PARTEA 1 – Ce este dispensaţionalismul?
Probabil că aţi fost expuşi dispensaţionalismului, fie că v-aţi dat seama sau nu, fie că aţi ştiut sau nu, fie că v-aţi pronunţat sau nu în privinţa sa. Dispensaţionalismul este teologia din spatele seriei de cărţi şi filme Left Behind (Lăsat în urmă), o serie care a doborât orice recorduri. Cărţile lui Tim LaHaye şi Jerry Jenkins s-au vândut în peste patruzeci de milioane de exemplare (Demar, Left Behind, 2009, Forward) şi, fără îndoială, alte milioane de oameni au văzut filmul bazat pe seria de cărţi. Dacă acest lucru nu este îndeajuns, cei mai mulţi predicatori de televiziune şi o puzderie de misiuni cu popularitate au postulat, au expus, au explicat, au declarat şi în general, au promovat acest sistem. Enoriaşul de rând al oricărei biserici fundamentaliste sau evanghelice poate să îi expună preceptele de bază, îndeosebi preceptul care declară că urmaşii de sânge ai lui Avraam sunt „poporul ales al lui Dumnezeu” şi că Israelul modern are dreptul dat de Dumnezeu de a pretinde ţinutul Palestinei pentru sine, chiar între hotarele străvechi descrise în Vechiul Testament. Este un lucru „normativ în cadrul bisericilor americane evanghelice, penticostale, harismatice şi independente, şi generalizat în rândul instituţiilor extra-bisericeşti, a televiziunilor şi radiourilor creştine şi a agenţiilor de misiuni” (Sizer, Christian Zionism (Sionism creştin), 2005, pag. 106-107).
Principala temă din Left Behind (Lăsat în urmă) este ideea că creştinii vor fi subit „înălţaţi” (adică răpiţi) în afara lumii acesteia, în văzduh, duşi în rai pentru a scăpa de o perioadă de atrocităţi făcute pe pământ, perioadă cunoscută drept „Marea Tribulaţie”. Înălţarea este o trăsătură cheie a escatologiei dispensaţionalismului, însă prezenta lucrare nu este despre escatologie în mod deosebit, ci mai degrabă despre hermeneutică, ecleziologie şi Israel. Aşadar, să definim dispenaţionalismul în cadrul său de bază şi să începem de aici.
Aşa cum şi numele sugerează, în inima dispensaţionalismului se află conceptul de dispensaţii sau „orânduiri”, care împart istoria în perioade de timp în care Dumnezeu abordează omul în diferite feluri.
Richard Belcher defineşte astfel dispensaţionalismul:
„Teologia dispensaţională priveşte lumea şi istoria omenirii ca pe o gospodărie în care Dumnezeu urmăreşte să Îşi impună planurile şi voinţa. Acest demers al planului şi voinţei Sale se poate vedea observând diferitele perioade sau stagii ale diferitelor economii, prin care Dumnezeu abordează lucrarea Sa şi omenirea, îndeosebi… Cuvântul „dispensaţie” este din grecescul oikonomia, care înseamnă orânduire, administrare, supraveghere sau conducere a unor afaceri sau proprietăţi.” (A Comparison (O comparaţie), 1986, pag. 8).
Dispensaţiile sunt împărţite în mod tipic în şapte perioade de timp sau epoci. Aceste epoci sunt intitulate ca fiind Neprihănirea, Conştiinţa, Ocârmuirea omenească, Făgăduiala, Legea, Harul şi Împărăţia. Fiecare dispensaţie este caracterizată de o idee distinctă a revelaţiei lui Dumnezeu, de un test specific al supunerii omului în legătură cu acea revelaţie divină, de un eşec al omului sub acea economie a revelaţiei dumnezeieşti, de o judecată a lui Dumnezeu asupra acestui eşec şi de începutul unei noi dispensaţii.
Neprihănirea este epoca dinaintea căderii lui Adam şi a Evei, în care ei au trăit inocenţi până la păcatul lui Adam şi la alungarea din Grădina Raiului; Conştiinţa este epoca de la căderea lui Adam până la potopul lui Noe, în care omul trăieşte prin conştiinţa sa trează şi este responsabil faţă de Dumnezeu pentru traiul său, potrivit binelui pe care îl cunoştea; Ocârmuirea omenească este epoca de la potop până la chemarea lui Avraam, în care omul trebuia să se supună stăpânirii omeneşti; Făgăduiala este epoca de la chemarea lui Avraam până la darea legii pe Muntele Sinai, în care omul trebuia să trăiască conform făgăduielilor pline de har date lui Avraam şi seminţiei ivite din el (eşecul omului în acest caz este legat de primirea de către Israel a ofertei lui Dumnezeu, de viaţă în supunere faţă de Lege); Legea este epoca de la Muntele Sinai până la respingerea lui Hristos de către Israel, epocă în care Israel trebuia să trăiască potrivit legii lui (Dumnezeu) Moise; Harul este epoca de la respingerea lui Hristos până la viitoarea înălţare la cer, în care poporul lui Dumnezeu, Israel, este temporar dat la o parte, ca pedeapsă (deşi păstrează titulatura de ‚popor al lui Dumnezeu’), în vreme ce Dumnezeu cheamă alţi oameni, pe gentilii din lume, adică Biserica, care în cele din urmă va comite apostazie la judecată, aceşti oameni luaţi din această lume prin înălţare la ceruri; Împărăţia este epoca de la înălţarea la cer până la sfârşitul veacurilor, în care evreii vor fi purificaţi de o năpastă de şapte ani, urmată de o domnie de o mie de ani a lui Hristos pe pământ, ca Rege al Israelului. Împărăţia veşnică urmează acestui Regat. (Seven Dispensations (Şapte dispensaţii), BibleLife.org, 2009).
Aş remarca, în acest moment, faptul că, asemenea cazului oricărui alt sistem teologic, acordul între adepţii săi nu este unul absolut. Mulţi dispensaţionalişti nu sunt de acord în privinţa numărului şi ordinii dispensaţiilor. Mai important, există o disensiune cunoscută despre felul în care trebuie înţelese dispensaţiile. De exemplu, în timp ce toţi încuviinţează faptul că trăim astăzi „epoca harului”, părerile sunt împărţite asupra măsurii în care harul a fost dat şi oamenilor trăitori în epocile trecute sau care vor trăi în vremurile viitoare. Unii propun ideea că mântuirea era dependentă de lege, în timpul Dispensaţiei Legii, în timp ce alţii spun că mântuirea era tot prin har, ca astăzi, chiar dacă înţelegerea lor cu Dumnezeu era strict prin Lege.
Personal, găsesc multe lucruri inconsecvente şi contradictorii legate de „cele şapte dispensaţii”, chiar demne de critici aspre. Oricum, am ales să nu includ aceste chestiuni în scopul acestei lucrări. Am ales în schimb să mă concentrez pe trei zone cât se poate de importante ale caracteristicilor dispensaţionalismului: Biblia, Biserica şi Israelul.
Perspectiva dispensaţională a Bibliei
Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Este infailibilă, complet veridică în toate profeţiile şi afirmaţiile. Atât dispensaţionaliştii, cât şi ceilalţi, sunt de acord cu acest lucru. Însă dincolo de doctrina de bază a Bibliei, dispensaţionaliştii au o reputaţie deosebită pentru a accentua foarte mult interpretarea ad litteram. Sizer îi citează pe Charles Ryrie şi Dwight Pentecost, în schimb:
(Ryrie) „Dispensaţionalismul este rezultatul aplicării consecvente a principiul hermeneutic de căpătâi al interpretării literale, normale sau directe. (Pentecost) Două reguli stabilite ale interpretării sunt următoarele: 1) ‚Cânt scriptura are un sens obişnuit, nu se foloseşte alt înţeles’; 2) ‚Profeţia… trebuie interpretată literal…’” (Christian Zionism (Sionism creştin), 2005, pag. 121).
Pe lângă interpretarea strict ad litteram, dispensaţionalismul are trăsăturile unei înţelegeri absolut futuriste a aproape tuturor profeţiilor. Această hermeneutică ultra-literal-futuristă este descrisă de Sizer ca:
„un roman hermeneutic în care… părţile profetice ale Scripturii sunt văzute ca istorie dinainte scrisă; iar escatologia, îndeplinită de către generaţia interpretului… Cu toate că hermeneutica protestantă tradiţională sau cea a legământului pun şi ele preţ pe interpretarea ad litteram, diferă totuşi prin faptul că viziunea tradiţională vede interpretarea literală în lumina condiţiilor istorice şi a contextelor culturale, lingvistice şi teologice. (Chistian Zionsim (Sionism creştin), 2005, pag. 108).
O altă trăsătură importantă a abordării Bibliei în dispensaţionalism este sublinierea diferenţelor dintre dispensaţii, făcând din Biblie o serie de schimbări şi minimalizându-i continuitatea. Unul dintre versetele favorite ale dispensaţionaliştilor, care să le sprijine teoria, este 2 Timotei 2:15:
Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului.
Cuvântul „împarte” este luat ca „dovadă” a metodei lor. Este văzut ca directivă pentru împărţirea Bibliei în diverse epoci, administraţii, economii şi etalări divine care rezultă într-o adunătură cacofonică de directive anapoda, în care nimeni nu poate fi sigur că se supune şi crede în acea secţiune care s-ar aplica lui şi vremurilor sale.
O exegeză de acurateţe a textului va arăta faptul că cuvântul grecesc ὀρθοτομέω (orthotomeō), tradus ca „împărţit”, înseamnă literalmente „drept împărţit”, nu doar „împărţit”; de asemenea, înseamnă şi „bine direcţionat; a exprima întru adevăr, fără viclenie sau denaturare” (Perschbacher, Greek Lexicon, (Lexicon grec), 1990, pag. 296). Evident, este datoria învăţătorului Cuvântului lui Dumnezeu să se exprime fără echivoc, să nu adauge sau omită ceva, să nu devină un propovăduitor al propriei păreri asupra unei chestiuni, ci a celei clar exprimate de poruncile lui Dumnezeu. Pasajul în cauză nu are nimic de-a face cu divizarea Bibliei în secţiuni disjuncte şi determinarea faptului că o anume secţiune „se aplică” sau nu.
Perspectiva dispensaţionalistă asupra Bisericii
Una dintre consecinţele hermeneuticii dispensaţionale este reprezentată de efectele în care poate percepe cineva Biserica, lucru care reprezintă o îndepărtare radicală de protestantismul tradiţional, iar în opinia mea, este greşeala cea mai stridentă a dispensaţionalismului (va fi discutată mai pe larg în ultimul capitol).
Perspectiva dispensaţionalistă asupra Bisericii este aceea că Biserica constituie o anomalie, o paranteză în istorie (Darrell Bock, Dispensationalism (Dispensaţionalism), 1992, pag. 360). Prin extensie, acest lucru ar face din Biserică un soi de „plan B” sau un fel de gând ulterior al lui Dumnezeu. Teoria dispensaţională spune că după epoca bisericii, Dumnezeu va relua legăturile cu poporul legământului Său, cei cu adevărat iubiţi şi aleşi, urmaşii naturali ai lui Avraam, naţiunea lui Israel. Ca atare, Biserica este un soi de premiu de consolare, în lumina respingerii lui Hristos de către Israel, iar membrii ei sunt emigranţi în Împărăţia lui Dumnezeu. Dispensaţionalismul pretinde că legămintele nu sunt făcute cu Biserica, nici chiar Noul Legământ descris prin Ieremia 31 şi Evrei 8, chiar dacă unii dispensaţionalişti îngăduie ideea că Noul Legământ se „aplică” Bisericii, însă chiar şi în schema acestora, Israelul naţional rămâne adevăratul participant. Există o răspândită incertitudine printre dispensaţionalişti în privinţa rostului Noului Legământ, lucru care a dus la conferinţe convocate cu singurul scop al definirii Noului Legământ. Din nefericire, aceste conferinţe afişează încă o definiţie a Noului Legământ satisfăcătoare pentru lumea dispensaţionalistă (Churches (Biserici), Baptistbulletin.com, 2009).
De aici şi opiniile dispensaţionaliste care văd Biserica ca fiind un alt popor al lui Dumnezeu, aparte şi radical distinct de Israel în ceea ce priveşte scopul, rânduiala şi destinele lui, mergând până la a spune că există două popoare concurente ale lui Dumnezeu: Israelul şi Biserica (Pitchford, The People of God (Poporul lui Dumnezeu), 2006, pag.1).
Perspectiva dispensaţională asupra Israelului
Aşa cum am afirmat în secţiunea anterioară, dispensaţionalismul vede Biserica şi Israelul ca fiind organisme distincte, cu destine diferite. Israelul este văzut ca un organism de oameni legaţi prin sânge de patriarhul Avraam, de la care vor moşteni binecuvântările şi făgăduielile prin demersurile Vechiului Testament, îndeosebi a celor regăsite în părţile profetice avraamice/mozaice. Israeliţii îşi păstrează locul de „popor al lui Dumnezeu”, chiar şi în epoca curentă a harului şi a Bisericii gentile. În esenţă, doar ei sunt adevăratul popor ales al lui Dumnezeu, iar în viitorul „mileniu”, Dumnezeu îi va repune în drepturi în ochii Săi, reducând concomitent Biserica „gentilă” la o masă de cetăţeni servilă în Regatul iudaic. Să lăsăm cuvintele teologului dispensaţionalist să explice situaţia:
„Gentilii vor fi slugile Israelului în timpul acelei epoci… Naţiunile care au uzurpat autoritatea Israelului în epocile trecute îi vor vedea pe năpăstuiţi puşi la loc de cinste, iar ele vor ajunge supuse regatului lor. Gentilii care vor trăi în vremea mileniului se vor converti, înaintea primirii lor în regat.” (Things to Come (Lucrurile care vor veni), 1958, pag. 507).
Pe lângă cerinţele regalităţii patriarhale, dispensaţionaliştii definesc apoi Israelul ca fiind deopotrivă poporul, cât şi pământurile de care acest popor este legat veşnic. Conform lui Lewis Sperry Chafer, un teolog de vază al dispensaţionalismului sistematic, „Israel este o naţiune veşnică, moştenitoarea unui ţinut etern, cu un regat etern, peste care David domneşte de pe un tron veşnic, astfel încât, în veşnicie, „niciodată cele două, Israelul şi Biserica, nu se vor întâlni”” (Sizer, Christian Zionism (Sionism creştin), 2005, pag. 138).
Extinzând ideea, dispensaţionaliştii îi văd pe cetăţenii evrei ai Israelului modern, înfiinţat în 1948 printr-un act al Naţiunilor Unite, ca fiind posteritatea evreilor din vechime, văzând în ei şi renaşterea naţiunii însăşi, drept o confirmare a opiniilor lor. Acest lucru a odrăslit o puternică mişcare sionistă printre creştinii evanghelici, un fenomen despre care voi avea mai multe de spus mai târziu.
Bibliografie:
Baptists, 1689. 1689 Baptist Confession (Baptiştii, 1689, Mărturisirea Baptistă din 1689). http://www.reformed.org/documents/index.html?mainframe=http://www.reformed.org/documents/baptist_1689.html (accesat pe 28 ianuarie, 2010).
Barcellos, Richard C. In Defense of the Decalogue (În apărarea Decalogului). Enumclaw: WinePress Publishing, 2001.
Battle, John A. “Premillennialsim and Covenant Theology.” (“Premilenarismul şi Teologia Legământului). WRS Journal 2, no. 1 (Feb. 1995) pag. 2-6.
Belcher, Richard P. A Comparison of Dispensationalism and Covenant Theology (O comparaţie între dispensaţionalism şi teologia legământului). Fort Mill: Richbarry Press, 1986.
Board, Baptist. What, No Church? (Comitetul Baptist. Cum, fără Biserică?) 2009. http://www.baptistboard.com/showthread.php?t=62790 (accesat în 28 ianuarie, 2010).
Calvin, John. Institutes of the Christian Religion (Instituţiile religiei creştine). Editat de John T. McNeill. Traducere de Ford Lewis Battles. Londra: Westminster John Knox Press, 1960.
Churches, The General Association of Regular Baptist. (Adunarea Generală a Bisericilor Baptiste) The Baptist Bulletin (Buletin baptist). 24 septembrie, 2009. http://www.baptistbulletin.org/?p=5104 (accesat pe 10 decembrie, 2009).
Clark, R. Scott. Theses: Covenant Theology (Teze: Teologia Legământului). 2008. http://www.wscal.edu/clark/covtheses.php (accesat pe 10 noiembrie, 2009).
Darrell L. Bock, Walter C. Kaiser, Craig A. Blaising. Dispensationalism, Israel and the church (Dispensaţionalismul, Israelul şi Biserica). Grand Rapids: Zondervan, 1992.
DeMar, Gary. Left Behind: Separating Fact from Fiction (Lăsat în urmă: separând faptele de ficţiune). Powder Springs: The American Vision, 2009.
– Response To A Critic (Răspuns unui critic). 2010. http://www.americanvision.org/article/a-brief-response-to-a-critic-of-is-jesus-coming-soon/ (accesat pe 29 ianuarie, 2010).
Fisher, G. Richard. The Other Gospel of John Hagee (Cealaltă evanghelie a lui John Hagee). 2009. http://www.pfo.org/jonhagee.htm (accesat pe 30 ianuarie, 2010).
Friedman, Emanuel, editura Collier’s Encyclopedia. Vol. 19. New York: Macmillan, 1979.
Gentry, Kenneth. Postmillenialism Made Easy (Postmilenarismul pe înţelesul tuturor). Draper: Apologetics Group (Grupul de apologetic Draper), 2009.
Gill, John. The Baptist Commentary Series (Seria de comentarii baptiste). Vol. 9. Paris, Arkansas: The Baptist Standard Bearer, 2006.
Hafemann, Scott J. The God of Promise and the Life of Faith (Dumnezeul făgăduielii şi viaţa de credinţă). Wheaton: Crossway Books, 2001.
Hodge, A.A. God’s Covenants with Man (Legămintele lui Dumnezeu cu omul). http://www.fivesolas.com/coven1.htm (accesat pe 15 noiembrie, 2009).
Howell, R.B.C. The Covenants (Legămintele). 2009. http://www.founders.org/library/covenants/ch4.html (accesat pe 24 ianuarie, 2010).
Johnson, Terry L. The Case for Traditional Protestantism (Cazul protestantismului tradiţional). Edinburgh: Banner of Truth, 2004.
Lewis, Nathan. Biblical Proof that the Mosaic Administration is part of the unfolding Covenant (Dovada biblică că orânduirea mozaică este parte a legământului dezvăluit). http://www.fivesolas.com/mosaicad.htm (accesat pe 15 noiembrie, 2009).
McMahon, Matthew. John Owen and the Covenant of Redemption (John Owen şi Legământul Mântuirii). 2009. http://www.apuritansmind.com/Baptism/McMahanJohnOwen.htm (accesat pe 21 ianuarie, 2010).
Pentecost, J. Dwight. Things to Come (Lucrurile care vor veni). Grand Rapids: Zondervan, 1958.
Perschbacher. The New Analytical Greek Lexicon (Noul lexic analytic grec). Peabody: Hendrickson, 1990.
Pitchford, Nathan. What the Bible Says About the People of God (Ce spune Biblia despre poporul lui Dumnezeu). Portland: Monergism Books, 2006.
Reymond, Robert L. Against Dispensationalism (Împotriva dispensaţionalismului). 18 octombrie, 2008. http://againstdispensationalism.blogspot.com/2008/10/who-really-owns-holy-land.html (accesat pe 14 noiembrie, 2009).
Robertson, O. Palmer. The Israel of God (Israelul lui Dumnezeu). Phillipsburg: P & R Publishing, 2000.
Scofield, C.I. The Seven Dispensations (Cele şapte dispensaţii). 2009. http://www.biblelife.org/dispensations.htm (accesat pe 20 decembrie, 2009).
—.The Seven Dispensations (Cele şapte dispensaţii). 2009. http://www.biblelife.org/dispensations.htm (accesat pe 24 ianuarie, 2010).
Sizer, Stephen R. Christian Zionism: Road-map to Armageddon?(Sionism creştin: harta spre Armaghedon?) Downers Grove: InterVarsity Press, 2005.
Strawbridge, Gregg. Covenantal Framework of Scripture (Cadrul testamentar al Scripturii). http://www.fivesolas.com/cov_def.htm (accesat pe 15 noiembrie, 2009).
The Baptist Bulletin (Buletin Baptist). 24 septembrie, 2009. http://www.baptistbulletin.org/?p=5104 (accesat la 11 noiembrie, 2009).
Turretin, Francis. The Covenant of Grace and Its Twofold Economy in the Old and New Testaments (Legământul Harului şi dubla sa economie în Testamentele Vechi şi Nou). http://www.fivesolas.com/turretin.htm (accesat pe 15 noiembrie, 2009).
Watson, Thomas. The Covenant of Grace (Legământul Harului). http://www.fivesolas.com/watson/covgrace.htm (accesat pe 15 noiembrie, 2009).
Westminster Confession of Faith (Mărturisirea de credinţă Westminster). Glasgow: Free Presbyterian Publications, 2003.
PARTEA 2 – Ce este Teologia Legământului?
Teologia Legământului este teologia istorică a Bisericii. Anumite precepte de bază ale ei pot fi văzute la părinţii Bisericii; oricum, este dificil să o recunoşti ca pe un corp cristalizat de învăţături înainte de Augustin, cel mai devreme, şi fără îndoială că ea a fost o trăsătură importantă a reformiştilor protestanţi, în special a lui Calvin.
Reprezintă o privire de ansamblu asupra Bibliei, oferind un subiect unificator şi un mesaj consistent pe cuprinsul întregii Biblii, de la început până la sfârşit. Acest subiect unificator este, după cum numele o spune, format din cele câteva legăminte găsite în paginile scripturii.
Un legământ, în cuvinte simple, este o înţelegere între două părţi. Ea poate fi fie un acord mutual, fie unul impus. Este modelat potrivit suzeranităţii legămintelor străvechiului Orient Mijlociu, în care o naţiune mai puternică, eventual una cuceritoare, ajunge la un acord sau legământ cu o naţiune mai slabă, pentru a-i oferi acesteia protecţie şi alte beneficii, în schimbul loialităţii de vasalitate şi a altor bunuri şi servicii economice care pot fi furnizate. Eşecul îndeplinirii condiţiei sau condiţiilor legămintelor garantează anumite consecinţe negative. Aşa se face că vedem finalizarea tuturor legămintelor fie prin binecuvântare, fie prin blesteme.
Este important de reţinut faptul că în Teologia Legământului, toate legămintele sunt văzute ca legăminte condiţionate (Hafemann, God of Promise (Dumnezeul făgăduielii), 2001, pag. 58-60). Există sisteme teologice, în familia evanghelică, care adoptă existenţa legămintelor necondiţionate, însă ele nu reprezintă tradiţia protestantă reformată. Ele sunt chiar variaţiuni pe această temă, chiar în cadrul familiei protestante reformate, astfel că vom vorbi cu toată bunăvoinţa posibilă.
Putem vedea o dovadă biblică a condiţionalităţii legămintelor printr-o succintă studiere a versetelor Ioan 3:18-21: Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. (19) Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. (20) Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. (21) Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.
Dispensaţionaliştii se grăbesc să observe că condamnarea vine prin Lege, însă mântuirea prin har, pentru a putea să sară direct la versetul 20, pentru a sublinia folosirea de către Ioan a cuvântului „fapte”, pentru a plasa condamnarea nemijlocit în legământul Legii. Oricum, această concluzie cere un salt ca de broască peste cauza principală a condamnării, exprimată în pasaj – „pentru că nu a crezut”. Acum, s-ar pune întrebarea – prin care legământ este omul condamnat pentru necredinţă? Vă rog să ţineţi seamă că scriptura spune „a şi fost judecat”. Cum poate un om să fie condamnat deja din cauza necredinţei într-un mântuitor de care nici nu a auzit, aici fiind vorba de toţi cei dinaintea crucii şi învierii lui Hristos, prin care toţi oamenii se vor izbăvi? Acest pasaj are sens numai dacă se aplică Teologia Legământului – dacă înţelegem de la bun început că harul este condiţia dinaintea primei evanghelii, care era credinţa într-un Mântuitor care va veni, acum pe pământ şi proclamat ca fiind Isus Hristos din Nazaret. Aceia care nu întrunesc condiţia credinţei Legământului Harului, de fapt eşuează în faţa harului lui Dumnezeu, fiind astfel osândiţi.
Înainte de a purcede la enumerarea şi descrierea diverselor legăminte, ar trebui să subliniez faptul că teologii legământului nu neagă existenţa dispensaţiilor şi, aşijderea, dispensaţionaliştii nu neagă existenţa legămintelor. În măsura în care există o poziţie a Bisericii Protestante în legătură cu dispensaţiile, aceasta a privit istoriceşte timpul ca fiind despărţit în două dispensaţii, evident o paralelă la cele două testamente ale Bibliei, denumite Vechiul Testament şi Noul Testament. Pe lângă recunoaşterea existenţei acestor două dispensaţii, ea a recunoscut şi că există diferenţă între dispensaţii în privinţa „economiilor”, adică a felurilor în care Dumnezeu se raportează la lume şi omenire. Oricum, în schema Legământului, diferenţele dintre dispensaţii constau în gradul mai mic sau mai mare, nu în substanţă.
O altă prefaţare pe care ar trebui să o fac la prezentarea legămintelor ar fi aceea de a-mi arăta versiunea favorită a situării legămintelor în lumea teologică. Se pare că cei mai mulţi teologi reformaţi pun semnul egalităţii între Legământul Mântuirii şi Legământul Harului. Într-o manieră uşor asemănătoare, părerea mea este oarecum similară cu cea a lui John Owen (Covenant of Redemption (Legământul Mântuirii), apuritanmins.com, 2009), combinată cu cea a lui R.B.C. Howell (The Covenants, (Legămintele), founders.org, 2009). Owen separă Legământul Mântuirii de Legământul Harului şi le pune de la început în ordine logică, aşa cum fac şi eu; iar Howell priveşte Legământul Mântuirii ca pe o înţelegere implicând toţi cei trei membri ai Treimii, şi aşa fac şi eu.
Legămintele ar fi, în ordine: 1) Legământul Mântuirii; 2) Legământul Faptelor; 3) Legământul Harului; 4) Legământul Noahic; 5) Legământul Avraamic; 6) Legământul Mozaic; 7) Legământul Davidian; 8) Noul Legământ.
Legământul Mântuirii
Legământul Mântuirii este legământul făcut între Tată, Fiu şi Sfântul Duh, făcut pentru veşnicie, în care Tatăl a ales să izbăvească o parte a omenirii, Fiul va întruni condiţiile cerute, iar Duhul le va aplica celor aleşi (vezi 1 Petru 1:2). Acest legământ răspunde la scopul general al creaţiei – slăvirea lui Dumnezeu prin izbăvirea unei seminţii recunoscătoare (vezi Efeseni, capitolele 1 şi 2).
Legământul Faptelor
Legământul Faptelor a fost făcut după crearea omului, între Adam şi Dumnezeu, în care Adam va avea viaţa veşnică în funcţie de condiţia supunerii sale faţă de porunca lui Dumnezeu, aceea de a se abţine de la a mânca fructul din pomul cunoaşterii binelui şi răului. A fost o singură interdicţie pusă în Grădina Edenului, totuşi Adam a ales să nu se supună (Geneza, capitolele 2 şi 3). Această unică condiţie a fost legată de „faptele” lui Adam, cerută pentru binecuvântările legământului, de aici şi denumirea de „Legământ al Faptelor”. Ca părinte şi reprezentant al omenirii, eşecul lui Adam a fost şi eşecul nostru. Atrăgându-şi blestemul indus de eşecul legământului, a fost condamnată întreaga speţă umană, identificând-o ca organism nesupus (vezi 1 Corinteni 15:22 şi Romani 5:14).
Legământul Harului
Legământul Harului este legământul care a început în Geneza 3:15:
Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.
Acesta este cunoscut de teologi ca „protoevanghelie, cea dintâi făgăduială a Evangheliei” (Postmillenialism (Postmilenarism), 2009). Înţelegerea este făcută între „sămânţa ei” (Hristos) şi Dumnezeu. Hristos duce la îndeplinire zdrobirea Satanei (şarpele), iar cei „întru Hristos” împărtăşesc binecuvântările legământului, în timp ce aceia care rămân „întru Adam” prin nesupunere şi necredinţă, continuă să aibă blestemul eşecului lui Adam şi a legământului aferent. Odată ce toate persoanele şi condiţiile acestui legământ nu sunt scrise specific în protoevanghelie, le aflăm progresiv dezvăluite în scriptura ulterioară. Aşa cum Mărturisirea Westminster o spune:
Omul, prin căderea sa, s-a făcut incapabil de un trai potrivit legământului, Domnul fiind mărinimos să facă un al doilea legământ, [Galateni 3:21, Romani 8:3, Romani 3:20-21, Isaia 42:6] îndeobşte numit legământul harului; în timp ce El oferă fără îngrădire păcătoşilor viaţă şi mântuire prin Isus Hristos; li se cere acestora credinţă în El, pentru ca ei să poată fi izbăviţi [Marcu 16:15-16, Ioan 3:16, Marcu 16:15, Romani 10:6, Romani 10:9, Galateni 3:11] şi făgăduiala este dată tuturor celor unşi pentru viaţă veşnică de Sfântul Său Duh, pentru a-i face dornici şi capabili să creadă. [Ezechiel 36:26-27, Ioan 6:44-45]. (Westminster Confession (Mărturisirea Westminster) 2003, cap. VII, paragraf 2, pag. 42).
Aşadar, condiţia acestui legământ este înfrângerea Satanei, lucru îndeplinit de Hristos şi, prin extensie, de cei care au avut credinţă în Isus Hristos, căpătând binecuvântările legământului: viaţa veşnică şi acele lucruri care însoţesc încuviinţarea lui Dumnezeu. Aceia care l-au respins pe Hristos, culeg blestemul legământului: moarte veşnică şi acele lucruri care însoţesc mânia lui Dumnezeu. Toate celelalte legăminte menţionate de aici încolo sunt derivate ale acestui legământ central, fiind expresii, într-o formă sau alta, ale scopurilor preaslăvite ale lui Dumnezeu în mântuirea aleşilor Săi, pentru scopul Său etern, iar binecuvântarea sau afurisirea omului în aceste legăminte este condiţionată de credinţa în Hristos. Totuşi, există condiţii specifice date în fiecare legământ, ele servind şi ca semne distinctive ale legământului, incidentale condiţiei mântuitoare a credinţei; de pildă, cerinţa ca Avraam să fie circumcis, lucru care nu aduce nimic în plus mântuirii sale, însă stă ca test de supunere şi ca semn al legământului, fiind şi o condiţie specifică legământului respectiv.
Este crucială înţelegerea Teologiei Legământului şi a credinţei creştine în sine, faptul că singura condiţie pe care omul trebuie să o îndeplinească într-o relaţie adecvată cu Dumnezeu este credinţa în Hristos, şi toate celelalte condiţii bazate pe învrednicire şi slujire sunt îndeplinite de Însuşi Hristos. Noi, ca oi ale turmei şi fraţi aleşi ai turmei Sale, renaştem ca şi credincioşi şi supuşi ai lui Hristos, culegând binecuvântarea legămintelor doar prin credinţa în El. Aceasta este însăşi inima credinţei creştine şi a Evangheliei.
Legământul Noahic
Mutându-ne acum către celelalte legăminte, vedem că Legământul Noahic este făcut între Dumnezeu şi Noe, legământ în care Dumnezeu făgăduieşte să se abţină de la distrugerea pământului prin intermediul apei. Acest legământ este construit pe legământul harului, aşa cum vedem în Geneza 6:8: „Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului.” Condiţia specifică a acestui legământ este ca Noe şi urmaşii săi să „reumple” pământul şi să nu ia viaţa altora, ca binecuvântări fiind perpetuarea seminţiei şi a roadelor, iar ca osândire fiind pedeapsa capitală pentru ucidere (vezi Geneza, capitolele 6-9).
Legământul Avraamic
Legământul Avraamic este legământul făcut între Dumnezeu şi Avraam, în care Dumnezeu îi făgăduieşte lui Avraam să îl facă „părinte al multor naţiuni” şi să îi dea pământul canaaniţilor pentru „seminţia” sa pentru totdeauna (Geneza 12:7). Cuvântul „seminţie” aici este foarte important, iar din păcate, multe traduceri ale Bibliei folosesc cuvântul „posteritate”, care poate părea la o primă vedere sinonim”, însă nu şi când îl privim în lumina cuvântării lui Pavel despre cuvântul „seminţie” din Galateni 3:16, odată ce cuvântul poate avea sens atât de singular, cât şi nuanţă de plural, iar teologic se înţelege că seminţia lui Avraam a fost alcătuită din urmaşii săi omeneşti, care în schimb au fost tipici sau reprezentanţi ai seminţiei (singular), care era Însuşi Hristos. Această chestiune a îndeplinirii făgăduielilor lui Dumnezeu faţă de Avraam, îndeosebi cea legată de pământuri, va fi abordată mai târziu în acest tratat. O condiţie specifică acestui legământ era circumcizia, care era semnul legământului, trebuind făcută mai departe urmaşilor lui Avraam, iar aceasta este chestiunea cheie la care i s-a cerut lui Pavel să lucreze în bisericile din Galatia. Îndrumările date de Pavel arată clar că în Noul Legământ, circumcizia este încă o condiţie, însă tăierea împrejur a inimii este condiţia crucială, nu circumcizia cărnii (Romani 2:28-29).
Legământul Mozaic
Legământul Mozaic este legământul dat de Dumnezeu poporului lui Israel, prin Moise, pe muntele Sinai, în formă de porunci sau legi, în care sunt etalate standardele lui Dumnezeu privind comportamentul moral, precum şi cerinţele ceremoniale şi legile legate de ordinea civilă. Aceste legi sunt cunoscute în general ca Legile lui Moise. Cele Zece Porunci sunt un rezumat al legii morale, descriind felul în care omul trebuie să se poarte faţă de Dumnezeu, faţă de semenul său omenesc şi faţă de sine însuşi. În timp ce omul nu poate fi ferit de mânia lui Dumnezeu supunându-se legii (căci el nu poate să respecte legea în mod desăvârşit, cum este standardul lui Dumnezeu), totuşi legea morală rămâne un standard comportamental/etic după care omul trebuie să îşi ducă traiul. Legile ceremoniale au fost împlinite prin Hristos, şi ca atare, încheiate la Noul Legământ. Legile civile pot servi ca punct de referinţă pentru o societate a lui Dumnezeu, însă majoritatea scolasticilor Bibliei încuviinţează că legile civile au fost legate de naţiunea Israelului şi că noi nu avem o aplicabilitate directă a lor, prin Noul Legământ.
Condiţia specifică legământului mozaic este supunerea, binecuvântarea implicată fiind „viaţa”, iar osânda fiind „moartea”. Acest lucru pare să contrazică ceea ce am spus despre Legământul Mozaic, ca provenind din Legământul Harului. Un aspect care poate crea confuzie, însă voi încerca să îl clarific, cât de simplu pot.
Chiar şi Israelului de sub Legea lui Moise i se cere să aibă credinţă, pentru a culege roadele binecuvântării legământului, aşa cum putem vedea din Evrei 3:19, care vorbeşte despre eşecul de a intra pe Pământul Făgăduinţei: „Vedem dar că n-au putut să intre din pricina necredinţei lor.” În pofida ideii populare că Legea stă în opoziţie cu harul, faptul că Legea a fost dată ca „îndrumător către Hristos” (Galateni 3:24) arată că Legea, în cele din urmă, are un scop mântuitor prin har.
Eu cred că putem înţelege mai bine această chestiune, dacă ţinem cont că înainte ca Israelului să îi fie date Legile lui Moise, ei erau deja poporul ales al lui Dumnezeu, părinţii lor fiind chemaţi dintre popoarele păgâne şi dându-li-se un destin de binecuvântări. Dumnezeu, având un popor ales în numele Lui, le reglementează acum viaţa pământeană, îndrumându-i cum să Îi facă voia.
Acest plan nu este diferit de cel al Noului Legământ, căci cei care au primit binecuvântările Noii Naşteri prin Evanghelie, nu sunt lăsaţi fără călăuzire de Dumnezeu, în privinţa felului în care să Îl mulţumească prin traiul lor pe pământ. De fapt, Noul Testament este PLIN DE PORUNCI! Noi nu suntem mântuiţi prin faptele în sine, ci cu ajutorul lor. Mesajul lui Pavel către Efeseni ar putea lesne fi interpretat drept un preambul al lui Dumnezeu faţă de Lege: Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. (Efeseni 2:8-10).
Oamenii au fost aleşi şi chemaţi prin har, însă îndrumaţi prin lege, atât evreii, cât şi noi.
Aşadar, cum Îi facem pe plac lui Dumnezeu? Să ne uităm la câteva versete biblice: este evident că „cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:8); „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Romani 8:9); „aţi învăţat de la noi cum să vă purtaţi şi să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu, şi aşa şi faceţi, vă rugăm, şi vă îndemnăm în Numele Domnului Isus, să sporiţi tot mai mult în privinţa aceasta. Ştiţi, în adevăr, ce învăţături v-am dat prin Domnul Isus. Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră” (1 Tesaloniceni 4:1-3).
Aşadar, formula este simplă: pentru a-L mulţumi pe Dumnezeu, trebuie să fim 1) izbăviţi (adică, în Duh) şi 2) supuşi. Acei care sunt chemaţi în familia lui Dumnezeu prin harul Său au privilegiul de a-I aduce mulţumire prin supunere faţă de poruncile Lui. Aceia care nu au intrat într-o relaţie cu Dumnezeu prin har, pot fi condamnaţi doar de cerinţele legii, odată ce ei nu întrunesc standardele divine.
Legămândul Davidian
Următorul legământ adus în discuţie este cel davidian, adică legământul în care lui David şi seminţiei sale le sunt făgăduite stabilirea monarhică pentru totdeauna şi un tron pentru toate generaţiile. Îndeplinirea promisiunii a fost în persoana lui Hristos, fiu al lui David şi rege al Israelului pentru totdeauna. Natura condiţionată a acestui legământ este uşor de văzut în faptul că nu mai există rege legitim al Israelului după Iehonia (sau Ioiachin, traducere alternativă, nota trad.) din pricina păcatelor regelui Manase, ducând la captivitatea babiloniană şi destrămarea regatului. Isus a candidat la acest tron prin supunerea Sa, prin moarte, îngropare, înviere şi înălţare. Astăzi, cei care întrunesc condiţiile de credinţă în Hristos, cerinţe ale legământului, Îl pot clama ca Rege şi Mântuitor al lor, fiind cetăţeni ai regatului Său nepieritor.
Noul Legământ
Ultimul dintre legăminte este Noul Legământ. Este legământul în care Dumnezeu promite să dea oamenilor Lui o inimă nouă şi să îi reunească într-un singur organism. Aceasta se află în Ieremia 31:31-34: Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul, pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot din ţara Egiptului, legământ, pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul. Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele, sau pe fratele său, zicând: “Cunoaşte pe Domnul!” Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.
Scriitorul cărţii Evreilor ne explică înţelesul acestui legământ în Evrei 8 şi 9. După un citat ca succintă vedere de ansamblu din Ieremia 31:31-34, în capitolul 8, el ne spune apoi în capitolul 9, versetul 1: „Legământul dintâi avea şi el porunci privitoare la slujba dumnezeiască şi la un locaş pământesc de închinare.” Acest lucru ne arată că punctul central al legământului acesta este „rânduielile” vechiului legământ, cât şi felul în care au fost ele înlocuite de cel nou. De aici, diferenţa dintre vechiul şi noul legământ nu constă în substanţă, ci în administrarea rânduielilor. Cu alte cuvinte, sacrificiile vechiului legământ nu sunt înlocuite cu un non-sacrificiu în cel nou, ci în schimb, sacrificiile animale temporale din vechiul legământ sunt înlocuite de sacrificiul mesianic etern al noului legământ. În esenţă, în vechiul legământ mânia lui Dumnezeu este diminuată temporar de sângele taurilor şi ţapilor, dar în noul legământ, această mânie este satisfăcută pentru totdeauna prin sângele lui Hristos (vezi Evrei 9:12). De aici, Dumnezeu spune „nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.”
Sfântul Duh aplică binefacerile Noului Legământ scriind legea în sufletele oamenilor şi învăţând pe fiecare om devotat cum să „Îl cunoască pe Domnul”. Acest fenomen este denumit „noua naştere”, sau „renaştere”.
Legământul acesta a fost făcut „cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda”, însă în milostivirea lui Dumnezeu, „uşa credinţei” a fost deschisă şi popoarelor gentile, iar acestora li s-a dat calitatea de popor al lui Dumnezeu laolaltă cu credincioşii evrei. Acest nou trup, iniţial pur evreiesc, apoi o mixtură de evrei şi gentili, este şi acum o simbioză, însă include foarte puţini evrei credincioşi, fiind Israelul Noului Legământ cu Dumnezeu, adică Biserica. Nu este o nimicire a vechiului Israel, ci o redefinire, o expansiune, o reorganizare dacă vreţi.
Perspectiva teologiei legământului asupra Bibliei
Aidoma dispensaţionaliştilor, cei mai mulţi teologi ai legământului acceptă Biblia ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu – infailibil şi literalmente adevărat. Oricum, ei sunt mai predispuşi să îngăduie faptul că contextul şi genul unui pasaj biblic determină felul în care ar trebui interpretat, lucru opus interpretării ad litteram plate a dispensaţionalismului tipic.
Partizanii dispensaţionalişti îi acuză adesea pe cei ai legământului de „alegorizare” sau „spiritualizare” în privinţa Scripturii, sugerând că teologul legământului este la un pas de a fi „liberal”, adică de a nega adevărul literal al întregii Scripturii.
Însă o eroare mai mare nu există. Perspectiva teologiei legământului ESTE perspectiva Părinţilor Bisericii, prin Augustin, iar apoi prin cristalizarea făcută de reformatori şi confesiunile reformate. Iar această teologie vede Biblia ca fiind literalmente adevărată, fără a face alegorii acolo unde nu există alegorie. Totuşi, trebuie să se ţină seama de faptul că anumite locuri din scriptură sunt poetice, apocaliptice sau vizionare, ori cu alt gen de simbolistică care nu trebuie luată ad litteram, iar acest lucru este de căpătâi pentru orice hermeneutică validă, aplicată oricărei forme de literatură.
Trăsătura principală a perspectivei biblice a Teologiei Legământului este tema atotcuprinzătoare privind mântuirea şi harul, această trăsătură închegându-i mesajul şi oferind fluenţă de la cap la coadă.
În timp ce dispensaţionalistul poate întreba „Se mai aplică astăzi Vechiul Testament?”, teologul legământului va întreba „Cum ni se aplică astăzi nouă Vechiul Testament?” În Teologia Legământului, nu există scriptură irelevantă pentru evrei sau gentili, ori pentru oamenii bisericii. Este revelarea de Sine a lui Dumnezeu faţă de oameni, faţă de întreaga omenire, cu un singur mesaj, acel mesaj fiind că o izbăvire şi un mântuitor sunt date pentru o omenire slabă şi supusă greşelii, care prin credinţă poate fi mântuită de păcatele sale – care poate avea viaţa veşnică cu Dumnezeu, prin dăruirea ei cu har prin Hristos.
Importantă este, în sistemul teologic al legământului, şi aplicarea a două reguli interpretative cruciale: 1) Noul Testament interpretează Vechiul Testament şi 2) Hristos este subiectul fundamental al tuturor scripturilor. Noul Testament citează în repetate rânduri scripturi din Vechiul Testament şi apoi le aplică în cazul administrării lui Hristos sau a Noului Legământ. Este un lucru atât de obişnuit în Noul Testament, încât nu are rost o exemplificare, însă pentru cei care totuşi au nevoie de un text doveditor, aş recomanda ca, la deschiderea la prima pagină a Noului Testament, să nu citească timp de cinci minute, înainte de a găsi sintagma favorită a lui Matei, „este scris”, urmată de aplicarea ei pentru profeţia privindu-L pe Hristos şi faptele Sale. [adică Matei 4:4, nota trad.]
Perspectiva teologiei legământului asupra Bisericii
Teologii legământului sunt atenţi la două aspecte, în definirea Bisericii: cea nevăzută şi cea vizibilă. Încă o dată, ne întoarcem la Mărturisirea Westminster:
I. Biserica catolică sau universală, care este nevăzută, este alcătuită din toţi cei aleşi care au fost, sunt sau vor fi adunaţi, ca unul singur, sub Hristos Capul; şi este astfel, trupul, deplinătatea Lui, Cel care le împlineşte pe toate întru totul.
II. Biserica vizibilă, care este şi ea catolică sau universală, sub Evanghelie (nu menită unei singure naţii, cum era înainte de lege), este alcătuită din toţi cei din lume care făptuiesc adevărata religie; şi din copii lor; şi este împărăţia Domnului Isus Hristos, casa şi familia lui Dumnezeu, dincolo de care nu există putinţă de mântuire. (sublinierile îmi aparţin) (Westminster Confession (Mărturisirea Westminster), 2003, cap. XXV, 106-107).
Baptiştii sunt atenţi în a face o distincţie mai apoi, între biserica vizibilă care este alcătuită din anumite organisme, aşa cum s-a afirmat în Mărturisirea Baptistă din 1869:
În exercitarea autorităţii care I s-a încredinţat, Domnul Isus se numeşte pe Sine a fi dincolo de această lume, prin misia Cuvântului Său, prin Duhul Său, cele date Lui de Tatăl Său, pentru ca acelora care păşesc în faţa Sa în orice fel de supunere, El să le facă cunoscut Cuvântul Său. Celor care astfel sunt chemaţi, El le porunceşte să meargă laolaltă în anumite societăţi sau biserici, pentru înţelegerea lor reciprocă şi pentru făptuirea închinării publice, pe care El le-o cere în această lume. (1689 Baptist Confession (Mărturisirea Baptistă din 1689), reformed.org).
Aşadar, vedem opinia teologiei legământului, Biserica nevăzută a început cu Adam, iar cei mai mulţi teologi consideră că chemarea lui Avraam a fost începutul Bisericii vizibile. A se observa că în Geneza 12:1, lui Avraam i s-a poruncit :” Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta”; ceea ce ar însemna, în Noul Testament, cuvântul grecesc pentru „biserică”, ἐκκλησία (ekklesia), care s-ar defini ca „o adunare chemată” (vezi şi definiţia lui Thayer pe blueletterbible.com – în engleză, nota trad.). Avraam a fost chemat dintre oamenii săi, iar el şi urmaşii săi au fost adunaţi într-un organism al legământului.
Dispensaţionaliştii neagă existenţa oricărei biserici invizibile. Pentru ei, doar biserica locală, o adunare oarecare de oameni în numele lui Hristos, şi doar acele adunări care sunt în vremea Epocii Harului, este de fapt un organism denumit „biserică”. Ei nu fac distincţie între Biserică şi biserică. Mulţi insistă pe faptul că oriunde ar fi „biserica” menţionată în Biblie, ea se referă doar la o adunare locală de credincioşi, chiar şi când este folosită forma articulată, „biserica”, pentru descriere. (What? No Church? (Cum? Fără Biserică?), BaptistBoard.com, 2009).
Versetul Faptele Apostolilor 7:38 este problematic pentru dispensaţionalişti, prin faptul că vorbeşte despre israeliţi la exod ca „biserica din pustie”. Desigur, dispensaţionaliştii pur şi simplu ocolesc acest lucru, luând definiţia generică pentru „ekklesia” în acest verset ca pe o definiţie care ar arăta că acei oameni doar s-au întrunit într-un loc, ca orice grup care se poate aduna. Însă contextul arată clar că Israel, rătăcind prin pustiu, întruneşte fiecare definiţie dată bisericii în Noul Testament, îndeosebi în lumina faptului că ei erau adunaţi în numele lui Hristos. Dispensaţionalistul va protesta, spunând că numele lui Hristos nu apare în textul Genezei, însă cartea Evreilor arată că Moise alege să „să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu… El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului”, arătând astfel o paralelă între „poporul lui Dumnezeu” şi „Hristos.”
Acest lucru expune o eroare crucială în planul dispensaţionalist. În eforturile lor de a sublinia până la extrem diferenţele Vechiului Testament faţă de Noul Testament, ei Îl lasă pe Hristos în afara Vechiului Testament, înlăturând biserica din acest Testament. Noul Testament este cel care ne arată că Hristos poate fi văzut în cuprinsul Vechiului Testament, iar sfinţii Vechiului Testament se încredeau în Hristos, care avea să vie în viitor.
Doar definiţia teologiei legământului dată Bisericii oferă o ecleziologie completă, raţională, logică şi coerentă. Biserica este deopotrivă vizibilă şi nevăzută, începând cu Adam, şi fără de sfârşit, cu Hristos ca şi cap al ei, cu membre dintre aleşii lui Dumnezeu, spălată de sângele lui Hristos şi închegată în Duh.
Perspectiva teologiei legământului asupra Israelului
O cale de a înţelege perspectiva teologiei legământului asupra Israelului, îndeosebi când are legătură cu Biserica, poate fi exprimată în această enunţare succintă (cu autor necunoscut):
Israelul este Biserica Vechiului Testament, iar Biserica este Israelul Noului Testament.
Faptul că Biserica a existat în forma seminţiei lui Israel a fost abordat în discuţia despre Moise şi poporul său în pustiu, într-o secţiune anterioară.
Oricum, Teologia Legământului a recunoscut multe diferenţe între dispensaţiile vechi şi cea nouă, iar diferenţe există şi între credincioşii iudaici şi cei gentili. Există un anumit popor, din stirpea sângelui lui Avraam, locuind într-un anume teritoriu (Palestina), slujitori ai revelaţiei lui Dumnezeu, familia pământeană a lui Hristos, cu un rol deosebit în planul istoric al lui Dumnezeu. Cum anume este acest rol jucat, iată o chestiune asupra căreia teologii legământului nu au în întregime un consens.
O opinie ar fi că naţiunea legământului lui Dumnezeu, cea geografică, avraamică, este menţionată îndeobşte ca fiind Israelul, fiind respinsă până la urmă de Dumnezeu şi care nu se va mai întoarce vreodată pe locul binecuvântat dat de Dumnezeu, fiind repudiată mereu din cauza respingerii lui Hristos. În această doctrină, evreii credincioşi reprezintă o mică rămăşiţă care, precum gentilii credincioşi, culeg roadele binecuvântării lui Hristos, ca şi credincioşi individuali. Însă Israel, ca naţiune, a căzut cu totul în pierzanie, nereuşind să îşi revină vreodată.
Cealaltă opinie este că naţiunea legământului lui Dumnezeu, cea geografică, avraamică, va trăi într-un viitor oarecare o revigorare naţională, în care se vor întoarce întru totul la Hristos. Escatologii diferite văd acest lucru petrecându-se în moduri diferite. Însă diferenţa principală dintre perspectivele dispensaţionalistă şi cea a legământului, legat de acest fenomen viitor, este aceea că dispensaţionaliştii îi văd pe evrei întorcându-se la un sistem de închinare mozaic, al Vechiului Legământ, inclusiv prin reconstruirea templului, cu sacrificii animale. Prin contrast, teologii legământului văd acest eveniment cu un Israel primindu-L în masă pe Hristos, în sens evanghelic, sub imperiul Evangheliei, luând asupra lor semnul botezului şi mâncând Euharistia Domnului, în comuniune cu cucernicii gentili, ca membrii ai Bisericii Noului Testament.
PARTEA 3 – CONSECINȚE
O biserică slăbită
Presupun că sunt pe cale să fac o afirmaţie cât se poate de controversată, însă nu îmi pot tăgădui conştiinţa în această privinţă. Sunt convins că dispensaţionalismul a slăbit Biserica.
În orice caz, cer cititorului să nu ia această afirmaţie într-un sens extrem, căci este o declaraţie de un anumit grad, nu una absolută. De exemplu, unii oameni pe care eu îi consider a fi printre cei mai mari creştini ai erei noastre sunt dispensaţionalişti; oameni precum John MacArthur, Jerry Falwell şi Charles Stanley. Eu nu pledez în favoarea proverbialei aruncări a pruncului odată cu apa de scaldă. Însă haideţi să vedem chestiunea acelei ape de scaldă.
Mai întâi, dispensaţionalismul a slăbit Biserica prin hermeneutica ei inconsecventă şi dezlânată, provocând o incertitudine latentă în privinţa Bibliei şi zguduind încrederea celor ce cred în ea. Acum, aş putea auzi strigătele dispensaţionaliştilor în timp ce aştern aceste rânduri, deoarece fundamentaliştii biblici cei mai zeloşi din lume sunt dispensaţionaliştii, iar orice acuzaţie cum că ei ar putea avea o poziţie şubredă în privinţa Bibliei i-ar putea lăsa complet perplecşi. Oricum, eu voi arăta că o atitudine vehementă nu garantează o poziţie fermă sau o doctrină puternică.
Inconsecvenţa este cu adevărat marca abordării dispensaţionaliste a Bibliei. Interpretarea sa literală rigidă este rădăcina acestei inconsecvenţe. O hermeneutică care presupune că un pasaj dat trebuie luat ad litteram, până la proba contrarie, tinde să aibă un efect contrar celui dorit. De pildă, când sunt interpretate literal, anumite pasaje pot contrazice în mod direct alte pasaje. Ei bine, dacă luăm totul ad litteram, prin ce mijloace mai putem discerne adevărul, atunci când apar astfel de contradicţii? Însă când lăsăm Scriptura să fie ceea ce este dat să fie, într-un anume gen şi context istoric, putem detensiona lucrurile dintre contradicţiile aparente, deoarece în fapt, acele tensiuni nu există în realitate.
Un exemplu al inconsecvenţei dispensaţionaliste este dat de către Gentry:
„Dar când el le sprijină sistemul escatologic, dispensaţionaliştii argumentează vehement în favoarea lui. De exemplu, pentru Isaia 9:7, New Scofield Reference Bible (Noua Biblie Adnotată Scofield) explică: „’tronul lui David’ este o expresie la fel de definită, istoriceşte vorbind, ca şi ‚tronul cezarilor’ şi nu admite spiritualizare.” Totuşi, dispensaţionalistul Gordon H. Johnston scrie: „Dumnezeu îşi va împlini făgăduielile din legământul davidian (2 Samuel 7:8-16) pentru a stabili o dinastie davidiană veşnică peste Israel, printr-un singur şi ideal Rege davidian, care va domni de-a pururi (Psalmi 89:20-37).” Însă când citim pasajul, descoperim că acesta spune expres despre David însuşi, nu despre „un rege davidian”: „am găsit pe robul Meu David, şi l-am uns cu untdelemnul Meu cel sfânt. Mâna Mea îl va sprijini, şi braţul Meu îl va întări.” (Psalmi 89:20-21)”.
De asemenea, Gentry observă în repetate rânduri că dispensaţionaliştii, în contradicţie cu propria lor regulă de interpretare, privesc în mod consecvent anumite pasaje non-literal, atunci când textul nu dă o garanţie pentru vreun sens metaforic de vreun fel oarecare. Aşa este cazul la aproape fiecare menţionare în Evanghelii a sintagmei „această generaţie”, pe care dispensaţionaliştii o spiritualizează imediat cu sensul „o generaţie viitoare” (a se vedea againstdispensationalism.com – în lb. engleză, nota trad.).
Aşadar, vedem că dispensaţionaliştii trebuie să fie în mod constant nesiguri dacă un pasaj citit trebuie interpretat literal sau nu, fie că pasajul este „aplicabil” sau ba, fie că dispensaţionalistul s-ar situa în partea plauzibilă a unei dezbateri sau nu.
Mai penibil pentru dispensaţionalişti este faptul strident că literalitatea lor este aceeaşi precum cea practicată de fariseii secolului întâi. Abordarea literală a evreilor faţă de Împărăţia lui Dumnezeu a fost prăbuşirea lor. Fariseii au fost cei care au crezut că mântuirea va veni prin identitatea lor etnică, o idee pe care Isus a condamnat-o limpede („ nu din sânge”, Ioan 3:12; „Voi aveţi de tată pe diavolul”, Ioan 8:44).
Dispensaţionalismul comite eroarea imensă a susţinerii doctrinei fariseilor, insistând pe faptul că Dumnezeu îi va mântui într-o zi pe toţi evreii, pe baza relaţiei lor de sânge cu Avraam.
În al doilea rând, dispensaţionalismul a slăbit Biserica prin portretizarea acesteia ca a unui soi de gând întârziat, o companie temporară a lui Dumnezeu, în timp ce aşteaptă întoarcerea adevăratei Lui iubiri, Israelul. Aşa cum se va discuta mai pe larg într-un viitor articol, ideea că Israelul modern este Poporul lui Dumnezeu în toate cele, din vremea Vechiului Legământ, i-a îmboldit pe mulţi creştini să facă eforturi considerabile şi să finanţeze obiective politice ale Israelului modern. Şi multe dintre acele biserici, care păstrează o atitudine spirituală faţă de Israel, sunt vinovate de supraevaluarea convertirii evreilor, cheltuind energie şi fonduri din zonele lor de acţiune, unde ar fi avut o întrebuinţare egală sau chiar mai utilă. Până la urmă, „Marea Comisiune” a fost porunca Domnului de „a învăţa toate naţiile” (Matei 28:19).
De asemenea, predilecţia dispensaţionalismului pentru a pleda cauza bisericii locale în detrimentul bisericii universale sau nevăzute, a dus la o fracturare inutilă şi la un separatism extrem faţă de trupul lui Hristos. În sistemul exclusivist al bisericilor locale, porunca biblică de a avea grijă unii de alţii, fiind „mădulare unii altora” (Romani 12:5), se aplică doar acelor membri ale unei anumite biserici, şi nu neapărat celor ai altei biserici. Când acest soi de ethos este amestecat cu mişcarea fundamentalistă, nobilă şi curajoasă cum a fost ea cândva, rezultatul s-a dovedit adeseori o formă slută de separatism, care demonizează orice opoziţie a vreunei opinii individuale şi nesocoteşte credinţa şi chestiunile ortodoxiei, chiar şi mântuirea altor creştini. Într-o astfel de ostracizare în bunker a separatiştilor, anti-intelectualismul şi cosangvinizarea doctrinară pot avea lesne loc. Când cineva este până la urmă forţat să iasă din acel bunker, credinţa îi poate fi uşor şubrezită, nefiind obişnuit cu opinii opuse, incapabil să articuleze un punct de vedere în faţa opoziţiei, chiar incapabil să funcţioneze într-un mediu cu opinii diversificate. Alţii pur şi simplu rămân în acel bunker, nedorind vreodată să îşi asume riscul descoperirii a ceea ce ar putea fi greşit.
Sionismul creştin
Mă simt dator, din cauza posibilităţii de a fi catalogat drept antisemit, să ofer o lămurire fermă. Interesul meu, în legătură cu acest tratat, este strict spiritual, apolitic, iar statutul Israelului modern mă priveşte doar în măsura în care afectează lumea creştină. Nu am probleme în privinţa dreptului de a exista al Israelului; sprijin această idee ca soluţie raţională la anumite probleme politice şi sociale, pricinuite de lipsa unei patrii pentru evrei, în timpul existenţei în diaspora, pentru aproape două milenii.
Mulţi dispensaţionalişti însă au adoptat o perspectivă politică iraţională legată de Israelul modern, opinie în care toate obiectivele politice ale acestui stat sunt sprijinite necondiţionat, chiar până la a susţine expansiunea evreiască dincolo de hotarele străvechi. Acesta este sionismul creştin. Dispensaţionalismul este argumentaţia teologică pentru sionismul creştin, iar toţi dispensaţionaliştii sunt cel puţin creştini sionişti latenţi, mulţi fiind sionişti în mod făţiş. Unii merg până acolo încât propun ca, dacă vreodată Statele Unite vor intra în război împotriva Israelului, creştinii să dezerteze în tabăra Israelului. Nu pot oferi vreun text ca dovadă pentru acest lucru, dat fiind că nu este o poziţie publică oficială a nici unui grup dispensaţionalist, însă ştiu că este adevărat, din propria-mi experienţă ca dispensaţionalist.
Ducând perspectiva dispensaţionalistă despre Israel către concluzia ei radicală logică, pastorul John Hagee, un evanghelist de televiziune cu popularitate, declară:
„Oricine altcineva, budist sau baha’i, are nevoie de credinţa în Isus. Nu şi evreii. Evreii deja au un legământ cu Dumnezeu, legământ care nu a fost vreodată înlocuit de creştinism.” (The Other Gospel of John Hagee (Cealaltă evanghelie a lui John Hagee), pfo.org, 2009).
Astfel, ministeriatul lui Hagee suportă neîndoielnic Israelul în plan politic, însă nu sprijină evanghelismul care emite această teorie, că evreii nu trebuie să creadă în Hristos, pentru a fi mântuiţi.
Crezând că Israelul modern este centrul tuturor profeţiilor, dispensaţionaliştii pun un mare accent pe înfiinţarea statului modern, în 1948, ca împlinire profetică. De exemplu, Gary Demar notează că, în prima ediţie a lucrării lui Tim LaHaye The Beginning of the End (Începutul sfârşitului), publicată în 1972, LaHaye spune: „Punând cu atenţie laolaltă toate acestea, putem acum recunoaşte această generaţie strategică. Această generaţie este cea care „vede” împătritul semn al versetului 7 [din Matei 24] sau oamenii care au văzut Primul Război Mondial.” Însă în ediţia din 1991 a aceleiaşi cărţi a lui LaHaye, el spune: „Punând cu atenţie laolaltă toate acestea, putem acum recunoaşte această generaţie strategică. Este generaţia care „vede” evenimentele lui 1948.” (Response to Critic (Răspuns la critică), AmericanVision.com, 2010). Evenimentele lui 1948 sunt atât de importante pentru teologia sa, încât LaHaye a fost dornic să îşi editeze comentariile, supunându-se astfel unor îndreptăţite critice pentru această schimbare. Oamenii care fac declaraţii profetice bazate pe noutăţile zilei capătă frecvent neîncredere pentru profeţiile lor eşuate. Deşi cei mai mulţi dispensaţionalişti nu participă la acest tip de profeţie subită, teologic ei o sprijină, fie că intenţionează sau nu, prin insistenţa lor pe faptul că evenimentele ce înconjoară Israelul modern sunt „semne ale timpurilor” şi că sfârşitul trebuie să fie aproape.
Concluzie
Ce are de spus teologia dispensaţională şi odrasla ei, sionismul creştin, despre atitudinea noastră faţă de fraţii noştri creştini, palestinienii creştini? A devenit oare biserica evanghelică oarbă la suferinţa lor? Am făcut oare noi, în zelul nostru de a sprijini Israelul, greşeala de a demoniza toţi palestinienii, fie ei şi creştini? Strămutarea lor are vreun loc în discuţia noastră? De ce trimit bisericile noastre bani şi oameni pentru a ajuta ca evreii să se mute într-un ţinut disputat şi nu trimit aşa ceva spre bisericile palestiniene, pentru a le ajuta nu doar în necazul economic pe care îl au, ci şi în efortul de a propovădui Evanghelia în acele ţinuturi? Când am auzit oare ultima dată despre un misionar care să meargă în Israel şi să fie martorul arabilor?
Mai spun încă o dată, preocuparea mea este spirituală, nu politică. Până la urmă, ce s-ar mai putea spune naţiunilor lumii, pe care ni s-a poruncit să le câştigăm întru Hristos, când noi ne lăsăm târâţi în conflicte politice şi, cu o teologie confuză, declarăm că Dumnezeu nu este de partea lor? Cum putem pretinde că trimitem misionari care predică cum se cuvine Evanghelia? Cum putem înfrânge suspiciunile guvernelor ostile, care acuză deseori misionarii creştini că au o agendă politică?
Toate aceste întrebări furnizează o critică rece şi reprezintă obstacole semnificative cu care Biserica trebuie să se confrunte, iar estimarea mea este că teologia dispensaţională contribuie mult la ridicarea acestor obstacole, în loc să ofere mijloace pentru a le înlătura.
Prin contrast, Teologia Legământului oferă cea mai bună motivaţie pentru Biserică, în eforturile ei de a-i câştiga pe evrei întru Hristos. Vedem imboldul acesta în faptul că Hristos este singura cale către Dumnezeu în orice dispensaţie, cât şi faptul că Biserica este singura speranţă pământeană pentru Israel şi pentru evrei, fiind „stâlpul şi temelia adevărului” (1 Timotei 3:15) şi, potrivit versetului Romani 11:31, „prin îndurarea arătată vouă [credincioşilor gentili], să capete şi ei [evreii] îndurare.” Prin Teologia Legământului vedem şi că evreii nu trebuie să privească înapoi, către Moise, pentru speranţă; ci trebuie să se întoarcă spre Hristos şi să dea uitării Templul Vechiului Legământ, în care Dumnezeu nu mai locuieşte. Ei trebuie să îşi pună încrederea în Hristos, nu în pământuri. Trebuie să urmeze credinţa lui Avraam şi a părinţilor noştri, care „doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate. (Evrei 11:16). Hristos este Ţinutul evreilor, Templul lor, Sacrificiul lor, Speranţa lor. Să ne întoarcem, aşadar, la propovăduirea Evangheliei către fiecare făptură, în Ierusalim, în Iudeea, în Samara, şi în toate colţurile lumii.
