de dr. Renald Showers, ©2001
Teologia dispensaţională este „un sistem de teologie care încearcă să dezvolte filosofia Bibliei despre istorie, pe baza stăpânirii suverane a lui Dumnezeu.” Dr. Renald Showers începe să explice ce înseamnă acest lucru, pentru cel care studiază Biblia.
Sumar:
1. Introducere
2. O definiţie a teologiei dispensaţionale
3. Înţelesul cuvântului „dispensaţie”
4. Folosirea cuvântului pentru dispensaţia din Noul Testament
5. O definire a termenului „dispensaţie”, aşa cum este el legat de teologia dispensaţională
6. Caracteristici esenţiale ale fiecărei dispensaţii
7. Caracteristici secundare ale fiecărei dispensaţii
Introducere
În precedentele noastre două articole, am explorat problema unei expuneri a filosofiei Bibliei în privinţa istoriei. Am observat că, pentru a fi validă, orice încercare de expunere a filosofiei biblice asupra istoriei trebuie să conţină următoarele şase elemente obligatorii: (1) o ţintă sau un scop fundamental al istoriei în perspectiva împlinirii către care decurge întreaga istorie, (2) recunoaşterea distincţiilor sau a lucrurilor care diferă în istorie, (3) un concept adecvat despre progresul revelaţiei, (4) un principiu unificator care încheagă laolaltă aceste distincţii şi etape ale revelaţiei progresive, îndreptându-le către îndeplinirea scopului istoriei, (5) o explicare validă a motivului pentru care lucrurile s-au întâmplat în acel fel în trecut, de ce lucrurile sunt astfel astăzi şi cum vor fi ele în viitor, şi (6) răspunsuri corespunzătoare la trei întrebări de bază ale omenirii: de unde venim? De ce suntem aici? Unde ne îndreptăm?
O încercare cât se poate de semnificativă de expunere a filosofiei biblice despre istorie este cunoscută ca „dispensaţionalism” sau Teologie Dispensaţională.
O definiţie a teologiei dispensaţionale
Teologia dispensaţională poate fi definită foarte simplu, ca fiind un sistem teologic care încearcă să dezvolte filosofia Bibliei privind istoria, pe bazele ocârmuirii suverane a lui Dumnezeu. Ea reprezintă întreaga Scriptură ca fiind acoperită în câteva dispensaţii ale stăpânirii lui Dumnezeu.
Înţelesul cuvântului „dispensaţie”
Cuvântul care este tradus ca „dispensaţie” din Noul Testament este „oikonomia”, din care derivă şi cuvântul englezesc „economy”. Cuvântul din Noul Testament este o combinare a două cuvinte, „oikos” – care înseamnă „casă” şi „nemo”, care înseamnă „a dispensa”, „a cârmui” sau „a ţine rânduiala” (Liddell and Scott, An Intermediate Greek-English Lexicon (Lexicon ajutător de greacă-engleză), Oxford: The Clarendon Press, 1900, pag. 528). Astfel, cuvântul înseamnă literalmente „rânduiala casei” sau „ocârmuirea gospodăriei”. Sensul său „provine în principal de la administrarea gospodăriei.” (Otto Michel, “Oikonomia,” Theological Dictionary of the New Testament (Dicţionar teologic al Noului Testament), Vol. V, Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Company, 1967, pag. 151).
Cuvântul englezesc “dispensaţie” se referă uneori la „sistemul prin care se administrează lucrurile” şi la „administrarea divină sau ocârmuirea lumii”. (The Oxford English Dictionary (Dicţionarul englez Oxford), Oxford University Press, 1933, III, pag. 481). Teologic, termenul este „o ordine sau un sistem religios, văzut ca fiind instituit prin divinitate, sau un stadiu al unei revelaţii progresive, adaptată specific la necesităţile unei anumite naţiuni sau a unei perioade de timp.” (ibidem).
Cuvântul englezesc „economy” (economie), în întrebuinţare teologică, se referă la „metoda ocârmuirii divine a lumii sau a unui anumit domeniu, ori la o parte din acea ocârmuire” (ibidem, III, pag. 35).
Folosirea cuvântului pentru dispensaţia din Noul Testament
Cuvântul „oikonomia” apare de nouă ori în Noul Testament. În şase dintre aceste apariţii (Luca 16:2-4; 1Corinteni 9:17; Efeseni 3:2; Coloseni 1:25) este tradus ca „isprăvnicie” sau „dispensaţie” în limba engleză, referindu-se la o funcţie de răspundere sau o misie încredinţată cuiva de o autoritate superioară. În celelalte trei apariţii (Efeseni 1:10; 3:9; 1 Timotei 1:4), termenul este tradus ca „dispensaţie”, „întovărăşire” şi „cârmuire” în versiunea King James a Bibliei, şi „administrare” în New American Standard Bible [traducerile corespondente pentru limba engleză ale acestor termeni, nota trad.]. În aceste trei pasaje se referă în mod deosebit la felul în care Dumnezeu şi-a administrat domnia asupra lumii. Efeseni 1:10 prezintă un interes deosebit, deoarece pare să se refere la felul particular în care Dumnezeu Îşi va administra domnia asupra lumii în viitorul Mileniu (Dispensaţia milenară). Efeseni 3:9 şi 1 Timotei 1:4 se referă la felul particular în care Dumnezeu Îşi administrează domnia în prezent (dispensaţia actuală).
O definire a termenului „dispensaţie”, aşa cum este el legat de teologia dispensaţională
În lumina întrebuinţării cuvântului pentru dispensaţia din Noul Testament, termenul „dispensaţie”, aşa cum se leagă el de Teologia Dispensaţională, poate fi definit după cum urmează: o dispensaţie este o anumită cale particulară a lui Dumnezeu de administrare a stăpânirii Sale asupra lumii, pe măsură ce El lucrează progresiv pentru planul Său privind istoria lumii.
Caracteristici esenţiale ale fiecărei dispensaţii
Pentru ca fiecare dispensaţie să fie distinctă de celelalte, ea trebuie să aibă trei caracteristici esenţiale. Mai întâi, trebuie să aibă un mod deosebit al lui Dumnezeu de a-Şi administra domnia. Fiecare dispensaţie este caracterizată de un factor unic de ocârmuire sau de o combinaţie de astfel de factori. În al doilea rând, dispensaţia trebuie să implice o anume răspundere din partea omului. Fiecare dispensaţie face omenirea răspunzătoare pentru supunerea faţă de Dumnezeu, potrivit factorului definitoriu unic de stăpânire din dispensaţie sau a combinaţiei de factori. În al treilea rând, trebuie să fie caracterizată de revelaţia divină, una care nu mai fusese până atunci. Pentru ca omenirea să cunoască noua cale a lui Dumnezeu de a stăpâni şi noua ei responsabilitate, ea trebuie să aibă aceste lucruri dezvăluite. Astfel, fiecare nouă dispensaţie necesită o nouă revelaţie de la Dumnezeu (Charles C. Ryrie, Dispensationalism Today (Dispensaţionalismul astăzi), Chicago, Moody Press, 1965, pag. 37-38). De exemplu, Apostolul Pavel a indicat faptul că dispensaţia actuală este categoric legată de noua revelaţie pe care Dumnezeu a dat-o prin apostoli şi prin profeţii Noului Testament (Efeseni 3:2-10).
Caracteristici secundare ale fiecărei dispensaţii
Faptul că fiecare nouă dispensaţie implică o nouă responsabilitate dezvăluită omenirii arată că fiecare dispensaţie are şi trei caracteristici secundare. Mai întâi, fiecare dispensaţie aplică un test asupra omenirii. Natura testului este dacă omenirea va reuşi sau nu să se supună desăvârşit stăpânirii lui Dumnezeu, îndeplinind responsabilitatea caracteristică fiecărei dispensaţii. În al doilea rând, fiecare dispensaţie demonstrează eşecul omenirii de a se supune regulii particulare a lui Dumnezeu, regulă care caracterizează respectiva dispensaţie. În al treilea rând, fiecare dispensaţie implică judecata divină, din pricina eşecului omenirii. (Ibidem, pag. 38-39).
Noţiuni explicative şi prima dispensaţie
Introducere
Într-o temă anterioară, am prezentat subiectul Teologiei Dispensaţionale, trecând în revistă următoarele şase puncte: (1) o definiţie a teologiei dispensaţionale, (2) înţelesul cuvântului „dispensaţie”, (3) folosirea cuvântului pentru dispensaţia din Noul Testament, (4) o definire a termenului „dispensaţie” aşa cum se corelează el teologiei dispensaţionale, (5) caracteristici esenţiale ale fiecărei dispensaţii şi (6) caracteristici secundare ale fiecărei dispensaţii.
Tema de faţă va prezenta câteva aspecte importante privind clarificarea dispensaţiilor domniei suverane a lui Dumnezeu asupra lumii, examinând totodată prima dispensaţie a acestei domnii.
Unele considerente importante
Pentru a înţelege abordarea făcută de teologia dispensaţională asupra filosofiei biblice a istoriei, trebuie luate în considerare câteva idei importante.
Mai întâi, diferitele dispensaţii sunt căi diferite ale lui Dumnezeu de administrare a domniei Sale asupra lumii. Ele nu sunt căi diferite de mântuire. De-a lungul istoriei, Dumnezeu a întrebuinţat câteva dispensaţii ale ocârmuirii Sale, însă doar o singură cale de mântuire. Mântuirea a fost întotdeauna prin harul lui Dumnezeu, prin credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu şi-a sprijinit această izbăvire pe lucrarea lui Isus Hristos.
În al doilea rând, o dispensaţie nu este o epocă istorică, chiar dacă dispensaţia poate acoperi exact aceeaşi perioadă de timp ca a epocii. Dispensaţia este un fel deosebit al lui Dumnezeu de a-Şi administra domnia, însă o epocă este doar o anume perioadă de timp.
Al treilea considerent, o dispensaţie poate implica o anumită cale a lui Dumnezeu de a administra domnia Sa asupra întregii omeniri sau doar al unui segment al acesteia. De exemplu, Dispensaţia Ocârmuirii Omeneşti a fost aplicată asupra întregii omeniri, însă Dispensaţia Legii Mozaice a cuprins doar naţiunea lui Israel.
Al patrulea considerent, o nouă dispensaţie poate continua sau nu unii factori definitorii ai dispensaţiilor precedente, însă va avea cel puţin un factor nou, nemaiîntâlnit până atunci. Teologii dispensaţionalişti denumesc, de regulă, fiecare nouă dispensaţie după factorul sau factorii nou introduşi.
În al cincilea rând, fiecare nouă dispensaţie cere o nouă revelaţie. Dumnezeu trebuie să Îşi dezvăluie noul mod de ocârmuire şi noile responsabilităţi ale omenirii, la începutul fiecărei dispensaţii. Odată ce teologia dispensaţională recunoaşte câteva dispensaţii succesive ale domniei lui Dumnezeu, ea are un puternic concept de revelaţie progresivă.
Dispensaţia neprihănirii
Majoritatea teologilor dispensaţionalişti este convinsă că Scriptura arată şapte dispensaţii ale suveranităţii lui Dumnezeu, ele acoperind scopul istoriei acestei lumi.
În mod tradiţional, prima dispensaţie a fost denumită Dispensaţia Neprihănirii, de către teologii dispensaţionalişti. Deoarece ei îndeobşte numesc fiecare nouă dispensaţie după factorul sau factorii ei definitorii, s-ar putea ca o mai bună denumire pentru prima dispensaţie să fie Dispensaţia Predispoziţiei Favorabile Neconfirmate. Motivul pentru denumirea sugerată se va vedea mai târziu.
Perioada
Prima dispensaţie a început odată cu crearea omenirii şi s-a încheiat odată cu căderea omenirii de la Dumnezeu.
Scriptura
Partea din Scriptură care acoperă prima dispensaţie este Geneza 1:26-3:24.
Factorul definitoriu
Factorul definitoriu pe care l-a folosit Dumnezeu pentru a conduce omul pe durata primei dispensaţii a fost o predispoziţie favorabilă neconfirmată. Înainte de decăderea omenirii, el a fost un factor favorabil rânduit de Dumnezeu. Adam şi Eva erau în tovărăşie cu Dumnezeu. Ei I se supuneau, cultivând Grădina Edenului potrivit voii Lui. Nu fugeau, nu se ascundeau de El, atunci când se apropia de ei. Aceste lucruri indică faptul că iniţial, omenirea avea o predilecţie favorabilă către Dumnezeu.
Însă această predispoziţie favorabilă către Dumnezeu a fost neconfirmată, deoarece omenirea nu a ales-o pentru sine. Fusese dată pentru omenire de Dumnezeu, la vremea în care Dumnezeu crease primele două fiinţe omeneşti. Atunci când Dumnezeu i-a creat pe Adam şi Eva, le-a dat această predilecţie conform voii Sale suverane. Dumnezeu nu le-a dat lui Adam şi Evei opţiunea de a alege ce fel de predilecţie să aibă ei faţă de El.
Singura cale pentru confirmarea predispoziţiei favorabile a omenirii a fost aceea a alegerii, de către Adam şi Eva, de a rămâne sau nu predispuşi către Dumnezeu, atunci când au avut în faţa lor o alternativă.
Revelaţia deosebită
Revelaţia deosebită pe care Dumnezeu a dat-o omenirii pentru întâia dispensaţie este consemnată în Geneza 1:28-29; 2:15-17, 24. Dumnezeu a dezvăluit faptul că omenirea trebuia să se abţină de la a mânca fructul oprit şi că trebuia să cultive şi îngrijească Grădina Edenului. Ca bărbaţi şi femei, fiinţele umane trebuiau să trăiască împreună într-o relaţie maritală, ca un singur trup, să se înmulţească şi să stăpânească pământul. Dând în stăpânire pământul omenirii, Dumnezeu a stabilit o cârmuire teocratică a lumii. Teocraţia este o formă de guvernământ în care legea lui Dumnezeu este administrată printr-un reprezentant. Dumnezeu i-a numit pe Adam şi pe Eva ca reprezentanţi pământeni. Era răspunderea lui Adam să administreze domnia lui Dumnezeu în această provincie pământească a împărăţiei Lui universale.
Responsabilitatea omenirii
Responsabilitatea omenirii în timpul primei dispensaţii era aceea de a se supune lui Dumnezeu, pe baza predispoziţiei favorabile neconfirmate către El.
Testarea omenirii
Această răspundere a supus omenirea la următoarea încercare: va fi ea obedientă lui Dumnezeu, pe baza predispoziţiei favorabile neconfirmate faţă de El?
Eşecul omenirii
Omenirea a eşuat la acea testare. Satana a confruntat primele două fiinţe omeneşti cu o alternativă la predispoziţia lor către Dumnezeu. Alternativa a fost, pentru ei, de a respinge stăpânirea lui Dumnezeu asupră-le şi de a-şi face propriile reguli – întocmai cum Dumnezeu Îşi face propriile reguli. Adam şi Eva au ales să adopte această alternativă, în loc să rămână în predilecţia lor pentru Dumnezeu. Au afişat făţiş această alegere, mâncând fructul oprit, încălcând astfel porunca lui Dumnezeu.
Judecarea omenirii
Eşecul omenirii a avut ca rezultat judecata. Adam şi Eva au murit spiritual de îndată ce au făcut alegerea care le-a determinat soarta (Geneza 2:16-17). O mare ruptură a survenit între ei şi Dumnezeu. Oamenii şi-au pierdut predilecţia către Dumnezeu şi au înlocuit-o cu o predispoziţie de potrivnicie faţă de Dumnezeu (Romani 8:7). Acest lucru este evident din faptul că ei s-au ascuns de Dumnezeu, atunci când El a venit să le vorbească, după păcatul lor originar. Deoarece ei au ales această cale, predilecţia lor de potrivnicie a fost o predispoziţie confirmată. Erau prinşi şi înlănţuiţi de ea, nu se puteau elibera. Doar lucrarea izbăvitoare a lui Dumnezeu putea face acest lucru.
Pe lângă moartea spirituală, omenirea devenea supusă bolilor, malformaţiilor, accidentelor şi morţii fizice (Geneza 3:22-24; 5). Femeia a fost blestemată cu durere la naşterea pruncilor şi cu dorinţa de a stăpâni bărbatul (Geneza 3:16; comparaţi cu 4:7). Pământul a fost blestemat, ca urmare făcând mult mai grea munca omului pentru recoltă (Geneza 3:17-19). Toată natura, inclusiv lumea animalelor, a fost supusă nimicniciei (Romani 8:19-23). Animalele deveneau acum sălbatice şi mâncătoare de carne. Astfel, omenirea şi-a pierdut mediul ambiant desăvârşit. Deoarece omenirea a respins domnia lui Dumnezeu şi a pretins propriile reguli, voind să îşi exercite propria stăpânire asupra lumii potrivit propriilor idei şi căi, în locul celor ale lui Dumnezeu. Ca rezultat, pământul lui Dumnezeu a început să fie supus abuzurilor.
Deoarece omenirea a fugit de Dumnezeu, teocraţia a fost pierdută pe planetă, iar Satana a fost capabil să uzurpeze sistemul lumesc faţă de Dumnezeu, pentru o vreme (Luca 4:5-7; Ioan 14:30; 2 Corinteni 4:4; 1 Ioan 5:19; Iacov 4:4). Prin urmare, în locul unei vieţi într-un sistem lumesc caracterizat de domnia binevoitoare a lui Dumnezeu, care iubea făpturile Sale omeneşti, omenirea a fost osândită să trăiască într-o lume dominată de un tiran, care o va folosi pentru scopurile lui egoiste.
Speranţa omenirii
În toiul acestei tragedii teribile, Dumnezeu a dat o rază de speranţă la finele primei dispensaţii a ocârmuirii Lui. În Geneza 3:15, El a rostit prima făgăduială despre Ispăşitor, care va fi născut din femeie în această lume, în decursul istoriei. Prin această promisiune şi prin revelaţia ulterioară, Dumnezeu a arătat că prin Ispăşitor, va îndeplini izbăvirea omenirii decăzute, îl va înfrânge pe Satana, va restaura teocraţia Sa pe pământ şi va înlătura blestemul din cele ale firii.
A doua dispensaţie
Introducere
Până acum, în studiul nostru de teologie dispensaţională au fost abordate opt lucruri: (1) definiţia Teologiei Dispensaţionale, (2) înţelesul cuvântului „dispensaţie”, (3) folosirea cuvântului pentru dispensaţia din Noul Testament, (4) o definire a termenului „dispensaţie” aşa cum este el corelat teologiei dispensaţionale, (5) caracteristicile esenţiale ale fiecărei dispensaţii, (6) caracteristici secundare pentru fiecare dispensaţie, (7) câteva idei lămuritoare importante privind dispensaţiile şi (8) o examinare a primei dispensaţii a ocârmuirii lui Dumnezeu asupra pământului – Dispensaţia Neprihănirii (după denumirea ei tradiţională) sau Dispensaţia Predispoziţiei Favorabile Neconfirmate (o denumire mai specifică).
Subiectul de faţă va examina a doua dispensaţie a domniei lui Dumnezeu.
Dispensaţia Conştiinţei
Perioada
A doua dispensaţie a ocârmuirii lui Dumnezeu se întinde de la căderea omului până la Potopul lui Noe.
Scriptura
Porţiunea din Scriptură care acoperă cea de a doua dispensaţie este Geneza 4:1-8:19.
Factori definitorii
Prima dispensaţie a domniei lui Dumnezeu a demonstrat că omenirea nu se va supune lui Dumnezeu, în baza predispoziţiei favorabile neconfirmate pentru El. În măsura în care omenirea, prin propria alegere, îşi pierduse predilecţia către Dumnezeu, factorul definitoriu al primei dispensaţii nu mai era valid. Ca rezultat al acestei schimbări radicale de atitudine a omenirii, în cea de a doua dispensaţie Dumnezeu Şi-a rânduit domnia asupra omenirii într-un mod diferit. Se pare că El a folosit doi factori definitorii pentru a guverna omenirea în perioada acestei noi dispensaţii.
Primul factor definitoriu a fost conştiinţa umană. În Romani 2:14-15, Apostolul Pavel scria „Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele.” Prin aceste comentarii, Pavel a indicat faptul că făpturile omeneşti au conştiinţă. Că această conştiinţă funcţionează ca factor definitoriu asupra fiinţelor umane este evident, căci Pavel a declarat că ea face ca gentilii cei păgâni „fac din fire lucrurile legii”, chiar dacă lor nu li se dăduse vreodată Legea Mozaică. Pavel a arătat că conştiinţa este luarea aminte la bine şi rău, care există deopotrivă în fiinţa omenească. Ea condamnă lăuntric oamenii, când ei fac ceva din categoria răului, şi le dă un sentiment plăcut, atunci când ei fac ceva din categoria binelui.
Codul lui Hammurabi este un exemplu excelent al faptului că gentilii păgâni ai lumii antice, care nu primiseră niciodată Legea lui Moise, aveau un concept al noţiunilor morale absolute foarte similar cu cel al Legii. Codul a fost scris în vremea domniei de 43 de ani a puternicului rege babilonian Hammurabi (2123-2081 înainte de Hristos). El consta în 285 de legi care reglementau lucruri precum proprietatea personală, proprietatea de pământuri şi case, comerţul şi meşteşugurile, familia, cazurile medicale şi munca. A dezvăluit şi o trecere în revistă a unor lucruri precum crima, adulterul şi furtul, ca fiind moralmente greşite (Will Durant, Our Oriental Heritage (Moştenirea noastră oriental), New York: Simon and Schuster, 1963, pag. 219-221, 230-232, 246-247).
Geneza 3:5 şi 22 arată că omenirea a căpătat conştientizarea binelui şi răului ca urmare a mâncării fructului oprit. Cu alte cuvinte, conştiinţa omenească a început atunci când omul s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Odată ce conştiinţa funcţionează ca factor de decizie asupra fiinţelor omeneşti, ea a devenit unul dintre factorii definitorii ai noii dispensaţii. Din această cauză, teologii dispensaţionalişti au ales să numească a doua dispensaţie după acest nou factor.
Al doilea factor pe care Dumnezeu a început să îl folosească în cea de a doua dispensaţie a fost restrângerea nesocotirii legii, prin Duhul Sfânt. În Geneza 6:3, Dumnezeu vorbea despre Duhul Său luptând cu năravurile omenirii în zilele care au precedat potopul lui Noe. Verbul ebraic care este tradus prin „lupta” semnifică „a cârmui” (C. F. Keil and F. Delitzsch, Biblical Commentary On The Old Testament (Comentariu biblic asupra Vechiului Testament), Vol. I, Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Company, 1959, pag. 134). Astfel, lucrarea de luptă a Duhului Sfânt a fost un alt factor definitoriu în perioada celei de a doua dispensaţii.
Revelaţia deosebită
În Geneza 4:3-7, Dumnezeu acceptă sacrificiul de sânge adus de Abel, însă respinge ofranda fără sânge a lui Cain. Acest lucru înseamnă că revelaţia deosebită dată de Dumnezeu omenirii pentru a doua dispensaţie a fost că omenirea trebuia să vină înaintea Sa doar cu ofrandă de sânge (potrivit Evrei 11:4). Omenirea păcătoasă, indiferent cât de sinceră ar fi fost, nu putea să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu cum dorea ea. Oamenii trebuiau să vină doar în felul pe care îl rânduise Dumnezeu.
Responsabilitatea omenirii
Îndatorirea omenirii, în perioada celei de a doua dispensaţii, era de a se supune lui Dumnezeu în baza conştiinţei umane şi a îngrădirii nelegiuirii prin ajutorul Duhului Sfânt.
Testarea omenirii
Această răspundere a supus omenirea la următoarea încercare: se va supune ea lui Dumnezeu, în temeiul conştiinţei omeneşti şi a îngrădirii fărădelegii realizată prin Duhul Sfânt?
Eşecul omenirii
Omenirea a eşuat lamentabil la această testare. Cain a refuzat să aducă felul de ofrandă cerut de Dumnezeu. Când Dumnezeu i-a respins ofranda necorespunzătoare, Cain s-a înfuriat şi şi-a omorât fratele, pe Abel. Cain a început să zidească o civilizaţie fără frică de Dumnezeu, care era caracterizată de poligamie şi violenţă. Până în zilele lui Noe, „răutatea omului era mare pe pământ” şi „toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5). Lucrurile deveniseră atât de rele, încât Dumnezeu a mai putut găsi doar un singur om vrednic – pe Noe, laolaltă cu familia lui.
Judecarea omenirii
Această nereuşită gravă a atras o judecată teribilă. Printr-un potop la scară globală, Dumnezeu a nimicit partea pervertită a omenirii. Cu ajutorul arcei, Dumnezeu i-a ocrotit pe Noe şi familia lui. În esenţă, Dumnezeu a făcut curăţenie, pentru a oferi omului un nou început. Se cuvine menţionat faptul că uciderea a început ca rezultat al răzvrătirii omenirii contra domniei lui Dumnezeu, iar potopul a avut loc din cauza acelei răzvrătiri şi a judecăţii lui Dumnezeu pentru ea.
A doua dispensaţie a demonstrat următorul adevăr: ca rezultat al rebeliunii omenirii împotriva lui Dumnezeu, aceasta devenit atât de păcătoasă încât, în pofida factorilor decizionali ai conştiinţei şi luptei cu nelegiuirea a Sfântului Duh, ea nu se va supune ocârmuirii lui Dumnezeu.
A treia dispensaţie
Dispensaţia ocârmuirii omeneşti
Perioada
A treia dispensaţie se întinde de la Potopul lui Noe până la chemarea lui Avraam.
Scriptura
Partea din Scriptură care acoperă această dispensaţie este Geneza 8:20-11:32.
Factori definitorii
A doua dispensaţie a ocârmuirii lui Dumnezeu a demonstrat că omenirea nu se va supune lui Dumnezeu pe baza conştiinţei umane şi a luptei cu nelegiuirea prin intermediul Sfântului Duh. Astfel, odată ce potopul lui Noe s-a încheiat, Dumnezeu a început o nouă dispensaţie, instituind un nou factor definitoriu.
Odată ce izvorul întregii denaturării omeneşti de dinaintea potopului era o existenţă perpetuată a celui dintâi ucigaş, Cain, Dumnezeu a hotărât că nu va mai îngădui vreodată ca ucigaşii să infecteze restul omenirii cu atitudinea lor răzvrătită. La scurt timp după ce Noe şi familia sa au părăsit arca, Dumnezeu a rânduit pedeapsa capitală pentru ucigaşi (Geneza 9:5-6).
Pedeapsa capitală necesită o instituţie de guvernare omenească care se cerceteze crima, iar apoi să îl prindă şi judece pe ucigaş, administrându-i pedeapsa execuţiei. Dumnezeu a rânduit ca sângele ucigaşului să fie vărsat de omenire. Astfel, atunci când Dumnezeu a instituit pedeapsa cu moartea, El a înfiinţat ocârmuirea umană, ca mijloc continuu de luptă împotriva rebeliunii omenirii. În Romani 13:1-7, Apostolul Pavel arăta că autoritatea ocârmuirii omeneşti îşi are sorgintea în Dumnezeu, că ea a fost rânduită în scopul îngrădirii răului şi că funcţionează ca agent al lui Dumnezeu, atunci când administrează pedeapsa capitală.
Ocârmuirea omenească, aşadar, cu autoritatea sa de a administra pedeapsa capitală, era noul factor definitoriu pe care îl instituia Dumnezeu pentru a treia dispensaţie. Conştiinţa omenească şi îngrădirea nelegiuirii, prin Sfântul Duh, au continuat ca factori definitoriu în această dispensaţie nouă. De fapt, Romani 2:14-15 şi 2 Tesaloniceni 2:7, laolaltă cu alte pasaje, arată faptul că cei doi factori au continuat să existe până la dispensaţia din ziua de azi. Astfel, a treia dispensaţie a avut trei factori definitorii pe care Dumnezeu i-a întrebuinţat pentru a-Şi administra domnia asupra omenirii: conştiinţa umană, îngrădirea nelegiuirii prin Sfântul Duh, plus guvernarea omenească. Teologii dispensaţionalişti au numit această a treia dispensaţie după noul factor definitoriu, deoarece acesta a făcut noua dispensaţie distinctă de precedenta.
Revelaţia deosebită
Revelaţia deosebită dată de Dumnezeu omenirii pentru această a treia dispensaţie este consemnată în Geneza 9:1-17. Dumnezeu a poruncit ca omenirea să se înmulţească şi să umple pământul. El a rânduit ca animalele să se teamă acum de om. A lăsat şi ca animalele să fie sursă de hrană pentru omenire. Dumnezeu a făgăduit că nu vor mai exista potopuri globale. A lăsat curcubeul, ca pe o amintire perpetuă a acestui angajament. El a cerut şi executarea ucigaşilor.
Responsabilitatea omenirii
Responsabilitatea omenirii în timpul celei de a treia dispensaţii a fost următoarea: să se supună lui Dumnezeu în temeiul întreit al conştiinţei umane, al îngrădirii nelegiuirii prin ajutorul Sfântului Duh şi prin ocârmuirea omenească.
Testarea omenirii
Răspunderea omenirii a trecut prin următoarea punere la încercare: se vor supune oamenii lui Dumnezeu, pe baza conştiinţei umane, a îngrădirii fărădelegii prin Duhul Sfânt şi prin guvernarea omenească?
Eşecul omenirii
Omenirea nu a trecut de încercarea la care a fost supusă în cea de a treia dispensaţie. Noe se îmbătase după potop. În timp ce era beat, unul dintre cei trei fii ai săi, Ham, l-a văzut într-o postură necuvenită. Acest lucru l-a îmboldit pe Noe să îl afurisească pe Canaan, unul dintre fii lui Ham. Acest blestem l-a condamnat pe Canaan şi pe urmaşii lui (canaaniţii) la o viaţă de slujire a celorlalţi fii ai lui Noe, Sem şi Iafet, cât şi pe urmaşii lor. (Este demn de menţionat faptul că acest blestem a fost rostit pentru Canaan şi urmaşii săi, care apoi s-au stabilit în ţinuturile Canaanului. Nu a fost rostit pentru Ham şi ceilalţi fii ai săi sau urmaşii lor, unii dintre ei devenind ulterior rasa neagră a Africii. Astfel, canaaniţii, nu cei din rasa neagră, au fost condamnaţi la o viaţă de slujire. O mare parte a acestui blestem a fost îndeplinită atunci când Dumnezeu le-a poruncit celor din poporul lui Israel să cucerească pământurile Canaanului – vezi, de pildă, Iosua 9).
În timp, urmaşii lui Noe s-au răzvrătit împotriva poruncii lui Dumnezeu de a umple întregul pământ (Geneza 11:4). Pentru a preveni răzleţirea lor pe întregul pământ, ei au început să construiască oraşul şi turnul Babel.
Judecarea omenirii
Acest eşec al omenirii de a se supune lui Dumnezeu, pe baza conştiinţei umane, a îngrădirii nelegiuirii prin Sfântul Duh şi a guvernării umane, a atras judecata lui Dumnezeu. Până acum, omenirea vorbise doar o limbă (Geneza 11:1). Această limbă universală le permitea să lucreze împreună la proiectul zidirii lor. Dumnezeu i-a judecat pe acei rebeli şi le-a încâlcit limbile vorbite. Pentru prima dată, omenirea începea să vorbească în limbi diferite. Acest lucru a pus capăt şi proiectului de construcţie, căci constructorii nu se mai înţelegeau între ei. A pricinuit şi separarea reciprocă a urmaşilor lui Noe şi restabilirea lor în zone diferite ale pământului. Astfel, ei au început să stăpânească întregul pământ.
În timp, acest început al diferenţierii limbilor vorbite a dus la dezvoltarea naţiunilor. Astfel, limbile şi naţiunile diferite au fost rezultatul răzvrătirii omenirii împotriva domniei lui Dumnezeu şi a judecăţii date de Dumnezeu pentru acea răzvrătire.
Dispensaţiile a patra şi a cincea
Dispensaţia făgăduielii
Perioada
A patra dispensaţie a domniei lui Dumnezeu peste omenire se întinde de la chemarea lui Avraam de către Dumnezeu, până la primirea Legii Mozaice la Muntele Sinai.
Scriptura
Scriptura care acoperă a patra dispensaţie este Geneza 12- Exodul 18.
Factorii definitorii
A treia dispensaţie a domniei lui Dumnezeu a demonstrat că omenirea nu se va supune lui Dumnezeu pe temeiul întreit al conştiinţei umane, a îngrădirii fărădelegii prin ajutorul Duhului Sfânt şi prin guvernarea omenească. Ca rezultat, Dumnezeu a început a patra dispensaţie instituind făgăduiala drept nou factor definitoriu. Faptul că promisiunea începuse ca factor semnificativ odată cu înţelegerea specială a lui Dumnezeu cu Avraam este reliefat prin pasaje ca Galateni 3:15-22 şi Evrei 6:13-15. Un principiu este un factor definitoriu dacă face o diferenţă în felul în care oamenii îşi duc viaţa. Dumnezeu a menit făgăduielile Sale către Avraam şi urmaşii săi pentru a schimba felul în care ei aveau să trăiască. Evrei 11:8-30 demonstrează faptul că promisiunile lui Dumnezeu au făcut o atare diferenţă în vieţile lui Avraam şi ale urmaşilor lui. Aşadar, promisiunea a funcţionat ca factor definitoriu.
Promisiunea a fost, ca atare, noul factor definitoriu pentru noua dispensaţie. Conştiinţa umană, îngrădirea nelegiuirii prin Sfântul Duh şi ocârmuirea omenească au continuat ca factori definitorii în noua dispensaţie. Astfel, a patra dispensaţie a avut patru factori definitorii – cei trei enumeraţi acum, plus făgăduiala. Teologii dispensaţionalişti au denumit a patra dispensaţie după noul ei factor definitoriu, odată ce acest factor este cel care a făcut a patra dispensaţie distinctă de a treia.
Revelaţia deosebită
Revelaţia deosebită pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Avraam şi urmaşilor lui în cea de-a patra dispensaţie este consemnată în Geneza 12:2-3; 13:14-17; 15; 17:1-22 şi 22:16-18. Dumnezeu i-a făcut făgăduieli personale lui Avraam. El îl va binecuvânta, îi va face numele măreţ, îi va dărui mulţi urmaşi din punct de vedere fizic, îl va face tată a unei multitudini de naţiuni, îi va da pământurile Canaanului pentru a le deţine pentru totdeauna şi îi va binecuvânta pe cei care îl vor binecuvânta pe el şi îi va afurisi pe cei care îl blestemă pe Avraam.
Dumnezeu a făcut şi făgăduieli legate de naţiunea Israelului. El avea să aducă la renaştere Israelul ca naţiune şi să o facă măreaţă, dându-i ţinuturile Canaanului pentru totdeauna şi înfiinţând Legământul Avraamic cu acest popor, drept legământ nepieritor.
Dumnezeu a făcut, de asemenea, o promisiune universală. El va da binecuvântare tuturor familiilor de pe pământ care provin din linia urmaşilor lui Avraam (de exemplu, Biblia şi Mesia Mântuitorul vor avea să vină prin intermediul lui Israel).
Responsabilitatea omenirii
Responsabilitatea lui Avraam şi a urmaşilor lui în timpul celei de-a patra dispensaţii era de a se supune lui Dumnezeu, în temeiul împătritei motivări a conştiinţei umane, a îngrădirii nelegiuirii prin Sfântul Duh, a guvernării omeneşti şi a făgăduielii.
Testarea omenirii
Această răspundere i-a supus pe Adam şi pe descendenţii lui la următoarea testare: se vor putea supune lui Dumnezeu, potrivit conştiinţei umane, a limitării fărădelegii cu ajutorul Duhului Sfânt, a ocârmuirii omeneşti şi a făgăduielii?
Eşecul omenirii
Avraam şi urmaşii săi au eşuat în această testare a dispensaţiei a patra. Cu câteva ocazii, ei au fost nesupuşi faţă de Dumnezeu, ca rezultat al lacunelor de credinţă în împlinirea făgăduielilor Lui. Avraam a zămislit pe Ismael prin Agar, deoarece nu reuşise să creadă făgăduiala lui Dumnezeu că îi va da un fiu prin Serai, soţia lui. De două ori a minţit el în legătură cu soţia sa. Isaac a minţit în privinţa Rebecăi, soţia sa. Iacov a fost un mare mincinos. Evreii nu s-au întors din Egipt în Canaan după ce foametea din vremea lui Iosif se sfârşise. Se pare că ei uitaseră că destinul lor era legat de ţinutul făgăduinţei, Canaan, nu de Egipt.
Judecarea omenirii
Această nereuşită a adus judecata dumnezeiască. În istoria lor, evreii au continuat să aibă probleme cu urmaşii lui Ismael. În decursul timpului, ei au fost supuşi sclaviei şi ameninţaţi de extincţie în Egipt.
Dispensaţia Legii Mozaice
Perioada
A cincea dispensaţie s-a întins de la darea Legii Mozaice, la Muntele Sinai, până la moartea lui Isus Hristos pe cruce, la Muntele Calvarului. Distrugerea supranaturală a vălului în Templul din Ierusalim, atunci când Hristos murea, semnifica faptul că Legea se încheiase, în acel moment.
Scriptura
Scriptura acoperă a cincea dispensaţie în porţiunea Exodul 19:1, prin Matei 27:56, Marcu 15:41, Luca 23:49 şi Ioan 19:30.
Factorii definitorii
A patra dispensaţie a domniei lui Dumnezeu a demonstrat că Avraam şi urmaşii săi nu au reuşit să se supună desăvârşit lui Dumnezeu, în temeiul împătritei baze a conştiinţei omeneşti, a restrângerii fărădelegii cu ajutorul Sfântului Duh, a guvernării omeneşti şi a făgăduielii. Ca rezultat, Dumnezeu a început a cincea dispensaţie prin instituirea Legii Mozaice, drept factor definitoriu.
A cincea dispensaţie a avut cinci factori definitorii, pe care Dumnezeu i-a folosit pentru a stăpâni poporul lui Israel: conştiinţa omenească, îngrădirea fărădelegii prin Sfântul Duh, ocârmuirea umană şi făgăduiala (aceştia fiind factori de continuitate în noua revelaţie), plus Legea Mozaică. Miezul Legii Mozaice (cele 10 porunci) a fost scris pe tăbliţe de piatră. Legea atrăgea pedepse exteriorizate asupra celor care încălcau aceste precepte. Astfel, Legea Mozaică era o metodă complet exteriorizată a lui Dumnezeu de a-Şi administra domnia asupra Israelului (a se reţine că Dumnezeu a dat Legea Mozaică exclusiv lui Israel, nu gentililor – vezi Romani 2:14 şi 9:4). Aşa se face că Apostolul Pavel afirma că Legea Mozaică funcţiona asemenea unui pedagog (un îndrumător moral exteriorizat, Galateni 3:23-25). Teologii dispensaţionalişti au numit a cincea dispensaţie după noul factor definitoriu introdus, deoarece acesta făcea această dispensaţie distinctă de cea de a patra.
Revelaţia deosebită
Revelaţia specială pe care Dumnezeu a dat-o pentru Israel la a cincea dispensaţie este scrisă în Exodul 20, prin Deuteronom. Ea constă în Legea Mozaică, cu ale ei 613 porunci. Acestea redau detaliat voia lui Dumnezeu în privinţa aspectelor morale, civile şi ceremoniale ale vieţii poporului lui Israel.
Responsabilitatea omenirii
Răspunderea Israelului în timpul celei de a cincea dispensaţii era obedienţa faţă de Dumnezeu, în temeiul celor cinci factori – conştiinţa umană, îngrădirea nelegiuirii prin Sfântul Duh, guvernarea omenească, făgăduiala şi Legea Mozaică.
Testarea omenirii
Această responsabilitate îi supunea pe evrei la următorul test: vor putea să se supună lui Dumnezeu, în baza conştiinţei omeneşti, a îngrădirii fărădelegii prin Duhul Sfânt, a guvernării umane, a făgăduielii şi a Legii Mozaice?
Eşecul omenirii
Oamenii lui Israel au picat testul celei de a cincea dispensaţii. Au încălcat în repetate rânduri Legea Mozaică (Ieremia 31:32, Ezechiel 16). Dumnezeu le-a spus că au inima împietrită (Ezechiel 36:26, Zaharia 7:12). Acest lucru însemna că stăpânirea lor de sine nu era maleabilă. Ea refuza să se formeze cum se cuvine, să se conformeze felului Legii Mozaice de administrare a domniei lui Dumnezeu asupra lor. În timpul acestei dispensaţii, Israel l-a respins şi pe Mesia şi l-a crucificat.
Judecarea omenirii
Acest eşec a atras judecata lui Dumnezeu asupra Israelului. Naţiunea a suferit multe judecăţi în perioada celei de a cincea dispensaţii. Printre cele mai grele au fost cea în care asirienii şi babilonienii i-au luat captivi, opresiunile greacă şi romană, strămutarea temporară a Israelului din binecuvântatele sale ţinuturi (Romani 11) şi răzleţirea sa globală, ca rezultat al respingerii lui Hristos.
A şasea dispensaţie
Introducere
Înainte de a examina a şasea dispensaţie, trebuie să luăm aminte la câteva adevăruri importante legate de harul lui Dumnezeu. Mai întâi, în Scripturi harul lui Dumnezeu se leagă de mult mai multe lucruri decât de izbăvirea de pedeapsa pentru păcat. De exemplu, prin harul lui Dumnezeu a supravieţuit Noe potopului (Geneza 6:8), prin har Israelul a fost readus în ţinuturile sale de baştină, după captivitatea babiloniană (Ezra 9:8), şi tot prin har oamenii năpăstuiţi au fost întăriţi, în încercările la care erau supuşi (Proverbe 3:34). Prin harul lui Dumnezeu credincioşilor le sunt date darurile spirituale şi misiile (Romani 12:6; Galateni 2:9). Într-adevăr, harul lui Dumnezeu are atât de multe faţete, încât Apostolul Petru l-a denumit „harul felurit al lui Dumnezeu” (1 Petru 4:10).
În al doilea rând, chiar dacă harul lui Dumnezeu funcţiona în decursul vremurilor din Vechiul Testament, acesta a început să funcţioneze într-un alt sens, unul nou, ca rezultat al ministeriatului lui Isus Hristos, în timpul primei Sale veniri. Apostolul Ioan a indicat acest lucru, atunci când scria: „Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:17). Ioan pare să facă o paralelă între această nouă funcţiune a harului şi cea din vremea Legii Mozaice. Legea Mozaică nu a funcţionat vreodată ca o cale de mântuire faţă de pedeapsa pentru păcat (Galateni 2:16), ci a funcţionat ca o regulă de viaţă (un factor de reglementare). În lumina acestui lucru, Ioan spunea că harul a început să funcţioneze ca regulă de viaţă (factor de reglementare), ca rezultat al misiei lui Hristos la prima Sa venire.
În al treilea rând, alte pasaje dezvăluie faptul că harul a început să funcţioneze ca factor de reglementare ca rezultat al misiei lui Hristos. Apostolul Pavel a scris următoarea afirmaţie către creştinii prezentei dispensaţii (a şasea): „nu sunteţi sub Lege, ci sub har” (Romani 6:14). În acest pasaj, Pavel a etalat faptul că funcţia harului, pe care o avea el în minte, este una paralelă cu funcţia harului din Legea Mozaică. De fapt, el spunea că harul a luat locul funcţiei deţinute de Legea Mozaică în cea de a cincea dispensaţie a domniei lui Dumnezeu. Aşa cum s-a arătat mai devreme, Legea Mozaică nu a funcţionat vreodată ca o cale de izbăvire de pedeapsa pentru păcat, ci ca un factor de reglementare a vieţii. Astfel, funcţia harului la care se gândea Pavel în Romani 6:14 este aceea a unui factor de reglementare, îndrumător. Lucru mai departe indicat de cuvântul „sub”, care implică sintagma „a fi sub o regulă” (William F. Arndt and F. Wilbur Gingrich, A Greek-English Lexicon Of The New Testament (Dicţionar grec-englez al Noului Testament), ediţia a 4-a revizuită, Chicago: The University of Chicago Press, 1957, pag. 851). Pavel afirma că cei ce cred în Hristos în prezent (adică într-a şasea dispensaţie) sunt acum sub har, în loc de Legea Mozaică, drept factor de reglementare. Astfel, în timp ce harul continuă să funcţioneze ca mijloc de izbăvire faţă de pedeapsa pentru păcat, în această a şasea dispensaţie, el are şi funcţia adiţională de factor de reglementare, ca rezultat al misiei lui Isus Hristos la prima Sa venire pe pământ.
În Tit 2:11-12, Apostolul Pavel arăta că una dintre funcţiile harului lui Dumnezeu este că „ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie.” Cuvântul care este tradus ca „învaţă” înseamnă „disciplinare, corectare, călăuzire” (Arndt and Gingrich, pag. 608). Astfel, Pavel spunea că harul oferă călăuzire credincioşilor, cu scopul de a-i îmboldi să respingă un trai fără de Dumnezeu şi să îmbrăţişeze unul cucernic. Pavel arăta faptul că harul lui Dumnezeu funcţionează ca factor de îndrumare „în veacul de acum.” Cuvântul „veac”, în traducere, ar însemna „epocă” (Arndt and Gingrich, pag. 27). Harul este un factor îndrumător care caracterizează în mod unic dispensaţia epocii prezente.
Dispensaţia Harului
Perioada
A şasea dispensaţie a domniei lui Dumnezeu se întinde de la moartea lui Isus Hristos până la a doua Sa venire. Aceasta este opinia predominată privind momentul încheierii prezentei dispensaţii. Unii dispensaţionalişti cred că perioada Tribulaţiei va implica o dispensaţie separată, însă majoritatea susţine că a şasea dispensaţie nu se va încheia până la a doua venire a lui Hristos. Pentru o dezbatere a relaţiei perioadei Tribulaţiei cu dispensaţia actuală, a se vedea Charles C. Ryrie, Dispensationalism Today (Dispensaţionalismul astăzi), pag. 54-57.
Scriptura
Porţiunea din Scriptură care acoperă a şasea dispensaţie este Matei 27:57; Marcu 15:42; Luca 23:50 şi Ioan 19:31 prin Apocalipsa 19:21.
Factori definitorii
A cincea dispensaţie a demonstrat că omenirea nu se va supune lui Dumnezeu pe baza celor cinci elemente – conştiinţa omenească, îngrădirea nelegiuirii prin Sfântul Duh, ocârmuirea omenească, făgăduiala şi Legea Mozaică. Ca rezultat, Dumnezeu a început o a şasea dispensaţie, punând harul Său ca nou factor definitoriu.
În decursul său, a şasea dispensaţie a avut cinci factori definitorii, pe care Dumnezeu i-a folosit pentru a guverna oamenii: conştiinţa omenească, îngrădirea fărădelegii prin Sfântul Duh, guvernarea omenească, făgăduiala, plus harul. Ar trebui notat faptul că, dacă aceşti factori au continuat să fie factori definitorii în noua dispensaţie, Legea Mozaică nu a continuat astfel. Dumnezeu a rânduit ca Legea Mozaică să fie aplicată doar până la misia lui Hristos (Galateni 3:16, 19, 23-25; a se compara cu Romani 6:14; Matei 27:50-51). Mai trebuie reţinut că îngrădirea fărădelegii prin ajutorul Sfântului Duh va fi înlăturat ca factor definitoriu, atunci când vremea dezvăluirii Antihristului va fi venit, aproape de finele actualei dispensaţii (2 Tesaloniceni 2:7-8).
Ca factor îndrumător pentru credincios, harul constă în două lucruri: o predispoziţie favorabilă confirmată către Dumnezeu (legea lui Dumnezeu scrisă în inimă, Romani 7:22; 2 Corinteni 3:3-11; Evrei 8:8-12) şi sălăşluirea Sfântului Duh (1 Corinteni 6:19-20). Teologii dispensaţionalişti au numit a şasea dispensaţie după noul factor definitoriu, deoarece acesta o face distinctă de cea de a cincea dispensaţie.
Revelaţia deosebită
Revelaţia specială pe care Dumnezeu a arătat-o într-a şasea dispensaţie este consemnată în părţile ultime ale Evangheliei, Faptele Apostolilor, Epistolele şi Apocalipsa 1-19. Evreii şi gentilii neizbăviţi vor primi darul îndreptăţirii prin credinţa în Isus Hristos. Biserica instituţională va îndeplini Marea Comisionare, pentru a păstra enoriaşii curaţi, pentru a disciplina membrii neascultători, pentru a împiedica învăţăturile mincinoase să se insinueze la sânul ei şi pentru a urma cu evlavie adevărata credinţă. Credincioşii, fiecare în parte, vor trebui să trăiască în simţire, cu frică de Dumnezeu, pentru a fi primiţi într-o biserică locală, pentru a evangheliza şi a face discipoli, cât şi pentru a folosi cum se cuvine darurile spirituale.
Responsabilitatea omenirii
Răspunderea omenirii în cea de a şasea dispensaţie este de a se supune lui Dumnezeu, în temeiul celor cinci elemente: conştiinţa umană, îngrădirea nelegiuirii prin Duhul Sfânt, guvernarea omenească, făgăduiala şi harul.
Testarea omenirii
Această responsabilitate a făcut ca omenirea să fie supusă următoarei încercări: se va supune ea lui Dumnezeu în baza celor cinci elemente enumerate?
Eşecul omenirii
Omenirea pică testul celei de a şasea dispensaţii. Majoritatea evreilor şi gentililor nemântuiţi nu va accepta darul îndreptăţirii prin credinţa în Hristos. Creştinătatea instituţionalizată nu va îndeplini Marea Comisiune, nu va păstra enoriaşii curaţi, nu va disciplina membrii neascultători, nu va împiedica falsele precepte să se insinueze, nu va urma credinţa adevărată în cucernicie. Credincioşii nu vor trăi mereu în simţire, vieţi cu frică de Dumnezeu, nu se vor alătura bisericilor locale, nu vor evangheliza şi face prozelitism, nu vor folosi darurile spirituale cum se cuvine. La sfârşitul acestei dispensaţii, cei neizbăviţi vor pune la cale o răzvrătire mare împotriva domniei lui Dumnezeu (Psalmi 2:1-3; Apocalipsa 16:12-16; 19:17-21) şi creştinătatea instituţionalizată va fi apostată (Apocalipsa 17).
Judecarea omenirii
Eşecul omenirii în cea de a şasea dispensaţie va trage judecarea lui Dumnezeu şi pedeapsa. Dumnezeu pedepseşte şi chiar aduce moartea prematură a unor credincioşi, în urma nesupunerii (Faptele Apostolilor 5:1-6; 1 Corinteni 5:1-5; 11:27-32; Evrei 12:5-13; 1 Ioan 5:16). El desfiinţează unele biserici de faţa pământului (Apocalipsa 2:5). Către sfârşitul dispensaţiei, Dumnezeu va retrage Duhul Său Sfânt de la îngrădirea nelegiuirii (2 Tesaloniceni 2:7-8); creştinătatea instituţionalizată apostată va fi nimicită (Apocalipsa 17:16); Dumnezeu va arunca asupra lumii judecata divină (Apocalipsa 6-19) şi va zdrobi răzvrătirea celor neizbăviţi (Apocalipsa 19:17-21).
A şaptea dispensaţie
Introducere
În mod tradiţional, teologii dispensaţionalişti au denumit a şaptea dispensaţie „Dispensaţia Mileniului”. Deoarece aceşti teologi în mod normal dau fiecărei dispensaţii un nume după noul ei factor definitoriu, această dispensaţie s-ar putea la fel de bine numi „Dispensaţia Domniei Îndreptăţite a lui Isus Hristos.” Motivul sugerării acestei denumiri va fi evident.
Dispensaţia Mileniului
Perioada
A şaptea dispensaţie va începe după a doua venire a lui Isus Hristos şi se va încheia imediat după eliberarea lui Satana din abis şi a revoltei sale finale.
Scriptura
Partea Scripturii care acoperă a şaptea dispensaţie este Apocalipsa 20:1-6.
Factori definitorii
A şasea dispensaţie a domniei lui Dumnezeu demonstrează că omenirea nu I se supune lui Dumnezeu, în temeiul celor cinci elemente – conştiinţa umană, îngrădirea fărădelegii prin intermediul Sfântului Duh, a guvernării omeneşti, a făgăduielii şi a harului. Drept urmare, Dumnezeu va începe o a şaptea dispensaţie prin instituirea domniei îndreptăţite a lui Isus Hristos pe pământ. Acest lucru va însemna înfiinţarea împărăţiei teocratice a lui Dumnezeu peste întreaga lume, prin Fiul Său, Mesia.
Se pare că a şaptea dispensaţie va avea trei factori definitorii pe care Dumnezeu îi va întrebuinţa spre a ocârmui lumea: conştiinţa umană, guvernarea umană, plus domnia îndreptăţită, teocratică a lui Hristos. Odată ce a şaptea dispensaţie va fi cea din urmă pentru lumea aceasta, ea va fi caracterizată prin împlinirea făgăduielilor pe care Dumnezeu le-a făcut lui Avraam şi urmaşilor lui. Când promisiunile sunt îndeplinite, ele încetează să mai fie promisiuni. Astfel, făgăduiala nu va mai fi un factor definitoriu al ultimei dispensaţii. În plus, chiar dacă izbăvirea de pedeapsa pentru păcat va continua să existe prin har în timpul celei de-a şaptea dispensaţii, harul nu va funcţiona ca factor definitoriu. Dovada acestui fapt este că în timpul domniei teocratice a lui Hristos, acei indivizi care se vor răzvrăti împotriva ocârmuirii Sale îndreptăţite vor fi executaţi (Isaia 11:3-4; 29:20-21) şi acele naţiuni care vor refuza să meargă la Ierusalim pentru a se închina Împăratului şi a celebra Sărbătoarea Corturilor, vor fi pedepsite (Zaharia 14:16-19).
Factorul definitoriu cel mai semnificativ în timpul celei de-a şaptea dispensaţii va fi domnia îndreptăţită a lui Hristos asupra întregului pământ (Isaia 11:1-5; Zaharia 14:9-10). Lumea va avea o guvernare teocratică în care domnia lui Dumnezeu va fi administrată pe tot pământul prin reprezentantul Lui, Isus Hristos.
Revelaţia deosebită
Această revelaţie specială pe care Dumnezeu deja a dat-o, privind cea de a şaptea dispensaţie, este conţinută în numeroase pasaje din Vechiul Testament (pasaje care abordează cu principalele legăminte biblice şi cu profeţiile privind caracteristicile viitoarei împărăţii teocratice), în pasaje din Evanghelie (precum Matei 5-7; 19:28; 25:31-46), Faptele Apostolilor 3:19-21, în pasaje din Epistole (cum ar fi 1 Corinteni 15:24-25; Efeseni 1:10; Evrei 6:5) şi Apocalipsa 20:1-6.
Potrivit acestei revelaţii deosebite, Mesia – Isus va restabili Împărăţia teocratică a lui Dumnezeu, care exista pe pământ înainte căderii omenirii, însă s-a pierdut odată cu acea cădere. Domnia absolută, îndreptăţită şi curată a lui Dumnezeu va fi impusă în toată lumea. Natura va fi repusă în starea de dinainte căderii omului (Matei 19:28; Faptele 3:19-21; Romani 8:18-23). Clima şi elementele naturii vor fi desăvârşit controlate pentru binele omenirii (Isaia 30:23-26; Ezechiel 47:1-2; Ioel 2:21-26; Zaharia 14:8). Vor fi recolte şi roade ale pomilor nemaipomenite (Isaia 41:19-20; Ezechiel 36:8-11; 29-30; 47:6-7: Ioel 2:21-26). Animalele vor avea o mare productivitate (Ezechiel 36:11; 47:8-10). Hrană va fi din abundenţă (Psalmi 72:16; Isaia 30:23-24; Ieremia 31:10-14; Ezechiel 34:25-30; 36:29-30; Ioel 2:21-26; Zaharia 8:11-12). Toate animalele vor fi blânde şi se vor hrăni vegetarian (Isaia 11:6-9; 65:25). Bolile şi malformaţiile vor dispărea (Isaia 29:18; 33:24; 35:5-6). Viaţa omenească va cunoaşte o mare longevitate (Isaia 65:20-22). Războiul va fi stârpit (Isaia 2:4; Mica 4:3). Satana nu va mai fi capabil să instige la vreo faptă pe pământ (Apocalipsa 20:1-3). Omenirii i se va cere să se supună domniei îndreptăţite a lui Mesia.
Responsabilitatea omenirii
În timpul celei de a şaptea dispensaţii, responsabilitatea omenirii va fi de a se supune lui Dumnezeu, în temeiul întreit al conştiinţei umane, al guvernării umane şi a domniei teocratice a lui Hristos.
Testarea omenirii
Această responsabilitate va pune omenirea la încercare: se va supune ea lui Dumnezeu, în baza conştiinţei omeneşti, a guvernării umane şi a ocârmuirii teocratice a lui Hristos?
Eşecul omenirii
Omenirea va eşua în această testare a ultimei dispensaţii. Unii oameni, neizbăviţi, se vor răzvrăti făţiş împotriva ocârmuirii lui Hristos, în timpul domniei Sale (Isaia 11:3-4; 29:20-21; Ieremia 31:29-30). Alţii nu se vor răzvrăti făţiş, însă vor crâcni în sinea lor. Ei vor dispreţui domnia absolută, îndreptăţită a lui Hristos, însă vor şti să nu se răscoale în mod vădit. Când cea de a şaptea dispensaţie se va încheia, iar Satana va fi eliberat din abis, aceşti oameni îl vor urma pe Satana în revolta lui din urmă împotriva stăpânirii lui Dumnezeu (Apocalipsa 20:7-10).
Acest eşec al unor mari mulţimi de oameni, în pofida ocârmuirii desăvârşite şi a condiţiilor excepţionale de viaţă din cea de a şaptea dispensaţie, va demonstra faptul că pricina fundamentală a eşecului omenirii şi a răzvrătirii de-a lungul istoriei nu este mediul înconjurător sau circumstanţele. În schimb, cauza este propriul sine al oamenilor, firea păcătoasă care respinge domnia lui Dumnezeu şi caută să impună propriile reguli.
Judecarea omenirii
Eşecul omenirii în cadrul celei de a şaptea dispensaţii va implica judecata lui Dumnezeu. Acei oameni care s-au răzvrătit împotriva domniei lui Hristos vor fi executaţi (Isaia 11:3-4; 29:20-21; Ieremia 31:29-30). În plus, Dumnezeu va zdrobi revolta uriaşă care va avea loc imediat după a şaptea dispensaţie, trimiţând foc pentru a distruge răzvrătiţii şi a-l arunca pe Satana în iazul de foc, pentru chinuri veşnice (Apocalipsa 20:9-10).
Consideraţii concluzive privind teologia dispensaţională
Elemente cheie ale expunerii filosofiei biblice a istoriei în teologia dispensaţională
Mai sus, în cadrul acestui studiu, am observat că pentru ca o expunere a filosofiei biblice asupra istoriei să fie validă, ea trebuie să conţină anumite elemente obligatorii. Acum, dat fiind că teologia dispensaţională a fost studiată ca sistem, este esenţial să se determine felul în care ea abordează acele elemente necesare, în încercarea sa de a expune filosofia biblică a istoriei.
Primul element necesar al unei expuneri valide este ţelul fundamental sau scopul istoriei, scopul spre împlinirea căruia întreaga istorie decurge. Potrivit teologiei dispensaţionale, scopul fundamental al istoriei este ca Dumnezeu să se proslăvească, demonstrând faptul că doar El este Dumnezeul suveran.
Biblia atribuie multă slavă lui Dumnezeu, însemnând că totul este întru proslăvirea Sa. Ea îl numeşte „Dumnezeul slavei” (Faptele Apostolilor 7:2), „Tatăl slavei” (Efeseni 1:17) şi „Împăratul slavei” (Psalmi 24:7-10). Ea declară numele Lui ca fiind preaslăvit şi exprimă dorinţa ca întreg pământul să fie umplut cu slava Sa (Psalmi 72:18-19). Deoarece toate lucrurile sunt de la El, prin El şi pentru El, Biblia atribuie slava lui Dumnezeu pentru totdeauna (Romani 11:36).
Este semnificativ faptul că Biblia asociază, în repetate rânduri, slava lui Dumnezeu cu domnia Sa suverană. De exemplu, Regele David afirma: „Binecuvântat să fii Tu din veac în veac, Doamne, Dumnezeul părintelui nostru Israel! A Ta este, Doamne, mărirea, puterea şi măreţia, veşnicia şi slava, căci tot ce este în cer şi pe pământ este al Tău; a Ta, Doamne, este domnia, căci Tu Te înalţi ca un stăpân mai presus de orice! De la Tine vine bogăţia şi slava, Tu stăpâneşti peste tot, în mâna Ta este tăria şi puterea, şi mâna Ta poate să mărească şi să întărească toate lucrurile. Acum, Dumnezeul nostru, Te lăudăm, şi prea mărim Numele Tău cel slăvit.” (1 Cronici 29:10-13).
Multe alte pasaje asociază slava lui Dumnezeu cu conceptele Monarhiei Sale, ale tronului, ale Împărăţiei, domniei şi autorităţii (Psalmi 29:1-2, 9-10; 96:7-10; 97:1-6; 113:4-5; 115:1-3; 145:10-13; Isaia 6:1,3,5; Ieremia 14:21; Daniel 7:14; Matei 19:28; 25:31; 1 Timotei 1:17; Iuda 25; Apocalipsa 5:13; 7:10-12).
Biblia arată că Dumnezeu este proslăvit prin abordările Sale suverane faţă de naţiuni (Ezechiel 39:17-21), faţă de cârmuitorii omeneşti (Romani 9:17; Daniel 4:17, 34-37), faţă de poporul lui Israel (Isaia 43:1,7; 46:13; 60:1-3; Ieremia 13:11), faţă de Biserică (Efeseni 3:20-21), faţă de cei nealeşi (Romani 9:17-18,21). Dumnezeu este proslăvit prin suveranul Lui act al creaţiei (Psalmi 19:1; Apocalipsa 4:11), prin lucrările Sale suverane în vreme de restrişte (Psalmi 29:1-3, 9-10), prin judecăţile Sale suverane (Isaia 2:19, 21; 59:18-19; Ezechiel 39:17-21; Apocalipsa 11:13; 19:1-2) şi prin lucrarea Lui suverană de ascundere a cunoaşterii faţă de fiinţele omeneşti (Proverbe 25:2). Dumnezeu se proslăveşte pe Sine prin izbăvirea suverană a făpturilor umane rătăcite şi a ocrotirii celor pe care El i-a mântuit (Romani 9:23; 15:7-9; Efeseni 1:5-6, 12, 14, 18; Filipeni 4:19-20; 2 Timotei 4:18). Dumnezeu este proslăvit prin lucrările drepte ale credincioşilor, făcute prin înzestrarea dăruită de suveranitatea lui Dumnezeu (1 Corinteni 10:31; Filipeni 1:11; Evrei 13:21).
Dispensaţiile succesive îl preamăresc pe Dumnezeu în câteva feluri. Mai întâi, ele demonstrează că Dumnezeu este suveranul Ocârmuitor prin întreaga istorie, în pofida încercărilor Satanei de a înlătura această domnie şi a răzvrăti omenirea împotriva ei. Faptul că Dumnezeu poate face omenirea răspunzătoare de supunerea faţă de căile lui diverse de administrare a domniei Sale, în decursul istoriei, şi că poate judeca omenirea pentru eşecurile ei în obedienţă demonstrează limpede că Dumnezeu este suveran în toată istoria.
În al doilea rând, dispensaţiile demonstrează cu câtă disperare are omenirea nevoie de a se supune domniei lui Dumnezeu, pentru a avea lucrurile drepte pe pământ. Oamenii au însă dezordine şi năpastă, ca rezultat al tăgăduirii domniei lui Dumnezeu.
În al treilea rând, dispensaţiile mută progresiv istoria către împlinirea rânduielii gândite de Dumnezeu. În „dispensaţia de la sfârşitul veacurilor, cea finală, (Efeseni 1:9-10), Dumnezeu se va slăvi pe Sine prin zdrobirea lui Satana şi a împărăţiei acestuia (Romani 16:20; Apocalipsa 20:1-3), restaurând stăpânirea Împărăţiei Sale pe pământ, prin Isus Hristos (Apocalipsa 11:15; 20:4-6) şi prin tămăduirea consecinţelor tragice ale răzvrătirii omului (Matei 19:28; Faptele Apostolilor 3:19-21).
Al doilea element obligatoriu al unei expuneri valide a filosofiei biblice despre istorie este recunoaşterea distincţiilor sau lucrurilor care diferă în decursul istoriei. Teologia dispensaţională afirmă că distincţiile sunt rezultatul administrării de către Dumnezeu a domniei Sale în feluri diferite, în perioade diferite ale istoriei. Cu alte cuvinte, aceste lucruri distincte sunt rezultatul diferitelor dispensaţii ale ocârmuirii lui Dumnezeu.
Al treilea element necesar este o concepţie adecvată a progresului revelaţiei. Teologia dispensaţională afirmă că fiecare nouă dispensaţie, deoarece implică o nouă cale de administrare de către Dumnezeu a domniei asupra lumii, cere o nouă revelaţie. Omenirea trebuie să fie informată despre această nouă cale, cu noile ei responsabilităţi.
Al patrulea element necesar este un principiu unificator, care să lege lucrurile distincte şi etapele progresive ale revelaţiei laolaltă, direcţionându-le către împlinirea scopului istoriei. Principiul unificator al teologiei dispensaţionale, pentru întreaga istorie, este domnia suverană a lui Dumnezeu.
Factori indispensabili ai teologiei dispensaţionale
Trei factori sunt indispensabili teologiei dispensaţionale. Orice sistem teologic care nu conţine toţi factorii aceştia nu este dispensaţional, în adevăratul sens al cuvântului. (Charles Caldwell Ryrie, Dispensationalism Today (Dispensaţionalismul astăzi), Chicago: Moody Press, 1965, pag. 43-47).
Primul factor este recunoaşterea distincţiei dintre poporul lui Israel şi Biserică. Teologia dispensaţională crede că, deşi atât Israelul, cât şi Biserica, au avut o relaţie deosebită cu Dumnezeu, ele sunt entităţi distincte, nu sunt esenţialmente aceeaşi entitate.
Al doilea factor indispensabil este folosirea consecventă a unei singure hermeneutici (o singură metodă de interpretare a Bibliei) – şi anume, metoda istorico-lingvistică. În această metodă, cuvintele sunt luate în sensul lor obişnuit, comun, pe care îl au în cultura şi la vremea în care au fost scrise. Teologia dispensaţională este convinsă că metoda istorico-lingvistică ar trebui aplicată pentru întreaga Scriptură, incluzând acele pasaje profetice legate de Israel şi Împărăţia lui Dumnezeu.
Al treilea factor indispensabil este recunoaşterea faptului că scopul fundamental al istoriei este proslăvirea lui Dumnezeu, prin demonstrarea faptului că doar El este Dumnezeu cel suveran. Chiar dacă teologia dispensaţională recunoaşte că izbăvirea fiinţelor omeneşti pierdute este o parte foarte importantă a planului lui Dumnezeu în istorie, ea este convinsă că este doar o parte a scopului. În decursul istoriei, Dumnezeu a rânduit multe alte lucrări pentru a face posibilă izbăvirea oamenilor. Toate aceste rânduieli trebuie să contribuie cu ceva la scopul fundamental al istoriei. Astfel, acest scop fundamental al istoriei trebuie să fie îndeajuns de vast pentru a cuprinde toate lucrările lui Dumnezeu, nu doar una dintre ele.
Teologia dispensaţională avansează ideea că slăvirea lui Dumnezeu, prin demonstrarea ideii că doar El este Dumnezeul suveran, este singurul scop capabil să facă acest lucru. Ea este, de asemenea, convinsă că Scriptura arată că acesta este scopul fundamental al istoriei.
