș al lui Avraam.
Pavel intenționează să dovedească în capitolul 9 că Dumnezeu, în Scriptura Sa, le dă urmașilor lui Avraam binecuvântarea, nu doar a descendenților săi trupești, astfel că Ismael nu este un ales al Său sau, mai apoi, Esau. Dumnezeu îi alege pe Isac și Iacob. Dumnezeu a ales acum să îi binecuvânteze și pe gentili, prin Isus. „N-a știut Israel lucrul acesta?” (Romani 10:19). Ce nu știa Israel? Rolul lor în a fi „o lumină călăuzitoare pentru gentili”, despre care predica Pavel. În această manieră, mesajul lui Pavel ajunge la o convergență cu cel al lui Isaia.
Problema care reapare din când în când pentru Pavel era respingerea de către evrei a misiunii sale către gentili. (60) Pavel știa, din propria lui revelație, că fusese uns să Îl aducă pe Dumnezeu gentililor prin Isus. Însă chiar poporul lui – evreii – i-au respins poziția în mod consecvent; nedeslușirea misiunii lui ca fiind o „lumină călăuzitoare pentru nații”. Evreii susțineau că se supun legii care le garanta un statut privilegiat, nedisponibil celor care nu respectau legea iudaică. Pavel propovăduia faptul că credincioșii în Isus erau la fel de îndreptățiți să obțină acest statut deosebit privilegiat. Evreii au respins această idee, că credința în Isus era condiția suficientă pentru statutul gentililor.
Conflictul psihic interior al lui Pavel legat de evrei și credincioșii gentili în Isus din comunitatea romană se poate vedea în versetele de la începutul capitolului 9:
„Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor, că simt o mare întristare, și am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărțit de Hristos, pentru frații mei, rudele mele trupești.” (Rom. 9:1-3)
Emotivitatea indiscutabilă exprimată prin termeni precum „o mare întristare și durere necurmată în inimă” și „aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărțit de Hristos” dezvăluie temerile pe care el le trăiește în interiorul unui conflict sincer dintre poporul său – evreii – și comunitățile sale nou înființate.
Pavel folosește opt termeni pentru a etala în fața gentililor rolul important al evreilor.
„Ei sunt Israeliți, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduințele, patriarhii, și din ei a ieșit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci.” (Rom. 9:4-5)
1. Adoptați ca și copii – el subliniază o relație tată-fiu între Dumnezeu și Israel.
2. Slava – evreii au slava lui Dumnezeu. Pavel folosește termenul de slavă deopotrivă pentru Dumnezeu și Isus. El Îl numește pe Isus „Domn al Slavei” (1 Cor. 2:8), scrie despre slava lui Dumnezeu și despre slava lui Hristos (2 Cor. 4:6).
3. Legămintele – pluralul de două legăminte – cel vechi, pentru evrei, iar cel nou pentru gentili. Pavel dezvoltă tema noului legământ.
4. Darea legii – Așa cum Pavel a spus anterior în Romani: „Deci, prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” (Rom. 3:29-31). El a spus același lucru în Galateni (3:21) și în Romani (7:12,22).
5. Închinarea – ca regulă, Pavel nu se referă la închinare, deoarece pentru cei mai mulți evrei și cu certitudine pentru Biserica Ierusalimului, ea se leagă de Templu. Dar ea este parte a legăturii dintre evrei și gentili, pe care el o dezvoltă.
6. Făgăduiala – Făgăduiala lui Avraam din Geneza 22:18.
7. Părinții – Patriarhii – Iarăși, Pavel subliniază relația noii comunități cu vechea comunitate. În alte contexte Pavel îi menționează pe Avraam, Isac, Iacob, Moise și David ca parte a liniei de descendență.
8. Hristos – Hristos în trup, care este descendentul biologic cu sorginte în Israel – acesta este Isus evreul.
Legătura în desfășurare dintre Dumnezeu și poporul evreu continuă în capitolul 11. Începe cu „Întreb dar: “A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?” Nicidecum!” Gaston a observat că majoritatea teologilor creștini răspund acestei întrebări cu „da”, Dumnezeu îi abandonase pe evrei, în ciuda „nu”-ului lui Pavel. (61) Este important ca Pavel să sublinieze faptul că Dumnezeu își respectă cuvântul, în făgăduielile Sale din Biblie. În acest moment, doar o singură biblie exista – Biblia ebraică, tradusă în greacă și numită Septuaginta. Pentru Pavel, evreii sunt poporul ales de Dumnezeu și așa va rămâne, dar acum și gentilii au acces neîngrădit la Dumnezeul lui Israel (Rom. 11:1). (62) Israel nu a fost sensibil față de Dumnezeu și astfel l-a respins pe Hristos (Rom. 11:8). Acesta este planul lui Dumnezeu de a-i include pe gentili în rânduiala lui pentru mântuire. (63)
Pavel continuă:
„Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, și plămădeala este sfântă; și dacă rădăcina este sfântă, și ramurile sunt sfinte. Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, și dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, și ai fost făcut părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului, nu te făli față de ramuri. Dacă te fălești, să știi că nu tu ții rădăcina, ci rădăcina te ține pe tine.” (Rom. 11:16-18)
Credincioși în Isus sunt cu siguranță cucernici, deoarece poporul lui Isus – evreii – sunt cucernici. Evreii reprezintă rădăcinile. Chiar și separați precum o „ramură neîmblânzită” – gentilii sunt „susținuți” de rădăcini. Astfel, Pavel face o legătură clară a comunității gentile cu iudaismul. În continuare Pavel afirmă:
„Fraților, pentru ca să nu vă socotiți singuri înțelepți, nu vreau să nu știți taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ține până va intra numărul deplin al Neamurilor. Și atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: “Izbăvitorul va veni din Sion, și va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul, pe care-l voi face cu ei, când le voi șterge păcatele.” În ce privește Evanghelia, ei sunt vrăjmași, și aceasta spre binele vostru; dar în ce privește alegerea, sunt iubiți, din pricina părinților lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile și de chemarea făcută.” (Rom. 11:25-29)
Alegerea lui Dumnezeu sunt evreii, chiar dacă ei explică și chiar dacă ei resping Evangheliile, nu Evangheliile așa cum le cunoaștem noi – încă nescrise – ci povestea lui Isus – crucificarea și învierea Sa. Nu există nimic despre păcătoșenia evreilor care să nu fi fost deja spus de Ezechiel.
În epilogul Romanilor, pe măsură ce Pavel se îndepărtează de Ierusalim, el conchide remarcând un dar din partea gentililor pentru evreii săraci din Macedonia și Ahaia. „Negreșit, au avut bunătatea; dar era și o datorie față de ei; pentru că, dacă Neamurile au avut parte de binecuvântările lor duhovnicești, este de datoria lor să-i ajute și ele cu bunurile lor pământești.” (15:27) Pavel le spune credincioșilor gentili în Isus să își recunoască datoria spirituală față de evrei, în pofida conflictelor dintre evrei și gentili, credincioși în Isus.
Este observată o problemă în acest episod de către Francis Watson. „Este ironic faptul că argumentele lui Pavel în favoarea consecvenței lui Dumnezeu din 9-11 sunt ele însele inconsecvente. Romani 11 este bazat pe definirea poporului ales care fusese respins în Romani 9”. (64) Acest lucru a fost observat și de către Sanders; soluția lui Pavel este „cumva o găselnița în disperare de cauză”. (65) Acest „Pavel ulterior”, așa cum nota Campbell, „pare să fie complet în dezacord cu „precedentul Pavel” și contrastează vădit cu binecunoscutul său mod de viață anterior și cu evanghelia sa proclamată public în epistolele către celelalte biserici. Este acest glas diferit rezultatul confruntării apostolului cu o situație diferită sau o izbucnire a unui demers al gândirii lui?” (66) „Este într-adevăr probabil ca Pavel să fi recunoscut drepturile creștinilor evrei în anumite situații, acelea de a continua să se supună legii? Nu ar fi pledat el faptul că ei au dat uitării sinagoga?” Sau s-ar putea „argumenta faptul că un sens revizuit al lui Pavel izvorăște dintr-o vinovăție post-holocaust și că noi încercăm de fapt să ne actualizăm imaginea despre dânsul conform unei înțelegeri revizuite față de ceea ce s-ar constitui într-un creștinism liberal?” (67) Sau de fapt Pavel crede într-o „incluziune deopotrivă pentru evrei și gentili”? (68)
Sanders continuă:
„Biserica lui Pavel nu a fost înființată prin admiterea gentililor în sânul lui Israel prin legături de sânge, ci admițându-i pe toți, fie evrei sau greci, în trupul lui Hristos prin credința în El. Admiterea a fost pecetluită prin botez, cel mai evident, nu prin circumcizie și acceptarea legii [iudaice]… Biserica gentilă a lui Pavel era o a treia entitate. Convertiții gentili neîndoielnic au trebuit să se dezică de anumite aspecte importante ale vieții greco-romane, dar ei nu erau destul de evrei pentru a fi acceptați de către păstrătorii legii iudaice, fie ei creștini sau necreștini. Creștinii evrei au trebuit să renunțe la anumite aspecte ale legii, dacă doreau să negocieze o poziție comună cu creștinii gentili. Perspectiva lui Pavel despre biserică, sprijinită de practica împotriva propriei sale intenții conștiente a fost în mod substanțial aceea că era o entitate terță, nu doar pentru că era alcătuită și din evrei, și din greci, ci și pentru că însemna o cale importantă care nu era nici iudaică, nici greacă”. (69) Sanders afirmă că Pavel este începutul înființării unei noi religii. Această religie va fi numită apoi „creștinism”.
Cea mai dificilă problemă legată de Pavel este încercarea de a-i înțelege poziția față de lege – propovăduia el o evanghelie „fără lege” în care numai sacrificiul lui Isus și slava lui Dumnezeu garantau mântuirea? „Fără lege” înseamnă fără de legea iudaică – Halakha. Halakha nu se aplică gentililor.
Afirmații în defavoarea legii:
„Căci eu, prin Lege, am murit față de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.” (Gal. 2:19)
„Căci toți cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem.” (Gal. 3:10)
„Nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege.” (Gal. 3:11)
„Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului.” (Rom. 3:20)
„Israel, care umbla după o Lege, care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta.” (Rom. 9:31)
„prin trupul lui Hristos, și voi ați murit în ce privește Legea, ca să fiți ai altuia [ai lui Isus].” (Rom. 7:4)
Bazându-se pe astfel de afirmații, marele istoric german Adolf Harnack a stabilit punctul de vedere tradițional despre Pavel: „Pavel a fost cel care a furnizat religia creștină din iudaism. El a fost cel care a privit cu încredere Evanghelia ca pe o nouă forță de abolire a religiei legii”. (70) Totuși, există declarații contradictorii.
Afirmații în favoarea legii:
„Atunci oare Legea este împotriva făgăduințelor lui Dumnezeu? Nicidecum!” (Gal. 3:21)
„Care este deci întâietatea Iudeului, sau care este folosul tăierii împrejur? Oricum, sunt mari [folositoare]”. (Rom. 3:1)
„Deci, prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” (Rom. 3:31)
„Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum!” (Rom. 7:7)
„Așa că Legea, negreșit, este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună.” (Rom. 7:12)
„Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu.” (Rom. 7:22)
Este limpede că Pavel folosește „legea nomos” sau „lucrarea legii” în diferite feluri. El susține legea (Rom. 3:31) atunci când afirmă că Isus nu și-a sacrificat viața pentru îndreptățirea care vine din respectarea legii (Gal. 2:21). În Galateni, așa cum am discutat, Pavel nu îi critică pe evrei, ci pe creștinii gentili care se iudaizează. Pavel a dezvoltat propriul său plan de mântuire a gentililor. În acel moment, el critică punctul de vedere shammait despre privilegiul iudaicilor și cei aleși și faptul că gentilii nu ar putea fi mântuiți, precum și etica evreiască xenofobă. Totuși unii creștini au crezut că iudaizarea îi va face oameni mai buni. Pavel i-a criticat pe gentilii care au adoptat circumcizia (Gal. 6:15; 1 Cor. 7:19), ziua evreiască a slujbei (Sabatul) și legile alimentare (Rom. 14:1-6). O mare parte din legătura lui Pavel dintre „lege” și „păcat” din Romani (îndeosebi capitolul 7) și Galateni (capitolul 3) pare chinuită și aproape de neînțeles. Pavel încearcă să făurească o legătură între două idei separate; credința sa că, în pofida rânduirii legii iudaice de către Dumnezeu, mântuirea pentru gentili vine din credința în Hristos.
W.D. Davies sugerează că problema „Legii” la Pavel este că el o leagă de o perioadă escatologică și post-mesianică. (71) Rabinii discută problema și întreabă ce s-ar aplica din Tora și scripturi într-o eră mesianică. (72) Și dacă recunosc acest lucru ca fiind o problemă legitimă, ei nu ajung la o concluzie definitivă. Te-ai putea aventura să spui că Pavel a fost un Midrash escatologic (exeget al învățăturilor biblice, nota trad.), nu prea deosebit de unii rabini din vechime. El a presupus că persoana escatologică va sosi în vremea lui. Dacă accepți faptul că analiza lui Davies care arată că Pavel ar fi putut să propovăduiască o Tora despre Escaton înainte de sosirea acestuia. Faptul că trăim cu 2.000 de ani mai târziu atestă faptul că Escaton încă nu a sosit. H.J. Schoeps împărtășește această convingere, că escatologia a explicat mult din gândirea lui Pavel. El spune că „Relevanța escatologică a situației stă în spatele tuturor afirmațiilor lui [Pavel].” (73)
E. Concluzie
Pavel a avut o viziune și aceasta i-a transformat fundamental convingerile anterioare. El a „renăscut”. Poate că rezultatul transformării poate fi descris cel mai bine de prologul lui Pavel către romani. „Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin prorocii Săi în Sfintele Scripturi. Ea privește pe Fiul Său, născut din sămânța lui David, în ce privește trupul, iar în ce privește duhul sfințeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru.” (Rom.1:1-4). Aceste afirmații sunt împotriva credințelor iudaice, chiar dacă nu sunt anti-evreiești. Este un nou crez, o nouă convingere. Este greu de crezut că Iacob, frate al lui Isus în istorie, ar fi înțeles această formulare.
Un convertit este definit, în general, ca o persoană care substituie un sistem religios cu un altul. De la care s-a convertit Pavel și către care s-a convertit? Nu ai putea spune că Pavel s-a convertit de la iudaism la creștinism, odată ce cel din urmă nu exista încă. Cu siguranță că el nu a perceput întâlnirea cu Isus ca pe o îndepărtare de iudaism sau ca o intrare într-o religie numită creștinism – el nu a folosit niciodată acest termen. Ce a făcut, atunci? S-a convertit devenind „Apostolul gentililor”. El crea un iudaism pentru gentili. Nu a părăsit iudaismul – nu din perspectiva sa.
Pavel ne spune despre viața sa dinaintea viziunii. „În ce privește râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană.” (Fil. 3:6). Cred că Pavel a fost un shammait. Pavel a acționat cu zel împotriva discipolilor lui Isus. Shammaiții erau parte a mișcării zeloților – de fapt, ei sprijineau această mișcare care s-a încheiat odată cu distrugerea Templului. După moartea lui Hillel, la începutul primului secol, Shammai și adepții lui au devenit o majoritate de opinie printre înțelepți. Dacă Pavel a studiat în Ierusalim la sfârșitul deceniului al treilea, el se presupune că a studiat cu shammaiții. Cea mai extremă versiune a shammaiților era rabinul Eliezer. El credea că „nici unul dintre gentili nu va avea loc în lumea ce va să vină” (Tos. 13:2). În același text, rabinul Ioshua a afirmat că învrednicirea în sânul națiilor ar obține un loc în lumea care va veni. Opinia rabinului Ioshua era poziția normală susținută de halakha hillelită. De fapt, rabinul Yohanan ben Zakai era de părere că fie și numai binefacerea ar face un păgân să fie vrednic de lumea care va veni (BT Baba Batra 10b). Rabinul Eliezer, cu o poziție retrogradă, l-ar fi putut excomunica prin Sanhedrin.
A crezut Pavel, în zilele sale de convingeri dinainte de Isus, așa precum rabinul Eliezer, că gentilii nu pot obține mântuirea? Asta poate explica transformarea sa radicală către un nou sistem care sublinia gentilii în sistemul mântuirii. Pavel ne spune că „eram însuflețit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoșești.” (Gal. 1:14)
Prin contrast, hilleliții prin definiție nu erau fanatici, ci toleranți și, în circumstanțele stăpânitorilor romani, pacifiști. Yohanan ben Zakai – un hillelit – a scăpat din asediul Ierusalimului – denumit trădător de unii, el s-a dus la romani pentru a cere permisiunea să se mute la Yavne cu învățăceii săi, iar apoi a reînceput iudaismul. Din ce putem aduna din epistolele lui Pavel, înțelegem că el a fost un shammait care credea că gentilii erau osândiți. După transformarea sa, el s-a crezut dator să îi izbăvească.
Pavel nu a conceptualizat viziunea sa ca pe o convertire, ci ca pe o chemare similară cu cea a proorocilor, „de a aduce mesajul lui Dumnezeu către gentili”. (74) Așa cum el însuși scria, a avut „puterea harului, pe care mi l-a dat Dumnezeu, ca să fiu slujitorul lui Isus Hristos între Neamuri.” (Rom. 15:16). Și, așa cum Gaston a scris, este „clar că convertiții lui Pavel erau cu toții gentili”. (75)
Pavel a fost student al iudaismului și interlocutor în privința punctului de vedere al lui Hillel despre faptul că gentililor le era necesară doar respectarea a șapte legi noahide pentru mântuire. Dar el știa și că acest lucru îi făcea un fel de cetățeni de mâna a doua. Viziunea lui l-a îndrumat către o apropiere de gentili, convingându-l că trebuie să existe o egalitate între cele două grupuri. „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Hristos Isus.” (Gal. 3:28). El ar fi putut propovădui legile noahide – care sunt necesare bunei funcționări a oricărei societăți civilizate. Legile noahide sunt bazate pe considerente etice, fiind în fapt respectate de creștini (și musulmani) ca cerințe de căpătâi pentru o societate religioasă „civilizată”. Legile noahide includ interzicerea idolatriei, mințitul sub jurământ, omorul, furtul, relațiile sexuale nelegitime, cruzimea față de animale și înființarea de curți de judecată ilicite. Oricum, Pavel era deplin conștient de tăișul dublu al unui astfel de demers. Fiind asociat cu Sinagoga, cei ce respectau doar legile noahide ar fi fost inferiori. El era apostol uns al lui Isus, egal celorlalți apostoli. Nu ar fi acceptat niciodată o cetățenie de mâna a doua pentru oamenii lui. Ar fi însemnat că el însuși este un apostol de mâna a doua.
În Antiohia, în Galateea și în alte părți, el a realizat că egalitatea în sânul iudaismului era o imposibilitate. Cei circumciși se vor vedea întotdeauna ca superiori. Mâncatul laolaltă era o problemă, așa cum am văzut în Antiohia. La un moment dat în călătoriile lui Pavel, înainte de epistola sa către romani, trebuie să vedem că separarea era o cerință pentru ca egalitatea să fie posibilă.
Pavel a descoperit că un anume crez era esențial pentru ca gentilii să poată fi egali în rândul „oamenilor lui Dumnezeu”. Viziunea sa despre „Hristos cel înălțat” și numirea sa ca apostol al gentililor a fost evenimentul de răscruce în viața lui. Pavel a ajuns la convingerea că credința în Isus Hristos era „calea spre mântuire” a gentililor. Cuvântul cheie este „egal”. Gentilii trebuiau să fie egalii evreilor. În lumina originii lui Pavel în iudaismul shammait, legat de faptul că gentilii nu ar putea vreodată să fie egali, el a dus mereu o luptă în inima sa, dacă nu și în realitate.
Una dintre componentele majore ale iudaismului este Legea, de exemplu circumcizia, respectarea legilor alimentare și alte ritualuri evreiești. De aici, noua religie a trebuit să se definească modificând aceste diferențe. Una din căile de a crea diferențe este prin criticarea religiei întemeiate. Pavel nu crease încă o nouă religie, ci mai degrabă o „sectă” a iudaismului. În acest moment al istoriei sectei, poate fi făcută o comparație cu secta de la Qumran. Cunoaștem cu toții ostilitățile care le-au permis acestora să scrie despre evreii din Ierusalim. Pot fi aceste ostilități comparate cu cea a lui Pavel privind Legea iudaică?
În pofida teologiei creștine ulterioare, Pavel afirmă limpede că evreii sunt poporul ales de Dumnezeu și așa vor rămâne, dar acum gentilii au și ei acces la Dumnezeul lui Israel (Rom. 11:1). Aceasta este o afirmație de separare și egalitate. Pavel mai spune „Deci, prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” (Rom.3:31) privind evreii. Dar există legi și pentru gentili, ei nu sunt „neîngrădiți de lege”. „Necaz și strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. Slavă, cinste și pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere fața omului.” (Rom. 2:9-11). Legi diferite se aplică evreilor și grecilor.
John Gager nota că Pavel nu scrie un tratat despre iudaism, ci o formă de „cvasi-iudaism” pentru gentili, formă pe care el o dezvolta. El nu scrie despre lege pentru evrei, ci despre ceea ce trebuie să afle gentilii. Ei știau câte ceva despre iudaism și Pavel a simțit nevoia de a clarifica ceea ce era necesar și ceea ce nu era. Poate că, așa cum Samuel Sandmel a scris, „tonul mânios al Galatenilor este cauzat nu pentru că iudaismul… a infestat o biserică creație proprie a lui Pavel, ci pentru că iudaizarea creștină a infestat-o… cruntele controverse reflectate în Epistolele sale nu sunt cu evrei, ci cu iudaizatori creștini.” (76) Astfel, preocuparea lui Pavel nu era îndreptată către evrei și Tora, ci el intenționa să îi ferească pe gentili de a avea un simțământ de nevoie de a deveni evrei. Când Pavel scrie că „Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului și a morții” (Rom. 8:2) sau denumește legea ca fiind un blestem (Gal. 3:10), el le spune gentililor că ei nu au nevoie, defapt, să caute a deveni evrei.
Lloyd Gaston spunea: „Pavel scrie pentru creștinii gentili, abordează problemele cu creștinii gentili, în principal dintre cele care arată gentililor ce este drept pentru gentili, fără adoptarea Torei lui Israel, întru încetățenirea deplină ca oameni ai lui Dumnezeu. Este remarcabil că, în cadrul discuțiilor interminabile despre înțelegerea lui Pavel asupra Legii, puțini s-au întrebat cum anume ar fi gândit un evreu din secolul întâi despre lege și felul în care s-ar lega ea de gentili. Pentru Pavel, Isus Hristosul nu era un Mesia al lui Israel, ci un Mesia al gentililor”. (77)
E.P. Sanders conchide în cartea sa celebră, „Pavel și iudaismul palestinian” (78) că definirea de către Pavel a relației dintre slavă și lucrare este aceasta: „mântuirea este prin slavă, iar judecata se face după fapte; faptele sunt condiția de a rămâne „în”, dar ele nu câștigă mântuirea” – aceasta este parte a iudaismului palestinian. „Dumnezeu mântuiește prin slavă, dar asta în cadrul judecății după fapte”. (79). Sanders concluzionează în final că Pavel se opune iudaismului pentru că acesta nu este creștinism. (80)
Note:
1 Bultmann, R., The Theology of the New Testament, (Edinburgh University Press, Edinburgh, 1957) Page 32. See also Wrede, W. The Messianic Secret, (J. Clarke, Cambridge, 1971) and Gunther Bornkamm, Jesus of Nazareth, (Harper and Row NY, 1960).
2 Citat in Harvey Falk, Jesus The Pharisee, (Paulist Press, N.Y., 1985) pg. 4.
3 Falk, pg. 34.
4 Falk, pg. 34.
5 Falk, pg. 4.
6 Falk, pg. 15.
7 Lapide, Pinchas, The Resurrection of Jesus, (SPCK, London, 1983) pg. 137.
8 Gaston, L., Paul and the Torah (University of British Columbia Press, Vancouver, 1987)., Gager, John, G., Reinvented Paul, (Oxford University Press, Oxford, 2000) and Stendahl, K., Paul Among Jews and Gentiles, (SCM, London, 1977).
9 Josephus, Ant. 20:34-41.
10 Jos. Ant. 20:75.
11 Vermes, Changing Faces, pg. 73-74.
12 Fredriksen, Paula, From Jesus To Christ, (Yale University Press, New Haven, 1988) pg. 107
13 Hengel, Martin, Acts and the History of Earliest Christianity, (SCM, London, 1979) pg. 83.
14 Gaston, Paul, pg. 28.
15 Gilat, Y.D., R. Eliezer Ben Hyrcanus, (Bar Ilan University Press, Ramat Gan, 1984) pg. 417.
16 Quoted in Gaston, Paul Torah, pg. 18-19.
17 Quoted in Gaston, Paul Torah, pg. 19.
18 Gaston, Paul Torah, pg.
19 Donaldson, Terence L., Paul And The Gentiles, (Fortress Press, Minneapolis, 1997) pg. 232.
20 Davis, W.D., Paul and Rabbinic Judaism ( ) pgs. 69-70 & 325.
21 Donaldson, pg. 41.
22 Montefiore, C.G., Judaism and St Paul, (London, 1914), also see Parkes, J.W., Jesus, Paul and the Jews, (London, 1936).
23 Watson, Francis, Paul, Judaism and the Gentiles, (Cambridge University Press, Cambridge, 1980) pg. 54.
24 B. Pixner, Jesus and His Community, in Charlesworth, J.H., and Johns, L.L. eds. Hillel and Jesus, (Fortress Press, Minneapolis, 1997, pg. 207.
25 Faptul că doar patru sunt menționate este probabil din cauză că Luca, scriind după distrugerea Templului, nu știa despre legile noahide aveau o anume tradiție printre normele gentililor.
26 Diferențele dintre regulile fariseice, conforme hilleliților sau shammaiților, au fost deja dezbătute în capitolul „Hillel și Isus”.
27 Sintagma ‘sugrumarea unui animal’ provine din aramaică tradusă în greacă, iar apoi în engleză. Este codul talmudic pentru a exprima cruzimea față de animale.
28 Presupunând că este traducerea corectă din greacă. Alte traduceri spun ‘judecata mea’ ori ‘hotărârea mea’.
29 Hengel, Martin, and Schwermer, Paul, Antioch and Jerusalem (SCM, London,1997) pg. 106-109.
30 Chilton, B., Evans, C.E., eds. James the Just and Christian origins, (Brill, Leiden, 1999) article by W.F. Farmer, pg. 142-144.
31 Taylor, N., Paul, Antioch and Jerusalem, (JSNT Series #66 University, Sheffield) pg. 115.
32 Hengel and Schwemer, pg. 196-202.
33 Hengel, Martin, Acts and the History of Early Christianity, (SCM, London, 1979) pg. 113.
34 Eleniștii conduși de Ștefan au fost alungați cu forța din Ierusalim, Ștefan fiind exaltat, potrivit lui Luca (Faptele 6:1-15, 7:1-60); vezi Hengel, Martin Between Jesus and Paul (SCM, London, 1983) cap. 1 și Hengel, Martin, Acts and the History of Earliest Christianity (SCM, London, 1979) cap. 6.
35 Conform lui Borg, 229 din cele 341 de diferende dintre Casa lui Hillel și Casa lui Shammai au fost expuse înaintea confreriei; Borg, Marcus, Conflict, Holiness & Politics in the Teaching of Jesus, (Edwin Mellen Press, Lewiston, Queenston, 1989) pg. 80.
36 Hengel and Schwemer, pg. 291.
37 Hengel, Martin, Between Jesus and Paul, (SCM, London, 1983) pg. 50.
38 Cullman, Oscar, Peter: Disciple, Apostle, Martyr. (SCM, London, 1962)
39 Eu spun că, știind bine că cei mai mulți scolastici creștini și evrei nu aveau un consens și că mulți cred că Pavel este una din sursele antiiudaismului creștin. Rosemary Ruether, autoarea cărții ‘Faith and Fratricide’ („Credință și fratricid”) scria că Pavel a crezut doar ‘într-un singur legământ adevărat al mântuirii’. În consecință, ea ar spune că Pavel a crezut că ‘Dumnezeu nu a intenționat vreodată să își izbăvească propriul popor prin Lege’ (pg. 106). Autoarea respinge această idee. O recapitulare a acestor poziții poate fi găsită în Thielman, Frank, `From Flight to Solution’ (E.J.Brill, Leiden, 1989). Doi scolastici care îl privesc pe Pavel ca dezvoltând o teologie dualistă a mântuirii – una pentru evrei, una pentru gentili, sunt J.G.Gager în `Origins of Anti-Semitism’ (Oxford University Press, NY, 1983) și Lloyd Gaston în `Paul and the Torah’ (University of British Columbia Press, Vancouver, 1987). Motivul pentru care mulți spun despre Pavel că era anti-iudaic este că el a folosit hiperbole împotriva evreilor (îndeosebi în Galateni). Dar el acționează ca un gentil pentru gentili. Pavel are tendința de a folosi hiperbole; el face la fel și împotriva altor apostoli, acuzându-i de a fi slujitorii satanei, în 2 Cor. 11:5-15.
40 Stendahl, K., Qumran and Supercessionism – And the Road Not Taken, Conference Paper on ‘Biblical Theology and the Dead Sea Scrolls: A Jubilee Celebration’ Princeton Seminary Bulletin Vol. XIX, Nov 8, 1998, pg.3
41 See Falk’s translation of the Rabbi’s letter and his commentary pgs. 4-23.
42 Segal, Paul The Convert, pg. 254-255.
43 Watson, Paul Judaism, pg. 61.
44 Wilson, S.G., ed. Anti Judaism in Early Christianity, (W. Laurier University Press, 1986) article by Jack Lightstone, ‘Christian Anti-Judaism in its Judaic Mirror pgs 103-132.
45 Gager, pg. 67.
46 Wilson, Gaston, pg. 165.
47 Donaldson, Terence L., Paul And The Gentiles, (Fortress Press, Minneapolis, 1997) pg. 45-46.
48 Donaldson, pg. 284-285.
49 Donaldson, pg. 268.
50 Donaldson, pg. 294.
51 Donaldson, pg. 299.
52 Josephus, Antiquities, 8:46-47
53 Watson, Paul Judaism, pg. 40.
54 Donaldson, pg. 289.
55 Donaldson, pg. 40.
56 Watson, pg. 126.
57 Schoeps, Paul, pg. 176-178.
58 Watson, pg. 130.
59 Gaston, pg. 171 in Wilson.
60 See the numerous communities Paul visited in Acts chapters 13,14,17,18,19 and 28.
61 Gaston, pg. 172 in Wilson.
62 Grenholm, C., and Patte, Daniel, eds. Reading Israel In Romans, (Trinity Press, Harrisburg, Pa., 2000) article by Gunter Wasserberg, pg. 179.
63 Wasserberg, pg. 182.
64 Grenholm, C., Reading pg. 188.
65 Campbell, pg. 188, quoting Sanders (1983) pg. 193.
66 Campbell, pg. 189.
67 Campbell, pg. 193
68 Campbell, pg. 194
69 Quoted in Segal, Paul, pg. 264, Sanders E.P., pg. 178-179.
70 Gager, John, G., Reinventing Paul, (Oxford University Press, Oxford, 2000) pgs. 5-6 & 21.
71 Davies, W.D., Paul and Rabbinic Judaism, (Harper, N.Y., 1948)
72 Schoeps menționează referirile din rabini și Talmud, atunci când ele survin. Schoeps, H.J., Paul The Theology of the Apostle in the Light of Jewish Religious History, (Westminster Press, Philadelphia, 1961) pg.172-175.
73 Schoeps, Paul, pg. 47.
74 Stendahl, Krister, Paul among Jews and Gentiles, (Fortress, Pennsylvania, 1976 ) pg. 7.
75 Gaston, L., Paul and the Torah, (University of British Columbia press, Vancouver, 1987) pg. 8.
76 Sandmel, Samuel, A Jewish Understanding of the New Testament, (Hebrew Union College Press, Cincinnati, 1956 ) quoted in Gager, pg. 35.
77 Gaston, Lloyd, Paul and the Torah, (University of British Columbia Press, Vancouver, 1987) quoted in Gager pg. 44.
78 Sanders, E.P. Paul and Palestinian Judaism, (SCM Press, London, 1977)
79 Sanders, Palestinian Judaism, pg. 543.
80 Quoted by Watson, pg. 67 from Sanders, Palestinian Judaism, pg. 552.
1 Rabbi Raymond Apple, A.M., F.R.D., este rabinul Marii Sinagogi din Sydney, Australia. Discuția a avut loc la lansarea noului Guidelines for Christian Clergy and Teachers in their use of the New Testament (Ghid pentru clerul și învățătorii creștini la studierea Noului Testament), cu referiri la prezentările din Noul Testament privind evreii și iudaismul.
2 Profesorul Beare, emisiune radio despre „Isus și Pavel”, menționat de Lloyd Gaston in ‘Paul and Jerusalem, From Jesus to Paul. Studies in Honour of Francis Wright Beare (Wilfrid Laurier University Press, 1984).
6. TORA EVANGHELIEI DUPĂ MATEI
Evanghelia după Matei este una a Legii și este radical diferită de evanghelia lui Pavel, care se bazează pe credință. Diferența intrinsecă între acestea stă în faptul că audiența lui Pavel este formată din neamuri, pe când Matei predică la evreii care cred în Isus și avea de-a face cu competiția, dezvoltând iudaismul rabinic. Iudaismul rabinic, la acel moment în istorie era semnificativ diferit decât cel practicat de comunitatea Qumran și de saduchei; ambele distruse în războiul roman.
Pentru a așeza evanghelia după Matei în perspectivă istorică trebuie înțeles contextul în care a fost compusă (80-90 CE). Templul fusese distrus și evreii își începuseră respingerea față de sectarism. Credincioșii în Isus erau respinși de iudaismul rabinic și începuse calea spre o religie a neamurilor. Poziția lui Matei față de Lege este o chestiune controversată între teologi. Era Matei evreu sau nu? Predica evreilor sau neamurilor? Secțiunile anti-iudaice din evanghelie sugerează că predica împotriva evreilor? Unii învățați cred că el era evreu (W.D. Davies & H.D. Hummel), unii au concluzionat că venea din Qumran (K. Stendahl) alții, că era dintre neamuri (G. Strecker & J. Meier). Găsesc bun argumentul că Matei și comunitatea lui erau compuși din evrei credincioși în Isus, care concurau cu sinagoga tradițională, așa cum declarau Anthony Saldarini și J. Andrew Overman. 1 Matei pare a predica celor ce cred în legea evreiască și în tradiție, iar stilul lui seamănă cu gândirea evreiască. 2. În evanghelia după Matei este clar că Legea – Halakha – este expresia voinței lui Dumnezeu. Legea lui Moise este încă în forță (Mat. 23:3) dar Isus este noul Învățător al legii (Mat. 23:8). Isus a trasat comunității lui Matei o poziție paralelă și egală cu ce trasată de Moise pentru evrei. În evanghelia lui Matei nu este nici o denigrare a lui Moise. 3 – în contrast cu evanghelia lui Ioan. Moise, dătătorul legii este o figură importantă pentru Matei. Multe paralele sunt făcute de Matei între Moise și Isus; pericolul morții din partea lui faraon, la Moise și din partea lui Irod, la Isus, ambii trăind în exil în Egipt, cei 40 de ani ai lui Moise în pustie comparați cu cele 40 de zile de ispitire ale lui Isus, ambii urcă pe munte, pentru a proclama legea.
Așa cum a declarat Eusebius ‘nimeni, doar Salvatorul nostru, nu poate semăna cu Moise în atâtea feluri’. 4 Peste 60 de citate din scripturi apar în Mat.. 5 În cap.3 comparăm declarațiile lui Isus cu cele similare din Hillel; toate declarațiile lui Isus vin de la Matei. (Luca pare a copia de două ori citatele lui Matei). Legea în evanghelia lui Mat. Este mai strictă decât cea a lui Moise. Nu este legea fariseilor criticată, ci eticii și ipocrizia fariseilor. David Flusser a observat ‘toate motivele pentru invectivele lui Isus împotriva fariseilor din Mat. 23 se găsesc și în literatura rabinică’. 6
Matei (și Marcu) pretinde că fariseii nu doar că L-au criticat pe Isus pentru vindecările făcute în timpul Sabatului, dar au cântărit opțiunea de a-L executa, cu ajutorul lui Irod Antipa. (Marcu 3:6, Mat 12:14). În Luca, după vindecarea de sabat, fariseii sunt cei care îl avertizează pe Isus despre planul lui Irod de a-L ucide. (Luca 13:31). Marcu și Matei poate s-au referit la urmașii lui Shammai care se opunea vindecărilor în timpul sabatului și Luca la urmașii lui Hillel care nu se opuneau.
Isus, conform ev. Lui Matei a declarat:
“Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Așa că, ori cine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, și va învăța pe oameni așa, va fi chemat cel mai mic în Împărăția cerurilor; dar oricine le va păzi, și va învăța pe alții să le păzească, va fi chemat mare în Împărăția cerurilor.” (Mat. 5:17-19)
Aceste versete sunt o declarație neambiguă despre importanța legii. Este o afirmație în Talmud ce pare a-L cita pe Isus ‘nu vin să distrug Legea lui Moise, nici să adaug la Legea lui Moise’ (BT Shabbat 116b). Aproape că este un citat din Matei.
Definiția lui Matei despre Legea lui Isus este definită în cap. 5-7, începând cu Predica de pe Munte. (5:3-11) Aceasta începe cu binecuvântarea săracilor, a neamurilor, a celor ce plâng și a celor neprihăniți. Această afirmație etică ce reamintește oamenilor cum să se poarte față de cei neprivilegiați, seamănă mult cu cuvintele lui Isaia, Ieremia sau Ezechiel.
Matei introduce apendicele stringente la Lege:
*Tora poruncește să nu ucizi – Matei poruncește să nu te mânii – 5:21
*Tora poruncește să nu curvești – Matei poruncește nici în inima ta – 5:27
*Tora permite divorțul în anumite condiții – Matei nici o condiție în afară de curvie – 5:31
*Tora spune să te ții de cuvânt – Matei spune să nu juri – 5:33
*Tora spune să îți iubești vecinul – Matei spune să-ți iubești dușmanii – 5:43 – nu te opune celor răi și întoarce obrazul celălalt – 5:39. (declarația lui Matei despre ceea ce ne învață ‘să-ți urăști dușmanul’ (Mat. 5:43) nu apare în textul ebraic.)
Fiecare din aceste afirmații ale lui Matei (cu excepția celei care spune ‘urăște-ți dușmanul) pot fi găsite în multele fațetele ale iudaismului ce exista în timpul lui Isus.
O afirmație rabinică declară ‘Ferește-te de tot ce duce la păcat și de ce seamănă cu păcatul’. 7 Mai mult, ce implică porunca ‘nu pofti’? Dacă poftești nevasta aproapelui și acționezi, ai comis adulter. Ca exemplu găsim în Talmud afirmația: “Cine se uită cu poftă la o femeie, este ca și cum s-a culcat cu ea în afara legii”. (BT Yoma 29a)
Dacă poftește cineva casa vecinului și acționează, a furat. Ce este atunci păcatul poftei? Pofta și mânia sunt păcate în ele însele. Isus prin afirmația – iubește-ți dușmanul – s-a referit oare la Roma, dușmanul primar al evreilor? Și înseamnă asta să nu opună rezistență dușmanului roman? O afirmație pe care mulți evrei o resping ca fiind specific creștină ‘iubește-ți dușmanul’ are multe influențe evreiești: Plângerile afirmă că trebuie să întorci și obrazul celălalt (Pl. 3:30). În ciuda ostilității păcătoșilor din comunitatea Qumran, David Flusser a descoperit în documentele lor ‘nu voi întoarce răul nimănui, voi urmări binele’. 8 Manualul de disciplină esenian declară ‘Fiul meu…nu te mânia, deoarece mânia duce la ucidere’. . . .nu pofti, căci pofta duce la adulter’. 9 Din Testamentul lui Benjamin ‘dacă cineva trădează un neprihănit, acesta se roagă’. 10
Conflictul ce înconjoară munca de sabat sau vindecarea, situații dezbătute în această vanghelie se află în raza acceptabilă de interpretare găsită în multele laturi ale iudaismului din primul secol. Evreilor le este interzis să flămânzească în timpul sabatului (deși depinde de gradul de foamete) și dacă îi este foame are voie să culeagă. Cât despre vindecările făcute în sabat, când Isus i-a spus omului cu mâna uscată “întinde-ți mâna” (Mat. 12:13) nu a încălcat legea evreiască. A vorbi sau a cere lui Dumnezeu să vindece nu este o încălcare a legii evreiești, în sabat. Nu este nimic în poziția lui Isus, așa cum este reprodus de Matei, cu privire la sabat, care să abroge legea. Mai mult, discuții despre circumcizie și dietă nu au loc în Matei, față de Marcu. (cap. 7). Isus se poartă ca și profeții care criticau sacrificiile de la Templu. 11 S-a concentrat pe conținutul etic al iudaismului, nu pe legea ritualului. Divorțul era interzis comunității din Qumran și evreilor galileeni.
Afirmațiile anti-iudaice ale evangheliei după Matei încep în cap. 10 și continuă cu cap. 15,22,23 și 27. În cap. 10, Isus îi avertizează pe discipoli că vor întâlni ostilitate în cadrul comunității iudaice când vor încerca să misioneze. Isus este limpede ‘nu călătoriți în pământul neamurilor și nu intrați orașele samaritene’ (Mat. 10:5). În vederea celor de sus, nu pare posibil ca Isus să fi zis după învierea Sa ‘mergeți în toată lumea și faceți discipoli din toate popoarele. Botezați-i în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt’ (Mat. 28:19). Conform evangheliei lui Matei, Isus le-a spus urmașilor Săi să nu predice neamurilor. Fraza ‘în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt’ a apărut mai târziu în istorie, nu în timpul vieții lui Isus.
Cap. 23 începe cu o recunoaștere a autorității cărturarilor și a fariseilor de a interpreta legea. `Faceți și observați ce vă spun ei’. (23:2) Evanghelia enumeră ipocriziile cărturarilor și fariseilor în șapte categorii. Sunt acuzați că sunt călăuze oarbe (de cinci ori -16,17,19,24,26) mincinoși (18) corupți, nelegiuiți (25,28) ucigași (29-39). Această listă agresivă a celor care au autoritatea de a interpreta legea, sugerează o feudă de familie, o rivalitate a fraților dusă la extremă. Isus ne mai spune că fariseii ‘stau în scaunul lui Moise’: trebuie deci să vedeți și să faceți ce vă spun ei; dar nu vă ghidați de ceea ce fac ei, deoarece ei nu practică ce predică’ (Mt. 23:2-3). Isus a cerut discipolilor ca ei să întreacă pe farisei. (Mt. 5:20).
Ce ne spun alți scriitori evrei, în conflictul evreiesc din primul secol?
I Enoh, un scriitor mistic apocaliptic a spus: “Păcătoșii vor altera lumea adevărului și mulți păcătoși vor deveni așa, vor vorbi murdar, vor minți, vor inventa ficțiuni și vor scrie scripturile mele pe baza cuvintelor lor.” (104:10). Scriitorul lui I Enoch și comunitatea lui credeau că păcătoșii nu urmau legea, ci duceau oamenii în rătăcire. Scripturile erau cunoscute doar de învățații și înțelepții acelei comunități.
Scriitorul Psalmilor lui Solomon credea că liderii falși și nelegiuiți au corupt și au întinat Templul. Încălcau legea (4:1), o foloseau greșit (4:2) și erau fățarnici. (4:8,22; 8:9) Numai credincioșii rămâneau sinceri față de legea lui Dumnezeu (14:1-2) și cei devotați vor moșteni viața (14:10)
Comunitatea Qumran condusă de Învățătorul neprihănirii s-a luptat cu un om numit în texte `preotul păcătos’, care era probabil Marele Preot al Ierusalimului. 12 `Preotul rău’ îl persecuta și l-ar fi ucis. `Învățătorul’ mai este numit și `interpretatorul legii’ și Halakha – legea lor – era diferită de Halakha fariseică. Calendarul lor solar făcea ca sărbătorile lor să cadă în zile diferite de calendarul lunar tradițional evreiesc. Această diferență de calendare este mai importantă decât oricare din disputele discutate în Biblia creștină, deoarece însemna că viața comună între cele două grupuri era imposibilă. 13 Cunoștințele Învățătorului despre sfârșitul zilelor l-ar fi făcut un profet special. Comunitatea lui era persecutată de saduchei și de farisei. Ei îi numeau pe farisei `căutători de falsitate’.
Toate aceste grupuri de evrei se considerau adevăratele moștenitoare ale cuvântului lui Dumnezeu. Erau toți de acord că conducerea evreiască era coruptă și doar ei reprezentau rămășița ce urmărea legea lui Dumnezeu. Erau foarte ostili față de conducerea evreiască.
.
În cap. 27, după ce Pilat se spală pe mâini de mulțimea evreiască, ar fi spus `fiecare din ei’ [?} `sângele Lui (Isus) să fie peste noi și copiii noștri’. (27:25) Această afirmație redactată de Matei, la 50-60 de ani după moartea lui Isus nu este menționată în nici una din evanghelii. Poate cuvântul ‘peste noi’ și ‘peste copiii noștri’ a venit din diferite perioade din viața bisericii lui Matei. 14 Este problematic că evreii s-au blestemat astfel. Din perspectiva predicării viitoarelor generații, aceasta poate fi afirmația cea mai anti-iudaică din Biblia creștină. ‘Tema principală în ostilitatea de azi față de evrei se datorează faptului că se află sub blestem’. ‘Acest pasaj a fost luat ca dovadă că evreii au acceptat voluntar vina eternă pentru moartea lui Isus’. 15
Poate un text fi considerat simultan cel mai antisemit și cel mai evreiesc, în același timp? Această întrebare a fost pusă în evanghelia după Matei (și în cea după Ioan). Parte a răspunsului depinde de definiția întrebării. Anti-iudaismul poate fi definit ca o critică internă folosită de profeții biblici – Ieremia și Ezechiel. Anti-iudaismul mai poate fi definit din perspectivă creștin – ebraică – totuși este o critică internă. Anti-iudaismul neamurilor nu mai poate fi numit critică internă, ci polemică externă ce elimină evreii de la istoria salvării și înlocuiește evreii cu un Israel Nou și Adevărat, astfel, creștinismul întrecând iudaismul. 16 Așa cum Levine observă că dacă Jackie Mason, comediantul evreu (care este și rabin) direcționează materialul spre afro-americani, sau Richard Pryor, afro-americanul direcționează materialul său spre evrei, nu se mai poate numi critică internă. 17 Dat fiind faptul că evanghelia după Matei este una a Leii – legea Halakhic – această polemică era o –ceartă în familie – un război civil. Războaiele civile sunt cele mai acrimonioase. Matei nu se referă la un Israel Nou și Adevărat, ca Ioan. Poate ceva să fie și polemic și respectuos? George Smiga care numește textele lui Matei o ‘polemică subordonată’ declară ‘sunt uimit că o astfel de combinație se potrivește în textul lui Matei destul de bine’. 18
Poate fi discutabil dacă Matei era sau nu evreu; dar nu este nici un dubiu că el a acționat împotriva sinagogi tradiționale. Ipocriții sinagogii (Mat. 6:2,5) ‘nu au paralele sinoptice’. 19 El a predicat evreilor creștini (notați folosirea continuă a Bibliei, folosită prin lentilele cristologice) care părăseau sinagoga (Mat. 10:17). Dar nu sugerează aceasta că ‘Împărțirea drumului’ începuse deja? Începuse, da, dar nu se terminase.
Saldarini concluzionează studiul lui despre evanghelia lui Matei cu cuvintele ”pare clar faptul că el se vede pe sine și grupul lui ca parte din Israel și că speră să atragă membrii din comunitatea mai largă evreiască la forma lui de iudaism’. 20
Note
1 Anthony Saldarini, Matthew’s Christian-Jewish Community, (The University of Chicago Press, Chicago, 1994) and Overman, J. A., Matthew’s Gospel and Formative Judaism, (Fortress Press, Minneapolis, 1990).
2 Saldarini, pg. 11-12.
3 Allison, D.C., The New Moses: A Matthean Typology, T7T Clark, Edinburgh, 1993, pg. 274.
4 Quoted in Allison, pg. 283.
5 Not always correctly; Matthew’s ‘He shall be called a Nazarene’ to explain Jesus’ family moving from Egypt where they fled not back to ‘Bethlehem’, according to Matthew his birthplace but to Nazareth. No one has found a extant scripture for this.
6 Quoted by J.D.G. Dunn in Bieringer, R., Pollefeyt, D., Vandecasteel-Vanneuville, F., eds. Anti-Judaism and the Fourth Gospel, (Royal Van Gorcum, The Netherlands, 2001) pg. 59.
7 Ibid.
8 Flusser, HTR, pg. 123.
9 Quoted in Flusser, Judaism, pg. 497.
10 Flusser, HTR, pg. 123.
11 Among the Prophets who condemned the Temple and its sacrifices was Samuel (1Sam. 15-22), Amos (Amos 5:21-24), Hosea (Hos. 6:6) Isaiah (Is. 1:11-17, 61:1-2), Micah (Mic. 6:6-8) and Jeremiah (Jer. 6:20 and 7:21-23).
12 The Wicked priest may have been King Alexander Janneus (a latter Macabbean King) or his earlier ancestors Jonathan or perhaps his brother Simon, the High Priest. See Charlesworth, Jesus and Dead Sea Scrolls, Pg. 144.
13And yet despite the importance of this difference, after the end of the Hasmonuem Kingdom in 60 BCE, the two groups lived separate but peacefully until their destruction at the Great Revolt.
14 Richardson, Peter, and Granskou, David, Anti-Judaism in Early Christianity, (Wilfrid Laurier University Press, 1986) article by Benno Przbylski, pg 200.
15 Gllck, C.Y. and Stark, R., Christian Beliefs and Anti-Semitism (Harpern N.Y., 1966) pg. 197.
16 Warren Carter notes his students in mainline Protestant seminaries are ‘genuinely puzzled’ when he mentions anti-Judaic sentiments in Matthew while Levine notes her students in synagogue adult education groups ‘overwhelmingly are appalled’ at what they read. Farmer, W.R., Anti-Judaism and the Gospels, (Trinity Press, Harrisburg, PA, 1999pg. 58 and footnote 35.
17 Amy-Jill Levine in Farmer, W.R., Anti-Judaism and the Gospels, (Trinity Press, Harrisburg, Pa., 1999) pg. 14, 19.
18 Smiga, George, M., Paul and Polemic, (Paulist Press, N.Y., 1992) pg. 69-74.
19 Richardson, Anti-Judaism in Early Christianity, article by Benno Przbylski, pg. 194.
20 Saldarini, Matthew’s, pg. 195.
7. CĂTRE IOAN, CRISTOLOGIA, DUMNEZEUL ÎNTRUPAT ȘI ANTISEMITISMUL CREȘTIN
A. Omul ciudat înlăturat
Geza Vermes a sugerat că Ioan este omul ciudat dintre Evangheliști. El a afirmat mai departe că „tot ce este în această Evanghelie – povestea ei, cronologia și structura – este sui generis (unică)… Atât de puțin, de fapt corespondența directă este limitată la un singur capitol, exact la primele douăzeci și cinci de versete din Ioan, capitolul 6.”1 Există douăzeci și unu de capitole în Evanghelia după Ioan compusă din 888 versete. Dintre aceste versete 386 includ afirmații direct de la Isus. Un grup de peste 100 de cărturari au căutat în Evanghelii să determine cât de multe dintre afirmațiile lui Isus păreau să se bazeze pe un Isus istoric contra afirmațiilor teologice. Ei concluzionează că dintre cele 386 de afirmații ale lui Isus în Evanghelia după Ioan 383 nu au putut fi spuse de istoricul Isus. Două sunt foarte improbabile (Ioan 12:24; 13:20) și unul este clar de la istoricul Isus „un proroc nu este prețuit în patria sa.” (Ioan 4:44); această afirmație este susținută în fiecare dintre evangheliile sinoptice: (Luca 4:24; Matei 13:57; Marcu 6:4). 2 Sunt conștient de controversa acestui studiu, dar cu toate acestea descoperirile sunt remarcabile. Geza Vermes crede că afirmațiile din această Evanghelie „sunt într-adevăr ireconciliabile” față de evangheliile sinoptice. 3
Evanghelia după Marcu începe cu Isus și Ioan, Botezătorul; Matei cu David și Avraam, ca strămoși ai lui Isus; Luca începe ca un istoric în zilele lui Irod. Evanghelia după Ioan începe „La început” ca și când ar fi o altă Geneză.
Aceasta ar putea ajuta dacă am fi știut cine a format această comunitate Ioanină și unde erau ei localizați. Din nefericire, cărturarii au răspunsuri care diferă pentru aceste întrebări. Culpepper încercând să localizeze comunitatea afirmă că ei ar putea fi din Efes, Antioh sau Alexandria. Aceste locuri diferă geografic, fiind 750 de kilometri una față de alta. Alți cărturari 4 de asemenea văd comunitatea Ioanină ca fiind localizată într-un „oraș Elenist măreț cum ar fi Efesul sub Imperiul Roman”. 5 Un alt cărturar Klaus Wengst a sugerat că această comunitate era localizată în ceea ce este azi Înălțimile Golan. Acest lucru nu este în general acceptat. Totuși dacă interdicția evreilor credincioși în Isus este corelată cu „Birchat Ha’Minim” (care este o corelație disputată) autoritățile evreiești care au creat interdicția erau localizate în Israelul de nord și comunitatea afectată de interdicție nu putea fi atât de departe precum Efes, Antioh sau Alexandria.
Martyn sugerează că această comunitate în sine era original o comunitate evreiască, ce credea în Isus ca Mesia și Moise ca profet; toate acestea fiind idei evreiești destul de acceptabile. Ei au început să fie în conflict unul cu altul și cu întemeierea sinagogii. Conflictul a rezultat într-un „rând familial arzător”. 6 Aceasta s-a terminat cu „interdicția” sau o interdicție similară excluzând această comunitate din sinagogă. „Ceea ce a fost un grup interior al sinagogii de evrei creștini a devenit acum – împotriva voinței sale – o comunitate separată de creștini evrei”. 7 Potrivit lui Martyn, aceasta este a doua etapă a dezvoltării comunităților. A treia etapă reprezintă cristologia înaltă a Evangheliei în sine. Ashton este de acord cu această dezvoltare de bază.
În evangheliile sinoptice Isus este un învățător sau un înțelept care discută cu alți înțelepți. Am sugerat mai devreme că, ca învățător el a urmat învățătura lui Hillel și s-a opus învățăturilor lui Shammai. În Ioan, Isus este trimis de Dumnezeu (Ioan 3:2). „Cine vorbește de la sine caută slava lui însuși; dar cine caută slava Celui ce L-a trimis, Acela este adevărat, și în El nu este strâmbătate.” (Ioan 7:18)
Evanghelia după Ioan a creat un nou titlu pentru Isus „Mielul lui Dumnezeu.” Ioan, Botezătorul de fapt nu îl botează pe Isus în această Evanghelie ceea ce ar putea să-l facă pe Isus subordonat lui Ioan, ci mai degrabă l-a numit „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” Ioan 1:29. Mielul este animalul de jertfă, folosit în primul Paști în Egipt, a cărui sânge a protejat casele evreiești 8 și acesta a continuat la Templu ca o masă de Paști. În „Ultima Cină” a lui Isus, când el a comparat vinul cu sângele lui el folosea metafora sângelui mielului. După cum Paștele inițial a sărbătorit eliberarea evreilor din Egipt, tot așa Ioan (cât și Pavel) a văzut ultima cină a lui Isus ca eliberând umanitatea. În Exod, Evreii au jertfit un miel, la Ioan (și Pavel) Isus însuși a devenit jertfa. Mielul lui Dumnezeu a devenit de asemenea o metaforă pentru Mielul (sau țapul) jertfit pentru Isaac.
În Evanghelia după Ioan, titlul preferat pentru Isus a fost Fiul Omului și Fiul lui Dumnezeu. Ioan folosește rar cuvântul Cristos ca un titlu singur, el adaugă Fiul lui Dumnezeu. De cele mai multe ori când cuvântul Cristos – Mesia – este folosit, Ioan se referă la așteptările evreiești sau samaritene cu privire la Mesia (de 14 ori.) 9 Ioan nu îl consideră pe Isus un Mesia Davidic ci un Fiu al Omului și Fiul lui Dumnezeu. În prolog, Ioan Botezătorul neagă că el este Ilie, precursorul lui Mesia Davidic. Botezătorul, ne fiind Ilie, nu îl confirmă pe Mesia ci pe „Alesul lui Dumnezeu” (1:34). Alesul este o denumire în 1 Enoh pentru Fiul Omului. 10 Considerând că în principal evreii și samaritenii sunt cei care îl numesc pe Isus Mesia, este clar că denumirea Davidică nu este suficientă pentru Ioan. În capitolul 7 evreii pun întrebarea că Cristos trebuie să vină din Betleem și să fie un descendent al lui David (7:42). Nimeni nu le răspunde spunându-le că Isus este din Betleem sau că este un descendent Davidic.
Titlurile de Fiul Omului și Fiul lui Dumnezeu în timp ce era parte din Isus cel istoric, au un înțeles special pentru Evanghelia lui Ioan. Am discutat conceptele în capitolul doi. Pentru Ioan, Fiul Omului dă „mâncarea care rămâne pentru viața veșnică și pe care v-o va da Fiul omului” (Ioan 6:27). Pentru ca viața veșnică să fie oferită, Fiul Omului trebuie să fie jertfit. „Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustiu, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (Ioan 3:14-15). Cuvintele în original „bar enosh” adică Fiul Omului, în Aramaică sunt o viziune din Daniel; „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte și iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui.” (Daniel 7:13). Acest Fiu al Omului folosește norul ca un vehicul pentru a călători pe pământ din cer și înapoi. „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a coborât din cer, adică Fiul omului care este în cer.” (Ioan 3:13).
Fiul lui Dumnezeu le spune ascultătorilor săi „Voi sunteți de jos”, le-a zis El, „Eu sunt de sus: voi sunteți din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta.” (Ioan 8:23), și „Am ieșit de la Tatăl și am venit în lume; acum las lumea și Mă duc la Tatăl.” (Ioan 16:28). Isus a venit în lume să o răscumpere, să ofere mântuire și să ofere viața veșnică. Fiul nu doar îl reprezintă pe Tatăl, „Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; și tot ce face Tatăl face și Fiul întocmai.” (Ioan 5:19). Vedem această dezvoltare a Fiului devenind mai asemenea cu Tatăl. „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:22). Și în final, „Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viața veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6:40). Aceasta este afirmația Cristologică, cea mai înaltă, că, credința în Isus biruie toată judecata; tot răul este iertat prin credința în Isus. 11
B. Cristologia și Dumnezeu întrupat
Am pus mai înainte întrebarea cum a devenit „vestitorul evreiesc cel proclamat Cristos”? 12 În timp ce Isus este vestitorul evreiesc care a devenit proclamat, mulți pretind că meritul îi aparține lui Pavel. Meritul adevărat îi aparține lui Ioan! Ioan a proclamat Cristologia lui Isus. Isus este persoana centrală din Evanghelia după Ioan; persoana centrală în scrisorile Pauline este Pavel. În Ioan, Isus a înlocuit Tora care este în mod egal adevărată pentru Pavel dar în Ioan, Isus este față de Dumnezeu (Theos) [precum] … Iehova este față de Dumnezeu (Elohim). 13
Evanghelia după Ioan a creat ideea Întrupării lui Dumnezeu. El afirmă că „Cuvântul (logos) era Dumnezeu” (Ioan 1:1), „Cuvântul s-a întrupat și Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:14) și Isus „îl numea pe Dumnezeu Tatăl lui, făcându-se pe sine egal cu Dumnezeu” (Ioan 5:18) și „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). Isus vede tot ceea ce Tatăl face și el face tot ceea ce el vede, el este un „agent divin egal cu fapte divine egale” (5:20). „Cine nu cinstește pe Fiul, nu cinstește pe Tatăl, care L-a trimis.” (5:23) 14 În această Evanghelie „divinitatea și întruparea lui Isus sunt proclamate fără echivoc.” 15 „Isus i-a zis: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.” (Ioan 14:9). Strămoșii lui Isus, Avraam și Moise nu mai sunt relevanți. Chiar David ca strămoș nu mai este necesar. Respingerea totală a legii este clară. „Tatăl Meu lucrează până acum; și Eu, de asemenea, lucrez.” (Ioan 5:17). Toate acestea sugerează că Tora poate fi văzută doar prin lentilele Cristologice.
Dacă Isus a spus acestea, el, ca evreu ar fi vinovat de blasfemie. Isus cel Sinoptic nu a făcut nici una dintre aceste afirmații sau altele similare cu ele. P.M. Casey a scris că „Imaginea amăgitoare a lui Ioan despre Isus este la centrul acesteia. Ea îl face divin și infailibil și i-a condamnat pe evrei, cărora Isus cel istoric le-a predicat, și dintre care el și-a ales ucenicii, Apostolii și susținătorii săi. Nu putem crede chibzuit în toate rezultatele ale acelui proces de dezvoltare.” 16 Este acceptat de cărturarii Noului Testament că Isus cel istoric nu a pretins sau nu s-a înțeles pe sine a fi divin sau Dumnezeu întrupat. „Pentru ce Mă numești bun?”, i-a zis Isus. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.” (Marcu 10:18). Potrivit lui John Hick, azi, chiar cei care urmează doctrina Caledoniană au „decis că doctrina despre întrupare nu cere cunoștința sau consimțământul lui Isus cel istoric.” 17 A putut Isus să fie Dumnezeu și să nu fie conștient de aceasta? „Este incoerent să presupunem că mintea umană ar putea fi conștientă de divinitatea ei proprie.” 18 Dar ce însemna divinitatea în urmă cu 2000 de ani; pentru o comunitate care ar fi putut fi identificată ca fiind dintre neamuri? Neamurile înțelegeau prin aceasta ceva identificat cu păgânii. Nu doar eroii greci erau crezuți ca fiind divini ci și Faraonii egipteni. John Dunn concluzionează că „limbajul de fiu divin și divinitatea era larg răspândit și folosit variat în lumea antică și ar fi fost familiar cu contemporanii lui Isus, Pavel și Ioan”. 19 Autorul a observat că Dumnezeu l-a numit pe Moise un dumnezeu de două ori (Exod 4:16; 7:1) și era considerat un dumnezeu de unii evrei în timpul vieții lui. 20 Astfel conceptul de divinitate în vremurile străvechi a fost mai elastic decât este în prezent înțeles.
Acest Isus este o ființă metafizică, o figură cerească transcendentală care a venit pe pământ să răscumpere și apoi să se întoarcă, în cele din urmă pentru a doua venire – Paracletul. Dar chiar Dumnezeul Întrupat, ființa metafizică nu poate în mod rezonabil să fie așteptată să nu provină dintr-un cadru istoric. Papa Leo cel Mare (440-461) care a crezut într-un Dumnezeu Întrupat a afirmat „a vorbi despre domnul nostru, fiul binecuvântatei Fecioare Maria, ca om adevărat și perfect, nu este de nici o valoare pentru noi dacă nu credem că el este descendentul dintr-o linie de strămoși arătați în Evanghelii”. 21 Astfel, se pare că chiar marele papă a recunoscut importanța unui Isus istoric.
Definiția lui Ioan despre Eucarist (deja afirmată de Pavel 1 Corinteni 11:24-25 și Marcu 14:22-25) este definită într-un fel specific anti-evreiască. „Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncați trupul Fiului omului și dacă nu beți sângele Lui, n-aveți viața în voi înșivă. Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viața veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, și sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne în Mine, și Eu rămân în el.” (Ioan 6:53-56). „Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer; Isus le-a zis: „Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; și cine crede în Mine nu va înseta niciodată.” (6:32, 35).
În Codul Sfințeniei „Căci viața trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneți pe altar, ca să slujească de ispășire pentru sufletele voastre, căci prin viața din el face sângele ispășire.” (Levitic 17:11). După cum vom vedea, unul din lucrurile de bază în Iudaism este respectul pentru viață – salvarea unei vieți întrece orice alte porunci – și respingerea cultului morților. Iacov ne spune în fața lui Pavel că cei care se tem de Dumnezeu și cei care doresc să se alăture mișcării conduse de Isus, li se cere „să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate și de sânge” (Fapte 15:19-20, de asemenea Fapte 21:25-26). Carnea de la „dobitoacele sugrumate” este nevoia de a înjunghia animale; un act împotriva cruzimii față de animale și „sângele” este împotriva crimei.
Animalele jertfite ritualic sunt apoi golite de sânge deoarece „Căci viața oricărui trup stă în sângele lui care este în el.” (Levitic 17:14). Cruzimea față de animale este mai departe elaborată în Tora. Ni se spune să nu luăm mama din turmă să fie junghiată în aceeași zi cu puiul ei (Levitic 22:28). În mod similar „să dai drumul mamei (pasăre) și să nu iei decât puii, ca să fii fericit și să ai zile multe.” (Deuteronom 22:7).
Tora afirmă de asemenea, „Să nu fierbi un ied în laptele mamei sale.”
Aceasta a fost definit nu ca a nu mânca împreună carnea cu lactatele. Care este legătura? Laptele, laptele mamei, este viață, copilul este hrănit de laptele mamei sale după cum este și iedul. Gătirea este moarte, în special gătirea cărnii. Astfel folosirea laptelui pentru a găti carne este precum interdicția anterioară împotriva amestecării vieții și a morții – să nu mănânci sânge. După cum Jean Soler a observat că legile împotriva incestului sunt în aceeași secțiune, ‘ să nu pui o mamă și fiul ei în aceeași cratiță, și cu atât mai mult nu în același pat. 22
Legătura dintre sânge și viață este elaborată în povestea ciudată a lui Sefora (soția lui Moise) care l-a circumcis pe fiul lor (Exod 4:24-26). În timpul acestui eveniment ea rostește cuvintele „tu ești un soț de sânge” astfel salvând viața lui Moise. Tu care ești deja soțul meu ești acum soțul meu de sânge. Umberto Cassuto a afirmat „Te aduc la viață prin intermediul sângelui fiului nostru”. Sângele fiului nostru ți-a restaurat viața. 23
Mai târziu sângele va salva de îngerul nimicirii pe fiul cel mai mare din fiecare familie. Înaintea plăgii cu întâii născuți, Dumnezeu le spune evreilor să junghie un miel (mielul pascal) și să pună sângele lui pe stâlpii ușii caselor lor pentru a-i proteja de îngerul morții. Prin luarea prepuțului fiului ei și punerea sângelui la „picioarele lui”, Sefora face un semn de protecție similar cu semnul de pe stâlpii ușii. „Când voi vedea sângele, voi trece pe lângă voi” (Exod 12:13, 23). 24 Cuvântul sânge la plural (damim în ebraică) este folosit pentru a lega sângele circumciziei de sângele mielului. Această amestecare a sângelui, în ciuda faptului că este interzisă mâncarea sângelui și este un lucru ritualic impur, este cerută.
Astfel mâncarea cărnii mele și a bea sângele meu este în mod clar respingătoare pentru evrei. A putut persoana care a afirmat aceasta să fie identificat după „sângele” evreiesc sau cultura evreiască? (Legi de dietă evreiască, o problemă cu Pavel și evangheliile sinoptice care nu este menționată de Ioan.) Conceptul este mai clar grecească decât evreiască. Toate afirmațiile de mai sus sugerează că Ioan și comunitatea sa Ioanină este identificată a fi dintre neamuri. 25
A mânca sângele și carnea umană ar fi fost un lucru respingător pentru Isus evreul. Isus a criticat anterior jertfele din Templu după cum a făcut și Ieremia și Isaia (printre alți profeți) după cum a făcut comunitatea din Qumran în felul ei. După cum el a provocat pe schimbătorii de bani din Templu, acum el provoca sistemul de jertfe. Sângele și carnea erau sângele și carnea jertfite și Isus critica întregul sistem cultic, ca fiind impur. Cuvintele lui despre comportamentul etic, împărăția lui Dumnezeu și venirea zilei judecății erau mai importante decât jertfele. Isus „și-a făcut mâncarea lui înăuntrul unui altar care rivaliza cu cel al Templului.” 26 Isus a fost întrebat că nu a spus el că va distruge Templul (Matei 26:61; Marcu 14:58). Nu a spus Ieremia că Dumnezeu va distruge Templul din cauza păcatelor poporului? Nu credea comunitatea de la Qumran că Templul era impur? Isus îl provoca pe Marele Preot Caiafa. El a fost anticipat și își aștepta moartea lui proprie.
C. Anti-Iudaism
Există o mică îndoială că Evanghelia după Ioan conține afirmațiile cele mai anti-iudaice din Biblia creștină. După cum a scris Kaufmann Kohler, Evanghelia după Ioan este „o Evanghelie de iubire creștină și ură față de evrei.” 27
Afirmațiile anti-iudaice ar putea proveni numai dintr-o comunitate și un scriitor cu o „identificare de sine anti-evreiască”. Aceasta se poate vedea în faptul că naratorul sau Isus afirmând că „acum Paștele evreilor era aproape” (Ioan 2:13), „legea voastră” (Ioan 8:17, 10:34) și „legea lor” (Ioan 15:25) și cel mai țipător anti-semitism din Biblia creștină. 28 În plus că este anti-iudaic „Ioan este responsabil pentru anti-semitismul creștin mai mult decât oricare altă scriere din Noul Testament.” 29 În ciuda acestui lucru, majoritatea cărturarilor cred că Ioan și comunitatea lui erau la origine evrei. David Rensberger afirmă „conflictul [este] între un grup de evrei creștini și prietenii lor evrei, și se referă în primul rând la acei creștini evrei”. 30 Dar comunitatea caută o identificare diferită decât evreii.
Evanghelia după Ioan creează o nouă identitate; o religie centrată pe Isus. Iudaismul este o religie centrată pe Tora. Pentru a-l cita din nou pe Rensberger „dacă creștinismul Ioanin este deja o religie separată, al patrulea evanghelist a contribuit cu toate acestea la a face ruptura inevitabilă”. 31 Aceasta este aproape a recunoaște că Ioan poate fi numit creștin și nu mai poate fi numit mai departe un evreu partizan. Teza principală a lui Rensberger este pretenția lui că Ioan nu este anti-iudaic pentru că ei încă se consideră evrei, de aceea este un conflict inter-evreiesc. „Ostilitatea pe care o exprimă Ioan este fundamental aceea a unui grup față de altele din cadrul aceluiași grup religios/etnic”. 32
Dar el chiar recunoaște că al patrulea evanghelist scrie „periclitând viețile evreiești și religia evreiască timp de secole” prin dezvoltarea teologiei înlocuirii, o religie care a înlocuit iudaismul. 33 „Ioan slujește ca o amintire foarte sobră că, cuvintele odată scrise părăsesc controlul scriitorului lor, și că nimeni nu se poate aștepta să rostească niște cuvinte violente fără a se confrunta cu consecințe violente. Folosirea de către al patrulea evanghelist a unui limbaj atât de violent este, în perspectiva pe termen lung, dificil de apărat”. 34
Există puțină îndoială că Evanghelia după Ioan este în general, cartea cea mai anti-iudaică din Biblia creștină. Cuvântul evreu este menționat de șaptezeci și unu de ori în Evanghelia după Ioan și de șaisprezece ori în toate evangheliile sinoptice. „Lumea” în care locuiau evreii este folosită de șaptezeci și opt de ori în Ioan și de patrusprezece ori în evangheliile sinoptice. 35 În celelalte cărți din Noul Testament, cuvântul evreu sau evrei este rar folosit, în Evanghelia după Ioan acesta înlocuiește folosirea unor grupuri specific evreiești, fariseii, cărturarii, preoții, saducheii și bătrânii.
Ioan pretinde că evreii l-au respins pe Isus (17:9), ei au refuzat să creadă în el (10:31), ei l-au persecutat (5:16), și ei au încercat să îl ucidă de mai multe ori (5:11; 7:1, 20, 25; 8:37, 40, 59). Faptul că unii evrei l-au respins pe Isus, au refuzat să creadă în el, l-au persecutat și probabil au încercat să îl ucidă poate fi adevărat, dar că „evreii” (adică toți sau chiar majoritatea evreilor) au făcut așa este foarte improbabil. În Evanghelia după Ioan, tonul față de evrei este ostil și acuzator.
Astfel, toți evreii sunt malefici. „Într-adevăr, în toate scopurile și obiectivele, Isus al lui Ioan a fost aproape de la începutul carierei lui, ținta unor comploturi de crimă evreiești repetate.” 36 „Evreii” sunt „orbi”, „cu inima împietrită” și un văr stă pe ochii lor și ei sunt „oameni carnali”. Rudolph Bultmann, marele cărturar creștin al Evangheliei lui Ioan și al Noului Testament descrie termenul evreu din Evanghelia după Ioan după cum urmează:
„Se vorbește despre evrei ca despre un popor străin, nu doar din punctul de vedere al cititorilor greci, ci de asemenea, și într-adevăr doar în mod corespunzător, din punctul de vedere al credinței: pentru că Isus însuși vorbește cu ei ca un străin și în mod corespunzător, cei în care stimulii credinței sau ai căutării după Isus sunt de găsit a fi deosebiți de „evrei” chiar dacă ei înșiși sunt evrei”. 37 Când evreii au pretins că ei nu știu de unde vine Isus (9:29) ei nu știu pentru că ei nu pot ști; „dacă ar fi știut ei nu ar fi trebuit să întrebe; de vreme ce ei au întrebat ei nu pot vre-odată înțelege”. 38
Printre multele afirmații anti-iudaice, de care Bultmann probabil și-a amintit, este că Isus a spus „iudeilor care crezuseră în El” (Ioan 8:31) „Voi aveți de tată pe diavolul; și vreți să împliniți poftele tatălui vostru.” (Ioan 8:44). Ioan afirma că iudaismul este exact opusul creștinismului. În ciuda faptului că Ioan ne spune că Isus a fost jertfit pentru oportunitatea politică provocată de Marele Preot Caiafa (Ioan 11:50) pentru a proteja națiunea; el pretinde că Isus a fost ucis de evrei pentru motive religioase: călcarea Sabatului și blasfemie. Deja am discutat chestiunea călcării Halakha evreiesc și lipsa oricărei unități a legii. Nu există nimic în evangheliile sinoptice care să fie blasfemie; Evanghelia după Ioan include astfel de afirmații dar ele nu apar în altă parte. Ioan a dezvoltat acest scop înalt al Cristologiei – „un Cristos supercelest” 39 – în parte de la Pavel, dar acesta nu apare nicăieri în evangheliile sinoptice.
Când am discutat despre Pavel, am observat că termenul și conceptul de „creștin” nu a existat. Evanghelia după Ioan a fost scrisă cu 40-60 ani mai târziu. Mai rămâne aceasta adevărat? Rensberger și alții încă oferă motive că atunci când Evanghelia după Ioan a fost scrisă în 90-100 e.n. Ioanismul era o formă de iudaism sectant. Este clar că Pavel începându-și misiunea lui cu mai mulți ani după crucificarea lui Isus, crea o formă sectantă de iudaism pentru neamuri. La vremea scrierii Evangheliei lui Ioan, și în special dacă la forma sa finală așa cum o cunoaștem noi (probabil la zece ani după (110) poate fi aceasta încă adevărată? Cele trei evanghelii sinoptice cât și Faptele Apostolilor erau deja scrise. Creștinii erau deja obișnuiți în Africa de Nord, Asia și Europa incluzând Insulele Britanice.
Rensberger întrebă „când unul care s-a născut evreu încetează să mai fie evreu prin a deveni și a rămâne creștin?” 40 Aș sugera că după Bar Kokhba îi nenorocește pe toți cei care îl mărturisesc pe Isus (un Mesia mort ca Bar Kokhba), aceștia ar fi fericiți să fie numiți creștini, născuți sau nu evrei. Cu siguranță, afirmația că Isus este „egal cu Dumnezeu” (Ioan 5:18) ar fi suficient teologică și temeiul practic pentru o religie diferită.
John Townsend a afirmat că „la vremea când Evanghelia după Ioan a ajuns la forma ei prezentă [adică forma pe care o citim noi în prezent], comunitatea Ioanină nu se mai considera o comunitate evreiască. De vreme ce mișcarea comunității era departe de iudaism, elementele relativ pro-evreiești din Evanghelii trebuie să aparțină unor etape mai timpurii ale dezvoltării sale, în timp ce aspectele mai anti-evreiești ar fi intrat în text la o editare ulterioară”. 41 Este vrednic de notat faptul că această comunitate „s-a considerat a fi evreiască”. Aceasta poate fi diferită față de autor. Este posibil ca autorul original să se fi considerat el însuși evreu dar comunitatea lui de mai târziu s-a implicat în Carte după cum citim că nu a făcut aceasta. Alan Culpepper, un cărturar remarcabil Ioanin a afirmat că pozițiile de dezbatere „intra-evreiești” nu recunosc gradul de ruptură față de iudaism care este deja reflectat în Evanghelia după Ioan. Și John Gager a afirmat că în Evanghelia după Ioan aceia „din cadrul total al Evangheliei, [cred în Isus] cu siguranță înseamnă că astfel de indivizi încetează prin aceasta să mai fie evrei.” 42
Se pare că, Comunitatea Ioanină și Evanghelia ei respinge baza Torei a Iudaismului, monoteismul strict al Iudaismului și teologia lor a înlocuirii cu Isus ca fus al religiei lor nu mai poate fi numită mai departe un grup sectant evreiesc.
D. Textul cheie 8:31-59
8:37 „Știu că [evreii] sunteți sămânța lui Avraam; dar căutați să Mă omorâți,” 8:40 „Dar acum căutați să Mă omorâți pe Mine”, (de asemenea Ioan 11:54).
8:44 „Voi [evreii] aveți de tată pe diavolul; și vreți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș; și nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbește din ale lui, căci este mincinos și tatăl minciunii.”
8:47 „Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea n-ascultați [evreii], pentru că nu sunteți din Dumnezeu.”
8:56 „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o și s-a bucurat.”
„Ioan oferă forma teologică finală a acelei diabolizări a „evreilor” care este rădăcina anti-semitismului în tradiția creștină.” 43
Ce poate face cineva cu anti-iudaismul din Evanghelia după Ioan? Ce fel de „evrei” străvechi ar accepta Evanghelia după Ioan? Cât de mulți dintre creștinii din secolul douăzeci și unu deosebesc între „evreii” la care se face referire în Evanghelia după Ioan și vecinii lor care merg la Sinagoga locală și ajută în bucătăria de supe a Bisericii? Cum leagă creștinii afirmațiile de mai sus cu faptul istoric, că Isus și toți cei doisprezece ucenici ai lui erau evrei care mergeau la sinagogă urmând un Galilean Halakha?
Rosemary Ruether, un cărturar catolic a afirmat că afirmațiile de mai sus sunt „rădăcina anti-semitismului în tradiția creștină”. 44 Acuzația de deicid a fost anulată doar în anul 1965 la Vatican II, la doisprezece ani după „Shoah”. Editorii catolici teologi ai „Anti-iudaism și a Patra Evanghelie” afirmă că „Anti-iudaismul este pentru noi o dovadă a faptului că autorul uman al Evangheliei după Ioan cât și comunitatea Ioanină era compusă din persoane umane sub influența păcatului. Elementele anti-evreiești sunt expresii ale păcătoșeniei lor, care și-a găsit o cale în textul Scriptural. Acestea sunt rânduri strâmbe.” 45
Acești editori observă că este dificil să determine dacă autorul, textul sau interpreții sunt anti-iudaici. „În ce măsură este autorul responsabil pentru înțelegerile potențial alternative care pot apărea din textul său?” 46 Poate un text să meargă dincolo de înțelesul autorului? Poate fi o dezbatere interioară evreiască să fie anti-iudaică? Comparația cu limbajul folosit de autorii Sulurilor de la Marea Moartă nu este aplicabilă. În suluri nu găsim pe autori că se referă la „evrei” sau „legea voastră”. „A Patra Evanghelie este cea mai anti-evreiască la fel de mult precum indică a fi cea mai evreiască.” 47
Conflictul între „evrei” și comunitatea Ioanină este problema centrală în Evanghelia după Ioan. 48 Citim că „iudeii hotărâseră acum că, dacă va mărturisi cineva că Isus este Hristosul, să fie dat afară din sinagogă.” (9:22). Ce însemna acest „a mărturisi că Isus este Hristosul”? A recunoaște pe Isus ca Profet, ca o autoritate legală, ca un învățător etic, ca unul care aduce Împărăția lui Dumnezeu? Probabil crezând într-un Mesia crucificat, ca opus unui Mesia viu ar putea înlătura a fi evreu de vreme ce Mesia evreul urma să învingă răul Imperiu Roman. Evanghelia nu ne spune nimic despre motivul pentru interdicție sau impactul ei. Aceasta trebuie să se fi întâmplat la un stadiu mai timpuriu al comunității de vreme ce aceasta a contat pentru comunitate. Dacă aceasta s-a întâmplat în timp ce comunitatea era deja „creștină” aceasta probabil nu ar fi fost menționată.
Note
1 Vermes, Geza, The Changing Faces of Jesus (Penguin, London, 2000) pg. 11. This chapter dramatically describes the difference between the synoptic Gospels and the Gospel of John.
2 Funk, R.W., Hoover, R.W., Eds. The Five Gospels, (Macmillan, N.Y., 1993).
3 Vermes, Changing Faces, pg. 22.
4 Culpepper, L., The Johannine School, (Missoula Press, 1975) pg. 258; quoted in Ashton, John, Understanding the Fourth Gospel, (Clarendon Press, Oxford, 1991) pg. 196.
5 Dodd, C., H., The Interpretation of the Fourth Gospel, (Cambridge, 1953) PG. 9.
6 Ashton, Understanding, pg. 170.
7 Martyn, J.L., History and Theology of the in the Fourth Gospel, (Nashville, 1979) pg. 66.
8 See the chapter on Moses in ‘Messengers of God’ where a comparison is made of the blood of circumcision and the Passover lamb’s blood.
9 John use of Christ as referring to Jewish or Samaritan expectations -1:20,25; 3:28; 4:25,29; 7:26,27,31,41; 9:22;10:24; 11:27; 12:34; 20:31. In 1:17 and 17:3 he – John – refers to Christ as a name in a Pauline manner.
10 Tthe suffering servant of Isaiah the servant is called my chosen one (Is. 42:1). For Jews the suffering servant are the Jewish people.
11 In his classic Holocaust text, The Sunflower, Simon Wiesenthal (Schocken, N.Y., 1978) recounts the following experience. As a concentration camp prisoner, the monotony of his work detail is suddenly broken when he is brought to the bedside of a dying Nazi. The German delineates the gruesome details of his career, describing how he participated in the murder and torture of hundreds of Jews. Exhibiting, or perhaps feigning, regret and remorse, he explains that he sought a Jew—any Jew—to whom to confess, and from whom to beseech forgiveness. Wiesenthal silently contemplates the wretched creature lying before him, and then, unable to comply but unable to condemn, walks out of the room. Tortured by his experience, wondering whether he did the right thing, Wiesenthal submitted this story as the subject of a symposium, including respondents of every religious stripe. An examination of the respective replies of Christians and Jews reveals a remarkable contrast. “When the first edition of The Sunflower was published,” writes Dennis Prager, “I was intrigued by the fact that all the Jewish respondents thought Simon Wiesenthal was right in not forgiving the repentant Nazi mass murderer, and that the Christians thought he was wrong.”
12 Bultmann, R., The Theology of the New Testament, (Edinburgh University Press, Edinburgh, 1957) Page 32. See also Wrede, W. The Messianic Secret, (J. Clarke, Cambridge, 1971) and Gunther Bornkamm, Jesus of Nazareth, (Harper and Row NY, 1960).
13 Beck, Norman, A., Mature Cristianity, (Selinsgrove:Susquehanna University Press, London, 1985) pg. 283
14 Barrett, C.K., The Gospel of John and Judaism, (Fortress Press, Philadelphia, 1975) pg. 16.
15 Casey, P.M., From Jewish Prophet to Gentile God, (James Clarke, Cambridge, 1991) pg. 23.
16 Casey, pg. 178.
17 Hick, John, The Metaphor of God Incarnate, (SCP, London, 1993) pg. 29.
18 David Brown, quoted in Hicks, pg. 30.
19 Dunn, J, Unity and Diversity in the New Testament, (SCM, London, 1981) pg. 17.
20 See chapter on Moses in ‘Messengers of God’ in ‘www:moshereiss.org’.
21 Quoted by William R. Kenan Jr. in a review of Dawson, J.D., Christian Figural Reading and the Fashioning of Identity, (University of California, Los Angeles, 2003) in First Things, April 2003, pg. 66.
22 Quoted in Alter, Robert, A New Theory of Kashrut, Commentary Magazine, August 1979, pg. 49.
23 Quoted in Il. Pardes, pg. 86.
24 Kosmala, The Bloody Husband
25 Casey, Jewish Prophet, pg. 27-28.
26 Chilton, Bruce, Rabbi Jesus, (Doubleday, N.Y., 2000) pg. 255.
27 Quoted in Beck, Mature Christianity pg. 248.
28 Bieringer, R., Pollefeyt, D., Vandecasteel-Vanneuville, F., eds. Anti-Judaism and the Fourth Gospel, (Royal Van Gorcum, The Netherlands, 2001). The Greek for Jew can in fact mean Judean, an argument discussed amongst scholars and mentioned in several of the articles in the Bieringer etc. book. It is however difficult for the ‘Passover of the Jews’ to mean the ‘Passover of the Judeans’.
29 E.J. Epp quoted in Farmer, W.R., Anti-Judaism and the Gospels, (Trinity Press, Harrisburg, PA, 1999) article by David Rensberger, pg. 121-122.
30 Rensberger, pg. 126.
31 Rensberger, pg. 143.
32 Rensberger, pg. 139.
33 Rensberger, pg. 143,145.
34 Rensberger, pg. 152.
35 Richardson, Peter, and Granskou, David, Anti-Judaism in Early Christianity, (Wilfrid Laurier University Press, 1986), article by Granskou, pg. 204.
36 Vermes, Changing Faces, pg. 18.
37 Rudolph Bultmann, The Gospel of John, Page 86.
38 Fredriksen, Paula, From Jesus to Christ, (Yale University Press, New Haven, 1988) pg. 21.
39 Vermes, Changing Faces, pg. 21.
40 Rensberger, pg. 139.
41 Quoted by Mark Goodwin, Farmer, Anti-Judaism, pg. 168, underline added.
42 Goodwin, pg. 168.
43 Ruether, Rosemary, Faith and Fratricide, (Wipf and Stock, Eugene, Pr., 1995) pg. 116
44 Ruether, Rosemary, Faith and Fratricide, (Wipf and Stock, Eugene, Oregon, 1995) pg. 116.
45 Bieringer and Pollefeyt, Pg. 41.
46 Bieringer, pg. 8.
47 Wayne Meeks, quoted in Culpepper, R. Alan, Bieringer, pg. 77.
48 J. Louis Martyn, History and Theology in the Fourth Gospel, (Abingdon Press, Nashville, 1968).
8. DESPĂRȚIREA DRUMULUI ȘI CALEA PE CARE NU SE MERGE NICIODATĂ
A. INTRODUCERE
Mulți învățați au pus întrebarea despre împărțirea drumului dintre iudaism și creștinism. Despărțirea dintre iudaism și creștinism a fost gradată și a avut loc în diferite locuri și diferite grade.
Unii concluzionează că deoarece Evanghelia după Ioan le spune că evreii au respins și au exclus credincioșii în Isus din sinagogi și au găsit rugăciunea evreiască – Birkhat Ha’minim – răspunsul le este clar. Evreii poate că au respins și exclus și excomunicat nu doar pe Isus și discipolii Lui, ci și pe unii membrii ai comunității lui Ioan. Chiar și aceasta nu este clară.
Evanghelia lui Ioan promulga super-secesionismul sau teologia substituită – doctrina bisericii de două milenii. Este posibil ca Dumnezeu să aibă doar o binecuvântare? După milioanele de evrei care au murit după ce super-secesionismul Shoah a fost respins de papa Ioan XXIII în 1969, papa Ioan Paul II și alții din comunitățile creștine. Acești doi papi au respins doctrina creștină de secole a super-secesionismului și au recunoscut că evreii au avut și încă au legământul și nu sunt respinși, ci binecuvântați de Dumnezeu.
Deoarece Isus și discipolii lui imediați erau evrei, ce credințe și acțiuni au avut ei pentru a fi respinși de evrei? Isus părea a fi împotriva Templului, a preoților (ca Ieremia din vechime) și împotriva zeloților religioși și poate credea în așteptare ca esenienii sau hileliții.
Un grup nemenționat în cele patru evanghelii, dar inclus în epistolele lui Pavel și în Fapte a fost biserica Ierusalimului. Ei erau discipolii direcți ai lui Isus, conduși de Iacov, fratele lui Isus. Au murit probabil în timpul distrugerii Templului. Este la fel de posibil ca ei să fi scăpat peste Iordan și să fi supraviețuit 1000 de ani ca ebioniții. Dacă este așa, atunci ei au devenit marginali comunităților creștine ce creșteau. Ceea ce este clar este că ei reprezentau ”drumul pe care creștinismul nu a apucat niciodată”. Poate mai sunt și alte exemple ale acestui Drum. Lloyd Gaston a găsit un document din sec. 2 ce declara:
’Pe această bază, Isus este ascuns evreilor, care îl au pe Moise ca învățător și Moise este ascuns de cei care cred în Isus. Deoarece ambii au aceeași învățătură, Dumnezeu acceptă pe oricine crede în una din acestea’.1
În timpul Marii Revolte împotriva romanilor (66-72 CE) Templul a fost distrus și aproape toate sectele menționate anterior au fost distruse. Yohanan ben Zakai, și studenții lui au scăpat, au mers la Yavne și au creat iudaismul rabinic.
Erau comunități de evrei și de evrei creștini și creștini dintre neamuri în Mediterana de est, din Africa de Nord, prin Alexandria unde trăia cea mai mare comunitate de evrei din lume, la Roma și Spania și Siria și Persia. Cunoaștem puține despre aceasta din istoricii romani, textele evreiești și epistolele lui Pavel. Am discutat deja cum în Roma puteau fi multe grupări de evrei ortodocși, evrei creștini și creștini neamuri, în forme diferite. Unii evrei ortodocși mâncau cu temătorii de Dumnezeu, alții, nu.
Evanghelia lui Ioan a creat ideea de întruparea lui Dumnezeu. El afirmă că ‘Cuvântul era Dumnezeu’ (Ioan. 1:1), ‘Cuvântul a fost făcut trup și Cuvântul era Dumnezeu’ (Ioan 1:14) și Isus ‘îl numea pe Dumnezeu Tată, făcându-Se egal cu El’ (Ioan 5:18) și ‘Eu și Tatăl una suntem’ (Ioan 10:30). În această evanghelie ‘divinitatea și întruparea șui Isus sunt proclamate neechivoc’. 2 Ioan vine după ce Pavel l-a făcut pe Isus Dumnezeu, divin și întrupat. ‘Pentru acest motiv, evreii căutau să îl omoare, deoarece abroga sabatul și îl numea pe Dumnezeu Tată, făcându-se egal cu Dumnezeu’ (Ioan 5:18). Această idee era o respingere a credinței evreiești în unicitatea lui Dumnezeu. Din ce cunoaștem noi despre Isus din evangheliile sinoptice, Isus nu ar fi spus asta niciodată. Conform cu P.M. Casey, teolog creștin, afirmația ar fi fost respinsă de ‘majoritatea scriitorilor NT’. 3 Acea credință era posibilă când marea majoritate a urmașilor lui Isus erau neamuri, nu între cei cu identitate evreiască. Pavel însușii avea o identitate evreiască prea mare pentru a crede ce declara Ioan în evanghelia sa. Ioan vorbea din unghiul și percepția identității neamurilor (chiar dacă el era evreu). Isus din Nazaret nu era interesat de neamuri. ‘Nu urmați calea neamurilor, nu intrați în cetățile samaritenilor’ (Mat. 10:5). Am discutat aceasta în capitolul ‘Dumnezeul întrupat și antisemitismul creștin pentru Ioan’.
B. SURSE EVREIEȘTI
Mishna (textul ebraic de bază pe care se elaborează Talmudul) afirmă că ‘cei ce urmează sunt cei ce nu au parte în lumea ce va veni – cel care zice că nu este învierea morților, cei care spun că Tora nu este din cer și Apikoros [din filozoful grec Epicures]’. (M. San 10:1) Baraita (un comentariu vechi) afirmă că cine nu crede în învierea morților nu va fi înviat și nu intră în lumea ce va veni. 4 Cei ce neagă Tora ca fiind din cer, neagă originea divină a Torei. Termenul ‘Apikoros’ însemna în iudaismul vechi, unul care nu credea în implicarea lui Dumnezeu în lume. Al doilea și al treilea erau credințe le saducheilor, grupul ce includea preoți, chiar Marele Preot.
Nimeni nu susținea că saducheii nu erau evrei, nimeni nu spunea că cei ce au pierdut partea lor din lumea viitoare nu erau evrei; nu erau excluși din sinagogă. Nimeni nu susținea că ateul Elisha ben Abuya, numit ‘Akhor’ în Talmud – adică ‘altul’ – nici excomunicatul Eliezer ben Hyranus nu mai erau evrei. Interzicerea lui Eliezer ben Hyracus îl exclude din comunitate, dar când a murit, Rabbi Akiva, fostul lui coleg, l-a vizitat. Rabbi Meir, primul discipol al lui Rabbi Akiva, numele cel mai menționat în Talmud, nu doar că a studiat Tora cu prietenul lui ateu, Elisha, dar l-a adus la studenții lui ca ei să învețe de la el.
Talmudul afirmă specific că neamurile neprihănite au parte în lumea viitoare. Dar nu devin evrei. Nu se cerea să fii evreu pentru a obține salvarea. Cine este evreu este o situație curentă în statul Israel; unele detalii pot fi comparate cu problema antică. 5
Talmudul ne spune că ‘ereticii (minim) apostați (meshummadim) și apikorsim merg în gehennim‘ (iad – PT San. 12:5). Dar în iadul evreiesc se stă 11 luni, apoi sunt iertați. Minim erau aceia menționați anterior ca cei ce spun că Tora nu este din cer. Apostații erau cei ce respingeau iudaismul, probabil nu credeau în învierea morților, așa ca Elisha și preoții saduchei.
Care este situația cu credința în ‘Tora nu este din cer? Cer înseamnă că Dumnezeu a scris Tora – cele cinci cărți ale lui Moise. Ștefan, evreu elenist – credincios în Isus – susține că un înger a dat Tora, nu Dumnezeu (Fapte, cap. 6&7). Autorul epistolei către evrei afirmă că deoarece Isus este mai mare decât îngerii, învățătura Lui întrece legea evreiască (Evrei 2:1-2). Aceștia erau cu siguranță creștini greci, așa cum a observat Geza Vermes.
Am văzut varietatea credințelor evreilor creștini. Când evangheliile au fost scrise, vedem diferite teologii venind din aceste credințe – teologia lui Pavel, teologia bisericii din Ierusalim, teologia lui Matei și teologia lui Ioan, toate diferite.
Apostații care încălcau Halakha și Apikorsim erau clar evrei, este deci rezonabil ca ‘minim’ să fie considerați evrei. Se pare deci că un evreu este evreu, indiferent de acțiuni și credințe. Un evreu care crede că Isus este Mesia nu va fi exclus din iudaism. Am văzut erezii mai mari (ateismul) care nu exclud evreul dintre evrei.
Cu distrugerea Templului, toate sectele au fost distruse. Majoritatea creștinilor din Palestina erau evrei, și în alte părți erau neamuri, cărora nu li se cerea circumcizia sau supunerea față de Halakha, specifică evreilor. Rabinii aveau pu8țin contact cu creștinii neamuri care deveneau majoritatea creștinilor.
Textul evangheliei lui Ioan declară interdicția:
‘nici un om nu vorbea deschis de el, de teama evreilor’ (7:13).
‘evreii . . . aerau de acord să elimine din sinagogă pe oricine recunoaște pe Isus ca fiind Hristosul’ (Ioan 9:22).
‘Erau mulți care credeau în El, chiar între lideri, dar nu admiteau, deoarece le era teamă de farisei și de eliminarea din sinagogă’ (Ioan 12:42).
‘te elimină din sinaogă’ (Ioan 16:2).
C. BIRKAT HA’MINIM
Rugăciunea numită ‘birkat ha’minim’ a fost scrisă sub auspiciile lui Gamaliel II care prezida sinedriul între 85-115, de Samuel Ha’katan (cel mic). Nu știm de ce a fost scrisă sau ce zicea. A fost scrisă pentru că conducerea iudaismului rabinic credea că unii credincioși în Isus spuneau evreilor că nu trebuie să observe legile lui Moise? Poate asta credea Iacov că făcea Pavel. Cât știau evreii rabinici noi fondați despre grupările diverse de oameni ce se numeau credincioși în mesianitatea lui Isus; unii din ei urmau teologia lui Pavel, unii teologia lui Matei și unii teologia cristologică lui Ioan?
Talmud ne spune că după un an, Samuel conducea rugăciunile și a uitat rugăciunea și încerca să și-o amintească. Nu se spune de ce a uitat-o. Rugăciunile nu erau scrise, totul era verbal. Întrebarea rămâne de ce a uitat sau de ce Talmudul ne spune că a uitat. Credea că rugăciune nu era importantă? Era și el credincios în Isus? Samuel era unul din cei doi oameni numiți de ‘bat kol’ – voce cerească – ca meritând să fie profet (celălalt era bătrânul Hillel). 6
Era bătrân și senil? De ce nu i-a amintit cineva ce a compus cu un an înainte? Nu ni se spune
‘birkat ha’minim’ a fost scrisă la începutul iudaismului rabinic. Iudaismul rabinic a avut nevoie de câteva secole pentru a intra în lumea evreiască. Cât timp a luat până interdicția s-a aplicat în Antioh sau Roma sau Alexandria sau Babilon? Au scris rabinii din Roma o interdicție a lor?
Să arăt versiunea curentă a textului care se citește de evrei în rugăciunile zilnice.
‘Fie ca defăimătorii și cei răi să nu aibă speranță si să piară imediat; și fie ca toți dușmanii noștri să cadă repede. Fie ca voi să zdrobiți repede și să umiliți păcătoșii aroganți – în timpul zilelor noastre. Fii binecuvântat Doamne, care frângi dușmanii și smerești păcătoșii mândri.’
Termenul ‘defăimători’ – ‘mamshalim’ în ebraică nu este menționat în textele vechi.
Versiunea cea mai veche a rugăciunii găsite în Cairo Geniza spune ‘cât despre ‘noz’rim’ și ‘minim’ fie ca ei să fie dărâmați rapid’. Textul vine din sec. 10. Știm ce înseamnă ‘noz’rim’ în sec. 10; da, creștinii din Nazaret. (este termenul ebraic pentru creștini) Mai spunea rugăciunea același lucru în sec. 2? Nu avem textul original al ‘Birkhat Ha’minim’. Putem presupune ce însemna în textul original? Nu are rost să presupunem. Mulți învățați evrei cred că nu era inclus ‘noz’rim, doar ‘minim’ – evrei care se convertesc deplin la creștinism – orice ar însemna aceasta. 7
‘Birkat ha’mimin’, prevenea ca cineva care a aparținut grupului de ‘minim’ să nu aibă rol public pentru citirea rugăciunilor. Rămășița evreilor spunea rugăciunea în tăcere. Dar nu erau excluși din sinagogă ca non-evrei. Chiar non-evreii, atunci, ca și acum, au voie să stea în sinagogă. Deoarece nimeni nu se roagă pentru distrugerea proprie însemna excluderea de la citirea publică a rugăciunilor. Aceștia erau cei mai importanți, sfinți oameni din congregație. Nu erau iudeo-creștini. Ideea promulgată uneori că liderii evrei vor încerca să aibă public iudeo-creștin ca cititori publici, pentru a-i expune ca iudeo-creștini 9mai ales despre Samuel) este prea ingenioasă pentru a fi crezută. Publicul putea să nu citească rugăciunea dacă nu vroia.
Dacă zona geografică unde era promulgată sau folosită avea biserici și sinagogi, de ce ar merge iudeo-creștinii la sinagogă și nu la biserică? Dacă în zona geografică nu erau biserici și nici comunități care să creadă în Isus, ar promova o persoană ce crede în Isus dar merge la sinagogă o astfel de poziție minoritară?
Nu putem fi siguri dacă interdicția din evanghelia lui Ioan se referă la Birkat Ha’minin.
Dacă comunitatea lui Ioan era în Efes, Antioh sau Alexandria așa cum sugerează Culpepper, nu sunt relaționate. Distanța din nordul Israelului, unde sinedriul se întâlnea, era prea mare. 8 Dacă așa cum a Klaus Wengst, comunitatea era așezată în ceea ce este azi muntele Golan, ar fi posibil. Vederea lui nu este acceptată în general.
Într-un articol important scris de Reuven Kimelman susține împotriva relației dintre Birkat Ha’Minim și interdicție în evanghelia lui Ioan. 9 Aceasta a fost acceptată de mulți învățați. El observă că termenul evreiesc poate însemna ‘eretici’ 10 (un eretic este unul ale cărui credințe diferă de religie), ‘apostat’ 11 (un apostat este unul ale cărui acțiuni diferă de acțiunile acceptate), ‘sectar’ 12, chiar ‘separatist’13. El concluzionează că termenul din ‘Genizah’ ‘nosrim’ era folosit din sec. 4 și însemna ‘evrei creștini’ 14 și era înțeles de părinții bisericii creștine și de Talmud, cu acest sens. În acest articol, Kimelman conclude că ‘Birkat ha’minim nu era împotriva creștinilor neamuri, ci a sectarilor evrei’. 15 Dar nu erau membrii comunității lui Ioan mergeau la sinagogă ‘evrei sectari’? Cine altcineva decât evrei care îl urmau pe Isus ar merge la sinagogă? Erau și iudaizatori creștini neamuri, dar puteau ei fi excluși ca cititori publici? Ei nu ar fi cititori publici, căci le era interzis să conducă liturghia. Larry Schiffman a observat că înțelepciunea Talmudului după distrugerea Templului a avut puțin contact cu creștinii neamuri. El a sugerat că în Palestina a predominat creștinismul evreiesc până la finalul revoltei Bar Kokhba (135 CE). 16 Ca rezultat în ochii talmudici, creștinismul s-a schimbat de la mișcare eretică evreiască, la religie separată. Deoarece Bar Kokhba a ucis mulți evrei creștini care nu luptau pentru mesianismul lui, majoritatea fiind creștini neamuri care nu erau născuți evrei și care nu urmau legea evreiască, mai ales circumcizia bărbaților. Urmașii acelei religii nu erau născuți evrei și nici nu se convertiseră acceptând Tora și circumcizia.
D. CONCLUZIE
În timpul războiului Bar Kokhba majoritatea evreilor creștini rămași în Palestina (care au refuzat să lupte pentru un Mesia numit Bar Kokhba) au fost uciși. După al doilea război roman, evreilor li s-a interzis să intre în Ierusalim și evreii rabinici trăiau în Galileea. Majoritatea creștinilor iudei care au rămas, au plecat probabil și s-au alăturat bisericilor creștine ale neamurilor din Siria și din alte părți. Neamurile creștine care nu credeau în circumcizie și nu erau evrei Halakhici și-au proclamat religia separată. 17 Conform cu Geza Vermes Pavel a fost un organizator talentat și strălucit, fără a cărui contribuție, creștinismul nu ar exista sau art fi ceva total diferit. 18
Dacă despărțirea Drumului nu avea loc atunci în iudaism, ar fi dispărut sub majoritatea membrilor creștini dintre neamuri. Sau creștinismul ar fi devenit o altă sectă evreiască. Și atunci binecuvântarea lui Avraam nu ar fi fost transmisă lumii. Cei un bilon și jumătate de creștini din lume nu ar exista. Un divorț religios era necesar. 19 Divorțurile sunt urâte.
Despărțirea Drumului nu a avut loc deodată. Distrugerea celui de al doilea Templu a fost un eveniment major pentru evrei și credincioșii în mesianismul lui Isus. Formele sectare numeroase ale iudaismului au pierit (deși unii indivizi au rămas) doar fariseii hileliți și credincioșii evrei în Isus au rămas moștenitori. Evreii conduși de Yohanan ben Zakai și Gamaliel II accentuau Tora, concluzionând cu Mishna (200 CE) și Talmud. Dar chiar și Mishna nu a pus capăt relației dintre evrei și creștini. Iudaizarea a continuat în multe locuri. Iudaizarea implică că separarea nu era completă. Daniel Boyarin documentează surse vechi cu privire la practica religioasă a evreilor și a creștinilor care în multe locuri s-au suprapus: posibilitatea ca creștinii de la finalul sec. 2 să mănânce carne kosher; practica sec. 2 a multor comunități creștine din Asia Mică de a celebra moartea lui Isus în ziua fixă de Paște și nu în vinerea cea mai apropiată; observarea sabatului și a duminicii ca zile de odihnă și rugăciune, de către călugării din sec. 4 din Egipt; cântarea psalmilor de către comunitățile sec. 5 de evrei și creștini din Majorca. 20
Birkhat Ha’minim nu era începutul Separării Drumului, ci începutul finalului unui proces. A început cu 50 de ani mai repede între Pavel și biserica di Ierusalim – între credincioșii evrei și cei din neamuri care credeau toți în Isus și nu s-a sfârșit până în sec. 4 sau 5.
Biserica din Ierusalim a fost ”DRUMUL PE CARE NU S-A MERS NICIODATĂ” de către creștini, parțial pentru că Biserica din Ierusalim a fost distrusă în cenușa Templului. Dar și definiția lui Pavel despre misiunea lui de a fi Apostolul neamurilor. Aceasta a fost confirmată de scriitorii Evangheliilor care nu se referă niciodată la Iacov, la biserica din Ierusalim sau la evreii creștini. Dar evitând și respingând DRUMUL ALES de biserica din Ierusalim, biserica creștină și anumite texte ale scriitorilor celor patru evanghelii au permis anti iudaismului să fie DRUMUL ALES pentru un mileniu și jumătate de către creștini.
Cineva poate conclude ca Richard Rubenstein, că Auschwitz a început cu înfrângerea politică a evreilor după distrugerea Templului în anul 70, pierderea războiului lui Bar Kokhba, prin convertirea lui Constantin din 332 CE 21 și Conciliul de la Chalcedon din 451 care declara că Isus era Fiu și Domn, născut din fecioară și că ‘Isus Hristos ne-a învățat să credem astfel’. J.M. Casey ne spune că Isus nu a spus nimic de acest gen și nu putea spune aceasta. 22
1 Wilson, Gaston pg. 166.
2 Casey, P.M., De la profet evreu la Domn al neamurilor, (Westminster press, Louisville, 1991)pg. 23.
3 Casey, De la profet evreu , pg. 166.
4 Lawrence Schffman, La răscruce: perspective Tannaitice asupra schismei evreo-creștine, in Sanders, E.P., eds. Auto definirea evreilor și a creștinilor, Vol. 2, (SCM, London, 1981) pg. 140.
5 Fratele Daniel, călugăr carmelit născut evreu în Polonia. În WWII a ajutat mulți evrei riscându-și viața, chiar el fiind salvat de călugării convertiți la creștinism. S-a mutat în Israel, la mănăstirea carmelită din Haifa. A vrut să fie oleh, cetățean evreu, în virtutea faptului că era evreu, prin legea întoarcerii. Guvernul l-a refuzat, bazat pe faptul că un evreu nu poate avea o altă religie. A făcut apel la Curtea izraeliană, spunând că aparține poporului evreu. Poziția rabinică a fost că el nu este evreu, chiar dacă era născut din mamă evreică. Nu toți rabinii au fost de acord; Elisha ben Abuya, Acher, faimosul apostat în Talmud care proclama ateismul, a spus că nu este nici judecător, nici judecată, l-a considerat evreu, un evreu se poate pocăi oricând. Daniel a adus chestiunea înaintea Curții Supreme din 1963. Opinia majorității a câștigat, (4-1) că nu e evreu. Dar judecătorul Silberg în opinia sa a spus din pct. de vedere Halakhical, era evreu. Legea întoarcerii este una seculară, nu bazată pe Halakha, și așa cum s-a convertit în mod comun, nu poate fi considerat evreu. Evreul menționat în Legea întoarcerii nu este ca evreul menționat în legea jurisdicției din curțile rabinice. 5 Spunea că Israelul nu este teocrat și legea este deasupra Halakha. Dacă ar fi decis pe baza Halakha ar fi trebuit să îl definească pe fratele Daniel ca evreu. A decis că Daniel nu are naționalitate, respingând cetățenia poloneză când s-a îmbarcat pentru Israel. Singurul motiv pentru care polonezii l-au lăsat să emigreze a fost pentru că era evreu. Judecătorul Landau a spus că pentru evrei, naționalismul și religia sunt țesute inseparabil. Judecătorul Berenson care s-a alăturat majorității a spus că dragostea lui Daniel pentru Israel nu este pusă la îndoială. Dar a fi creștin înseamnă că el s-a alăturat voluntar unui grup religios care i-a oprimat pe evrei de secole, așa că nu pateu fi considerat evreu dacă este creștin. Ambii judecători au permis o definiție, nu era evreu pentru că s-a convertit. Un ateu născut din mamă evreică era acceptabil. Opinia minoritară a judecătorului Cohn a spus că deoarece Knessetul nu a definit legea (și a continuat să evite chestiunea), Daniel avea dreptul să se considere evreu, pentru că avea mamă evreică. În ciuda faptului că decizia a fost favorabilă poziției rabinice, Curtea Supremă izraeliană a respins Halakha.
6 Cartea legendelor, eds. Bialik, H.N., and Ravnitsky, Y.,H., (Schocken. N.Y., 19992) pg. 210.
7 Falk, Harvey, Isus fariseul, (Paulist Press, N.Y., 1985) pg. 48.
8 Culpepper, L., Școala lui Ioan, (Missoula Press, 1975) pg. 258; citat în Ashton, Ioan, Înțelegând cele patru evanghelii, (Clarendon Press, Oxford, 1991) pg. 196.
9 Sanders, E.P., ed. Auto-definirea evreilor și a creștinilor; Vol. 2 aspecte ale iudaismului în per.greco-romană, (SCM Pres, London, 1981) articol de Reuven Kimelman, pgs. 226-244.
10 Kimelman, pg. 228.
11 Kimelman, pg. 227.
12 Kimelman, pg. 228
13 Kimelman, pg. 227.
14 Kimelman, pg. 238.
15 Kimelman, pg. 244.
16 Schiffman, Tannaitic, pg. 149 și 155.
17 Altă dovadă pentru aceasta poate fi problema din scrierile vechi bisericești cu privire la creștinii iudei. Nu este clar dacă erau creștini evrei sau creștini neamuri. Dacă este ultimul caz, atunci avem creștini care vroiau să fie evrei, după definiția bisericii Ierusalimului, adică să urmeze legea Noachide. Nu mi se pare astfel deoarece când această dezbatere avea loc, biserica din Ierusalim fusese distrusă deja. Dacă erau creștini iudei, atunci biserica se auto declară împotriva Halakha, chiar a legii Noachide, care are sens. Până atunci religiile erau despărțite. Despărțirea Drumului avusese loc.
18 Vermes, Geza, Schimbarea feței lui Isus, (Penguin, London, 2000) pg. 71.
19 Townsend, John, T., Midrash Tahuma, Ktav, Hoboken, N.J., 1989
20 Boyarin, Daniel , Murind pentru Hristos: Martiriul și Crearea creștinismului și a iudaismului, (Stanford University Press, Stanford, 2002).
21 Rubenstein, R.L., Imaginația religioasă, (Beacon Press, Boston, 1968) pg. xiii-xiv.
22 Casey, De la profet la Dumnezeu al neamurilor, pg. 163, 166.
INTRODUCERE
A. TRECUTUL EVRIESC-CREȘTIN
30 CE – Isus a fost crucificat (acestea i alte date sunt aproximative în anumiți ani).
33 CE – credinciosul în Isus evreu elenist, Ștefan are un conflict cu Marele Preot și asociații lui (Fapte, cap. 6-7) . Saul era prezent și a aprobat uciderea lui Ștefan (Fapte. 8:1) Marele Preot a fost asociat cu șamaiții. Gamaliel (nepotul lui Hillel) nu ar fi aprobat niciodată un astfel de act. (Fapte 5:34-41). Am observat mai înainte că cred că Luca se afla în eroare când a declarat că mentorul lui Pavel era Gamaliel; acesta trebuia să fie șamait (cap. 3 – Hillel și Isus și cap. 5 Pavel). Șamaiții aprobau uciderea ereticilor și ulterior au sprijinit războiul cu romanii, hileliții se opuneau unor astfel de practici. Dacă Pavel era autorizat să persecute credincioșii în Isus, nu a învățat acest lucru de la Gamaliel, ci de la un șamait.
34 CE – Aproximativ după un an, Pavel a avut vedenia și chemarea lui de a fi apostol al neamurilor. Pavel a petrecut timp în Damasc, în Arabia și apoi s-a întors la Damasc, apoi la Antiohia. Ni se mai spune că Ștefan, evreul elenist, a fondat biserici în Fenicia, Cipru, Cirene și Antiohia. El avea pe unii din asociații lui care predicau evreilor și grecilor (Fapte 11:19-21). Când Pavel a mers în Antiohia, biserica fusese fondată, iar Barnaba era lider (Fapte 11:22-24). Pavel a rămas în Antiohia până în anul 49 când împreună cu Barnaba au călătorit la Ierusalim pentru ceea ce se va numi Conciliul de la Ierusalim. Acest eveniment și Incidentul din Antiohia care a urmat au fost discutate în cap.5.
În timpul cât Pavel se afla în Antiohia, el a predicat pe Isus, bazat pe o formă de iudaism. În această zonă geografică domina încă iudaismul palestinian și un mare număr de oameni erau născuți evrei. Când Pavel a plecat în pământurile străine, situația s-a schimbat radical. În lumea cea nouă a lui Pavel, evreii erau o minoritate; 10-15% din populația Imperiului Roman. Dat fiind procentajul, în Israel, Siria și Alexandria, cel din Corint, Efes și Roma trebuie să fi fost foarte mic într-adevăr. Pavel avea puțini evrei și câțiva temători de Dumnezeu în lumea nouă.
50 CE – Când Pavel a început lucrarea cu neamurile, existau deja cei care predicau un Isus orientat spre iudaism (oamenii lui Iacov, Petru, Barnaba, ceilalți trei frați ai lui Isus Iosif, Iuda și Simeon – vezi cap.5 – o evanghelie diferită de a lui Pavel. Unii erau creștini evrei care predicau evreilor despre legea evreiască ce includea circumcizia, unii predicau neamurilor ce se temeau de Dumnezeu, care vroiau să se asocieze cu Sinagoga și să urmeze obiceiurile evreiești și ritualurile; iar Pavel, după ce a plecat din Antiohia – predica un creștinism al neamurilor, nelegat de obiceiurile evreiești sau de legea evreiască.
Emisarii non-paulieni nu predicau păgânilor? Probabil, predicau legile lui Noahide. Așa cum am văzut, Pavel a scris împotriva legii evreiești și predica o evanghelie fără Legea evreiască. Predicarea lui Pavel despre o evanghelie fără lege a fost respinsă de evrei și de emisarii non-paulieni. Apoi Pavel a respins predicarea evreilor despre Hristosul înviat. „Cuvântul lui Dumnezeu trebuia vestit mai întâi vouă; dar fiindcă voi nu-l primiți, și singuri vă judecați nevrednici de viața veșnică, iată că ne întoarcem spre Neamuri.” (Fapte 13:46). Evreii simțeau că nu au nevoie de Isus cel înviat pentru salvare; a lor venea din legământul legii. Tensiunea dintre legea evreiască a rămas în forță timp de secole.
50 CE – Galatia
52 CE – Tesalonic
54-57 CE – Corint și Efes – Pavel s-a întors apoi la Ierusalim și a fost arestat și trimis la Roma.
63 CE – Roma – Epistola către Romani era probabil compusă cât timp Pavel a fost în Corint. Pavel a fost cu siguranță martirizat în Roma.
Când evangheliile au fost scrise, discipolii direcți erau morți și scriitorii erau succesorii lor.
B. TRECUTUL IUDAISMULUI RABINIC
Johanan ben Zakai a reinstituit un iudaism ulterior, numit iudaismul rabinic din Yavne, dar nu a fost stabilit ferm ca lider. În ultimii ani ai primului secol, Rabbi Gamaliel II, descendent al lui Hillel, a devenit liderul evreu și a fost recunoscut și de evrei și de romani. Din 100 – 135 CE conflictele dintre evrei în Palestina și Diaspora împotriva romanilor au continuat neoprite. Evreii romani din războiul din diaspora, cunoscut în istoria evreiască drept ‘Războiul Kitos’ (115-117) a rezultat în moartea a zeci de mii de evrei. Războiul Bar Kokhba (132-135) a rezultat în moartea a sute de mii de evrei din Palestina. Ultimul război sprijinit de Rabbi Akiva, cel mai proeminent în perioada sa; care a declarat pe Bar Kokhba, Mesia. Rabbi Akiva și Bar Kokhba au fost uciși în război. Credincioșii evrei în Isus ca Mesia nu au luptat pentru Bar Kokhba și dacă trăiau în Palestina ar fi fost uciși, dacă nu de evrei, ca neloiali, atunci de romani, în război. Din perspectivă evreiască, acesta era sfârșitul sectei credincioșilor evrei în Isus.
Dar nu acesta era sfârșitul din perspectiva creștină.
C. PĂRINȚII BISERICII ȘI ÎNCEPUTUL ANTI-IUDAISMULUI (ADVEROS JUDAEOS)
Rosemary Ruether a scris ‘trebuie să recunoaștem anti semitismul creștin ca pe un factor nou, unic, în imaginea anti semitismului antic. Sursa sa se găsește în disputa teologică dintre creștinism și iudaism cu privire la mesianismul lui Isus și așa lovește în inima evangheliei creștine.” 1
Sistemul ‘adveros Judaeos’ are trei componente teologice majore:
1. Evanghelia fără Lege a lui Pavel a creat o antiteză a Torei contra Isus. Lloyd Gaston a scris ‘rădăcina fundamentală a anti iudaismului teologic’. 2
2. Teoria super secesionistă ce începe cu evanghelia lui Ioan alienează evreii.
3. Blestemul lui Matei (Mat. 27:25) folosit de laici adesea incită la pasiuni și pogromuri împotriva evreilor.
‘Învățătura scripturală creștină și predicarea per se bazează pe o metodă în care polemica anti iudaică există ca latura stângă a hermeneuticii cristologice’. 3 Ruether întreabă ‘este posibil să se elimine anti iudaismul din creștinism și să se afirme totuși că Isus este Hristosul?’ 4 ‘Posibil că anti iudaismul este prea încrustat în formulările creștine pentru a fi dezrădăcinat fără a se distruge întreaga structură’. 5 Gaston a spus poate ‘cea mai serioasă…întrebare este dacă biserica trebuie să supraviețuiască. O biserică cu un NT anti semit este abominabilă, dar o biserică creștină fără NT este de neconceput’. 6
Iustin Martirul (100-165) a scris în perioada dinaintea separării creștinismului evreiesc, ca sectă, de Biserică. Iustin Martirul a scris un “Dialog cu Trifon” fictiv (probabil Rabbi Tarfon – un important basm Talmudic).
Această discuție a avut loc după ce războiul Bar Kokhba a fost scris ca o discuție cordială; ambii regretă că datorită plecării iminente a lui Iustin, nu vor mai putea discuta despre Scripturi. Ei discută despre Platon și legea evreiască și obiceiurile și scripturile pe larg. Sensul termenului ‘virgin’ în greacă este discutat cu Trifon declarând sensul ebraic – ‘femei tinere’ (cap. 66-68). Trifon îl întreabă pe Iustin dacă ‘Înțeleg că ai spus că niciunul din noi evreii nu va moșteni nimic din muntele sfânt al lui Dumnezeu? (25:6) Iustin răspunde ‘Nu am spus asta, dar spun că cei ce L-au persecutat pe Hristos în trecut și încă o mai fac și nu se pocăiesc, nu pot moșteni muntele sfânt, decât dacă se pocăiesc.’ (26:1)
Adresându-se lui Trifon, el acuză evreii de “blestemare în sinagogă a celor care cred în Hristos” referindu-se la a 12-a binecuvântare a Amidah. Trifon spune și el despre una din cauzele de bază ale respingerii creștinismului de către evrei. “Îți pui speranțele într-un om care a fost crucificat,” spune Trifon cu uimire.
Contextul era restabilirea credințelor gemene: iudaismul și creștinismul, după distrugerea Templului. Chestiunile legate de practica cultului, locul Favorurilor Divine, și identitatea adevăratului Israel erau subiectul dezbaterilor vii dar pline de respect, într-o vreme în care evreii și creștinii aveau încă o mulțime plină de sens. Iustin Martirul a învățat ebraică de la un Rabbi pentru a interpreta mai bine Scripturile. Recursul la Scriptură era baza argumentelor anti evreiești. Pentru a avea vreun efect asupra evreilor, dovada trebuia bazată pe texte scripturale.
Origen (185-254 CE) s-a născut în Alexandria, un oraș cu un număr semnificativ de evrei. El a trăit o parte din viață la Cezareea. În ambele orașe a întâlnit mulți evrei. A scris mult despre VT și NT. G. Baudy, un învățat creștin despre Origen estimează că Origen a împrumutat 70 de gânduri din tradiția evreiască. 7 Origen i-a numit pe evrei ucigașii Domnului Isus și i-a acuzat că sunt responsabili pentru acea crimă. 8 El a observat că evreii nu îi urăsc pe păgâni, ci pe cei care cred în Isus ca Domn. Enciclopedia evreiască sugerează că Origen cunoștea și se relaționa la Iuda, Prințul, (numit greșit Ionatan într-un text antic) scriitorul Mișnei.
St. Jerome (347-420) a studiat ebraica și aramaica și a tradus ebraica originală în ‘latina Vulgata’. El mai citează și Midrashimul evreiesc. Nu este prieten al evreilor, dar crede că scripturile sfinte au fost inițial scrise în ebraică.
Cel mai anti-semit din părinții bisericii era Ioan Crisostomul (350-407 CE) după convertirea imperiului roman la creștinism. El a predicat în Antioh și împotriva creștinilor iudaici. Acești creștini iudaici practicau circumcizia, legile dietei, sabatul evreiesc, zilele de post și sărbătorile creștine, botezul și mergeau la sinagogă și la biserici. (ar fi dificil de celebrat Paștele evreiesc și cel creștin simultan, dar unii au încercat). Jerome și Augustine discută problema; Augustine susține că era acceptabil pentru Pavel, în timp ce Jerome susținea că Pavel nu era de acord. 9 Este tragic că discuția lui Pavel despre ‘stiluri în creștinism’ a devenit o armă împotriva evreilor. 10 Această problemă a continuat sute de ani, până când neamurile creștine au vizitat sinagogile evreiești și au fost atrași de ritualurile evreiești și de citirea scripturilor. 11
Crisostomul credea că iudaismul care l-a respins pe Isus a devenit o religie nelegitimă, neconectată cu Dumnezeu. ‘Paștele s-a sfârșit și a fost înlocuit cu Paștele creștin…’. . . Preoția evreiască a luat sfârșit odată cu templul. Evreii nu au acum o slujbă în lege. Să meargă la templu, să celebreze sărbătorile antice…Hristos însuși va judeca pe cei ce fraternizează cu ucigașii Lui”…Plecați, nu vă știu. Ați fost tovarăși cu cei ce m-au răstignit.” 12.
Crisostomul a scris opt predici intitulate ”Împotriva evreilor”. S-a susținut că ar trebui intitulate ”Împotriva iudaizatorilor”. 13 În timp ce Sf. Ioan Gură de Aur a fost doar mânios pe creștinii iudaici, limbajul lui este anti iudaic. Îi numește pe evrei ”mizerabili, perfizi, jalnici, curve” iar sinagoga o numește o abominare, locuită de demoni; aceasta în predica unu din cele opt. Predica doi se numește ”Împotriva celor care postesc postul evreiesc și împotriva evreilor ” (Didache – o lucrare cunoscută, non-canonică, scrisă în sec. 2 înainte ca Sf. Ioan să declare ”Postul vostru să nu fie cu ipocriții care postesc în ziua a doua și a cincea (marți și joi); ci să postiți în ziua a patra și a șasea (miercurea și vinerea)” (8:1) 14)
Conform cu Ruether ‘evreii în predicile lui Crisostomul au trecut dincolo de umanitate, în zona demonicului’. 15
Secolul patru a fost frângerea finală. Conciliul de la Niceea și Constantinopol și stabilirea în Babilon (în afara regulilor romane), a academiilor talmudice în Pumbeditah și Sura. În Babilon era un schimb între evrei și creștini; ambele religii au crescut, au devenit independente una de alta. Talmudul babilonia a devenit talmudul principal.
“Creștinismul își poate pierde poziția anti iudaică numai când poate auzi și internaliza mesajul din iudaism, care până acum a arătat păcatul iudaismului de a-L respinge pe Hristos. 16 Pentru evrei, Împărăția lui Dumnezeu nu a fost adusă de Hristos, iar epoca mesianică încă nu a venit. Venirea lui Mesia este este inseparabilă cu epoca mesianică. Isus istoric nu a adus Împărăția lui Dumnezeu. Creștinismul primar crdea că Hristos se va întoarce curând – nu a făcut-o – și deci, creștinismul trebuie să își reînvie teologia originală. Nu este de neconceput pentru el să se întoarcă ca Mesia, dar credința creștină primară a fost dovedită greșită.
Unele lucruri s-au schimbat; Vatican II a adus acuzația de deicid. Papa Ioan Paul II a declarat că legământul evreiesc este continuu și valid și evreii sunt fratele mai mare al creștinilor. Dar în Europa continentală (Germania, Franța) povestea continuă. Charlotte Klein, convertită creștină la catolicism roman și membru al Ordinului Doamnei din Sion a dedicat îmbunătățirii relațiilor evreo-creștine, scrierea din a 1978, după ce a revăzut mulți autori creștini ‘dacă autorii menționați aici nu sunt învățați mari, fiecare aducându-și contribuția diferitelor ramuri ale studiului biblic, am fi tentați să îi acuzăm de plagiat, atât de mult seamănă opiniile și formele lor de exprimare, când vorbesc despre iudaism’. 17 Similitudinile la care se referă sunt versiunile moderne, post-Shoah, post Vatican II ale adversos Judaeos. Acești scriitori continuă să pretindă că iudaismul este legalist, evreii l-au respins pe Mesia, responsabilitatea evreiască pentru moartea lui Isus și auto blestemul evreiesc (Mat. 27:25). Ea este preocupată de predicatorii tineri, studenții ei, care merg la amvoane cu aceste idei.
Gunter Wasserberg, un luteran german încearcă să salveze creștinismul de stânga anti iudaică 18 prin Pavel, mai ales în Romani 9-11, simte că eșuează. ‘Mi-e teamă că mulți creștini nu vor lăsa evreii în pace, deoarece ideea creștinului că Hristos este salvatorul universal este direcționată și spre evrei. NU-ul evreiesc este o rană adâncă în sufletul creștin’. Atât timp cât nu percepem dinamica problematică și potențial explozivă din textele creștine și din discursurile despre iudaism, pot rezulta Shoah similare’. 19
CONCLUZIE
Așa cum au spus mulți învățați creștini DA lui Isus și evreii au spus NU. Vehemența lui Ioan Crisostomul și a lui Martin Luther se bazează pe NU-ul evreiesc. Pentru ei era un semn al împietririi inimii evreiești, respingerea divină și meritarea pedepsei. DA-ul evreiesc era mai mult un DA pentru iudaism decât un NU pentru creștinism. Situația creștinismului la sfârșitul primului secol nu era așa de importantă pentru evrei; romanii erau dușmanii lor ucigași.
Centrul creștinismului este Dumnezeu Tatăl, Isus, Fiul și Duhul Sfânt. Această trinitatea cu Isus în centru este diferența teologică cheie dintre iudaism și creștinism. Isus ca intermediar nu este diferit H’Ari sau Baal Shem Tov ca intermediar. Ca unul născut în mod diferit, Isus nu este diferit de H’Ari și Baal Shem Tov. Ca metaforă pentru Fiul lui Dumnezeu, Isus nu este diferit de H’Ari și Baal Shem Tov sau alți ”sfinți” evreiești sau ‘Tzaddikim’.
Isus s-a născut evreu, a trăit o viață evreiască și a murit ca martir evreu; a fost crucificat de romani deoarece era o amenințare pentru regimul lor opresiv. Creștinul Anthony Saldarini a refăcut întrebarea; situația ar fi diferită dacă Isus era născut incas, etiopian sau mongol? 20 Desigur că ar conta. VT nu ar fi parte inerentă a Bibliei creștine. Isus nu ar fi Mesia sau Fiul lui Dumnezeu, ambele concepte evreiești. Fără Isus evreul, creștinismul nu poate exista. Vechii creștini înțelegeau că Isus și discipolii Lui imediați erau evrei, ei erau preocupați de faptul că El a fost respins de poporul Său – evreii. Multe scrieri ale părinților bisericii în primele secole ale creșterii creștinismului erau preocupate de aceeași situație. Părinții bisericești ca Iustin, Origen, Jerome și Ioan Crisostomul erau familiarizați cu evreii și situațiile evreiești. Era un timp de creștere a creștinismului și de dezvoltare a teologiei creștine. Această teologie încă ne mai urmărește azi. Pentru ca creștinii să înțeleagă propria religie, trebuie să își găsească rădăcinile evreiești.
Credincioșii în Isus ca Mesia evreiesc au început ca o sectă evreiască. În câțiva ani după moartea lui Isus, comunitatea centrată în Ierusalim, condusă de fratele lui Isus, Iacov. Ca sectă evreiască, pot fi comparați cu comunitatea de la Qumran. Aceasta s-a auto izolat de restul evreilor și restul lumii. Comunitatea a fost distrusă în războiul evreilor cu romanii (66-70 CE). Izolarea lor era atât de efectivă încât influența lor era necunoscută până la descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă, la jumătatea sec.20. În timpul războiului cu romanii, credincioșii în Isus trăiau în orașele mari ale imperiului roman de est. Am descris comunitatea evreiască dinainte de război ca fiind foarte striată. Aceasta era adevărat ș cu privire la diferitele comunități creștine. Unii ca Iacov, urmau toate legile evreiești, alții, ca și comunitățile întâlnite de Pavel în Galatia, Roma și în alte părți, urmau unele legi evreiești, alții, ca și comunitatea lui Matei aveau o orientare evreiască și alții ca și comunitatea lui Ioan erau mai mult eleniști. Și comunitățile evreiești și cele creștine ce apăreau urmau o varietate de legi, obiceiuri și teologii din iudaism. (creștinismul nu este și nu poate fi o religie a harului, fără faptele bune, în ciuda lui Pavel). Nici iudaismul rabinic, nici ortodoxia creștină (definite de concilii în 325 la Nicaea sau 451 la Chalcedon) nu s-au dezvoltat brusc; ci au crescut gradat și au interacționat reciproc timp de secole. În timpul dezbaterilor de la Nicaea și Chalcedon Talmudul babilonian și cel de la Ierusalim erau dezbătute pentru definirea iudaismului rabinic.
Unii din discipolii lui Isus au rămas în Ierusalim, după moartea Lui. În una, două decade, credincioșii în mesianismul lui Isus cel răstignit au plecat în siria, estul Mediteranei și până la Rma. Unii, ca Iacov au urmat ortodoxia evreiască (așa striată cum era) și unii non evrei au devenit temători de Dumnezeu.
În a doua treime a primului secol marea majoritate a credincioșilor în Isus erau parte a comunității sinagogii. În ultima treime a acelui secol, după distrugerea Templului și când cele patru evanghelii au fost scrise, Anthony Saldarini a pretins că majoritatea urmașilor lui Isus erau neamuri ce trăiau în estul mediteranean. 21 Cu siguranță că era adevărat după războiul Bar Kokhba. Dar legătura dintre ceea ce va deveni evreimea rabinică și creștinismul a rămas timp de secole Saldarini a scris ‘granițele dintre comunitățile evreiești și grupările creștine au rămas poroase și indistincte mult timp.” 22 ‘Creștinii au trebuit să se relaționeze inevitabil la iudaism pentru că au citit Biblia (VT), practicau multe obiceiuri evreiești modificate, îl iubeau pe Isus care trăise ca evreu în Israel. Făceau aceasta în diferite grade de simpatie, apărare sau ostilitate’. 23
Doar două grupări evreiești au reușit după distrugerea Templului; iudaismul rabinic și creștinismul evreiesc, care eventual a devenit al neamurilor. Schimbarea dintre a doua treime a primului secol când majoritatea credincioșilor în Isus erau evrei cu ultima treime când erau neamuri este una din perioadele critice în dezvoltarea creștinismului evreu. Faptul că această schimbare a avut loc într-o așa de scurtă perioadă este remarcabil (dată fiind declarația lui Maimonides citată anterior, că creștinii nu găsesc în Tora lor (Biblia creștină) nimic conflictual cu Tora noastră.’ 24) chiar miraculos.
Note
1 Ruether, Rosemary, Faith and Fratricide, (Wipf and Stock, Eugene, Oregon, 1995, pg. 28.
2 Wilson, S.G., ed. Anti-Judaism in Early Christianity, (W. Laurier University Press, 1986) L. Gaston, Retrospect, pg. 164.
3 Ruether, pg. 121.
4 Ruether, Pg. 123.
5 Ruether, pg.
6 Gaston, Paul and the Torah, pg. 15.
7 Malaty, Fr. Tadros, Y., The Schools of Alexandria, Book Two, The Deans of the School of Alexandria: Origen, St. Marks Coptic Orthodox Church, Jersey City, New Jersey, 1995) Chapter 17.
8 Quoted in Robert Louis Wilkin, First Things, May 1977, pg. 29.
9 Ruether, pg. 171.
10 Beck, Mature, pg. 53.
11 Segal, Paul, pg. 255.
12 Ruether, pg. 174, 175,176.
13 Wilkin, Robert Louis, John Chrysostom and the Jews: Rhetoric and Reality in the Late Fourth Century, (Berkeley, University of Californian Press, 1983).
14 http://www.ocf.org/OrthodoxPage/reading/St.Pachomius/Liturgical/didache.html, translated by Charles H. Hoole..
15 Ruether, pg. 180.
16 Ruether, pg. 245.
17 Klein, Charlotte, Anti-Judaism in Christian Theology, Trans. Edward Quinn, (Fortress Press, Philadelphia, 1978) pg. 28-29.
18 Ruether’s phrase, pg. 64
19 Wasserberg, pg. 185
20 Anthony Saldarini, Christian Anti-Judaism: The first Century Speaks to the Twenty-First Century, The Joseph Cardinal Bernadin Jerusalem Lecture, April 14, 1999, Chicago, pg. 4
21 Saldarini, Christian Anti-Judaism, pg. 5.
22 Anthony Saldarini, Matthew’s Christian-Jewish Community, (The University of Chicago Press, Chicago, 1994), pg. 11.
23 Saldarini, Matthew’s pg. 195.
24 In the Introduction, Quoted in Harvey Falk, Jesus The Pharisee, (Paulist Press, N.Y., 1985) pg. 4.
BIBLIOGRAFIE
Allison, Dale, Jesus of Nazareth, Millenarian Prophet 1998
Allison, D.C., The New Moses: A Matthean Typology, T7T Clark, Edinburgh, 1993
Ashton, J., Understanding the Fourth Gospel, Clarendon Press, Oxford, 1991
Bialik, H.N. and Ravnitsky, Y.H., Sefer Ha-aggadah, Schocken Books, NY, 1992
Bieringer, R., Pollefeyt, D., Vandecasteel-Vanneuville, F., eds., Anti-Judaism and the Fourth Gospel, Royal Van Gorcum, The Netherlands, 2001
Borg, Marcus, Jesus: A New Vision 1987
Borg, Marcus, Meeting Jesus Again for the First Time 1994
Bornkamm, Gunther, Jesus of Nazareth, Harper and Row, N.Y., 1960
Brandon, SGF, Manchester University Press, Manchester, 1967
Bultmann, R., The Theology of the New Testament, Edinburgh University Press, Edinburgh, 1957
Bultmann, R., Primitive Christianity, World, Cleveland, 1956
Bultmann, Rudolf, The Gospel of John,
Carmichael, J., The Birth Of Christianity, Hippocrene Books, NY, 1989
Casey, P.M., From Jewish Prophet to Gentile God, James Clarke, Cambridge, 1991
Charles, C.H. Apocrypha, Oxford University Press, Oxford, 1913)
Charlesworth, J.H.,ed, Jesus Jewishness, American Interfaith Institute, Phila, PA,1991
Charlesworth, J.H.,ed, Jesus and the Dead Sea Scrolls,Doubleday, NY, 1992
Charlesworth, J.H.,ed., Jews and Christians, Crossroads, NY, 1994
Charlesworth, J.H.,ed., Paul & Dead Sea Scrolls, Crossroads, NY, 1990
Charlesworth, J.H.,ed., ed. and Brown, R. John and Qumran, Chapman, London, 1972
Charlesworth, J.H., ed. The Messiah, Fortress Press, Minneapolis, 1992
Charlesworth, J.H. Editor, The Old Testament Pseudapigrapha, Doubleday & Co., Garden City, NY, 1983.
Charlesworth, J.H., ed., Hillel and Jesus, in Charlesworth, J.H., Johns, L.L., Hillel and Jesus Fortress Press, Minneapolis, 1977
Charlesworth, J.H., Jesus and Dead Sea Scrolls, Doubleday, N.Y., 1992
Chilton, Bruce, A Galilean Rabbi, Jesus and His Bible, SPCK, London, 1984
Chilton, Bruce, Profiles of a Rabbi, Scholars Press, Atlanta, GA, 1989
Cohen, Arthur, A., Tremendum, Crossroads, NY, 1981
Cohen, A.,A., The Myth of Judeo-Christian Tradition
Cohen, Jeremy, Essential Papers on Judaism and Christianity in Conflict, NYU, NY, 1991
Cohen, Mitchel, Zion and State, Blackwell, Oxford, 1987
Cohn, Haim, Justice, The Trial and Death of Jesus
Crossan, J.D., The Historical Jesus; The Life of a Mediterranean Jewish Peasant Edinburgh,1991
Crossan, J.D., Jesus: A Revolutionary Biography (1994)
Crossan, J.D., The birth of Christianity – Prologue
Cullman, Oscar, Peter: Disciple, Apostle, Martyr. (SCM, London, 1962)
Davies, A.A., Christian Origins and Judaism
Driver, G.R. Judean Scrolls, Blackwell, Oxford, 1965
Davies, P.R., White, R.T., eds. A Tribute To Geza Vermes, JSOT, 100, Sheffield, 1990
Davis, W.D., Paul and Rabbinic Judaism
Dunn, J, Unity and Diversity in the New Testament, SCM, London, 1981
Dunn, J.D.G., The Parting of the Ways, SCM Press, London, 1991
Eisler, Robert, The Messiah Jesus, Krappe, London, 1931
Falk, Harvey, Jesus The Pharisee, (Paulist Press, N.Y., 1985) pg. 4.
Flusser, David, The Spiritual History of the Dead Sea Sect, MOD Books, Tel Aviv, 1989
Flusser, David, Jewish Sources in Early Christianity, Mod, Tel Aviv, 1989
Flusser, David, The Spiritual History of the Dead Sea Scrolls, Mod, Tel Aviv, 1989
Flusser, David, Judaism and the Origins of Christianity, Magnes Press, Jerusalem, 1988
Flusser, David, Jesus, Herder and Herder, NY, 1969
Flusser, D., Jesus, Magnes Press, Jerusalem, 1998
Freud, Sigmund, Totem and Taboo, Penguin Books, Middlebury, 1942
Fuller, R.H., New Testament Christology, Fontana Library, London, 1969
Funk, R.W., Hoover, R.W. eds. and the Jesus Seminar, The Five Gospels: The Search for the Authentic Words of Jesus, Translated and Commentary Macmillan, N.Y., 1993
Garth, E.H., Mills, C.W., eds. From Max Weber, Essays in Sociology Oxford University
Press, Oxford, 1946
Gager, John, G., Reinvented Paul, Oxford University Press, Oxford, 2000
Gager, J.G., Origins of Anti-Semitism Oxford University Press, NY, 1983
Gaston, L., Paul and the Torah University of British Columbia Press, Vancouver, 1987
Gilat, Y.D., R. Eliezer Ben Hyrcanus, Bar Ilan University Press, Ramat Gan, 1984
Gottleib Zorenberg, Aviva, The Particulars of Rapture: Reflections on Exodus, Doubleday, N.Y., 2001.
Green, Arthur, Tormented Master, Schocken Books, NY, 1981
Hengel, M. Son of God, SCM, London, 1976
Hengel, Martin, Was Jesus a Revolutionary
Hengel, Martin, The Zealots, T & T Clark, Edinburg, 1989
Hengel, Martin, Judaism and Hellenism, Fortress, Minneapolis, Minn., 1989
Hengel, Martin, Between Jesus and Paul, SCM, London, 1983
Hengel, Martin, Acts and the History of Earliest Christianity, SCM, London, 1979
Heschel, A.J., The Prophets, Vol. I Harper & Row, NY, 1969
Hick, John, The Metaphor of God Incarnate, SCP, London, 1993
Kees, H.C., Jesus In History, Harcourt, Brace and World, NY, 1970
Kees, Howard, Medicine, Magic and Miracles
Klausner, J., The Messianic Idea in Israel, Translated by W.F. Stinespring, Macmillan & Co., NY, 1966
Lapide, P., The Resurrection of Jesus, SPCK, London, 1983
Lapide, P., and Moltmann, J., Jewish Monotheism and Christian Trinitarian Doctrine, Fortress Press, Philadelphia, 1981.
Lee, B., The Galilean Jewishness of Jesus Paulist Press, NY, 1988
Levey S., The Messiah, an Aramaic Interpretation Hebrew Union College Press, Cincinnati, 1974
Leslie, S.C., The Rift in Israel, Routledge & Kegag Paul, London, 1971
Liebes, Y., Studies in Jewish Myth and Messianism, Suny, Albany, 1993
Liebes, Y., Studies in Zohar, SUNY, Albany, 1993
Liebman, C.S., Religion and Secular Keter, Jerusalem, 1990
Liebman, C.S., Civil Religion in Israel, University of California, Berklely, Calif. 1983
Liebman, C.S. & Cohen, S. Two Worlds of Judaism, Yale University Press, New Haven CT., 1990
Liebman, C.S. and Don Yehuda, E., Civil Religion in Israel, University of California, Berkeley, CA, 1983
Liebman, C.S., Religion and Politics in Israel, Indiana University, Bloomington Ind., 1984
Lowe, M., The New Testament and Christian-Jewish Dialogue, Studies in Honor of David Flusser, Immanuel, Marshall, J.H., ‘Son of God Or Servant of Yahweh’ New Testament Studies, 15, pg. 327.
Martyn, J. L. History and Theology in the Fourth Gospel, Abingdon Press, Nashville, Tennessee, 1968
Miller, R.J., The Apocalyptic Jesus: A Debate Polebridge, Sanat Rosa, California, 2001
Mowinckel, S., He That Cometh,
Nathan of Breslov, Tzaddik, Rabbi, Translated by Avraham Greenbaum, Breslov Research Institute, Jerusalem, 1987
Nickelsburg, JR., GWE, Resurrection, Immortality and Eternal Life, Harvard University Press, Cambridge, 1972
Nickelsburg, G.W.E. and Macrae, SJ, Christians Among Jews and Gentiles, Fortress Press, Phila. PA, 1986
O’Neill, J.C., The Silence of Jesus, New Testament Studies,
Overman, J. A., Matthew’s Gospel and Formative Judaism, Fortress Press, Minneapolis, 1990
Painter, John, The Quest for the Messiah, Abingdon Press, Nashville, 1993
Palazzi, A.H., The Jewish-Muslim Dialogue and the Question of Jerusalem, World Jewish Congress, Jerusalem, 1997
Patterson, St., The God of Jesus 1998
Paul, Robert, Moses and Civilization, Yale University Press, New Haven, 1996
Pearson, B.A., The Future of Early Christianity, (Fortress Press, Minn., 1991
Pollefeyt, D., ‘The Challenge of the Christological Question for the Contemporary Jewish-Christian Dialogue
Reumann J., ed. The Promise and Practice of Biblical Theology, Fortress Press, Minn., 1999
Rivkin, Ellis, What Crucified Jesus, Abington Press, Nashville, KY, 1984
Rivkin, Ellis, Union Seminary Quarterly Review, Vol. 26, #4, Summer 1971.
Rivkin, Ellis, The Crucifixtion of Jesus
Rubenstein, R.L., The Religious Imagination, (Beacon Press, Boston, 1968
Ruether, Rosemary, Faith and Fratricide, Wipf and Stock, Eugene, Oregon, 1995
Sanders, E.P., Jesus and Judaism, SCM Press, London, 1985
Sanders, E.P., Paul, the Law and the Jewish People, Fortress Press, Phila., PA 1983
Sanders, E.P., Paul and Palestinian Judaism, Fortress Press, Phila., PA 1983
Sanders, E.P., Jewish Law from Jesus to the Mishna, SCM Press, London, 1990
Sanders, E.P., The Historical Figure of Jesus, Allen Lane, London, 1993
Sandmel, S., Philo’s Place in Judaism, Oxford University Press, NY, 1979
andmel, Samuel, A Jewish Understanding of the New Testament, Hebrew Union College Press, Cincinnati, 1956
Sapperstein, Marc, Essential Papers on Messianic Movements and Personalities in Jewish History, NYU, Press, NY, 1992
Saracheck, J. Messiah in Medieval Jewish Literature, JTS, N.Y., 1932
Saldarini, Anthony, Matthew’s Christian-Jewish Community, The University of Chicago Press, Chicago, 1994
Schweitzer, A. The Quest for the Historic Jesus, Blackwell, London, 1954.
Schiffman, L.H., ed. Archeology and History in the Dead Sea Scrolls (JSOT/ASOR, Sheffield, 1990
Segal, A.F., Paul The Convert, (Yale University Press, New Haven, 1990
Shaw, Brent, Bandits in the Roman Empire.
Smith Morton, Christianity and Judaism, The Greco-Roman Cults, Brill, Leiden, 1975
Smith, Morton, Palestinian Parties, SCM, London, 1987
Spero, S., Pessin, T. ed. Religious Zionism, Mesilot, Jerusalem, 1989
Sprinzak, E., Gush Emunim, AJC, NY, 1986
Sprinzak, E., The Ascendance of Israel’s Radical Right, Oxford University Press, Oxford, 1991
Stendhal, Kristan, Paul Amongst the Jews, Fortress Press, Philadelphia, PA, 1976
Stendhal, Kristan, The Apostate Paul and the Introspective Conscience of the West, Harvard Theological Review, #56, 1963
Stendhal, Kristan, The Scrolls and the New Testament, Harper Brothers, NY, 1957
Stendahl, K., Qumran and Supercessionism – And the Road Not Taken, Conference Paper on ‘Biblical Theology and the Dead Sea Scrolls: A Jubilee Celebration’ Princeton Seminary Bulletin Vol. XIX, Nov 8, 1998
Stone, Michael, E. ed., Jewish Writings of the Second Temple Period, Fortress Press, Phila., PA, 1984
Talmon, J. Origins of Totalitarion Democracy, Mercury Books, London, 1961
Talmon, J., Israel Among Nations, Macmillan NY, 1970
Talmon, J., Political Messianism
Talmon, S., Kings, Cults and Calendar, Manges Press, Jerusalem, 1986
Talmon, S., Eschatology and History in Biblical Judaism, Eucumenical Institute, Jerusalem, 1986.
Talmon, S., The New Covenanters of Qumran, Scientific American, 1971.
Talmon, S., The World of Qumran From Within, Magnes Press, Jerusalem, 1989
Taylor, N., Paul, Antioch and Jerusalem, (JSNT Series #66 University, Sheffield
Thielman, Frank, `From Flight to Solution’ (E.J.Brill, Leiden, 1989 Turner, H.E.W., Jesus Master and Lord, Mawbray, London, 1970
Vermes, Gaza, Jesus the Jew, Fontana Collins, London, 1977
Vermes, Gaza, The Dead Sea Scrolls, Forty Years On, Oxford University Press, Oxford, 1987
Vermes, Gaza, Jesus and the World of Judaism, SCM Press London, 1983
Vermes, Gaza, The Religion of Jesus, SCM Press London, 1993
Vermes, Gaza, Jesus, the Jew, Collins, London
Vermes, Gaza, Essenes, Sheffield University Press, Sheffield, 1989
Vermes, Geza, The Changing Faces of Jesus Penguin, London, 2000
Vermes, G., Dead Sea Scrolls, Forty Years On Oxford University Press, Oxford, 1987
Vital, David, Origins of Zionism, Clarendon Press, Oxford, 1975
Vital, David, Zionism, Formative Years, Clarendon Press, Oxford, 1982
Vital, David, Zionism, The Crucial Phase, Clarendon Press, Oxford, 1987
Weiss J., Studies in Eastern European Jewish Mysticism, (Oxford University Press, Oxford, 1985
Wiesel, Elie, Night, Hill and Wong, NY, 1969
Winters, Paul, On the Trial of Jesus, Berlin, 1961
Wolfson, Elliot, Through a Speculum that Shines Princeton University Press, Princeton, 1994
Wrede, W. The Messianic Secret, J. Clarke, Cambridge, 1971
Young, Brad., The Parable as a Literary Genre in Rabbinic Literature and in the Gospels, Hebrew Univ., Jerusalem, 1986
(courtesy of www.moshereiss.org)
